Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────────┬────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Daniel Marius Morar │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Mona-Maria Pivniceru │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Livia Doina Stanciu │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Simona-Maya Teodoroiu │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Afrodita Laura Tutunaru│- magistrat-asistent│
└───────────────────────┴────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 305 şi art. 306 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gaby Pătlăgică şi Ionel Cîşlaru în Dosarul nr. 7.231/99/2015 al Tribunalului Iaşi - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 126D/2016. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că partea Agenţia de Plăţi în Intervenţie şi Agricultură a depus concluzii scrise. 4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens se arată că prevederile art. 305 din Codul de procedură penală instituie obligaţia organelor judiciare de a începe urmărirea penală in rem şi numai în situaţia în care există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală şi nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală, organul de urmărire penală va putea dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de aceasta, care dobândeşte calitatea de suspect. De asemenea, dispoziţiile art. 306 din Codul de procedură penală reglementează cu privire la obligaţiile organelor de urmărire penală care vor căuta şi vor strânge datele ori informaţiile cu privire la existenţa infracţiunilor şi identificarea persoanelor care au săvârşit infracţiuni, vor lua măsuri pentru limitarea consecinţelor acestora şi vor strânge şi administra probele cu respectarea prevederilor art. 100 şi 101 din acelaşi cod. Faptul că legiuitorul a instituit, în toate cazurile, obligaţia de a se dispune începerea urmăririi penale cu privire la o anumită infracţiune reprezintă o garanţie, şi nu o încălcare a drepturilor constituţionale pretins afectate. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Încheierea din 15 ianuarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 7.231/99/2015, Tribunalul Iaşi - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 305 şi art. 306 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gaby Pătlăgică şi Ionel Cîşlaru într-o cauză având ca obiect verificarea competenţei şi legalităţii sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile legale menţionate încalcă dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil, în măsura în care probele administrate în faza de urmărire penală nu sunt readministrate sau nu se dă posibilitatea suspectului/inculpatului să solicite readministrarea sau contestarea efectivă a acestora. Se mai arată că întreg materialul de urmărire penală a fost administrat în faza de urmărire penală in rem, fază în care autorii susţin că aveau calitatea de martori şi nu se puteau apăra efectiv şi nici nu puteau asista la efectuarea actelor de urmărire penală. 7. Tribunalul Iaşi - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, potrivit art. 305 din Codul de procedură penală, toate activităţile desfăşurate de organele judiciare sunt efectuate în cadrul urmăririi penale, ceea ce este de natură a asigura respectarea drepturilor şi garanţiilor acordate persoanei cercetate, în deplin acord, aşadar, cu exigenţele constituţionale invocate. Totodată, art. 306 alin. (1) din Codul de procedură penală recunoaşte organelor de urmărire penală „rolul activ“, în sensul obligaţiei de a căuta şi a strânge, după sesizare, datele şi informaţiile privitoare la existenţa infracţiunilor şi la identificarea persoanelor care au săvârşit infracţiuni, de a lua măsuri pentru limitarea consecinţelor acestora, de a strânge şi a administra probe cu respectarea principiului loialităţii prevăzut de art. 101 din Codul de procedură penală - toate acestea privite ca şi garanţii ale respectării termenului rezonabil de soluţionare a cauzelor, pe de o parte, precum şi ale respectării dreptului la un proces echitabil, în sens larg, adică privit în ansamblul componentelor sale, pe de altă parte. 