Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Doina Livia Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află examinarea cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de-o parte, şi Parlamentul României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, pe de altă parte, cerere formulată de preşedintele Camerei Deputaţilor. 2. Cererea a fost formulată în temeiul prevederilor art. 146 lit. e) din Constituţie şi ale art. 11 alin. (1) pct. A lit. e), ale art. 34 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 8.421 din 8 octombrie 2018 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.494E/2018. 3. La primul termen de judecată din 14 noiembrie 2018, având în vedere cererea formulată de preşedintele Camerei Deputaţilor prin care acesta a solicitat stabilirea unei alte date pentru dezbateri, motivat de faptul că reprezentantul Camerei Deputaţilor nu poate fi prezent la şedinţă, după ascultarea reprezentantului Senatului şi pe cel al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea a acordat un nou termen de judecată pentru data de 28 noiembrie 2018. 4. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 28 noiembrie 2018, în prezenţa domnului Florin Iordache - vicepreşedintele Camerei Deputaţilor, a domnului Cristian Ionescu - consilier în cadrul Cabinetului Preşedintelui Senatului şi a doamnei Iuliana Nedelcu - procuror şef al Secţiei judiciare din cadrul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, în temeiul art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, a amânat succesiv pronunţarea pentru data de 11 decembrie 2018, respectiv 13 decembrie 2018. La data de 13 decembrie 2018, având în vedere imposibilitatea constituirii legale a completului de judecată, în temeiul art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, Curtea a amânat pronunţarea în data de 19 decembrie 2018, când, în temeiul art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 16 ianuarie 2019, dată la care a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Adresa nr. 1/3.124/LD din 8 octombrie 2018, preşedintele Camerei Deputaţilor a sesizat Curtea Constituţională cu cererea de soluţionare a unui conflict juridic de natură constituţională dintre Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de-o parte, şi Parlamentul României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, pe de altă parte. 6. Prin cererea formulată, preşedintele Camerei Deputaţilor susţine că, prin semnarea a două protocoale, în anii 2009 şi 2016, cu Serviciul Român de Informaţii, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi-a încălcat propriile competenţe constituţionale şi, uzurpând competenţele Parlamentului, a învestit Serviciul Român de Informaţii cu competenţa de a desfăşura activităţi specifice organelor de cercetare penală, fapt interzis în mod expres de legiuitor prin Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii. 7. Apreciază că cele două protocoale au un caracter secret astfel că nu au fost comunicate instanţelor, nu au fost făcute publice şi nu au fost publicate în Monitorul Oficial, ceea ce a condus la: desfăşurarea urmăririi penale şi strângerea de probe de către lucrătorii Serviciului Român de Informaţii şi parchete pe baza unor norme/reguli secrete, care, din punct de vedere juridic, sunt inexistente, atât timp cât Constituţia reglementează strict şi expres modul de adoptare şi intrare în vigoare a legilor şi condiţionează existenţa acestora de publicarea în Monitorul Oficial; imposibilitatea persoanelor acuzate de a invoca, pe durata urmăririi penale sau a judecăţii, excepţiile nulităţilor prevăzute de Codul de procedură penală privind modul nelegal de administrare a probelor, nulităţi pe care legiuitorul le-a prevăzut în lege în vederea protejării dreptului constituţional al persoanei la apărare, la un proces echitabil şi la acces efectiv la justiţie; imposibilitatea instanţelor de a se pronunţa efectiv pe legalitatea acestor probe, de a le cenzura, din moment ce, în afara Ministerului Public şi a Serviciului Român de Informaţii, conţinutul protocoalelor era necunoscut nu doar celorlalte părţi din proces, ci şi judecătorilor. 8. Autorul sesizării apreciază că Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a comportat ca un legiuitor interferând, în mod discreţionar, în atributul exclusiv al Parlamentului ca „unică autoritate legiuitoare a ţării“, aşa cum este reglementat în art. 61 alin. (1) din Constituţie. 9. În acelaşi timp, Ministerul Public, prin acţiunea sa, a adus atingere şi atributului constituţional al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi al celorlalte instanţe de judecată, de înfăptuire a justiţiei, aşa cum acesta este definit de art. 124 şi art. 126 din Constituţie. Astfel, Ministerul Public a determinat judecătorii să se supună nu doar legii, ci şi unor protocoale de cooperare secretă cu Serviciul Român de Informaţii. 10. Ca atare, autorul sesizării apreciază că, prin acest comportament, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, încălcând principiul colaborării loiale dintre puterile statului, prin acte obscure, secrete, a generat un conflict juridic de natură constituţională cu o dublă valenţă, pe de-o parte, în raport cu Parlamentul, ca putere legislativă, iar, pe de altă parte, cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi cu instanţele judecătoreşti, ca putere judecătorească. 11. În continuare, evocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia conflictului juridic de natură constituţională, autorul sesizării apreciază că cererea formulată este admisibilă. Arată că sesizarea a fost făcută de preşedintele Camerei Deputaţilor, acesta fiind prevăzut de dispoziţiile art. 146 lit. e) din Constituţie ca subiect ce poate sesiza instanţa de contencios constituţional. Părţile aflate în conflict se încadrează în categoria „autorităţilor publice“ prevăzute de titlul III din Legea fundamentală. Totodată, apreciază că s-a creat o situaţie litigioasă cu caracter juridic de natură constituţională a cărei soluţionare intră în competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale. 12. În continuare, autorul sesizării prezintă un scurt istoric privind „relaţia dintre serviciile de informaţii, inclusiv fosta Securitate, şi justiţie în perioada comunistă şi după, precum şi modul comunist de înfăptuire al justiţiei“. În prezentarea istoricului, autorul sesizării face referire la „perioada comunistă până în 1968“, „perioada comunistă 1968-1989“, „perioada post-comunistă“ şi la „justiţia stalinistă şi justiţia democratică“. 13. Realizând o scurtă analiză a celor două protocoale, autorul sesizării, în ceea ce priveşte Protocolul nr. 00750 din 4 februarie 2009, susţine că art. 1 din acest act pune semnul egalităţii între forţa legii şi forţa protocolului. Apreciază că domeniul cooperării, astfel cum este definit de protocol, excedează cadrului legal, deoarece se face referire la categoria „infracţiunilor ce au corespondent în ameninţările la adresa siguranţei naţionale“, distinct de „infracţiuni împotriva siguranţei naţionale“, precum şi la infracţiunile grave, ce includ o categorie foarte largă de infracţiuni. Arată că, potrivit protocolului, obiectivul cooperării include „constituirea de echipe operative comune care să acţioneze în baza unor planuri de acţiune comune pentru exercitarea competenţelor specifice ale părţilor, în vederea documentării faptelor prevăzute la art. 2.“ Susţine că „documentarea“ infracţiunilor înseamnă, în fapt, exercitarea unor activităţi specifice organelor de cercetare penală. Art. 13 din Legea nr. 14/1992, în forma în vigoare în 2009, prevedea în mod expres ca „Organele Serviciului Român de Informaţii nu pot efectua acte de cercetare penală“. Or, Ministerul Public, prin protocolul încheiat în 2009, a golit de conţinut norma emisă de Parlament, acordând aceste competenţe Serviciului Român de Informaţii în mod secret şi în contra voinţei edictate de legiuitor. 14. În continuare, referitor la punerea în executarea a mandatelor de supraveghere tehnică, autorul sesizării arată că, potrivit Codului de procedură penală în forma în vigoare în 2009, punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică se făcea doar de procuror sau organul de cercetare penală desemnat de acestea. Organele de cercetare penală erau, la rândul lor, limitativ prevăzute de Codul de procedură penală, fără ca printre acestea să se numere şi cadre din Serviciul Român de Informaţii. Arată că denumirea capitolului III din protocol este „Efectuarea activităţilor prevăzute de art. 91^1 şi art. 91^5 din Codul de procedură penală“, acesta reglementând procedura de punere în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, într-un mod ce contravine Codului de procedură penală. Susţine că „interceptările se realizau de Serviciul Român de Informaţii, iar transcrierea interceptărilor nu se făcea în integralitate, aşa cum prevedea Codul de procedură penală, ci doar în parte, în baza unei selecţii a Serviciului Român de Informaţii care decidea ce convorbiri sunt relevante în cauză şi ce nu. Cu alte cuvinte, Serviciul Român de Informaţii, în afara oricărui cadru procedural prevăzut de lege, făcea o primă selecţie a probelor, fapt ce avea consecinţe deosebit de grave asupra competenţei instanţelor de înfăptuire a justiţiei cu respectarea garanţiilor unui proces echitabil“. 15. Susţine că art. 16 din protocol extinde competenţa Serviciului Român de Informaţii stabilită de lege în cazul efectuării actelor premergătoare. 16. În ceea ce priveşte Protocolul nr. 09472 din 8 decembrie 2016, autorul sesizării arată că, deşi în preambulul acestuia, se menţionează că a fost încheiat având în vedere prevederile cuprinse în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal, în fapt însă, analiza protocolului relevă faptul că acesta a depăşit cu mult cadrul legal, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie substituindu-se, din nou, Parlamentului sau Guvernului - în acest caz -, ca legiuitor delegat. 17. Susţine că acest protocol extinde cooperarea Serviciului Român de Informaţii cu Ministerul Public dincolo de limitele prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016, în sensul că, pe lângă cooperarea în cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute în titlul X din Codul penal şi a infracţiunilor de terorism, protocolul include şi cooperarea dintre cele două instituţii în ceea ce priveşte infracţiunile săvârşite de cadre militare ale serviciului, conform art. 2 lit. a) din protocol. 18. Protocolul adaugă la lege şi permite Serviciului Român de Informaţii să acţioneze în alte domenii decât cele privind siguranţa naţională şi terorismul, printr-o menţiune clară: „valorificării informaţiilor referitoare la săvârşirea infracţiunilor prevăzute de legislaţia în vigoare“, prevedere conţinută de art. 2 lit. b) din protocol. 19. În continuare, autorul sesizării face referire la diverse dispoziţii cuprinse în acest protocol, după cum urmează: art. 2 lit. e) stabileşte expres „realizarea atribuţiilor organelor de cercetare penală“, deşi legea le limitează foarte mult în cazul Serviciului Român de Informaţii; art. 11 prevede că Serviciul Român de Informaţii va face traducerea unor materiale de interes sau acte de translaţie, permiţând acestuia să se implice în cercetarea penală; art. 18 alin. (2) prevede că în cazul în care una din părţi intenţionează valorificarea informaţiilor primite, potrivit competenţelor proprii, este obligatorie obţinerea acordului prealabil al părţii care le-a pus la dispoziţie; cooperarea poate fi extinsă şi la alte domenii, fără să existe un cadru legal în acest sens. 20. Referitor la fondul cauzei, autorul sesizării, în ceea ce priveşte rolul Ministerul Public, face referire la art. 131 şi art. 132 din Constituţie. În ceea ce priveşte competenţele constituţionale şi legale ale Ministerului Public, autorul sesizării menţionează Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, paragrafele 95 şi 96, iar în ceea ce priveşte principiul legalităţii, în baza căruia Ministerul Public îşi desfăşoară activitatea, face referire la Decizia nr. 475 din 27 iunie 2017, paragraful 36. 21. Susţine că motivul pentru care procurorilor li s-a acordat statutul de magistrat nu a fost acela de a face vreo favoare acestei categorii profesionale, ci asigurarea cetăţenilor că au în procurori veritabili apărători ai ordinii de drept, capabili să le apere drepturile şi libertăţile fundamentale, în mod imparţial, şi nu simpli slujbaşi ai statului, ce apără interesele acestuia. 22. Una din cele mai importante competenţe ale Ministerului Public este, potrivit art. 132 din Constituţie, aceea de a apăra ordinea de drept. În virtutea acestei prerogative constituţionale de apărare a ordinii de drept se recunoaşte, de pildă, calitatea procesuală activă a procurorului în litigiile de contencios administrativ, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. 