Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
├───────────────────┴──────────────────┤
│ │
└──────────────────────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 140 alin. (7), art. 141 alin. (1) şi alin. (8), art. 144 alin. (2), art. 165 alin. (2), art. 167 alin. (2) şi art. 202 alin. (3) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Daniel Mihai în Dosarul nr. 4.205/121/2016 al Curţii de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 657D/2017. 2. La apelul nominal răspunde autorul excepţiei, asistat de avocat Daniel Soare din cadrul Baroului Galaţi, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul apărătorului autorului excepţiei care solicită, în prealabil, ca instanţa de control constituţional să facă demersurile necesare în vederea obţinerii dosarului de urmărire penală şi a dosarului de fond al Tribunalului Galaţi. 4. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea cererii, întrucât examinarea excepţiei de neconstituţionalitate ce face obiectul prezentei cauze presupune verificarea conformităţii normelor procesual penale criticate cu dispoziţiile Legii fundamentale, iar nu modul cum au fost interpretate şi aplicate acestea de către organele de urmărire penală. Or, acest lucru se reflectă în încheierile comunicate la dosar de către instanţa de judecată care a sesizat Curtea Constituţională. 5. Pe fondul excepţiei de neconstituţionalitate, apărătorul autorului solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, reiterând criticile de neconstituţionalitate cuprinse în notele scrise aflate la dosar. În plus faţă de acestea din urmă, invocă, direct în faţa Curţii, şi dispoziţiile art. 140 alin. (1) din Codul de procedură penală, solicitând examinarea acestora în raport cu dispoziţiile constituţionale privind dreptul la apărare şi dreptul de acces la justiţie. 6. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 140 şi art. 144 din Codul de procedură penală. În acest sens arată că art. 140 din Codul de procedură penală stabileşte condiţiile în care procurorul poate dispune supravegherea tehnică în cursul urmăririi penale, măsură având caracter de excepţie, întrucât regula este aceea că încuviinţarea sa se face de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, iar procurorul poate să autorizeze o astfel de măsură doar în cazuri urgente, ceea ce presupune iminenţa săvârşirii unei infracţiuni. Reţine că legiuitorul a stabilit şi alte garanţii în dispunerea acestei măsuri, cum ar fi termenul limitat în care urmează a fi autorizată, respectiv o durată de 48 de ore, iar, la expirarea acestei durate, procurorul este obligat să supună ordonanţa confirmării judecătorului de drepturi şi libertăţi care va aprecia şi împrejurarea dacă a existat sau nu caracter de urgenţă cu privire la măsura dispusă de procuror. Reţine că, în măsura în care judecătorul de drepturi şi libertăţi constată că măsura de supraveghere tehnică a fost dispusă nelegal, acesta poate să infirme ordonanţa şi să dispună distrugerea probelor de către procuror. În concluzie, apreciază că atât motivele de neconstituţionalitate privind lipsa de claritate a noţiunii de „urgenţă“, cât şi susţinerile privind lipsa unor garanţii în dispunerea măsurii de supraveghere tehnică sunt nefondate. Totodată, împrejurarea că încheierile în această materie se pronunţă fără citarea părţilor este justificată de caracterul acestor măsuri, iar contestarea lor se poate face în condiţiile stabilite de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 165 şi art. 167 din Codul de procedură penală, apreciază că şi aceasta este nefondată, legiuitorul având în vedere dispoziţiile din legile speciale prin care anumite autorităţi cu astfel de atribuţii sunt abilitate să efectueze percheziţia corporală sau a autovehiculului, iar acest lucru este justificat de caracterul urgent al acestor măsuri, întrucât percheziţia este un procedeu probator prin care sunt ridicate obiecte, înscrisuri, în măsura în care persoana în cauză nu le remite de bună voie. Reţine că legiuitorul a prevăzut astfel de atribuţii în sarcina poliţistului, a poliţistului de frontieră, comandanţilor de nave, aeronave, inspecţiilor de stat. Prin urmare, aceste atribuţii fiind stabilite, în mod obligatoriu, prin lege, nu se poate susţine lipsa de claritate şi de previzibilitate a sintagmei referitoare la autorităţile care au competenţe legale în respectarea ordinii şi securităţii publice. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 202 alin. (3) din Codul de procedură penală, reţine că acestea stabilesc cadrul general în care măsurile preventive pot fi dispuse şi se coroborează cu dispoziţiile speciale prevăzute de legiuitor în secţiuni separate ale legii procesual penale în vigoare pentru fiecare măsură preventivă ori restrictivă, astfel încât solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate având acest obiect. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 7. Prin Decizia penală nr. 188/A din 15 februarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 4.205/121/2016, Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 140 alin. (7), art. 141 alin. (1) şi alin. (8), art. 144 alin. (2), art. 165 alin. (2), art. 167 alin. (2) şi art. 202 alin. (3) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Daniel Mihai în procedura de cameră preliminară, în Dosarul nr. 4.205/121/2016 al Tribunalului Galaţi. Prin Încheierea din data de 18 ianuarie 2017, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară în Dosarul nr. 4.205/121/2016 al Tribunalului Galaţi, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, împotriva acesteia autorul excepţiei declarând apel. 8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, cât priveşte normele procesual penale ale art. 140 alin. (7), autorul susţine că excluderea de la controlul judiciar privind legalitatea hotărârii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune supravegherea tehnică încalcă dreptul la apărare şi dreptul la un recurs efectiv ale celui faţă de care s-a dispus măsura. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 141 alin. (1) din Codul de procedură penală, susţine că acestea contravin art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie, în condiţiile în care nu se defineşte, în mod obiectiv, sfera noţiunii de „urgenţă“, nu se stabilesc limitele temporale ale „existenţei urgenţei“, nu se menţionează că modalitatea de autorizare a unor măsuri de supraveghere tehnică de către procuror constituie o excepţie de la regulă şi este lipsită de claritate noţiunea de „măsuri de supraveghere tehnică“. Susţine, de asemenea, că dispoziţiile art. 141 alin. (8) din Codul de procedură penală încalcă dreptul la apărare al celui faţă de care s-a dispus măsura, întrucât nu există o cale de contestare a hotărârii prin care se dispun măsurile de supraveghere tehnică, iar aceasta se dă fără citarea celui vizat. În acelaşi fel, consideră că art. 144 alin. (2) din Codul de procedură penală încalcă dreptul la apărare şi dreptul la un recurs efectiv, întrucât prelungirea mandatului de supraveghere tehnică se dispune fără citarea părţilor. Totodată, susţine că sintagma „sau orice autoritate cu atribuţii în asigurarea [...] securităţii publice“, folosită în conţinutul art. 165 alin. (2) şi art. 167 alin. (2) din Codul de procedură penală, nu este definită în legea procesual penală, fiind contrară dispoziţiilor constituţionale invocate, întrucât nu permite destinatarilor normei să înţeleagă care sunt acele autorităţi cu atribuţii în asigurarea securităţii publice. Consideră că persoanele îndreptăţite să efectueze percheziţii corporale şi ale vehiculelor trebuie să aibă atribuţii de cercetare penală. Cât priveşte prevederile art. 202 alin. (3) din Codul de procedură penală, susţine că, pentru realizarea individualizării judiciare a măsurii preventive, legiuitorul trebuie să descrie în mod clar, cert, obiectiv şi previzibil, în conţinutul normativ, criterii şi circumstanţe reale şi personale în funcţie de care să se stabilească, în concret, atât tipul de măsură preventivă, cât şi forma acesteia de executare. Or, normele procesual penale criticate nu stabilesc vreun criteriu sau circumstanţă obiectivă reală sau personală, prin raportare la care să se realizeze o corectă individualizare a măsurii preventive. 9. Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori opinează că dispoziţiile legale criticate nu contravin vreunui text din Constituţie, soluţiile legislative adoptate de legiuitor fiind conforme legii fundamentale, dar şi Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 11. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate invocată este neîntemeiată. În acest sens reţine că legiuitorul stabileşte expres şi limitativ pentru care anume infracţiuni se pot dispune metode de supraveghere tehnică şi impune judecătorului de drepturi şi libertăţi efectuarea unei analize cu privire la necesitatea măsurii şi la proporţionalitatea ei cu scopul urmărit, oferind criterii relevante în acest sens. De asemenea, prin condiţia prevăzută la art. 139 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, legiuitorul subliniază caracterul subsidiar al metodelor de supraveghere tehnică, acestea putând fi dispuse numai dacă probele fie nu ar putea fi obţinute altfel, fie obţinerea lor prin alte procedee probatorii sau alte mijloace de probă ar prejudicia ancheta. Reţine că eficacitatea dispunerii/prelungirii măsurilor de supraveghere tehnică depinde în mod esenţial de păstrarea caracterului său secret, astfel încât, tocmai în considerarea acestui fapt legiuitorul nu a reglementat în Codul de procedură penală o cale de atac împotriva încheierilor în cauză, urmărind să asigure prin aceasta buna desfăşurare a anchetei penale. Cât priveşte dreptul la un recurs efectiv invocat de autor, reţine că acesta nu se confundă cu exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti şi nu are semnificaţia asigurării dublului grad de jurisdicţie, ci este un drept cu caracter subsidiar, ce presupune posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicţie, de a supune judecăţii unei instanţe naţionale încălcarea oricăruia dintre drepturile recunoscute de Convenţie. Or, potrivit art. 139 alin. (1) şi art. 144 alin. (1) din Codul de procedură penală, atât dispunerea măsurii de supraveghere tehnică, cât şi prelungirea acesteia sunt de competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi, deci a unei „instanţe“ în înţelesul art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 12. Avocatul Poporului consideră că normele procesual penale criticate sunt constituţionale. Reţine că ordonanţa procurorului prin care se autorizează, în caz de urgenţă, măsuri de supraveghere tehnică este supusă controlului judecătoresc, judecătorul de drepturi şi libertăţi având datoria să examineze valabilitatea acestora sub toate aspectele legalităţii şi temeiniciei autorizării. În acest sens invocă Decizia de admisibilitate din 6 mai 2003, pronunţată în Cauza Coban (Asim Babuscum) împotriva Spaniei. Împrejurarea că încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra măsurilor de supraveghere tehnică nu este supusă căilor de atac este în acord cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie. Prin urmare, legiuitorului îi este permis să excepteze de la exercitarea căilor de atac anumite hotărâri judecătoreşti, fără a se putea afirma că, procedând astfel, ar contraveni dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale invocate. Consideră că normele procesual penale criticate nu contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi alin. (5), iar celelalte dispoziţii constituţionale invocate nu au incidenţă în cauza de faţă. 13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, concluziile apărătorului autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit actului de sesizare, dispoziţiile art. 140 alin. (7), art. 141 alin. (1) şi alin. (8), art. 144 alin. (2), art. 165 alin. (2), art. 167 alin. (2) şi art. 202 alin. (3) din Codul de procedură penală. 