8. Prevederile legale criticate nu interzic readministrarea probatoriului şi nici nu exclud posibilitatea reală şi efectivă a suspectului/inculpatului de a solicita readministrarea probelor sau posibilitatea de a contesta efectiv probele administrate încă din faza de urmărire penală potrivit art. 83 lit. d) şi e) din Codul de procedură penală, respectiv dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, precum şi dreptul de a formula orice alte cereri care ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei. 9. Mai mult, se arată că, atât timp în faza cercetării judecătoreşti este posibilă readministrarea probelor (administrate în cursul urmăririi penale) contestate de părţi, precum şi administrarea de probe noi, în condiţiile prevăzute de art. 374 alin. (5)-(10) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară a admis că o eventuală vătămare produsă astfel inculpaţilor poate fi înlăturată - respectiv, prin readministrarea probelor contestate, în condiţii de oralitate, contradictorialitate şi nemijlocire în faza de judecată/în cursul cercetării judecătoreşti -, inculpaţii având aşadar posibilitatea exercitării depline a prerogativelor conferite de dreptul la un proces echitabil (conform art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale) în cursul cercetării judecătoreşti. Instanţei judecătoreşti îi revine rolul de a analiza şi de a aprecia în mod liber, cu respectarea principiului imparţialităţii şi, în special, al egalităţii armelor, atât valoarea fiecăreia dintre probele administrate (fie în faza de urmărire penală, fie în cursul judecăţii) în raport cu celelalte, indiferent deci de faza procesuală în care au fost administrate, cât şi credibilitatea lor. Această analiză, în cazul existenţei unor probe contradictorii, implică, în mod esenţial şi obligatoriu, motivarea şi explicitarea detaliată pentru justificarea priorităţii acordate reţinerii unora sau altora dintre probele administrate/readministrate, întrucât probele nu au o valoare a priori stabilită de legiuitor, importanţa acestora rezultând în urma aprecierii lor de către organul judiciar consecutiv analizei ansamblului materialului probator administrat în cauză conform principiului liberei aprecieri a probelor. 10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 11. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă şi, în subsidiar, neîntemeiată. Astfel, se arată că autorii excepţiei „s-au mărginit să enumere o serie de dispoziţii convenţionale şi constituţionale, despre care au afirmat că ar fi încălcate de dispoziţiile criticate, fără a arăta concret în ce constă contradicţia“ între acestea şi Constituţie sau Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 12. Pe fondul excepţiei se arată că aceasta este neîntemeiată, deoarece dispoziţiile criticate nu instituie interdicţia de a readministra probele administrate în cursul urmăririi penale ulterior acestui moment şi nici nu limitează dreptul inculpatului de a solicita readministrarea sau contestarea efectivă a acestor probe. 13. În acest sens, se susţine că nu sunt afectate dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie şi cele ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece prevederile art. 305 şi art. 306 alin. (1) din Codul de procedură penală se coroborează cu cele ale art. 83 din acelaşi cod care reglementează că, pe toată durata procesului penal, inculpatul are, între altele, dreptul de a avea un avocat ales, dreptul de a i se desemna unul din oficiu, în cazul asistenţei juridice obligatorii, dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege, dreptul de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, precum şi dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei. 14. De asemenea, dispoziţiile criticate se coroborează cu prevederile art. 374 alin. (7)-(10) din Codul de procedură penală, potrivit cărora doar probele care au fost administrate în cursul urmăririi penale şi nu au fost contestate de către părţi nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti, ele fiind puse, însă, în dezbaterea contradictorie a părţilor, a persoanei vătămate şi a procurorului. Totodată, se arată că art. 374 din Codul de procedură penală permite judecătorului să administreze din oficiu atât probele la care se referă art. 374 alin. (7), cât şi orice alte probe pe care le apreciază a fi necesare pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Revine judecătorului învestit cu soluţionarea dosarului cauzei să aprecieze, în concret şi de la caz la caz, care probe este necesar a fi administrate. De aceea, elemente de fapt, respectiv faptul că judecătorul unei cauze nu a dispus readministrarea, în faza cercetării judecătoreşti, a una şi mai multe dintre probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi, nu pot conduce la concluzia că art. 305 şi art. 306 alin. (1) din Codul de procedură penală ar fi neconstituţionale, întrucât ar contraveni art. 21 alin. (3) din Constituţie referitoare la dreptul la un proces echitabil. 15. În acest sens, Guvernul face trimitere la Hotărârea din 26 noiembrie 2013, pronunţată în Cauza Babeş împotriva României, paragrafele 41-47, prin care instanţa de la Strasbourg a statuat că, atunci când judecătorul cauzei decide să-şi întemeieze hotărârea de condamnare pe probe (declaraţii) care nu au fost administrate în faţa sa în condiţii de contradictorialitate, este necesar ca respectivele probe să fie coroborate şi cu alte probe care au fost administrate în cursul procesului şi, de asemenea, este esenţial să existe garanţii procedurale solide pentru a asigura caracterul echitabil al procedurii. 