23. În continuare, invocând cele statuate de Curtea Constituţională în Decizia nr. 68 din 3 februarie 2005, Decizia nr. 171 din 2 martie 2010 şi Decizia nr. 839 din 8 decembrie 2015, paragraful 21, autorul sesizării arată că rolul constituţional al Ministerului Public, în exercitarea atribuţiilor constituţionale de apărare a ordinii de drept şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, îl obligă să fie el primul care să se asigure că astfel de norme secrete care încalcă Constituţia şi legea nu produc efecte juridice, deoarece sunt singura autoritate de rang constituţional care are competenţa şi obligaţia constituţională de a „apăra ordinea de drept“. 24. Or, Ministerul Public s-a derobat deliberat de această obligaţie, fapt ce dă, suplimentar, şi o valenţă de conflict constituţional negativ situaţiei expuse, definit ca „declinarea competenţei sau refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor“. 25. În ceea ce priveşte conflictul dintre Ministerul Public şi Parlament, autorul sesizării face referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, menţionând Decizia nr. 63 din 8 februarie 2017, paragrafele 87, 88, 110 şi 111, precum şi Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, paragrafele 95, 96, 120 şi 125. Totodată, cu privire la atribuţiile procurorului general, autorul sesizării invocă Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017, paragrafele 69 şi 107. 26. Având în vedere deciziile instanţei de contencios constituţional invocate, autorul sesizării apreciază că întreaga activitate a Ministerului Public, inclusiv activitatea de conducere şi supraveghere a cercetării penale, se desfăşoară strict în condiţiile legii. Pe de altă parte, legea este adoptată de Parlament, ca singură autoritate legiuitoare a ţării. Or, prin încheierea acestor protocoale secrete ce a reglementat activitatea de cercetare penală a Parchetului în afara Codului de procedură penală şi a altor legi speciale, Ministerul Public, pe de o parte, şi-a încălcat limitele şi obligaţiile constituţionale, iar pe de altă parte şi-a depăşit limitele constituţionale, încălcând într-un mod brutal, subversiv şi ascuns competenţele Parlamentului, cu consecinţe directe inclusiv în planul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor. 27. Ca atare, în mod neîndoielnic, după cum rezultă din cele de mai sus, prin încheierea acestor protocoale secrete, care adaugă sau modifică legea, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi-a încălcat propriile competenţe constituţionale, iar, pe de alta, şia atribuit competenţe ce ţin de sfera puterii legislative, edictând norme cu privire la modul de desfăşurare a procesului penal, atribuţie ce aparţine exclusiv legiuitorului. 28. Susţine că efectele semnării celor două protocoale continuă să se producă atât în proceduri judiciare în curs de desfăşurare, cât şi în cele finalizate. Arată că, în cazul procedurilor judiciare deja finalizate, efectele acestor protocoale secrete dintre Ministerul Public şi Serviciul Român de Informaţii - materializate prin hotărâri judecătoreşti ce au avut în vedere probe strânse în baza acestor protocoale secrete - se produc în continuare asupra persoanelor judecate definitiv. 29. În concluzie, autorul sesizării apreciază că, în procesele penale, în loc să se aplice strict legea adoptată de Parlament, promulgată de Preşedinte şi publicată în Monitorul Oficial, s-au aplicat şi încă se aplică, în baza acestor protocoale secrete dintre Ministerul Public şi Serviciul Român de Informaţii, norme procedurale penale emise prin abuz de putere, autoritatea Parlamentului de unic organ legiuitor al ţării fiind aşadar, în mod neîndoielnic, uzurpată. 30. În ceea ce priveşte conflictul dintre Ministerul Public şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe, autorul sesizării susţine că înfăptuirea justiţiei şi restrângerea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor nu s-au mai făcut doar în numele legii, care este publică, ci şi a protocoalelor secrete. 31. Arată că înfăptuirea justiţiei este subsumată acestor trei principii constituţionale fundamentale: garantarea drepturilor şi libertăţilor, separaţia puterilor şi obligativitatea respectării Constituţiei şi legii (domnia legii). Conform Constituţiei, pentru ca un act normativ să aibă valoare de lege este necesar să îndeplinească două condiţii minimale şi imperative: să fie emis de puterea legiuitoare, ordinară sau delegată, şi să fie publicată. Niciun act normativ secret nu poate crea obligaţii în sarcina cetăţenilor sau nu le poate ştirbi acestora drepturi recunoscute de lege. Niciun act de procedură şi nicio activitate de judecată nu poate fi făcută în afara legii, în temeiul unor norme secrete, fără a încălca însuşi fundamentul constituţional al înfăptuirii justiţiei, al statului de drept şi al separaţiei puterilor în stat. 32. Or, Ministerul Public a încălcat principiul colaborării loiale dintre puterile statului, punând Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi instanţele de judecată în situaţia de a judeca persoane fără a cunoaşte nici normele şi nici modalitatea concretă pe baza cărora s-au administrat probatorii pe parcursul urmăririi penale, ca urmare a încheierii acestor protocoale secrete. Astfel, ca urmare a acţiunii Ministerului Public, au fost anchetate persoane, cu restrângerea şi încălcarea drepturilor lor fundamentale, fără să fi ştiut că li se aplică alte norme decât cele din Codul de procedură penală, că sunt anchetate de către alte organe decât cele prevăzute de lege şi fără a avea posibilitatea să conteste probele acuzării pentru vicii de legalitate. 33. În continuare, susţine că secretizarea acestor protocoale încheiate cu Serviciul Român de Informaţii şi desfăşurarea urmăririi penale de către Ministerul Public în baza lor a pus persoanele acuzate în imposibilitatea de a se apăra cu privire la legalitatea probelor administrate în baza acestor protocoale. Or, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a subliniat repetat importanţa respectării dreptului la apărare ca şi componentă esenţială a dreptului la un proces echitabil şi, implicit, a înfăptuirii justiţiei. 34. Susţine că, din acest punct de vedere, utilizarea unor protocoale secrete de „cooperare“ dintre Ministerul Public şi Serviciul Român de Informaţii în activitatea de cercetare penală şi implicarea unor servicii de informaţii ce nu aveau, potrivit legii, dreptul de a face astfel de acte au încălcat în mod grav principiul egalităţii de arme. Invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la principiul egalităţii de arme, autorul sesizării apreciază că prima condiţie pentru ca persoana acuzată să aibă posibilitatea veritabilă, adecvată şi suficientă de a contesta legalitatea probatoriilor produse în faza „instrucţiei“ penale este aceea de a cunoaşte cine şi cum a făcut probatoriul şi în temeiul căror norme procedurale. Or, câtă vreme aceste norme erau secrete şi completau sau chiar dispuneau contrar Codului de procedură penală, este evident că dreptul fundamental al acestora la apărare şi, implicit, la înfăptuirea justiţiei în coordonatele fixate de Constituţie şi lege a fost încălcat. 35. În continuare, autorul sesizării susţine că instanţele judecătoreşti nu şi-au putut exercita funcţia de înfăptuire a justiţiei în mod efectiv şi deplin, deoarece nici acestea nu au avut cunoştinţă de existenţa protocoalelor şi, implicit, nu au avut acces la conţinutul lor. Apreciază că Ministerul Public ar fi trebuit să respecte principiul colaborării loiale între instituţii şi să trimită aceste protocoale instanţelor, pentru ca judecătorii care judecau acest tip de cauze să fi avut cunoştinţă de conţinutul lor, în acord cu principiul necesităţii de a cunoaşte, prevăzut de art. 3 lit. c) din Hotărârea Guvernului nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România. Susţine că legiuitorul a stabilit în Codul de procedură penală diverse sancţiuni în cazul în care măsurile sau actele din cursul urmăririi penale sunt încheiate de un organ necompetent, cu depăşirea competenţelor sale sau cu încălcarea legii, însă pentru ca aceste sancţiuni să poată fi discutate şi, eventual, aplicate, prima condiţie era ca instanţa să fi avut cunoştinţă de existenţa acestor depăşiri de competenţă, pentru ca ulterior să fi putut dispune cu privire la ele. 36. Or, secretizarea acestor protocoale reprezintă o acţiune vădit neconstituţională, prin care Ministerul Public a împiedicat instanţele să îşi îndeplinească atributul constituţional de înfăptuire a justiţiei. Aceasta, deoarece exigenţele constituţionale ale înfăptuirii justiţiei sunt îndeplinite doar atunci când judecătorul are posibilitatea de a efectua un control real şi efectiv asupra tuturor chestiunilor litigioase, inclusiv legalitatea probelor. 37. Apreciază, în continuare, că, în baza acestor protocoale, procurorii împreună cu ofiţerii Serviciului Român de Informaţii au făcut ei înşişi o preselecţie a probelor, au înlăturat fizic din dosarul penal probe la libera lor apreciere, pe care le-au considerat „nerelevante“, probe care nu mai pot fi cenzurate niciodată de un magistrat independent. Procedând în acest mod ei s-au substituit judecătorului, singurul chemat să facă o analiză obiectivă asupra probelor, a tuturor probelor, să le reţină sau să le înlăture, fie efectiv, fizic, atunci când sunt nule, fie prin motivare, arătând de ce nu le are în vedere la conturarea stării de fapt şi la stabilirea adevărului în cauză. 38. Apreciază că nu poate exista o activitate de judecată liberă, supusă doar legii, atât timp cât procurorii şi ofiţerii Serviciului Român de Informaţii îi prezintă judecătorului doar o parte a adevărului, bazată pe probele selectate de ei, manipulând practic probele şi, implicit, cursul procesului, astfel că instanţele nu au putut să judece în mod independent şi imparţial, aşa cum prevede Constituţia. 39. Aşa fiind, autorul sesizării susţine că există un conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe deo parte, şi Parlamentul României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, pe de altă parte, ce trebuie soluţionat de instanţa de contencios constituţional. 40. În temeiul art. 35 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 au fost solicitate punctele de vedere ale părţilor aflate în conflict asupra conţinutului conflictului şi a eventualelor căi de soluţionare a acestuia. 41. Senatul, cu Adresa nr. XXXV/5.206 din 22 octombrie 2018, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 8.879 din 23 octombrie 2018, a transmis punctul de vedere asupra conţinutului conflictului şi a eventualelor căi de soluţionare a acestuia. Astfel, Senatul arată că, potrivit art. 124 alin. (1) din Legea fundamentală, justiţia se înfăptuieşte în numele legii, or protocoalele la care se referă autorul sesizării sunt acte juridice infralegale care reglementează ilegitim raporturi rezervate prin Constituţie voinţei legislative organice a Parlamentului. 42. Un alt principiu constituţional este independenţa judecătorilor, or judecătorii sunt chemaţi, potrivit protocoalelor secrete încheiate între o structură a Ministerului Public şi Serviciul Român de Informaţii, să evalueze probe obţinute ilegal de procurori. Tot astfel, Constituţia prevede la art. 132 alin. (1) că procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii şi al imparţialităţii, or protocoalele produc efecte juridice inferioare legii, ca act de voinţă suverană adoptat de reprezentanţii naţiunii. 43. Cu privire la admisibilitatea sesizării se arată că instanţa de contencios constituţional a fost sesizată de un subiect de drept prevăzut de dispoziţiile art. 146 lit. e) din Constituţie. Conflictul dedus Curţii Constituţionale este un conflict juridic între autorităţi publice prevăzute în titlul III al Constituţiei, şi are un evident caracter constituţional. 44. Cu privire la conţinutul celor două protocoale de colaborare între Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Serviciul Român de Informaţii, Senatul apreciază că anumite prevederi ale acestora se referă la domenii ale vieţii sociale rezervate reglementării prin norme juridice cu forţă juridică. Făcând referire la dispoziţiile Legii nr. 14/1992, se susţine că legiuitorul a stabilit, dar a şi condiţionat cadrul de colaborare a Serviciului Român de Informaţii cu Ministerul Public. 45. Se susţine că protocoalele în discuţie reprezintă o derogare de la prevederile art. 57 alin. (2) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016, această derogare reprezentând, în parte, conţinutul conflictului juridic de natură constituţională pe care urmează să îl constate şi soluţioneze Curtea Constituţională. Senatul apreciază că într-o societate democratică toate măsurile de cercetare penală trebuie prevăzute în documente publice, pentru a se permite celor anchetaţi sau cercetaţi să îşi exercite dreptul la apărare garantat în Constituţie. 