16. În ceea ce priveşte stabilirea obiectului excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în jurisprudenţa sa, a statuat cu valoare de principiu că, în exercitarea controlului de constituţionalitate, instanţa de contencios constituţional trebuie să ţină cont de voinţa reală a părţii care a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, în caz contrar, Curtea ar fi ţinută de un criteriu procedural strict formal, respectiv indicarea formală de către autorul excepţiei a textului legal criticat (a se vedea Decizia nr. 775 din 7 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.006 din 18 decembrie 2006, Decizia nr. 297 din 27 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 9 mai 2012, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 244 din 6 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 6 iulie 2017). 17. În acest sens, având în vedere atât criticile de neconstituţionalitate formulate de autor cu privire la dispoziţiile art. 140 alin. (7), art. 141 alin. (8) şi art. 144 alin. (2) din Codul de procedură penală, cât şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 244 din 6 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 6 iulie 2017, paragrafele 16-24, potrivit cărora „analiza îndeplinirii obligaţiei pozitive a statului, în sensul instituirii unui recurs efectiv, nu poate fi raportată la acele etape procedurale din materia supravegherii tehnice care sunt caracterizate de specificul secret pe care aceste măsuri le presupun la momentul respectiv, ci trebuie raportată la momentul procedural care se delimitează de celelalte prin pierderea acestui caracter“, faptul că, în contextul etapelor procedurale din materia supravegherii tehnice care sunt caracterizate de specificul secret al acestor măsuri, dispoziţiile art. 140 alin. (7), art. 141 alin. (8) şi art. 144 alin. (2) din Codul de procedură penală îşi găsesc justificarea tocmai prin caracterul anterior relevat, Curtea constată că autorul excepţiei de neconstituţionalitate a avut în vedere etapa procedurală care nu este caracterizată de specificul secret al măsurii supravegherii tehnice şi care intervine odată cu informarea persoanei supravegheate. 18. În aceste condiţii, Curtea reţine că intenţia autorului excepţiei a fost de a critica lipsa accesului liber la justiţie în etapa procedurală ce intervine odată cu informarea persoanei supravegheate, obiectul excepţiei trebuind circumscris acestei etape procedurale. Aşa fiind, Curtea constată că, în realitate, autorul excepţiei este nemulţumit de soluţia legislativă a art. 145 din Codul de procedură penală, care, în opinia sa, lipseşte inculpatul de posibilitatea accederii în faţa unei instanţe judecătoreşti. În acest sens s-a pronunţat şi instanţa de control constituţional, care, în Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, precitată, paragraful 22, a reţinut că „şi în ceea ce priveşte inculpatul, posibilitatea acestuia de a contesta legalitatea măsurilor de supraveghere tehnică este circumscrisă etapei procedurale ce intervine odată cu informarea acestuia, în cazul plângerii împotriva soluţiei de clasare (după începerea acţiunii penale) sau în procedura de cameră preliminară (după întocmirea rechizitoriului şi trimiterea în judecată).“ 19. Prin urmare, Curtea constată că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 141 alin. (1), art. 145, art. 165 alin. (2), art. 167 alin. (2) şi art. 202 alin. (3) din Codul de procedură penală, având următorul conţinut: - Art. 141 alin. (1) din Codul de procedură penală - „Autorizarea unor măsuri de supraveghere tehnică de către procuror“: „(1) Procurorul poate autoriza, pe o durată de maximum 48 de ore, măsurile de supraveghere tehnică atunci când: a) există urgenţă, iar obţinerea mandatului de supraveghere tehnică în condiţiile art. 140 ar conduce la o întârziere substanţială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranţa persoanei vătămate, a martorului sau membrilor familiilor acestora; şi b) sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 139 alin. (1) şi (2).“; – Art. 145 din Codul de procedură penală - „Informarea persoanei supravegheate“: „(1) După încetarea măsurii de supraveghere tehnică, procurorul informează, în scris, în cel mult 10 zile, pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura de supraveghere tehnică ce a fost luată în privinţa sa. (2) După momentul informării, persoana supravegheată are dreptul de a lua cunoştinţă, la cerere, de conţinutul proceselor-verbale în care sunt consemnate activităţile de supraveghere tehnică efectuate. De asemenea, procurorul trebuie să asigure, la cerere, ascultarea convorbirilor, comunicărilor sau conversaţiilor ori vizionarea imaginilor rezultate din activitatea de supraveghere tehnică. (3) Termenul de formulare a cererii este de 20 de zile de la data comunicării informării scrise prevăzute la alin. (1). (4) Procurorul poate să amâne motivat efectuarea informării sau a prezentării suporturilor pe care sunt stocate activităţile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de redare, dacă aceasta ar putea conduce la: a) perturbarea sau periclitarea bunei desfăşurări a urmăririi penale în cauză; b) punerea în pericol a siguranţei victimei, a martorilor sau a membrilor familiilor acestora; c) dificultăţi în supravegherea tehnică asupra altor persoane implicate în cauză. (5) Amânarea prevăzută la alin. (4) se poate dispune cel mai târziu până la terminarea urmăririi penale sau până la clasarea cauzei.