16. Nici critica privind pretinsa nerespectare a dreptului la apărare, garantat de art. 24 din Constituţie, nu este întemeiată, deoarece prevederile legale contestate nu restrâng în niciun fel dreptul la apărare al inculpatului, acesta putând fi asistat de un avocat în tot cursul judecăţii, avocat care are dreptul să consulte actele dosarului, să îl asiste pe inculpat, să exercite drepturile procesuale ale acestuia, să formuleze plângeri, cereri, memorii şi obiecţiuni. 17. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Astfel, textele de lege criticate reglementează dispunerea începerii urmăririi penale in rem, de către organul de urmărire penală şi nu sunt de natură a limita sau a restrânge accesul liber la justiţie ori dreptul la apărare. Subiecţii procesuali au dreptul la un apărător ales sau numit din oficiu, însă garantarea dreptului la apărare nu se poate asigura în afara procesului penal, înainte de începerea urmăririi penale, când făptuitorul nu are calitatea procesuală de învinuit sau inculpat. 18. În plus, este de competenţa legiuitorului să stabilească aspecte care privesc modul de desfăşurare a urmăririi penale, în acord cu prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege. 19. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile scrise depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 20. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 21. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 305 cu denumirea marginală Începerea urmăririi penale şi cele ale art. 306 alin. (1) cu denumirea marginală Obligaţiile organelor de urmărire penală din Codul de procedură penală. După sesizarea Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 305 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală au fost modificate prin art. II pct. 76 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016. Având în vedere, însă, că în cauză a produs efecte norma de procedură prevăzută de art. 305 din Codul de procedură penală în forma în vigoare la data sesizării Curţii (a se vedea şi Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011), aceasta se va pronunţa asupra dispoziţiilor art. 305 din Codul de procedură penală în redactarea anterioară modificării lor prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016. Prin urmare, prevederile de lege criticate au următorul conţinut: - Art. 305: "(1) Când actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege şi se constată că nu există vreunul dintre cazurile care împiedică exercitarea acţiunii penale prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la faptă.(2) Începerea urmăririi penale se dispune prin ordonanţă care cuprinde, după caz, menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2) lit. a)-c) şi g).(3) Când din datele şi probele existente în cauză rezultă indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, procurorul dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de aceasta, care dobândeşte calitatea de suspect.(4) Faţă de persoanele pentru care urmărirea penală este condiţionată de obţinerea unei autorizaţii prealabile sau de îndeplinirea unei alte condiţii prealabile, efectuarea urmăririi penale se poate dispune numai după obţinerea autorizaţiei ori după îndeplinirea condiţiei." – Art. 306 alin. (1): „(1) Pentru realizarea obiectului urmăririi penale, organele de cercetare penală au obligaţia ca, după sesizare, să caute şi să strângă datele ori informaţiile cu privire la existenţa infracţiunilor şi identificarea persoanelor care au săvârşit infracţiuni, să ia măsuri pentru limitarea consecinţelor acestora, să strângă şi să administreze probele cu respectarea prevederilor art. 100 şi 101.“ 22. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 24 referitor la Dreptul la apărare, precum şi dispoziţiile art. 6 referitor la Dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 23. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 305 din Codul de procedură penală, Curtea constată că, prin Decizia nr. 236 din 19 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 426 din 7 iunie 2016, paragraful 58, a statuat că nu se poate admite ideea înfrângerii prezumţiei de constituţionalitate ca urmare a aplicării unor dispoziţii în contradicţie cu legea ori cu principiile fundamentale. De altfel, prevederile art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală stabilesc în mod clar că, atunci când există indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, procurorul va dispune continuarea urmăririi penale faţă de aceasta, care dobândeşte calitatea de suspect. În măsura în care, în dezacord cu aceste prevederi, procurorul nu respectă aceste exigenţe, atunci, în cazul emiterii rechizitoriului, suspectul