46. În continuare, Senatul arată că, prin Hotărârea nr. 140/6 februarie 2014, Consiliul Superior al Magistraturii a stabilit, între altele, că accesul judecătorilor la informaţii clasificate secret de stat sau secret de serviciu este garantat, potrivit art. 7 alin. (4) din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, cu condiţia semnării unui angajament scris de păstrare a secretului, prevăzut la art. 7 alin. (4), respectiv art. 36 alin. (3) din aceeaşi lege [art. 2 alin. (2) din hotărâre]. Senatul apreciază că informaţiile secrete aflate în dosarele de judecată - la care se referă hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii - nu erau altele decât probele obţinute ca urmare a aplicării protocolului încheiat în 2009 între Ministerul Public şi Serviciul Român de Informaţii. Astfel, judecătorii au putut avea acces la aceste probe (secrete de stat sau secrete de serviciu) în temeiul art. 7 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 182/2002, cu obligaţia de a păstra secretul informaţiilor clasificate, asumată prin semnarea unui angajament de confidenţialitate. Nu au avut însă acces la studierea probelor respective tocmai persoanele puse sub acuzare şi apărătorii acestora, decât dacă deţineau un certificat ORNISS. Cum nici nu se putea pune problema unui astfel de certificat, este de presupus că persoanele respective au fost judecate pe baza unui probatoriu pe care nu au putut să îl conteste prin mijloace procedurale legale. 47. În ceea ce priveşte protocolul semnat la data de 8 decembrie 2016, Senatul apreciază că acesta stă la baza continuării implicării ofiţerilor Serviciului Român de Informaţii în activităţi de cercetare penală rezervate prin Codul de procedură penală procurorului [a se vedea art. 2 lit. b) din protocolul menţionat]. Senatul apreciază că prin art. 6 alin. (1) din protocol se stabileşte un raport de subordonare a procurorilor faţă de ofiţerii Serviciului Român de Informaţii, care îndeplinesc atribuţii de organ de cercetare penală specială ceea ce le afectează independenţa reglementată de Legea nr. 304/2004. 48. Totodată, atribuţia ofiţerilor Serviciului Român de Informaţii, prevăzută în art. 11 din protocolul încheiat în 2016, de a asigura traducerea unor documente aflate în dosarul cauzelor aflate în curs de urmărire penală şi chiar de a efectua lucrări de expertiză în laboratoare de specialitate are ca rezultat atragerea acestora în cercetarea penală propriu-zisă. 49. Cu privire la rolul constituţional al Ministerului Public şi la afectarea acestuia de către prevederile celor două protocoale, Senatul arată că acesta este stabilit prin dispoziţiile art. 131 şi art. 132 din Constituţie, prin Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi, respectiv, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. 50. Susţine că procurorii, ca resursă umană a Ministerului Public, au îndatorirea de reprezentare a intereselor generale ale societăţii, de a apăra ordinea de stat, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Principiile pe baza cărora este reglementată şi trebuie să se desfăşoare activitatea tuturor procurorilor sunt: principiul legalităţii, principiul imparţialităţii şi principiul controlului ierarhic. În exercitarea rolului său constituţional şi a competenţelor ce îi revin din Codul de procedură penală, procurorul este, deopotrivă, un acuzator al persoanelor care încalcă valorile ocrotite de stat prin mijloace penale şi, totodată, un apărător al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, inclusiv al drepturilor judiciare ale persoanelor urmărite penal sau aflate în cursul procesului penal. Potrivit Legii nr. 304/2004, procurorul este independent în relaţiile cu instanţele judecătoreşti, precum şi cu celelalte autorităţi publice. 51. Astfel, Senatul apreciază că, prin cele două protocoale încheiate de Ministerul Public cu Serviciul Român de Informaţii, statutul magistraţilor procurori este afectat considerabil. În plus, procurorii sunt obligaţi să respecte dispoziţiile celor două protocoale prin care li se stabilesc atribuţii, deşi reglementarea activităţii acestora este de domeniul legii organice. 52. Cu privire la conflictul juridic de natură constituţională între Ministerul Public şi Parlament, Senatul susţine că, prin semnarea celor două protocoale, Ministerul Public a uzurpat în mod grav şi repetat competenţa legislativă a Parlamentului. În acest context arată că Ministerul Public nu exercită o funcţie de reprezentare a statului român, astfel că nu avea dreptul să încheie astfel de protocoale secrete de colaborare cu alte autorităţi publice şi prin care se stabileau norme rezervate legii organice. Invocă, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 63 din 8 februarie 2017, paragraful 110, în care Curtea a reţinut că Ministerul Public nu are vreun rol în activitatea de elaborare a actelor normative. 53. Faţă de cele arătate, Senatul apreciază că există un conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Parlamentul României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, pe de altă parte, conflict generat de semnarea de către Ministerul Public şi Serviciul Român de Informaţii a unor protocoale secrete, prin care se stabilesc reguli de procedură şi atribuţii ale ofiţerilor Serviciului Român de Informaţii cu valoare şi forţă juridică infralegală. 54. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu Adresa nr. 2.439/C/3.403/III-13/2018, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 8.869 din 22 octombrie 2018, a transmis punctul de vedere asupra conţinutului conflictului şi a eventualelor căi de soluţionare a acestuia. 55. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că sursa pretinsului conflict vizează o conduită plurală care, din perspectiva elementelor materiale (atât acte comisive, cât şi acte omisive), subiective şi a urmărilor produse, ar fi lezat competenţele constituţionale aparţinând a două autorităţi şi care, în acelaşi timp, ar reprezenta şi neîndeplinirea unei competenţe constituţionale a autorului pretinsului conflict, astfel încât cererea formulată de preşedintele Camerei Deputaţilor priveşte două conflicte juridice de natură constituţională între autorităţi publice. 56. Astfel, pe de o parte, ar fi conflictul dintre Parlament şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie generat de faptul că Ministerul Public, prin încheierea protocoalelor, ar fi legiferat calitatea de organ de cercetare penală a Serviciului Român de Informaţii, conflict între puterea legislativă şi o componentă a autorităţii judecătoreşti, ca autorităţi prevăzute de titlul III din Constituţie (conduită comisivă). 57. Pe de altă parte, ar fi conflictul dintre Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - instanţele judecătoreşti şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie generat de neaducerea la cunoştinţa acestora (caracterul clasificat) a protocoalelor încheiate/a conţinutului lor, conflict între puterea judecătorească şi o componentă a autorităţii judecătoreşti, de asemenea, autorităţi prevăzute de titlul III din Constituţie (conduită omisivă). 58. Ambele presupuse conflicte ar avea şi o dimensiune comună - încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, al colaborării loiale, precum şi omisiunea îndeplinirii rolului constituţional al Ministerului Public. 59. Precizând trăsăturile conflictului juridic de natură constituţională, astfel cum acestea reies din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, Ministerul Public subliniază că aceste trăsături trebuie îndeplinite cumulativ şi nicidecum alternativ, neîndeplinirea vreuneia dintre ele fiind, ab initio, o cauză de respingere a sesizării. Arată că în acest sens s-a pronunţat Curtea prin Decizia nr. 108 din 5 martie 2014, pct. V. 60. Totodată, Ministerul Public învederează că instanţa de contencios constituţional a statuat că neîndeplinirea unor obligaţii de sorginte legală nu generează automat un conflict juridic de natură constituţională, întrucât eventuala ignorare a unei astfel de competenţe a unei instituţii sau autorităţi publice, fie ea nominalizată în chiar titlul III al Constituţiei României, nu reprezintă eo ipso o problemă de constituţionalitate, ci una de legalitate, pentru că raportul acestora poate fi cenzurat în faţa instanţelor de judecată, sesizate prin proceduri specifice. Intervenţia Curţii devine legitimă doar atunci când autorităţile şi instituţiile publice menţionate în titlul III din Constituţie ignoră sau îşi asumă competenţe constituţionale de natură a crea blocaje ce nu pot fi înlăturate în alt mod. Aceasta este esenţa unui conflict juridic de natură constituţională (Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009, Decizia nr. 270 din 10 martie 2008 şi Decizia nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010). 61. Astfel, Ministerul Public solicită Curţii să constate, pe de o parte, că conflictul juridic nu rezidă în mod direct în norma constituţională pretins încălcată, ci se pune în discuţie modalitatea concretă de îndeplinire a unor obligaţii de sorginte legală şi că, pe de altă parte, aceleiaşi conduite comisive (materializată prin încheierea celor două protocoale) nu i se poate stabili, concomitent, calitatea de cauză generatoare a două conflicte de competenţă constituţională - în sens negativ (raportat la propria competenţă a Ministerului Public) şi două în sens pozitiv (raportat la competenţa Parlamentului şi a instanţelor judecătoreşti). 62. În continuare, se arată că este pusă în discuţie încheierea unor protocoale de colaborare interinstituţionale ale căror părţi sunt Ministerul Public şi Serviciul Român de Informaţii şi prin care primul ar fi conferit celui de al doilea calitatea/competenţa de organ de cercetare penală, respectiv Serviciul Român de Informaţii s-ar fi manifestat ca un astfel de organ. Astfel, Ministerul Public apreciază că prin sesizarea formulată este vizată şi conduita Serviciului Român de Informaţii ca sursă generatoare a presupusului conflict. 63. Din această perspectivă se subliniază faptul că activitatea Serviciului Român de Informaţii este organizată şi coordonată de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, fiind controlată de cele două Camere ale Parlamentului, în şedinţă comună, respectiv prin Comisia comună permanentă a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii. De asemenea, potrivit art. 2 din Legea nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, Parlamentul examinează şi verifică activitatea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. 64. În continuare, Ministerul Public invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la controlul parlamentar asupra unor autorităţi publice, rolul comisiilor parlamentare permanente, de anchetă ori speciale şi la exercitarea funcţiei de control a Parlamentului, jurisprudenţă reflectată în Decizia nr. 206 din 3 aprilie 2018, Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017, Decizia nr. 209 din 7 martie 2012 şi Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018. În acest context arată că o constantă a rapoartelor de activitate ale Serviciului Român de Informaţii, întocmite în perioada 2009-2014, este dimensiunea de informare şi sesizare a organelor de cercetare şi urmărire penală, de cooperare inter-instituţională, inclusiv pe relaţia cu Ministerul Public, precum şi analiza efectuată în cadrul acestor rapoarte, prezentate Parlamentului, a gradului de valorificare a rezultatelor muncii de informaţii. 65. Având în vedere aceste aspecte, Ministerul Public apreciază că se impune reconsiderarea cadrului procesual configurat prin cererea de sesizare a conflictului juridic de natură constituţională în sensul constatării calităţii de parte a Parlamentului, alături de Ministerul Public, în conflictul cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Conduita Parlamentului generatoare a conflictului, apreciază Ministerul Public, constă în neexercitarea sau exercitarea necorespunzătoare de către Parlament a propriilor atribuţii constituţionale privind controlul parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii, ceea ce a condus la neobservarea şi nesancţionarea presupusului comportament de organ de cercetare penală al Serviciului şi, prin urmare, la împiedicarea înfăptuirii justiţiei. Mai mult, dacă Parlamentul şi-ar fi îndeplinit atribuţia constituţională menţionată este de presupus că ar fi identificat din timp situaţia pe care, prin sesizarea prezentă, o caracterizează ca arbitrară ori contra legii şi ar fi fost în măsură ca, prin colaborarea loială cu toate autorităţile implicate (inclusiv Ministerul Public), să o remedieze. 66. În ceea ce priveşte criticile formulate, Ministerul Public învederează că anumite susţineri ale autorului sesizării (de exemplu cele referitoare la „perioada stalinistă a justiţiei“) sunt nerelevante în contextul analizei Curţii Constituţionale. 