“; – Art. 165 alin. (2) din Codul de procedură penală - „Cazurile şi condiţiile în care se efectuează percheziţia corporală“: „În cazul în care există o suspiciune rezonabilă că prin efectuarea unei percheziţii corporale vor fi descoperite urme ale infracţiunii, corpuri delicte ori alte obiecte ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză, organele judiciare sau orice autoritate cu atribuţii în asigurarea ordinii şi securităţii publice procedează la efectuarea acesteia.“; – Art. 167 alin. (2) din Codul de procedură penală - „Percheziţia unui vehicul“: „Percheziţia unui vehicul se efectuează în condiţiile prevăzute la art. 165 alin. (2).“; – Art. 202 alin. (3) din Codul de procedură penală - „Scopul, condiţiile generale de aplicare şi categoriile măsurilor preventive“: „Orice măsură preventivă trebuie să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei faţă de care este luată şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia.“ 20. În susţinerea neconstituţionalităţii prevederilor art. 140 alin. (7), art. 141 alin. (1) şi alin. (8), art. 165 alin. (2) şi art. 167 alin. (2) din Codul de procedură penală, autorul excepţiei invocă dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi alin. (5) privind valorile supreme ale statului de drept şi principiul legalităţii, art. 11 alin. (2) potrivit căruia tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, art. 24 alin. (1) privind garantarea dreptului la apărare şi art. 148 alin. (2) şi alin. (4) privind integrarea în Uniunea Europeană. Susţine, totodată, că se aduce atingere şi prevederilor art. 6 - „Dreptul la un proces echitabil“, art. 7 - „Nicio pedeapsă fără lege“ şi art. 8 - „Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie“ din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 21. Cât priveşte normele procesual penale ale art. 144 alin. (2), susţine că acestea sunt contrare dispoziţiilor constituţionale ale art. 24 privind dreptul la apărare şi prevederilor art. 8 - Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie“ şi art. 13 - „Dreptul la un recurs efectiv“ din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 22. În ceea ce priveşte prevederile art. 202 alin. (3) din Codul de procedură penală, susţine că acestea sunt contrare dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi alin. (5) privind valorile supreme ale statului de drept şi principiul legalităţii, art. 11 alin. (2) potrivit căruia tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, art. 21 alin. (3) privind dreptul părţilor la un proces echitabil, art. 23 alin. (1) privind prezumţia de nevinovăţie, art. 24 alin. (1) privind garantarea dreptului la apărare şi art. 148 alin. (2) şi alin. (4) privind integrarea în Uniunea Europeană. Susţine, totodată, că se aduce atingere şi prevederilor art. 5 - „Dreptul la libertate şi la siguranţă“, art. 6 - „Dreptul la un proces echitabil“, art. 7 - „Nicio pedeapsă fără lege“ şi art. 13 - „Dreptul la un recurs efectiv“ din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 23. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 din Codul de procedură penală, din perspectiva motivelor de neconstituţionalitate formulate şi a calităţii autorului excepţiei din prezenta cauză - inculpat în dosarul penal - Curtea reţine, în acord cu cele statuate prin Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 6 iulie 2017, că, în materia măsurilor de supraveghere tehnică, ce constituie o ingerinţă în viaţa privată a persoanelor supuse acestor măsuri, trebuie să existe un control a posteriori încuviinţării şi punerii în executare a supravegherii tehnice. Astfel, persoana supusă măsurilor de supraveghere tehnică trebuie să poată exercita acest control în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii, precum şi a modalităţilor de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică, procedură reglementată de dispoziţiile art. 142-144 din Codul de procedură penală. Din această perspectivă, controlul a posteriori în materie trebuie să se refere la analiza legalităţii măsurii supravegherii tehnice, indiferent dacă această verificare se realizează în cadrul procesului penal sau independent de acesta (paragraful 63). 24. Totodată, în paragraful 38 al deciziei precitate, Curtea a reţinut că în cadrul procedurii de cameră preliminară, se pot formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Curtea a observat că, potrivit art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală, formularea de cereri şi excepţii este posibilă numai în ceea ce priveşte persoana inculpatului, a celorlalte părţi şi a persoanei vătămate, iar nu şi în ceea ce priveşte alte persoane care nu au calitatea de parte sau persoană vătămată în cadrul procesului penal. În aceste condiţii, Curtea a constatat că, în cadrul procedurii de cameră preliminară, în măsura în care persoanele prevăzute de art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală formulează cereri şi excepţii referitoare la nelegalitatea probelor obţinute prin procedeul supravegherii tehnice, judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei va putea verifica îndeplinirea tuturor condiţiilor legale referitoare la procedura supravegherii tehnice. 