devenit inculpat poate supune cenzurii judecătorului de cameră preliminară verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, întrucât potrivit art. 342 şi art. 345 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, în procedura de filtru, judecătorul de cameră preliminară are posibilitatea să constate nulitatea relativă şi să excludă actele de urmărire penală şi probele administrate cu încălcarea legii care conferă, între altele, şi un drept efectiv la apărare. În acest sens, Curtea a mai constatat că prevederile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală stabilesc că încălcarea dispoziţiilor legale determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinţei legale sa adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului. De aceea, ori de câte ori toate sau majoritatea probelor din faza de urmărire penală au fost administrate numai în cursul urmăririi penale in rem, atunci se pot pune în discuţie aspecte de aplicare a legii cu nesocotirea garanţiilor specifice dreptului la un proces echitabil, cum ar fi dreptul suspectului de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică a acesteia, de a consulta dosarul, în condiţiile legii, de a avea un avocat ales sau unul din oficiu pentru cazurile de asistenţă obligatorie, de a propune administrarea de probe, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, de a formula orice alte cereri care ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei, de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege, de a fi informat cu privire la drepturile sale ori dreptul de a beneficia de alte drepturi prevăzute de lege. Câtă vreme, în funcţie de particularităţile fiecărui caz, este dovedită privarea suspecţilor/inculpaţilor de drepturile conferite de Codul de procedură penală, fiindu-le grav afectat dreptul la apărare în cursul urmăririi penale, atunci probele şi actele întocmite cu nerespectarea exigenţelor legale pot fi înlăturate până la încheierea procedurii de cameră preliminară. 24. Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia şi considerentele deciziei mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 25. Totodată, în ce priveşte critica referitoare la faptul că probele administrate în faza de urmărire penală nu sunt readministrate sau nu se dă posibilitatea suspectului/inculpatului să solicite readministrarea sau contestarea efectivă a acestora, Curtea constată că, prin Decizia nr. 342 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 3 iunie 2015, Decizia nr. 245 din 7 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 30 iunie 2015 şi Decizia nr. 486 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 712 din 22 septembrie 2015, a statuat că prevederile art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală dispun cu privire la imposibilitatea nuanţată/condiţionată a readministrării ope legis în cursul cercetării judecătoreşti a probelor administrate în cursul urmăririi penale şi care nu au fost contestate. Din această perspectivă, Curtea a constatat că legiuitorul a impus o singură condiţie cu privire la soluţia legislativă aleasă, respectiv absenţa unei manifestări univoce de voinţă a părţii interesate sau a persoanei vătămate de a contesta probele administrate în cursul urmăririi penale. Curtea a mai constatat că, întrucât legalitatea şi temeinicia sunt însuşiri fundamentale ale oricărei probe care, prin elementele de fapt conţinute, serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei contribuind la aflarea adevărului în procesul penal, s-ar putea pune în discuţie afectarea dreptului la apărare ori a dreptului la un proces echitabil dacă, în pofida faptului că părţile sau persoana vătămată nu au avut posibilitatea contestării lor în faţa unui judecător anterior cercetării judecătoreşti, probele nu sunt readministrate. Or, dimpotrivă, din perspectiva legalităţii administrării probelor, Curtea a constatat că aceste aspecte pot fi cenzurate, în acord cu art. 342 din Codul de procedură penală, în faţa judecătorului de cameră preliminară, care, potrivit art. 346 alin. (4) din acelaşi cod, va exclude una, mai multe sau toate probele administrate în cursul urmăririi penale. Prin urmare, odată validată legalitatea lor în cadrul procedurii de cameră preliminară, este evident că în faţa judecătorului de fond pot fi puse în discuţie numai aspecte ce ţin de temeinicia probelor, respectiv aspecte referitoare la împrejurări de fapt ce reies din proba contestată şi care, raportat la acuzaţia concretă pentru care a fost dispusă trimiterea în judecată, prezintă relevanţă. 