67. Referitor la cele două protocoale, Ministerul Public arată că protocoalele de cooperare au avut scopul stabilirii unui angajament de cooperare pentru atingerea unor obiective comune, astfel cum acestea sunt stabilite de cadrul normativ în vigoare, precum şi misiunea de a standardiza proceduri de lucru riguroase care să permită auditarea exercitării atribuţiilor legale. 68. În continuare, invocând cele statuate de Curtea Constituţională în Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017, paragrafele 109 şi 110, Ministerul Public arată că cooperarea loială interinstituţională poate fi realizată şi prin mijloace extra legem, încheierea unor protocoale în acest scop fiind acceptată. Mai mult, Curtea a arătat că aceste protocoale de colaborare/cooperare constituie acte extrajudiciare ce nu pot fi asimilate cu procedura judiciară în sine, drept care au şi o expresie normativă distinctă; ele nu se identifică în vreun fel cu procedura judiciară civilă sau penală, aceasta desfăşurându-se în limitele Codurilor de procedură civilă sau penală (Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, paragraful 133). 69. În continuare, Ministerul Public se referă la natura juridică a protocoalelor, apreciind că aceasta nu poate fi stabilită prin simpla folosire a sintagmei „abrogare“, în sensul stabilirii unor valenţe normative acestora. Făcând referire la dispoziţiile Codului civil, apreciază că este de evitat interpretarea unor clauze din convenţii prin desprinderea lor din context; o clauză nu poate fi izolată, pentru ca, mai apoi, exclusiv pe baza sa, să fie stabilită natura juridică a actului, independent de concluzia ce s-ar desprinde din examinarea actului, ca un întreg. 70. Referitor la clasificarea protocoalelor, Ministerul Public arată că aceasta a fost stabilită de către Serviciul Român de Informaţii, în conformitate cu dispoziţiile art. 17 lit. f) şi g), art. 19 lit. a), pct. 7 şi pct. 13, art. 19 lit. b), art. 24 alin. (7) şi alin. (8) din Legea nr. 182/2002, precum şi cu dispoziţiile art. 10 şi art. 17 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 585/2002, precum şi cu atribuţiile specifice ale acestei instituţii, prevăzute de Legea nr. 14/1992 şi de Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României. Susţine că Ministerul Public a respectat nivelul de secretizare stabilit de Serviciul Român de Informaţii şi a gestionat cele două protocoale cu respectarea regulilor prevăzute de capitolul 3 din Standardele naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România. 71. Arată că protocolul se putea comunica altor persoane sau instituţii numai cu respectarea principiului „necesităţii de a cunoaşte“, care înseamnă că nicio persoană nu este îndreptăţită doar prin rang, funcţie sau certificat de securitate să aibă acces la informaţii clasificate şi că numărul persoanelor care au acces la informaţii şi documente clasificate trebuie restrâns la cele ale căror activitate şi îndatoriri profesionale impun lucrul cu astfel de informaţii. Prin urmare, protocolul a fost comunicat numai unităţilor de parchet cu respectarea acestui principiu. Se arată că în toate cazurile în care avocaţii, judecătorii sau alte instituţii au justificat „necesitatea de a cunoaşte“ a protocoalelor sau a altor documente clasificate, respectiv s-a motivat şi justificat că sunt necesare pentru realizarea atribuţiilor de serviciu într-o anumită cauză, acestea au fost comunicate solicitanţilor. Susţine că o schimbare a legislaţiei a intervenit prin art. I pct. 9 din Legea nr. 242/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. Astfel, doar după intrarea în vigoare a Legii nr. 242/2018, pentru actele de cooperare, de genul celor care fac obiectul sesizării, prin derogare expresă de la art. 12 din Legea nr. 544/2001, există o interdicţie expresă de clasificare, precum şi o obligaţie legală expresă ce are ca obiect declasificarea actelor încheiate anterior intrării în vigoare a legii. 72. Apreciind că acestea conturează contextul legislativ care a stat la baza încheierii celor două protocoale, Ministerul Public enumeră o serie de acte normative. De asemenea apreciază că există o corelaţie juridică între ameninţările la adresa securităţii naţionale şi infracţiunile prevăzute de Codul penal ce conturează domeniul de aplicare al protocoalelor. Arată că Legea nr. 51/1991 stabileşte în art. 3 faptele, situaţiile şi stările de fapt ce constituie ameninţări la adresa securităţii naţionale, la care se adaugă ameninţările de terorism prevăzute de Legea nr. 535/2004. Aceste ameninţări pot fi reunite în raport cu domeniile în care se manifestă şi cu valorile concrete pe care le pot periclita în mai multe grupe şi, totodată, pot fi corelate cu faptele prevăzute de Codul penal. 73. Susţine că stabilirea existenţei unei fapte cu privire la care există date şi informaţii pe baza cărora poate fi considerată ameninţare la adresa securităţii naţionale este condiţionată de cunoaşterea profundă şi exactă a situaţiei de fapt, pe baza unor informaţii convingătoare, precum şi de stabilirea normei juridice aplicabile acelei situaţii de fapt. Evaluarea juridică a faptelor cuprinde două laturi care derivă din relaţia dintre ameninţare şi infracţiune, constând, pe de o parte, în constatarea existenţei ameninţării, iar, pe de altă parte, în stabilirea, dacă este cazul, a corespondentului juridic penal, atunci când aceasta are sau a dobândit caracter infracţional. Faţă de aceste aspecte, care reflectă legătura juridică dintre ameninţările la adresa securităţii naţionale şi infracţiunile prevăzute de Codul penal, Ministerul Public apreciază că se poate concluziona că protocoalele, prin domeniile de cooperare stabilite, nu extind competenţele instituţionale ale Ministerului Public şi nici pe cele ale Serviciului Român de Informaţii. 74. În ceea ce priveşte protocolul încheiat în anul 2009, Ministerul Public susţine că utilizarea în redactarea art. 2 din acest act atât a conceptului de infracţiuni împotriva securităţii naţionale, cât şi a celui de infracţiuni care au corespondent în ameninţările la adresa securităţii naţionale este justificată de raţiuni ce ţin de cadrul normativ, precum şi de nevoia de a asigura o cât mai exactă corespondenţă între definirea/ explicitarea obiectului cooperării şi materia vizată de acest obiect. Astfel, Legea nr. 51/1991 utilizează conceptul de ameninţări la adresa securităţii naţionale, fără a norma infracţiuni; în schimb, Codul penal din 1968 normează infracţiunile contra siguranţei statului (titlul I din Partea specială), iar Codul penal actual normează infracţiunile contra securităţii naţionale (titlul X din Partea specială). Arată că infracţiunile care au corespondent în ameninţările la adresa securităţii naţionale pot fi atât infracţiunile contra siguranţei statului (Codul penal din 1968)/contra securităţii naţionale (Codul penal actual), dar şi infracţiuni normate de coduri ori legi speciale cu alte denumiri marginale. Altfel spus, categoria infracţiunile contra siguranţei statului ori contra securităţii naţionale nu este identică cu cea a infracţiunilor care au corespondent în ameninţările la adresa securităţii naţionale; neexistând identitate, este raţională din punct de vedere juridic precizarea ambelor categorii. 75. În ceea ce priveşte folosirea sintagmei „infracţiunile grave“, Ministerul Public arată că art. 91^1 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 utilizează acest concept drept condiţie pentru dispunerea măsurilor de supraveghere tehnică, doctrina şi jurisprudenţa în materie stabilind că infracţiunile grave pentru care se pot autoriza interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sunt atât acelea prevăzute de art. 2 lit. b) din Legea nr. 39/2003, cât şi alte infracţiuni grave apreciate prin criteriul pedepsei prevăzute de lege, al unor circumstanţe incluse în textul incriminator. Această poziţie a fost confirmată de legiuitor care, în redactarea art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală (corespondent actual al art. 91^1 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968), a înlocuit sintagma infracţiuni grave cu sintagma „alte infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare“. 76. Totodată, arată că Recomandarea Rec (2005)10 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei privind tehnicile speciale de anchetă/de investigare utilizează conceptul de infracţiuni grave. Această recomandare a fost înlocuită de Recomandarea Rec (2017)6 care, de asemenea, utilizează noţiunea de infracţiuni grave fără a o defini, lăsând statelor membre o marjă de apreciere prin care acestea să stabilească un nivel de gravitate a infracţiunii. Or, dacă documente juridice ale organizaţiilor europene sau internaţionale la care România este parte utilizează acest concept, cu atât mai mult o poate face şi Ministerul Public fără să încalce legea. 77. Referitor la „constituirea de echipe operative comune care să acţioneze în baza unor planuri de acţiune comune (...) în vederea documentării faptelor prevăzute la art. 2 din Protocol“, Ministerul Public face referire la art. 6 alin. (1), art. 8 alin. (1) şi art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1991, potrivit cărora Serviciul Român de Informaţii este organ de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale, care execută activitate de informaţii pentru realizarea acesteia, iar informaţiile din domeniul securităţii naţionale pot fi comunicate organelor de urmărire penală, când informaţiile privesc săvârşirea unei infracţiuni. 78. Totodată, face referire la art. 66 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, devenit art. 66 alin. (3) după modificarea intervenită prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016, art. 14 alin. (3), (4) şi (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, art. 13 alin. (3)-(5) din Legea nr. 508/2004 şi art. 65 alin. (2) din Codul de procedură penală din 1968. 79. Având în vedere aceste aspecte, apreciază că legislaţia naţională stabileşte obligaţia autorităţilor cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale de a pune la dispoziţia organelor de urmărire penală toate informaţiile ce pot constitui probe în procesul penal, adică obligaţia legală de a documenta. Prin urmare, existând o obligaţie legală, aceasta nu poate fi reproşată Ministerului Public care a menţionat-o în protocol. Mai mult, arată că, potrivit art. 11 din Legea nr. 14/1992 (anterior modificării prin Legea nr. 255/2013) coroborat cu art. 90 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, activităţile prevăzute la art. 9 şi 10 se consemnează în acte de constatare care, întocmite cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală, pot constitui mijloace de probă. Astfel, apreciază că, până la intrarea în vigoare, la 1 februarie 2014, a noului Cod de procedură penală, au existat şi situaţii particulare, prevăzute expres de lege (altele decât cele invocate de autorul sesizării), în care transpunerea în plan probator a informaţiilor obţinute de Serviciul Român de Informaţii are loc prin actul de constatare întocmit de acesta sau, altfel spus, Serviciul dobândeşte legal competenţă de organ de cercetare penală. Se subliniază că o asemenea competenţă i-a fost conferită de lege, şi nu de Ministerul Public. 80. Aşadar, art. 3 lit. g) din protocol a avut în vedere atribuţii legale ale Serviciului Român de Informaţii, prevăzute expres şi care, în principal, reprezintă competenţa acestuia de organ de constatare/sesizare. Cu excepţiile prevăzute de lege (11 din Legea nr. 14/1992 anterior modificării prin Legea nr. 255/2013 raportat la art. 90 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, precizate mai sus), actele organului de constatare nu au decât valoare de acte de sesizare. Fiind doar acte de sesizare, nu constituie procedee probatorii/mijloace de probă/probe şi, prin urmare, nu reprezintă acte de cercetare penală. 81. Apreciază ca un argument în acest sens cele expuse în Rapoartele de activitate ale Serviciului Român de Informaţii, inclusiv cele citate de autorul sesizării. Concluzia legalităţii activităţii de cooperare între Ministerul Public şi Serviciul Român de Informaţii rezultă şi din exercitarea controlului parlamentar al activităţii Serviciul Român de Informaţii pentru perioada vizată de protocol. Astfel, în Raportul privind concluziile Comisiei comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii în legătură cu Raportul de activitate al Serviciului Român de Informaţii în anul 2014 s-a consemnat: „Comisia a constatat că Serviciul Român de Informaţii în 2014 şi-a desfăşurat activitatea cu respectarea strictă a prevederilor constituţionale, a reglementărilor naţionale în materie, precum şi a normelor naţionale, comunitare şi internaţionale referitoare la protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului (...)