25. Aşadar, Curtea a statuat că eventualele critici referitoare la legalitatea măsurilor de supraveghere tehnică pot fi formulate numai de către inculpat - calitate obţinută după punerea în mişcare a acţiunii penale (paragraful 41). Cu alte cuvinte, în cadrul procesului penal, posibilitatea contestării legalităţii măsurii supravegherii tehnice este circumstanţiată de legiuitor numai în ceea ce priveşte persoana inculpatului, în cadrul procedurii de cameră preliminară, după trimiterea în judecată, precum şi în cadrul procedurii de cameră preliminară atunci când se soluţionează plângerea împotriva soluţiei de clasare, dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală (paragraful 66). De altfel, şi instanţa europeană a reţinut că reclamantul (n.r. care avea calitatea de inculpat în procedura internă, fiind trimis în judecată), prin contestarea în cadrul procedurii penale iniţiate împotriva sa a legalităţii interceptărilor şi înregistrărilor telefonice la care a fost supus, a folosit, în circumstanţele cauzei sale, o cale de atac internă eficientă, în sensul art. 35 alin. (1) din Convenţie (Decizia din 2 februarie 2016, pronunţată în Cauza Bîrsan împotriva României, paragraful 55) - paragraful 62 al Deciziei Curţii nr. 244 din 6 aprilie 2017. 26. În aceste condiţii, Curtea a constatat că în ceea ce priveşte persoanele supuse măsurilor de supraveghere tehnică, altele decât inculpatul, statul nu şi-a respectat obligaţia pozitivă de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să îl poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor şi, implicit, a legalităţii acestei măsuri, acest fapt determinând încălcarea prevederilor art. 26 şi art. 53 din Constituţie, precum şi a celor ale art. 8 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 27. Totodată, în ceea ce priveşte criteriile în funcţie de care se evaluează legalitatea măsurii de supraveghere şi remediile pe care legea trebuie să le pună la dispoziţia persoanelor împotriva cărora au fost dispuse măsurile de supraveghere tehnică, Curtea a constatat că, în analiza respectării garanţiilor dreptului la viaţă privată, prevăzute de art. 8 din Convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are în vedere, pe lângă aspecte referitoare la definirea categoriilor de persoane care pot fi supuse măsurilor de supraveghere tehnică, natura infracţiunilor (tipurile de infracţiuni), durata de executare a măsurii, procedura de autorizare a măsurii, condiţiile de întocmire a procesului-verbal de sinteză a conversaţiilor interceptate (procedeele de transcriere), măsurile de precauţie pentru a comunica înregistrările intacte şi complete pentru a putea fi supuse controlului judecătoresc şi aspectele ce ţin de circumstanţele în care aceste interceptări pot sau trebuie să fie distruse (în acest sens, Hotărârea din 24 aprilie 1990, pronunţată în Cauza Huvig împotriva Franţei, paragraful 34; Hotărârea din 18 februarie 2003, pronunţată în Cauza Prado Bugallo împotriva Spaniei, paragraful 30; Hotărârea din 4 decembrie 2015, pronunţată în Cauza Roman Zakharov împotriva Rusiei, paragraful 231). Curtea a constatat că instanţa europeană a reţinut încălcarea prevederilor art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în măsura în care dispoziţiile incidente nu conţineau reglementări referitoare la distrugerea datelor interceptate (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 1 iulie 2008, pronunţată în Cauza Liberty şi alţii împotriva Marii Britanii, paragraful 69; Hotărârea din 4 decembrie 2015, pronunţată în Cauza Roman Zakharov împotriva Rusiei, paragraful 302). Având în vedere aceste elemente esenţiale sub aspectul protecţiei dreptului constituţional la viaţă privată, Curtea a constatat că, pe lângă obligaţia pozitivă de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să îl poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor şi, implicit, a legalităţii măsurii supravegherii tehnice, legiuitorul are obligaţia de a reglementa şi procedura aplicabilă conservării şi/sau distrugerii datelor interceptate prin punerea în executare, a măsurii contestate. Totodată, Curtea a constatat - din examinarea coroborată a celor reţinute de instanţa europeană în Hotărârea din 16 iulie 2013, pronunţată în Cauza Bălteanu împotriva României, şi Decizia din 17 ianuarie 2012, pronunţată în Cauza Patriciu împotriva României - că eficienţa căii de atac exercitate împotriva măsurilor de supraveghere tehnică se analizează în funcţie de posibilitatea petentului de a solicita, pe de o parte, declararea interceptării ca nelegală, iar, pe de altă parte, acordarea de despăgubiri pentru ingerinţa suferită (paragrafele 71-72). 28. În raport de cele statuate în Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, din perspectiva motivelor formulate şi a calităţii autorului excepţiei din prezenta cauză, Curtea urmează a respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 din Codul de procedură penală. 29. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 141 alin. (1) din Codul de procedură penală, faţă de criticile autorului excepţiei, Curtea observă că, potrivit normelor criticate, procurorul poate autoriza, provizoriu, pe o durată de maximum 48 de ore, măsurile de supraveghere tehnică atunci când există urgenţă, iar obţinerea mandatului de supraveghere tehnică în condiţiile art. 140 din acelaşi act normativ ar conduce la o întârziere substanţială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranţa persoanei vătămate, a martorului sau membrilor familiilor acestora, fiind îndeplinite şi condiţiile prevăzute la art. 139 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală. Aşadar, Curtea reţine că, potrivit normei criticate, în ipoteza reglementată trebuie îndeplinite toate condiţiile cuprinse în art. 139 din Codul de procedură penală la care se adaugă „urgenţa“ şi riscul producerii