26. Totodată, Curtea Constituţională a mai statuat prin deciziile mai sus menţionate, că nimic nu opreşte partea, căreia probele avute în vedere îi sunt defavorabile să le conteste din perspectiva temeiniciei - în faza de judecată imediat după citirea rechizitoriului, dar anterior audierii inculpatului -, cerând astfel readministrarea/refacerea lor de către instanţa de judecată în condiţii de publicitate, nemijlocire şi contradictorialitate. Terminologia utilizată de legiuitor are în vedere probele administrate în cursul urmăririi penale care nu au fost contestate. În acest sens, Curtea a reţinut alin. (5) al art. 374 din Codul de procedură penală, conform căruia „Preşedintele întreabă procurorul, părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe“, părţile şi persoana vătămată având posibilitatea să conteste probele administrate şi să propună administrarea de probe, indiferent dacă au fost administrate sau nu în faza de urmărire penală. 27. În sfârşit, s-a mai arătat că legiuitorul nu a exclus posibilitatea readministrării probelor administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi, întrucât, potrivit art. 374 alin. (8) din Codul de procedură penală, acestea pot fi administrate din oficiu de către instanţă dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Faptul că această posibilitate este atributul exclusiv al instanţei de judecată nu este de natură a afecta în vreun fel dreptul la apărare ori dreptul la un proces echitabil, pentru că, potrivit art. 349 alin. (1) din Codul de procedură penală, „Instanţa de judecată soluţionează cauza dedusă judecăţii cu garantarea respectării drepturilor subiecţilor procesuali şi asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii“. 28. În concluzie, Curtea reţine că în condiţiile art. 374 din Codul de procedură penală persoana interesată poate contesta probele administrate în faza de urmărire penală. 29. În ce priveşte critica referitoare la dispoziţiile art. 306 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea constată că acestea dispun cu privire la obligaţia organelor de cercetare penală să caute şi să strângă datele ori informaţiile cu privire la existenţa infracţiunilor şi identificarea persoanelor care au săvârşit infracţiuni, să ia măsuri pentru limitarea consecinţelor acestora şi să strângă şi să administreze probele cu respectarea prevederilor art. 100 şi 101 din Codul de procedură penală, adică să administreze probele în acord cu principiul loialităţii. O astfel de reglementare nu aduce în niciun fel atingere dreptului la apărare ori dreptului la un proces echitabil, deoarece, aşa cum a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 778 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 111 din 12 februarie 2016, paragraful 38, dispoziţiile art. 103 alin. (2) din acelaşi cod referitoare la dispunerea condamnării, doar atunci când acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă, conferă procedurii caracterul echitabil. Astfel, pe lângă faptul că, potrivit art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului/inculpatului, principiul liberei aprecieri a probelor nu este absolut, fiind mărginit de existenţa unor mijloace compensatorii care să asigure existenţa unui echilibru suficient între acuzare şi apărare. În acest sens, prin Hotărârea din 15 decembrie 2011, pronunţată în Cauza Al-Khawaja şi Tahery împotriva Regatului Unit, paragrafele 131, 134 şi 147, instanţa europeană a statuat că, în cazul în care mărturia neverificată depusă de un martor se coroborează cu alte mijloace de probă, aprecierea caracterului său determinant depinde de forţa probatorie a celorlalte mijloace de probă. În fapt, termenul „determinant(ă)“ trebuie interpretat într-un sens restrâns, ca desemnând o probă de asemenea relevanţă sau importanţă încât este în măsură să determine soluţia cauzei. Aşa fiind, s-a concluzionat că, atunci când o declaraţie relatată reprezintă proba exclusivă sau determinantă împotriva acuzatului, admiterea sa ca mijloc de probă nu implică automat încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acelaşi timp, atunci când o condamnare se bazează exclusiv sau în mod determinant pe mărturiile martorilor care nu se înfăţişează în instanţă, Curtea trebuie să supună procedura celei mai riguroase examinări. Din cauza riscurilor inerente admiterii probelor de acest tip, instanţa europeană a stabilit că în fiecare dintre cauze trebuie să existe suficiente elemente de contrabalansare, care să ofere posibilitatea ca o condamnare să se bazeze pe o astfel de probă, numai dacă aceasta este suficient de fiabilă ţinând seama de importanţa ei în cauză. 30. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gaby Pătlăgică şi Ionel Cîşlaru în Dosarul nr. 7.231/99/2015 al Tribunalului Iaşi - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 305 şi art. 306 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Iaşi - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 19 ianuarie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Afrodita Laura Tutunaru -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