“. Constatări similare sau chiar identice se regăsesc şi în Rapoartele Comisiei comune care au vizat activitatea Serviciului Român de Informaţii în anii 2012 şi 2011. 82. În continuare, arată că protocolul nu face referire la „echipe mixte“, obiectivele ce au vizat „planurile comune de acţiune“ şi „echipele operative comune“ stabilite prin protocol se refereau strict la măsurile de supraveghere tehnică care erau puse în aplicare de organele de urmărire penală prin folosirea echipamentelor tehnice ale Serviciului Român de Informaţii, în condiţiile în care, la data încheierii Protocolului şi pe parcursul derulării acestuia, cu excepţia Direcţiei Naţionale Anticorupţie, nicio structură de parchet nu avea logistica necesară realizării efective a măsurilor de supraveghere tehnică. Toate activităţile desfăşurate pe parcursul supravegherii tehnice erau consemnate în scris şi se întocmeau „planuri comune de acţiune“, care nu au vizat alte acte de urmărire penală în afara celor date expres de lege în competenţa celor două instituţii. 83. Referitor la susţinerea potrivit căreia Ministerul Public şi Serviciul Român de Informaţii ar fi stabilit o procedură de punere în executare a mandatelor de supraveghere tehnică cu încălcarea Codului de procedură penală în forma în vigoare în anul 2009, se arată că prin protocol s-a reglementat o procedură de lucru pentru o practică unitară în această materie, care să asigure confidenţialitatea şi protecţia informaţiilor. Prin încheierea protocolului s-a intenţionat instituirea unui mod unitar de abordare a aspectelor practice (pragmatice şi tehnice, şi nu procedurale) ce ţineau de efectuarea interceptărilor, o standardizare a întocmirii şi circulaţiei documentelor de punere în aplicare a actelor de autorizare şi a rezultatelor interceptărilor în dosarele penale. 84. Susţine că din coroborarea art. 33 din protocol cu dispoziţiile art. 3 lit. e) şi lit. j), art. 14 alin. (2), art. 17 alin. (2) din acelaşi act rezultă că rolul Serviciului Român de Informaţii a fost unul circumscris exclusiv sprijinului tehnic acordat Parchetului în îndeplinirea atribuţiei acestuia din urmă de a pune în aplicare actele de autorizare emise potrivit prevederilor art. 91^1-91^5 şi art. 98 din Codul procedură penală. Aceeaşi concluzie rezultă şi din art. 33 alin. (2) şi art. 34 alin. (1) din protocol. Altfel spus, procedura practică normată prin protocol nu privea efectuarea unor acte de urmărire penală de către Serviciul Român de Informaţii, ci stabilea numai asigurarea suportului tehnic de către această instituţie pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, conform art. 91^2 din vechiul Cod de procedură penală, respectiv conform art. 142 alin. (1) din noul Cod de procedură penală. 85. Învederează că respectarea strictă a legalităţii a fost constatată şi de Rapoartele privind concluziile Comisiei comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii în legătură cu Raportul de activitate al Serviciului Român de Informaţii. De asemenea, învederează că prin Raportul de control nr. 1.643/IJ/496/SIP/2012 al Inspecţiei Judiciare s-a reţinut că nu au existat încălcări ale dispoziţiilor legale cu privire la punerea în executare a autorizaţiilor de interceptare şi nici aspecte care să contureze depăşirea limitelor de competenţă conferite Serviciului Român de Informaţii de cadrul normativ în vigoare la acea dată. 86. Susţine că Ministerul Public nu a avut posibilitatea de a realiza activităţile de supraveghere tehnică în mod direct, întrucât nu era reglementat cadrul legal organizatoric. Deşi această posibilitate a fost reglementată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016, posibilitatea nu este nici în prezent materializată, Ministerul Public fiind în continuare lipsit de suportul logistic necesar. Factorii de decizie (puterea legiuitoare, executivă) nu au întreprins niciun demers în acest sens. Or, prin această conduită omisivă, cu ignorarea rolului lor constituţional şi al colaborării loiale, au lăsat să treneze o stare de lucruri cu potenţial conflictual, a cărei rezolvare practică au lăsat-o pe seama Ministerului Public. Apreciază că, în cazul existenţei unei responsabilităţi în această chestiune, această responsabilitate este una comună, aşa cum a constatat şi Comisia de la Veneţia [CDL-PI (2018)007, Aviz preliminar din 13 iulie 2018, paragraful 97]. Mai mult, Comisia a menţionat că o revizuire aprofundată a reglementărilor legale privind controlul serviciilor de informaţii pare necesară. Or, atât legiferarea, cât şi controlul în această materie sunt atributul exclusiv al puterii legiuitoare, conform Constituţiei. 87. În ceea ce priveşte critica art. 16 din protocol, potrivit căreia s-ar fi extins competenţa Serviciului Român de Informaţii, contrar dispoziţiei procesuale, Ministerul Public arată că art. 224 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 se referă la fapte care constituie, potrivit legii, ameninţări la adresa siguranţei naţionale, iar art. 16 din protocol, prin trimiterea la art. 2 din protocol, se referă la infracţiunile împotriva securităţii naţionale, a actelor de terorism, infracţiunilor ce au corespondent în ameninţările la adresa securităţii naţionale. Între cele două categorii de fapte/infracţiuni vizate de Codul de procedură penală din 1968 şi protocol nu există niciun fel de diferenţă conceptuală, singura diferenţă fiind una de exprimare care nu poate fi imputată Ministerului Public în condiţiile în care nici măcar legiuitorul nu manifestă unitate şi coerenţă terminologică. 88. Apreciază că art. 224 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 trebuie coroborat cu art. 3 din Legea nr. 51/1991, care reglementează/defineşte ameninţările la adresa securităţii naţionale, cu dispoziţiile ce reglementează infracţiunile contra securităţii naţionale reglementate de Codul penal actual şi cu dispoziţiile ce reglementează infracţiunile contra siguranţei statului reglementate de Codul penal anterior. În concluzie, apreciază că art. 16 din protocol nu extinde competenţa Serviciului Român de Informaţii. Cel mult se poate vorbi de o încercare de adaptare la realităţile reglementărilor existente în momentul elaborării protocolului. 89. Referitor la protocolul încheiat în anul 2009, Ministerul Public susţine că în analiza caracterului acestuia trebuie avute în vedere toate actele normative invocate în preambul, inclusiv interpretarea lor coroborată. Astfel, arată că în ceea ce priveşte art. 2 lit. a) şi b) din protocol sunt incidente dispoziţiile art. 57 alin. (2) prima frază din Codul de procedură penală, art. 27 alin. (1) din Legea nr. 14/1992, art. 21 din Legea nr. 51/1991, modificată prin Legea nr. 255/2013, precum şi toate acele dispoziţii legale care prevăd calitatea Serviciului Român de Informaţii de organ de constatare/sesizare şi care au fost analizate în cele ce precedă. 90. Totodată, Ministerul Public subliniază că dispoziţiile criticate se referă la activităţile desfăşurate de ambele părţi, aşa cum o demonstrează denumirea marginală a art. 2 din protocol. În acest context, referirile la identificare, investigare se referă la atribuţiile Ministerului Public. 91. Referitor la art. 3 lit. e) din protocol, Ministerul Public susţine că în sesizarea formulată acestea nu sunt redate complet, fiind, în realitate, vorba de „realizarea atribuţiilor organelor de cercetare penală speciale“, în concordanţă cu prevederile art. 57 alin. (2) din Codul de procedură penală. De asemenea, art. 2 lit. e) din protocol transpune şi art. 13 fraza a doua din Legea nr. 14/1992. Mai mult, art. 2 lit. e) din protocol este detaliat în secţiunea a 3-a a protocolului (art. 13-17), fiind încă o dată evident că este vorba exclusiv de transpunerea dispoziţiilor menţionate, şi nu extinderea nelegală a competenţelor Serviciului Român de Informaţii. 92. În ceea ce priveşte comunicarea modului de valorificare a informaţiilor primite de la Serviciul Român de Informaţii [art. 6 alin. (1) din protocol], Ministerul Public arată că nu poate fi vorba de niciun raport de subordonare, dispoziţiile protocolului reglementând o comunicare ce are strict caracter administrativ, statistic, fiind destinată evaluării activităţii. 93. Referitor la traducerea de către Serviciul Român de Informaţii a unor „materiale de interes sau acte de translaţie“, ceea ce, în opinia autorului sesizării ar reprezenta implicarea Serviciului Român de Informaţii în cercetarea penală, Ministerul Public arată că autorul sesizării omite redarea corectă a acestui articol, conform căruia asemenea activitate are loc „prin traducători autorizaţi, cu respectarea prevederilor Legii nr. 178/1997“. 94. În concluzie, apelarea de către Ministerul Public la traducători autorizaţi, indiferent de eventuala lor apartenenţă sau nu la Serviciul Român de Informaţii, beneficiază de prezumţia de legalitate dată de faptul că aceştia, prealabil, au fost autorizaţi de Ministerul de Justiţie şi figurează pe listele întocmite de acest minister şi comunicate inclusiv Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 178/1997. 95. Totodată, Ministerul Public învederează că pot exista situaţii în care, determinat de limba din care se impune a fi făcută traducerea, să nu fie posibil decât apelul la traducători autorizaţi din cadrul Serviciului Român de Informaţii (ipoteze de limbi/dialecte rare); aceeaşi situaţie regăsindu-se şi în cazul necesităţii traducerii unor documente clasificate şi care impune pentru traducător condiţia deţinerii certificatului ORNISS. De asemenea, se face referire la art. 105 alin. (2) din Codul de procedură penală, care prevede că „în mod excepţional, în situaţia în care se impune luarea urgentă a unei măsuri procesuale sau dacă nu se poate asigura un interpret autorizat, audierea poate avea loc în prezenţa oricărei persoane care poate comunica cu cel ascultat, organul judiciar având însă obligaţia de a relua audierea prin interpret imediat ce aceasta este posibilă“. 96. În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia Ministerul Public poate valorifica informaţiile primite de la Serviciul Român de Informaţii numai cu acordul acestei instituţii, astfel că procurorul nu mai este singurul titular al acţiunii penale, se arată că autorul sesizării ignoră faptul că dispoziţia ce reglementează acest aspect face parte din secţiunea privind protecţia informaţiilor. Or, art. 18 alin. (1) din protocol precizează obligaţia parchetului de a asigura protecţia datelor şi informaţiilor clasificate pe care Serviciul Român de Informaţii le trimite în cadrul raporturilor de cooperare, în scopul prevenirii oricăror riscuri de pierdere, sustragere, acces neautorizat, divulgare neautorizată sau distrugere a acestora. 97. Astfel, Ministerul Public apreciază că este vorba exclusiv de date/informaţii clasificate care se impun a fi valorificate în procesul penal, caz în care obţinerea acordului Serviciului Român de Informaţii semnifică solicitarea de declasificare [art. 24 alin. (10) din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate]. Apreciază a fi elocvente şi dispoziţiile art. 6 alin. (2) din protocol privind responsabilităţile parchetului. Or necesitatea protecţiei informaţiilor clasificate, respectiv declasificarea acestora, şi procedura ce trebuie parcursă sunt prevăzute de legi emise de Parlament (Legea nr. 182/2002), hotărâri de guvern (Hotărârea Guvernului nr. 585/2002), existând, aşadar, un cadru legal pe care Ministerul Public este ţinut să îl respecte şi pe care, prin dispoziţia criticată, l-a şi respectat. 98. Referitor la susţinerea potrivit căreia cooperarea poate fi extinsă şi la alte domenii, Ministerul Public susţine că dispoziţia cuprinsă în art. 21 reprezintă o clauză de flexibilizare a raportului dintre părţi care să permită acestora adaptarea la evoluţiile viitoare în domeniul de competenţă al părţilor semnatare (de pildă, migraţia, infracţiunile privind mediul înconjurător etc.). 99. În ceea ce priveşte conflictul juridic de natură constituţională dintre Parlament şi Ministerul Public, acesta din urmă apreciază că încheierea protocoalelor nu este un act ilegal, iar conţinutul acestora nu reprezintă altceva decât stabilirea unor proceduri operaţionale care au preluat şi s-au corelat cu cadrul normativ în materia furnizării de informaţii. Cooperarea prin intermediul protocoalelor a fost necesară pentru stabilirea unor metodologii unitare care să faciliteze/eficientizeze activitatea, unor criterii uniforme care să asigure coerenţa acesteia, inclusiv evaluarea sa. În esenţă, protocoalele nu reprezintă decât un ghid practic privind mijloacele, metodele şi tehnicile investigative, cât şi de natură procesual şi procedural penală. În consecinţă, protocoalele nu au făcut decât să configureze un cadru metodologic al investigaţiei penale. 