unor consecinţe negative dacă ar fi urmată procedura obişnuită de autorizare a supravegherii de către judecător. Deşi prevederile art. 141 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală nu definesc „urgenţa“, acestea oferă criterii pentru a putea fi determinată în concret, respectiv faptul că obţinerea mandatului de supraveghere tehnică pe căile normale, aşadar prin solicitarea de la judecătorul de drepturi şi libertăţi, ar conduce la o întârziere substanţială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranţa persoanei vătămate, a martorului sau a membrilor familiilor acestora. Urgenţa măsurii se referă la oricare dintre criteriile menţionate raportate la timpul necesar pentru obţinerea mandatului de la judecătorul de drepturi şi libertăţi. Totodată, urgenţa ar putea fi determinată de realizarea unui eveniment care ar impieta asupra bunei desfăşurări a procesului penal, respectiv o comunicare între autorii infracţiunii, transferul unor sume de bani, mutarea unor bunuri. În aceste condiţii, Curtea constată că justificarea existenţei „urgenţei“ pentru autorizarea de către procuror a măsurilor de supraveghere tehnică priveşte prevenirea situaţiilor în care probatoriul ar putea fi alterat, persoana vătămată sau alţi subiecţi procesuali s-ar afla în pericol ori alte ipoteze în care inculpatul ar putea să interfereze de o manieră gravă cu buna şi corecta desfăşurare a procesului penal. 30. Cu privire la lipsa de claritate a noţiunii de „măsuri de supraveghere tehnică“, Curtea reţine că, potrivit art. 138 alin. (1) lit. a)-d) şi alin. (13) din Codul de procedură penală, constituie metode speciale de supraveghere tehnică: interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă, accesul la un sistem informatic, supravegherea video, audio sau prin fotografiere, localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice. Or, instanţa de control constituţional a reţinut, în Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, precitată, paragrafele 46-49, că, potrivit art. 138 alin. (2) din Codul de procedură penală, prin interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare se înţelege interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicărilor efectuate prin telefon, sistem informatic ori prin orice alt mijloc de comunicare. Curtea a observat, totodată, că, potrivit art. 138 alin. (4) din Codul de procedură penală, prin sistem informatic se înţelege orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate ori aflate în relaţie funcţională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic, iar, potrivit art. 138 alin. (6) din Codul de procedură penală, prin supraveghere video, audio sau prin fotografiere se înţelege fotografierea persoanelor, observarea sau înregistrarea conversaţiilor, mişcărilor ori a altor activităţi ale acestora. De asemenea, Curtea a constatat că, potrivit art. 138 alin. (7) din Codul de procedură penală, prin localizare sau urmărire prin mijloace tehnice se înţelege folosirea unor dispozitive care determină locul unde se află persoana sau obiectul la care sunt ataşate. 31. În ceea ce priveşte normele procesual penale ale art. 165 alin. (2) privind cazurile şi condiţiile în care se efectuează percheziţia corporală şi art. 167 alin. (2) care fac referire la dispoziţiile precitate, în ipoteza percheziţiei unui vehicul, cu referire la sintagma „sau orice autoritate cu atribuţii în asigurarea ordinii şi securităţii publice“, faţă de criticile autorului excepţiei, Curtea reţine că, prin legi speciale, este reglementată competenţa unor organe ale statului de a efectua astfel de procedee probatorii. 32. În acest sens, art. 31 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 25 aprilie 2014, prevede că, în realizarea atribuţiilor ce îi revin, potrivit legii, poliţistul este învestit cu exerciţiul autorităţii publice să efectueze, cu respectarea dispoziţiilor legale, controale ale persoanelor şi bagajelor, precum şi ale vehiculelor aflate în circulaţie, atunci când există indicii temeinice cu privire la săvârşirea unor infracţiuni sau posibile acţiuni teroriste. În acelaşi fel, art. 27 lit. e) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 104/2001 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei de Frontieră Române, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 351 din 29 iunie 2001, stabileşte că, în exercitarea atribuţiilor ce îi revin în zona de competenţă, poliţistul de frontieră este învestit cu exerciţiul autorităţii publice şi are dreptul să efectueze controlul persoanelor şi al bagajelor, precum şi al autovehiculelor, mijloacelor de transport feroviare, navelor sau aeronavelor, atunci când există indicii temeinice că săvârşirea unei infracţiuni la regimul frontierei de stat este iminentă şi că persoana sau bunurile căutate se află în zona controlată. 33. Totodată, potrivit art. 61 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură penală, în cazul infracţiunilor flagrante, organele prevăzute la alin. (1) lit. a)-c) - organele inspecţiilor de stat, ale altor organe de stat, precum şi ale autorităţilor publice, instituţiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii; organele de control şi cele de conducere ale autorităţilor administraţiei publice, ale altor autorităţi publice, instituţii publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de către cei aflaţi în subordinea ori sub controlul lor; organele de ordine publică şi siguranţă naţională, pentru infracţiunile constatate în timpul exercitării atribuţiilor prevăzute de lege - au dreptul de a face percheziţii corporale sau ale vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor şi de a-l prezenta de îndată organelor de urmărire penală. 34. De asemenea, în temeiul art. 62 din Codul de procedură penală, comandanţii de nave şi aeronave sunt competenţi să facă percheziţii corporale sau ale vehiculelor şi să verifice lucrurile pe care făptuitorii le au cu sine sau le folosesc, pe timpul cât navele şi aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor sau aeroporturilor şi pentru infracţiunile săvârşite pe aceste nave sau aeronave, având totodată şi obligaţiile şi drepturile prevăzute la art. 61 din acelaşi act normativ. Actele încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă se înaintează organelor de urmărire penală, de îndată ce nava sau aeronava ajunge în primul port sau aeroport românesc. În cazul infracţiunilor flagrante, comandanţii de nave şi aeronave au dreptul de a face percheziţii corporale sau ale vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor şi de a-l prezenta organelor de urmărire penală. De altfel, potrivit art. 310 din Codul de procedură penală, în cazul infracţiunilor flagrante, orice persoană, inclusiv autorităţile cu atribuţii în asigurarea ordinii şi securităţii publice, au dreptul să îl prindă pe făptuitor, iar persoana care l-a reţinut trebuie să îl predea de îndată, „împreună cu corpurile delicte, precum şi cu obiectele şi înscrisurile ridicate“, organelor de urmărire penală, care întocmesc un proces-verbal. 35. Cu referire la tipurile de percheziţii reglementate - domiciliară, corporală, a vehiculelor şi informatică - Curtea reţine că sunt supuse autorizării judecătorului de drepturi şi libertăţi sau instanţei de judecată doar percheziţia domiciliară şi cea informatică, în timp ce percheziţia corporală şi cea a vehiculelor sunt lăsate la aprecierea organelor judiciare sau a autorităţilor cu atribuţii în asigurarea ordinii şi securităţii publice. Aşadar, pentru a putea fi efectuată percheziţia unei persoane sau a unui vehicul nu este obligatorie începerea urmăririi penale. Dacă însă a fost începută urmărirea penală, organele judiciare vor fi cele care efectuează percheziţia corporală sau a unui vehicul, dar, dacă există o suspiciune rezonabilă că prin efectuarea unei percheziţii corporale sau a unui vehicul se vor descoperi urme ale infracţiunii, corpuri delicte ori alte obiecte relevante pentru descoperirea unei infracţiuni sau a autorului unei infracţiuni, organele de poliţie pot dispune efectuarea percheziţiei imediat. 36. În aceste condiţii, având în vedere cele reţinute, Curtea constată că dispoziţiile art. 141 alin. (1), art. 165 alin. (2), art. 167 alin. (2) din Codul de procedură penală nu au o formulare ambiguă, neclară şi imprevizibilă pentru un cetăţean care nu dispune de o pregătire juridică temeinică, astfel că nu încalcă cerinţele de claritate, accesibilitate şi previzibilitate a legii impuse de art. 1 alin. (5) din Constituţie, pe cale de consecinţă nefiind încălcate nici celelalte dispoziţii constituţionale şi convenţionale invocate. 37. Curtea reţine, în acord cu jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg, că formularea legilor nu poate prezenta o precizie absolută, având în vedere principiul aplicabilităţii generale a acestora. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, Curtea nu interzice clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93). 38. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 202 alin. (3) din Codul de procedură penală, Curtea observă că, analizând critici similare celor formulate în prezenta cauză, prin Decizia nr. 798 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 122 din 8 februarie 2018, a respins, ca neîntemeiată, excepţia. În motivarea soluţiei sale, Curtea a reţinut, în paragrafele 14-21 ale deciziei precitate, că măsurile preventive sunt instituţii de drept procesual penal cu caracter de constrângere, prin care suspectul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activităţi care s-ar răsfrânge negativ asupra desfăşurării procesului penal sau asupra scopului acestuia. Întrucât prin luarea măsurilor preventive se aduce atingere dreptului fundamental al inviolabilităţii persoanei, aşadar libertăţii individuale, atât legislaţia naţională (Codul de procedură penală, art. 23 din Constituţia României), cât şi cea europeană (art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale) au instituit o serie de garanţii procesuale care să prevină abuzul şi arbitrariul în luarea, menţinerea, prelungirea şi confirmarea acestora, transpuse în numeroase condiţii ce trebuie realizate cumulativ. De altfel, legea procesual penală în vigoare prevede posibilitatea luării unor măsuri privative sau restrictive de libertate „doar în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege“ [art. 9 alin. (2)]. Scopul şi condiţiile generale pentru luarea măsurilor preventive sunt reglementate în art. 202 din Codul de procedură penală, reglementări aplicabile indiferent de măsura preventivă ce se instituie, condiţiile specifice de luare a fiecărei măsuri şi procedura de urmat, conţinutul şi efectele dispunerii lor fiind reglementate prin norme procesual penale cu caracter special cuprinse în secţiunile a 2-a („Reţinerea“), a 3-a („Controlul judiciar“), a 4-a („Controlul judiciar pe cauţiune“), a 5-a („Arestul la domiciliu“) şi a 6-a („Arestarea preventivă“) ale capitolului privind măsurile preventive. 