100. Nu în ultimul rând trebuie avut în vedere domeniul cooperării, respectiv ameninţările la adresa securităţii naţionale, care presupune tehnici speciale de supraveghere. Or, în materia acestor tehnici, nici până în prezent Ministerul Public (deşi, conform art. 66 din Legea nr. 304/2004, este autorizat să deţină şi să folosească mijloace adecvate pentru obţinerea, verificarea, prelucrarea, stocarea şi descoperirea informaţiilor privitoare la infracţiunile date în competenţa parchetelor, în condiţiile legii) nu deţine suportul logistic necesar. Această lacună operaţională nu îi poate fi reproşată Ministerului Public care, cu respectarea cadrului legal, a căutat să identifice posibilităţile practice de surmontare a acesteia şi care să îi asigure utilizarea unui instrument pe care legea i-l pune la dispoziţie în lupta cu fenomenul infracţional; în fapt, Ministerul Public a căutat să depăşească un blocaj şi să îşi asigure funcţionarea eficientă în acord cu rolul său constituţional, exerciţiul prerogativelor sale legale. 101. În continuare, face referire la Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 6 septembrie 1978, pronunţată în Cauza Klass şi alţii împotriva Germaniei şi la Decizia Curţii Constituţionale nr. 410 din 10 aprilie 2008 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^1 şi art. 91^2 din vechiul Cod penal. 102. În acest context, Ministerul Public a procedat la o cooperare care s-a înscris în formele prevăzute de lege, iar acolo unde legea a tăcut a identificat şi stabilit cu bună credinţă acele forme care au valorizat ordinea normativă, inclusiv constituţională, şi care nu au prejudiciat niciun principiu constituţional. 103. Apreciază că din această perspectivă sunt elocvente aspectele precizate de Curtea Constituţională în Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017, paragrafele 106-110, în ceea ce priveşte principiul colaborării loiale, al respectării statului de drept şi echilibrului între puterile statului. 104. Susţine că, raportat la reperele furnizate de această analiză, rezultă că Ministerul Public a respectat cadrul normativ în vigoare circumscris, atât competenţelor sale constituţionale şi legale, cât şi competenţelor Serviciului Român de Informaţii de organ de stat specializat în domeniul informaţiilor. În cazurile de reglementare implicită sau de tăcere a legii a apelat la practici care s-au păstrat în limite constituţionale, cu precizarea că astfel de practici fac parte din cultura constituţională specifică proprie societăţii româneşti, inclusiv din cultura instituţională naţională. Eventuala dimensiune extra legem (generată de tăcerea legii şi, în consecinţă, identificarea unor soluţii legale de desfăşurare a activităţii) a unei asemenea conduite ori practici nu a devenit şi una contra legem, întrucât scopul urmărit a fost buna funcţionare a Ministerului Public în calitatea prevăzută de art. 131 din Constituţie, buna administrare a intereselor generale ale societăţii şi respectul faţă de drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor. 105. Apreciază că Ministerul Public nu a stabilit calitatea de organ de cercetare penală a Serviciului Român de Informaţii contra legem, ci a cooperat cu acesta, respectând atât competenţele proprii, cât şi pe ale partenerului. Activitatea Ministerului Public nu reprezintă o uzurpare a atribuţiei constituţionale a Parlamentului de a legifera, ci desfăşurarea unei activităţi într-un cadru deja legiferat şi care nu a fost/este întotdeauna clar, riguros previzibil şi exhaustiv. Apelând la practici instituţionale circumscrise cadrului normativ şi acceptate în societate, Ministerul Public nu a creat un blocaj al activităţii Parlamentului, ci a căutat să prevină un eventual blocaj al propriei activităţi cu efecte negative majore asupra rolului său constituţional, blocaj susceptibil să se producă, de pildă, din cauza lipsei de reglementare sau a caracterului său lacunar. 106. În concluzie, Ministerul Public apreciază că nu există un conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public şi Parlament. 107. În ceea ce priveşte conflictul juridic de natură constituţională dintre Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Ministerul Public, acesta din urmă apreciază că existenţa protocoalelor nu este de natură să producă efecte proprii asupra actelor de urmărire penală dintr-o cauză penală dedusă soluţionării instanţei de judecată. Neavând această aptitudine, nu o au nici pe aceea de a împiedica realizarea justiţiei. 108. Actele de urmărire penală sunt supuse cenzurii judecătorului sau instanţei de judecată şi ele sunt sau nu legale în raport cu legea în vigoare la momentul efectuării lor, iar nu în raport cu existenţa vreunui protocol interinstituţional. În măsura în care actele de urmărire penală sunt nelegale, motivul pentru care s-a încălcat legea este indiferent din perspectivă procesuală: soluţia cu privire la acte nelegale este aceeaşi, fie că nelegalitatea este generată de lipsa de pregătire profesională, de neglijenţă, de abuz, de eroarea profesională a celui care le-a îndeplinit, ori ea se întemeiază pe vreun act precum cel în discuţie. Altfel spus, pentru controlul judecătoresc asupra actelor de urmărire penală, în diversele modalităţi de exercitare a acestui control, existenţa ori cunoaşterea acestui document trebuie să fie indiferentă, de vreme ce el nu este izvor de drept procesual penal. 109. Apreciază a fi elocvente deciziile Curţii Constituţionale nr. 766 din 7 noiembrie 2006 şi nr. 247 din 15 martie 2012. 110. Apreciază că deşi deciziile precitate se referă la măsuri dispuse în temeiul Legii nr. 51/1991, caracterul clasificat este comun şi chestiunii de faţă. Faptul că protocoalele nu au fost cunoscute instanţelor de judecată nu le împiedică pe acestea să analizeze probele administrate, aflate la dosarul oricărei cauze şi a căror administrare (condiţii de legalitate, organ competent funcţional, material etc.) rezultă din mijloacele de probă şi procedeele probatorii prin care au fost obţinute, respectiv verificarea exigenţelor impuse acestora de legea procesual penală. 111. În consecinţă, în această materie operează fără niciun fel de restricţie principiul aprecierii libere şi suverane a probelor de către instanţa de judecată. Susţine că aceasta este şi poziţia Curţii Constituţionale, exprimată prin Decizia nr. 54 din 14 ianuarie 2009, Decizia nr. 779 din 28 noiembrie 2017 şi Decizia nr. 176 din 29 martie 2018. 112. De asemenea, Ministerul Public face referire şi la Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii, Secţia pentru judecători, nr. 855 din 4 octombrie 2018, precum şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu titlu exemplificativ reţinându-se Hotărârea din 16 iulie 2013, pronunţată în Cauza Bălteanu împotriva României; Hotărârea din 16 februarie 2000, pronunţată în Cauza Rowe şi Davis împotriva Regatul Unit, Hotărârea din 16 februarie 2000, pronunţată în Cauza Fitt împotriva Regatul Unit; Hotărârea din 16 februarie 2000, pronunţată în Cauza Jasper împotriva Regatul Unit; Hotărârea din 7 noiembrie 2017, pronunţată în Cauza Akhlyustin împotriva Federaţiei Ruse. 113. Precizează că, în practică, instanţele procedează la analiza probelor din perspectiva avută în vedere în prezenta cauză (în acest sens face referire la o serie de încheieri pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, Tribunalul Constanţa, Curtea de Apel Constanţa, Tribunalul Tulcea, Curtea de Apel Ploieşti, Tribunalul Mehedinţi, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, Curtea de Apel Suceava). Cum activitatea specifică acestora, de aflare a adevărului, se desfăşoară fără niciun fel de obstrucţie generată de existenţa protocoalelor, nu există niciun blocaj instituţional în ceea ce priveşte realizarea justiţiei. 114. În considerarea celor precizate, Ministerul Public apreciază că nu există un conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public, pe de-o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, pe de altă parte. 115. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu şi-a exprimat punctul de vedere asupra conţinutului conflictului şi a eventualelor căi de soluţionare a acestuia. 116. La dosarul cauzei, doamna Florica Roman, domnii Cristian Terheş, Andrei-Nicolae Popa şi Viorel Raia, precum şi Asociaţia „Forumul judecătorilor din România“, cu sediul în Bucureşti, au depus, în calitate de amicus curiae, memorii cu privire la prezenta cerere de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională. CURTEA, examinând cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de-o parte, şi Parlamentul României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, pe de altă parte, înscrisurile depuse, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentanţilor Camerei Deputaţilor, Senatului şi Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine următoarele: (1) Admisibilitatea cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională 117. În ceea ce priveşte admisibilitatea cererii formulate, sub aspectul titularului dreptului de a sesiza Curtea Constituţională cu soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională, Curtea constată că preşedintele Camerei Deputaţilor este titular al acestui drept, conform art. 146 lit. e) din Constituţie. 118. Totodată, Curtea constată că, potrivit jurisprudenţei sale constante [a se vedea Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 7 iunie 2018, paragraful 55], autorităţile publice care ar putea fi implicate într-un conflict juridic de natură constituţională sunt numai cele cuprinse în titlul III din Constituţie, şi anume: Parlamentul, alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat [a se vedea şi Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 7 noiembrie 2017, sau Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1021 din 29 noiembrie 2018], Preşedintele României, ca autoritate publică unipersonală, Guvernul, organele administraţiei publice centrale şi ale administraţiei publice locale, precum şi organele autorităţii judecătoreşti [Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017, paragraful 58], respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Public, Consiliul Superior al Magistraturii [Decizia nr. 988 din 1 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 784 din 24 noiembrie 2008] şi instanţele judecătoreşti [Decizia nr. 108 din 5 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din data de 9 aprilie 2014]. Cu privire la calitatea de parte într-un conflict juridic de natură constituţională a Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie relevante sunt o serie de decizii ale Curţii Constituţionale precum Decizia nr. 270 din 10 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 15 aprilie 2008, Decizia nr. 259 din 8 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 15 mai 2015, Decizia nr. 261 din 8 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 17 aprilie 2015, Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017, sau Decizia nr. 757 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2018. Totodată, Curtea reţine ca fiind relevante, în privinţa calificării drept parte într-un asemenea conflict a instanţelor judecătoreşti, Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018 [în care parte a fost chiar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie], Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009, Decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 800 din 28 noiembrie 2012, sau Decizia nr. 460 din 13 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 decembrie 2013 [în care a fost parte autoritatea judecătorească reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie], Decizia nr. 1.222 din 12 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 864 din 22 decembrie 2008, [în care a fost parte puterea judecătorească reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie] şi Decizia nr. 231 din 9 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 12 iunie 2013 [în care a fost parte puterea judecătorească reprezentată de Consiliul Superior al Magistraturii] 119. În considerarea celor de mai sus, Curtea reţine că Parlamentul, Ministerul Public şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pot fi părţi într-un conflict juridic de natură constituţională. Întrucât, însă, autorul cererii analizate indică drept parte în conflict Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, Curtea reţine că, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege“, ceea ce înseamnă că din cele trei entităţi cuprinse în autoritatea judecătorească, respectiv în capitolul VI al titlului III din Constituţie, numai instanţele judecătoreşti, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, fac parte din puterea judecătorească [Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, paragraful 88]. Din textul constituţional de referinţă se desprinde ideea potrivit căreia justiţia este înfăptuită numai de puterea judecătorească, care are drept componente funcţionale Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege. Legiuitorul constituţional a lăsat în sarcina legiuitorului organic reglementarea normelor de organizare judiciară, care, în virtutea acestei competenţe acordate, a stabilit că „Justiţia se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti: a) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; b) curţi de apel; c) tribunale; d) tribunale specializate; e) instanţe militare; f) judecătorii“ [art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004]. Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa [Decizia nr. 988 din 1 octombrie 2008], a statuat că puterea judecătorească în sine nu reprezintă o autoritate publică ce ar putea reclama poziţia de parte într-un atare conflict, astfel încât titularul dreptului de sesizare trebuie să indice în mod concret autoritatea reclamată a fi parte în conflict. În acest context, în prezenta cauză, Curtea constată că este corectă susţinerea autorului sesizării de identificare a componentei instanţelor judecătoreşti din structura autorităţii judecătoreşti ca parte a conflictului, privite ca componente funcţionale ale înfăptuirii justiţiei. 120. Curtea reţine că, pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pot fi parte a conflictului şi/sau celelalte instanţe judecătoreşti din moment ce şi acestea exercită puterea judecătorească, chiar dacă nu sunt individualizate, în mod expres, în textul Constituţiei. Rolul şi raţiunea normei constituţionale este să indice autoritatea competentă să înfăptuiască justiţia, parte a puterii de stat, respectiv instanţele judecătoreşti, aşa cum a procedat legiuitorul constituant originar, şi nu să individualizeze fiecare componentă funcţională şi teritorială a instanţelor judecătoreşti, aspect ce este unul de ordin secundar în raport cu textul Constituţiei. 121. De asemenea, Curtea reţine că autorului sesizării nu i se poate impune să indice în mod exact care dintre aceste componente funcţionale sau, după caz, teritoriale, ale serviciului justiţiei sunt în conflict, întrucât conduita generatoare a acestuia [respectiv încheierea celor două „protocoale de colaborare“ între Serviciul Român de Informaţii şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în anii 2009 şi 2016] vizează, practic, întreaga materie penală şi procedural penală. Conduita generatoare, potrivit susţinerilor autorului, poate sta la baza obţinerii unei sfere foarte largi de mijloace de probă, care acoperă cvasimajoritatea infracţiunilor normate în Codul penal. În acest context, ţinând cont de normele de competenţă funcţională, teritorială, după materie şi după calitatea persoanei, prevăzute de art. 35 şi următoarele din Codul de procedură penală, se impune concluzia potrivit căreia mecanismul procedural dezvoltat ca urmare a încheierii „protocoalelor“ imputate a fost aplicat de toate instanţele judecătoreşti, indiferent de poziţia pe care acestea o ocupă în ierarhia puterii judecătoreşti. 122. În concluzie, Curtea constată că, din moment ce puterea judecătorească nu poate fi parte a conflictului menţionat ca atare [Decizia nr. 988 din 1 octombrie 2008], componentele sale funcţionale pot fi parte în cadrul acestuia. Astfel, instanţele judecătoreşti, indiferent de denumirea lor, au rang constituţional şi pot fi parte în cadrul conflictelor juridice de natură constituţională atât în mod global, în cazul unor practici judiciare generalizate, cât şi în mod individual, atunci când se constată încălcări punctuale ale Constituţiei prin hotărârile judecătoreşti pronunţate. 123. În cauza de faţă, întrucât autorul cererii face referire la o practică judecătorească generalizată şi sistemică, Curtea reţine ca parte a pretinsului conflict juridic de natură constituţională toate instanţele judecătoreşti, sub sintagma „Înalta Curte de Casaţie şi celelalte instanţe judecătoreşti“. Totodată, Curtea constată că nimic nu se opune ca două elemente componente ale aceleiaşi autorităţi [judecătoreşti] să se afle în conflict - Ministerul Public şi instanţele judecătoreşti. Cu alte cuvinte, ceea ce indică autorul sesizării este faptul că autoritatea judecătorească, reprezentată de Ministerul Public, este în conflict, pe de o parte, cu autoritatea legislativă, reprezentată de Parlament, iar, pe de altă parte, cu autoritatea judecătorească, reprezentată de instanţele judecătoreşti, indiferent de locul ocupat de acestea în ierarhia organizării judecătoreşti. 124. Chiar dacă în cauză cele două „protocoale“ au fost semnate de două entităţi publice [Ministerul Public şi Serviciul Român de Informaţii], Curtea constată că Serviciul Român de Informaţii nu poate fi parte a acestui conflict juridic de natură constituţională, întrucât conduita neconstituţională imputată constă în cedarea de competenţe în privinţa desfăşurării urmăririi penale, fază a procesului penal, de către autoritatea publică care, potrivit Constituţiei şi legii, avea rolul de a le efectua, respectiv Ministerul Public. Rolul primordial în cadrul urmăririi penale îl are procurorul, care, potrivit art. 56 alin. (1) din Codul de procedură penală, conduce şi controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliţiei judiciare şi a organelor de cercetare penală speciale şi supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale. Astfel, deşi în activitatea de urmărire penală, Ministerul Public are, potrivit legii, rolul preeminent, acestuia i se impută că a acceptat să cedeze o parte a competenţelor sale constituţionale şi legale unui serviciu secret prin încheierea a două protocoale şi să valorifice, în cadrul procesului penal, mijloacele de probă astfel obţinute. Prin urmare, Curtea constată că în această ecuaţie a cedării de competenţe ale Ministerului Public şi a valorificării în cadrul procesului penal a mijloacelor de probă obţinute, serviciul secret a jucat un rol secundar, punându-şi la dispoziţie infrastructura necesară operaţionalizării „protocoalelor de colaborare“. Astfel, din perspectiva competenţelor constituţionale şi legale care trebuiau respectate de ambele autorităţi publice şi având în vedere că „protocoalele de colaborare“ au intervenit în legătură cu activitatea Ministerului Public în ceea ce priveşte procesul penal, Curtea constată că Ministerul Public a avut rolul de decident în încheierea şi valorificarea acestora. Având în vedere cele expuse, Curtea reţine că Serviciul Român de Informaţii nu poate fi parte în cadrul acestui pretins conflict juridic de natură constituţională. 125. În ceea ce priveşte determinarea numărului de conflicte juridice existente, respectiv existenţa unui singur astfel de conflict, între Ministerul Public/Parlament şi instanţele judecătoreşti sau două asemenea conflicte, între Ministerul Public/Parlament şi Ministerul Public/instanţele judecătoreşti, Curtea constată că, în realitate, ceea ce se impută în cauza de faţă Ministerului Public este o conduită instituţională, care a dus la încheierea a două „protocoale de colaborare“ succesive, cu încălcarea atribuţiilor sale constituţionale. Se apreciază, astfel, că o asemenea conduită a încălcat, pe de o parte, atribuţiile constituţionale ale Parlamentului, iar, pe de altă parte, a generat o practică judiciară contrară art. 124 din Constituţie. Astfel, în speţă, se relevă o relaţie de cauzalitate între acţiunea Ministerului Public şi urmarea produsă; este o distincţie ca între cauză şi efect, mai precis, în opinia autorului sesizării, cauza este arogarea de competenţe prin încălcarea competenţei Parlamentului [art. 61 coroborat cu art. 131 din Constituţie], iar efectul practica judiciară contrară legii [art. 124 din Constituţie]. A califica prezentul conflict cu a cărui soluţionare a fost învestită Curtea, ca întrunind, în realitate, elementele a două conflicte ar releva o viziune secvenţială şi lipsită de unitate factuală. De aceea, Curtea urmează să examineze prezenta cerere ca vizând un singur conflict juridic de natură constituţională, după distincţiile indicate. 126. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, conflictul juridic de natură constituţională presupune acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate ori mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei ori în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor (Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005). Totuşi, conflictele juridice de natură constituţională nu se limitează numai la conflictele de competenţă, pozitive sau negative, care ar putea crea blocaje instituţionale, ci vizează orice situaţii juridice conflictuale a căror naştere rezidă în mod direct în textul Constituţiei(Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009, Decizia nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 818 din 7 decembrie 2010, Decizia nr. 108 din 5 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din data de 9 aprilie 2014, sau Decizia nr. 285 din 21 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 478 din data de 28 iunie 2014). 127. Curtea a constatat, de asemenea, că regula în ceea ce priveşte angajarea competenţei Curţii Constituţionale „este aceea că, în măsura în care există mecanisme prin care autorităţile publice să se autoregleze prin acţiunea lor directă şi nemijlocită, rolul Curţii Constituţionale devine unul subsidiar. În schimb, în lipsa acestor mecanisme, în măsura în care misiunea reglării sistemului constituţional revine în exclusivitate în sarcina justiţiabilului, care este pus, astfel, în situaţia de a lupta pentru garantarea drepturilor sau libertăţilor sale în contra unei paradigme juridice neconstituţionale, dar instituţionalizate, rolul Curţii Constituţionale devine unul principal şi primordial pentru înlăturarea blocajului constituţional rezultat din limitarea rolului Parlamentului în arhitectura Constituţiei“ [Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018]. 128. Totodată, se constată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, cu privire la evenimentele care au legătură directă cu obiectul conflictului juridic de natură constituţională, dar care survin ulterior sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea acestuia, acestea nu pot influenţa cadrul procesual al exercitării acestei atribuţii a Curţii, procedură care îşi însuşeşte toate trăsăturile unei proceduri jurisdicţionale de drept public. Astfel, înlăturarea actului pretins generator al conflictului „nu constituie un impediment în analiza pe fond a cererii de soluţionare a conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice“ [Decizia nr. 63 din 8 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 27 februarie 2017, paragrafele 84-86]. 129. Raportând cele de mai sus la cauza de faţă, Curtea constată că cererea formulată de preşedintele Camerei Deputaţilor vizează o situaţie litigioasă, întrucât priveşte un diferend între Ministerul Public, pe de o parte, şi Parlament şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, pe de altă parte cu privire la limitele de competenţă ale acestora şi la modul de înfăptuire a justiţiei. Indiferent de poziţia subiectivă a părţilor cu privire la existenţa conflictului, aceasta nu poate fi valorizată în cadrul procedurii din faţa Curţii Constituţionale în sensul constatării existenţei/inexistenţei conflictului juridic. Dreptul public se supune principiului legalităţii, ceea ce înseamnă că atribuţia Curţii Constituţionale de a soluţiona conflictele juridice de natură constituţională constituie un contencios obiectiv. Altminteri, ar însemna să se accepte ca şi condiţie de admisibilitate a cererii poziţia subiectivă a părţilor de a se considera, prin propria lor apreciere, într-o situaţie litigioasă sau nu. Or, ceea ce contează într-un contencios obiectiv, mai ales când titularul cererii este/poate fi o terţă autoritate care nu se identifică cu cele indicate a se afla în conflict, este constituţionalitatea conduitei/actului de drept public imputat, aspect antamat şi în cauza de faţă. 130. De asemenea, Curtea constată că litigiul are un caracter juridic, întrucât ceea ce se impută Ministerului Public este o conduită care interferează cu rolul constituţional al autorităţii legiuitoare, excedând, astfel, statutului său constituţional, şi care a alterat natura serviciului justiţiei realizat de instanţele judecătoreşti. 131. În esenţă, Curtea, în această fază a analizei sale, constată că problema principală dedusă judecăţii sale vizează faptul că Ministerul Public şi-a asumat rolul de legiuitor, adăugând la lege, prin conţinutul „protocoalelor de colaborare“. În aceste condiţii, Curtea este chemată să aprecieze asupra efectelor sistemice produse de protocoalele respective asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale, din moment ce se impută faptul că au fost obţinute mijloace de probă cu încălcarea repartizării constituţionale a competenţelor. Astfel, atât în raport cu Parlamentul, cât şi în raport cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, conflictul are natură constituţională, susţinându-se şi imputându-se Ministerului Public faptul că s-a subrogat legiuitorului şi a emis un act legislativ simulat, ceea ce a dus la situaţia în care justiţia să fie înfăptuită pe baza unui asemenea act. Toate acestea pun în discuţie dezvoltarea unei paradigme juridice, care coroborată cu ineficienţa sau lipsa unui mecanism instituţional autoreglator, indică relevanţa constituţională a litigiului, ceea ce angajează, astfel, competenţa Curţii Constituţionale [a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, paragraful 132]. 