39. Totodată, Curtea a reţinut că noul Cod de procedură penală stabileşte obligaţia organului judiciar ca, la alegerea măsurii preventive, să analizeze cumulativ următoarele condiţii generale: să existe probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune [art. 202 alin. (1)], măsura aleasă să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei [art. 202 alin. (3)], măsura preventivă să fie necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia [art. 202 alin. (3)] - condiţia necesităţii măsurilor privative sau restrictive de libertate fiind exprimată sub condiţia caracterului excepţional al acestora [art. 9 alin. (2)] - şi să nu existe, la momentul dispunerii, confirmării, prelungirii sau menţinerii măsurii preventive, vreo cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale. De asemenea, Curtea a reţinut că, potrivit art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, măsurile preventive pot fi dispuse doar în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni. Aşadar, Curtea a constatat că luarea măsurilor preventive este condiţionată de existenţa cel puţin a unuia dintre scopurile enumerate anterior, prin aceasta fiind subliniat caracterul preventiv pe care aceste măsuri trebuie să îl aibă în cursul procesului penal. De asemenea, Curtea a constatat că existenţa unuia dintre scopurile menţionate se impune a fi verificată atât la momentul luării măsurii preventive, cât şi atunci când se dispune confirmarea, prelungirea, înlocuirea, revocarea sau, după caz, menţinerea unei astfel de măsuri. Prin scopul măsurii preventive se înţelege ce pericol anume trebuie să fie preîntâmpinat sau înlăturat, organul judiciar având obligaţia să aleagă măsura potrivită şi suficientă pentru atingerea acelui scop. 40. Cu privire la măsura controlului judiciar - dispusă şi faţă de autorul excepţiei din prezenta cauză, Curtea a reţinut că art. 211 din Codul de procedură penală face trimitere la scopul şi condiţiile reglementate în art. 202 alin. (1) al aceluiaşi act normativ. În cazul măsurii preventive a controlului judiciar, acest scop este realizat prin impunerea în sarcina inculpatului a unor obligaţii şi interdicţii, instituite în art. 215 din Codul de procedură penală, în vederea supravegherii conduitei acestuia de către organul judiciar. 41. Totodată, prin Decizia nr. 712 din 4 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2015, Curtea a statuat că măsura controlului judiciar reprezintă o măsură intruzivă ce poate afecta dreptul fundamental al libertăţii individuale şi alte drepturi şi libertăţi fundamentale, respectiv libera circulaţie, viaţa intimă, familială şi privată, libertatea întrunirilor, munca şi protecţia socială a muncii şi libertatea economică. Însă, Curtea a reţinut că drepturile fundamentale anterior enumerate nu sunt absolute prin natura lor, ele putând fi supuse unor limitări rezonabile printr-o reglementare etatică. Reţinând incidenţa în cauză a art. 53 din Legea fundamentală, Curtea a analizat restrângerea exercitării drepturilor menţionate, respectiv dacă această restrângere este conformă cu prevederile acestui text constituţional. Curtea a reţinut că ingerinţa generată de instituţia controlului judiciar vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul la libertatea individuală, dreptul la liberă circulaţie, dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, libertatea întrunirilor, munca şi protecţia socială a muncii şi libertatea economică, este reglementată prin lege, respectiv art. 211-215 din Codul de procedură penală, are ca scop legitim desfăşurarea instrucţiei penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie şi este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept. Prin decizia precitată, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 211-217 din Codul de procedură penală şi, pe cale de consecinţă, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 911 din 15 decembrie 2014, dispoziţiile art. 211-217 din Codul de procedură penală au fost puse în acord cu prevederile constituţionale în sensul arătat de instanţa de contencios constituţional prin decizia precitată, astfel încât, prin reglementarea termenului pentru care poate fi dispusă şi a duratei maxime a măsurii controlului judiciar, ingerinţa analizată a devenit proporţională cu cauza care a determinat-o, asigurându-se un just echilibru între interesul public şi cel individual. 42. În aceste condiţii, având în vedere cele arătate anterior, Curtea a constatat că norma procesual penală criticată nu este contrară dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale invocate, textul criticat reglementând suficiente garanţii procesuale pentru a exclude dispunerea în mod arbitrar şi pe durate de timp excesive a măsurilor preventive. 43. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a schimba jurisprudenţa Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele deciziei precitate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 44. În final, Curtea constată că dispoziţiile art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie nu au incidenţă în cauză, atât timp cât autorul excepţiei nu indică vreo normă europeană pretins încălcată. Totodată, cât priveşte solicitarea formulată de apărătorul autorului excepţiei în timpul dezbaterilor din şedinţa publică, referitoare la extinderea obiectului excepţiei asupra dispoziţiilor art. 140 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea constată că această cerere nu poate fi primită, deoarece, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra dispoziţiilor legale cuprinse în încheierea prin care instanţa de judecată sesizează instanţa de control constituţional cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, în caz contrar nefiind legal sesizată. 45. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Daniel Mihai în Dosarul nr. 4.205/121/2016 al Curţii de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că dispoziţiile art. 141 alin. (1), art. 145, art. 165 alin. (2), art. 167 alin. (2) şi art. 202 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 24 aprilie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