132. Astfel, chiar dacă şi în cauza de faţă exista posibilitatea ca, în faţa instanţelor judecătoreşti, persoanele interesate să invoce excepţia nulităţii actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată, în ipoteza în care actul respectiv a fost obţinut în temeiul celor două „protocoale de colaborare“, cu încălcarea normelor de competenţă, excepţie a cărei admitere ar duce la excluderea probei, sau ca, prin formularea unui/unei recurs în interesul legii/întrebări prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să asigure o interpretare unitară şi coerentă cu privire la problema analizată, Curtea Constituţională observă că, în realitate, o atare abordare a pus o presiune pe justiţiabil în sensul că acesta trebuia să demonstreze vătămarea în condiţiile art. 282 din Codul de procedură penală, iar în ipoteza normelor de competenţă, chiar Curtea Constituţională a subliniat că „dovedirea unei vătămări a drepturilor unei persoane exclusiv prin nerespectarea de către organul de urmărire penală a dispoziţiilor referitoare la competenţa după materie şi după persoană se transformă într-o probă greu de realizat de către cel interesat, ce echivalează, în fapt, cu o veritabilă probatio diabolica, şi implicit determină încălcarea dreptului fundamental la un proces echitabil“ [Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, paragraful 62]. Datele problemei nu se schimbă nici după publicarea deciziei menţionate din perspectiva presiunii asupra justiţiabilului, întrucât, chiar dacă în condiţiile art. 281 din Codul de procedură penală vătămarea nu mai trebuie demonstrată, această presiune se menţine la un nivel ridicat în contextul raporturilor instituţionale stabilite prin „protocoalele de colaborare“ şi a amplorii consecinţelor pe care acestea le-au produs în cadrul ordinii constituţionale [a se vedea, mutatis mutandis, şi ipoteza nulităţii absolute stabilite prin art. 197 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968]. Astfel, justiţiabilul este pus în situaţia de a lupta pentru garantarea drepturilor sau libertăţilor sale în contra unei paradigme juridice neconstituţionale, dar instituţionalizate de peste 9 ani. S-a conturat, în aceste condiţii, în materia strângerii şi administrării probelor şi chiar a desfăşurării urmăririi penale, o paradigmă juridică ce acordă un rol prevalent „protocoalelor de colaborare“ în raport cu legea, aspect ce se exprimă prin posibilitatea efectuării de acte procesuale în cadrul procesului penal de către serviciile secrete. 133. Curtea, în Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018 a operat cu noţiunea de „paradigmă juridică“, ceea ce presupune un set unitar de reguli şi concepte instituite şi acceptate în gândirea juridică. Din momentul cristalizării sale, aceasta implică ideea de continuitate în drept, tocmai pentru că valorifică, inter alia, elemente de tradiţie juridică, astfel încât orice dezacord manifestat cu elementele deja acceptate este şi va fi privit cu reticenţă şi chiar respins. În schimb, în măsura în care tensiunile normative generate din varii motive [modificări legislative, schimbări structurale la nivel economic/societar/cultural etc.] nu mai pot fi gestionate din interiorul acesteia, devine evidentă nevoia de schimbare, abandonare şi chiar repudiere a acesteia, cu consecinţa înlocuirii ei. Raportat la specificul activităţii instanţelor constituţionale, care plasează supremaţia Constituţiei în centrul atribuţiilor lor, devine axiomatic faptul că orice paradigmă juridică trebuie să se supună normei juridice superioare ca forţă juridică, respectiv Constituţia. Aşadar, indiferent de gradul său de acceptanţă şi de întinderea în timp a aplicării sale, o paradigmă juridică ce îşi revendică temeiul în lege nu poate subordona însăşi Constituţia. De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea a subliniat că tensiunea normativă dintre un concept constituţional şi cel legal nu poate să ducă la denaturarea normei constituţionale, astfel încât normele legale trebuie să se modeleze în funcţie de exigenţele constituţionale [Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.020 din 29 noiembrie 2018, paragraful 292]. 134. Prin Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, Curtea a subliniat caracterul neconstituţional al paradigmei instituţionalizate administrativ şi, ulterior, jurisdicţional la nivelul instanţei supreme cu privire la compunerea completurilor de 5 judecători şi, pentru a reveni la starea de legalitate, Curtea a constatat că atât modul în care aceasta a fost instituită, cât şi conţinutul său contraveneau Constituţiei. O asemenea problemă conceptuală se ridică şi în cauza de faţă, în sensul că atât organele judiciare şi celelalte autorităţi publice, cât şi, mai ales, cetăţenii rămân dependenţi unei paradigme juridice care pune în centrul său ideea de confuziune între funcţiile specifice serviciilor secrete şi cele ale Ministerului Public. Se acceptă, astfel, la nivel de principiu, ca fiind firesc şi în natura competenţelor autorităţilor publice antereferite o asemenea abordare a noţiunii de proces penal, în condiţiile în care ab initio această conduită instituţională aduce în prim plan tensiunea normativă existentă între actele generate de autorităţile statului şi Constituţie. 135. Curtea, în jurisprudenţa sa, a subliniat faptul că nicio competenţă legală nu poate exista, din punct de vedere normativ, fără un reazem constituţional general sau special; în caz contrar, dispoziţia legală respectivă ar fi lipsită de suport constituţional [Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, paragraful 65]. De aceea, revine Curţii Constituţionale competenţa de a stabili, în lumina prevederilor Constituţiei, rolul şi atribuţiile autorităţilor publice implicate în conflict şi de a decide dacă acestea s-au cantonat în cadrul constituţional existent. 136. În consecinţă, Curtea constată că, prin cererea formulată, este vizat un veritabil conflict juridic de natură constituţională între autorităţi publice prevăzute în Constituţie, iar competenţa soluţionării acestuia revine Curţii Constituţionale, ţinând seama de gravitatea conduitei imputate la adresa ordinii constituţionale şi de lipsa unui mecanism de autoreglaj instituţional direct, nemijlocit şi efectiv, cu deplasarea către justiţiabili a sarcinii restabilirii ordinii constituţionale pretins încălcate. Prin urmare, având în vedere raporturile constituţionale anterior relevate, Curtea urmează să constate că situaţia litigioasă dintre cele trei autorităţi publice de rang constituţional poate fi soluţionată în cadrul competenţei prevăzute de art. 146 lit. e) din Constituţie [a se vedea şi Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, paragrafele 132 şi 137]. 137. Având în vedere cele anterior expuse, Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. e) din Constituţie şi ale art. 1, 10, 34-36 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională formulat. (2) Analiza pe fond a cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională 138. Puterea publică are caracter unic şi organizat, iar, în sistemul de drept continental, instrumentul juridic primar care ordonează puterea publică este actul fundamental al statului, respectiv Constituţia sau Legea fundamentală, după caz. Acesta, prin natura sa, implică, pe de o parte, o dimensiune constitutivă, care vizează stabilirea/instituirea puterilor statului şi a autorităţilor publice fundamentale, şi, pe de altă parte, o dimensiune atributivă, care vizează conferirea şi definirea atribuţiilor/competenţelor autorităţilor publice. Aşadar, puterea publică nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune diviziunea funcţiilor între diferitele autorităţi publice, iar în privinţa celor de rang constituţional aceasta îşi are, în mod evident, temeiul direct şi originar în Constituţie [Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, paragraful 66]. 139. Art. 1 alin. (4) din Constituţie a instituit principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat în cadrul democraţiei constituţionale, ceea ce presupune, pe de o parte, că niciuna dintre cele trei puteri nu poate interveni în activitatea celorlalte puteri, iar, pe de altă parte, presupune controlul prevăzut de lege asupra actelor emise de fiecare putere în parte [Decizia nr. 1.221 din 12 noiembrie 2008 şi Decizia nr. 63 din 8 februarie 2017, paragraful 87]. Astfel, cum nici administraţiei nu îi este permis să cenzureze o hotărâre judecătorească [a se vedea Decizia nr. 233 din 5 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 25 iulie 2003] sau legiuitorului să cenzureze o hotărâre judecătorească [a se vedea Decizia nr. 333 din 3 decembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 17 februarie 2003], nici instanţelor judecătoreşti nu le este permis să instituie/modifice/completeze/ abroge norme de reglementare primară. Instanţelor judecătoreşti, în exercitarea activităţilor lor jurisdicţionale, nu le este permis să exercite controlul de constituţionalitate [Decizia nr. 838 din 27 mai 2009], să nesocotească deciziile Curţii Constituţionale [Decizia nr. 1.222 din 12 noiembrie 2008, Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013, şi Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018] ori să verifice oportunitatea emiterii actelor legislative/administrative, aspecte deopotrivă aplicabile şi în privinţa Ministerului Public [a se vedea şi Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 14 martie 2017, paragrafele 94 şi 125, şi Decizia nr. 757 din 23 noiembrie 2017, paragrafele 81 şi 82]. De asemenea, actele administrative ale organelor de conducere a instanţelor judecătoreşti sunt emise în baza legii şi pentru organizarea executării acesteia, neputând-o modifica/completa [Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, paragrafele 142 şi 175]. 140. Potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“. Curtea, în jurisprudenţa sa, a statuat că „instituirea regulilor de desfăşurare a procesului constituie atributul exclusiv al legiuitorului, acesta fiind sensul prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, care, referindu-se la competenţa instanţelor judecătoreşti şi la procedura de judecată, stabileşte că acestea «sunt prevăzute numai de lege» [Decizia nr. 460 din 28 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.153 din 7 decembrie 2004, sau Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, paragraful 163] şi că „prin reglementarea la nivel legal a principiilor constituţionale referitoare la procedura de judecată, legiuitorul asigură atât dreptul părţilor de a avea un parcurs procedural previzibil, cât şi dreptul acestora de a-şi adapta în mod rezonabil conduita procesuală în conformitate cu ipoteza normativă a legii, aspecte care se constituie în garanţii indispensabile ale dreptului la un proces echitabil“ [Decizia nr. 348 din 17 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 16 iulie 2014, paragraful 16]. Cu privire directă asupra instanţelor judecătoreşti, Curtea a statuat: „pentru ca organizarea puterii judecătoreşti să nu devină în sine aleatorie şi pentru a nu permite apariţia unor elemente de arbitrariu, legiuitorul constituant a stabilit că procedura de judecată se stabileşte prin lege [Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, paragraful 177]. 141. Ministerului Public, prin procurori, îi revine sarcina ca în faza de urmărire penală să caute, să administreze şi să aprecieze probele care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la identificarea persoanei care a săvârşito şi la cunoaşterea tuturor împrejurărilor pentru justa soluţionare a cauzei [Decizia nr. 480 din 12 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 1 octombrie 2018, paragraful 41]. Art. 132 alin. (1) din Constituţie stabileşte că „procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii“, ceea ce înseamnă că aceştia aplică/ execută actele normative de natura legii, adoptată de Parlament în virtutea art. 61 alin. (1) din Constituţie sau de Guvern ca legiuitor delegat conform art. 115 din Constituţie. Prin urmare, faza de urmărire penală, ca parte a procesului penal [Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, paragraful 44], este reglementată prin lege, atât sub aspectul regulilor de competenţă, cât şi a procedurii propriu-zise de desfăşurare a acesteia. Astfel, reglementarea competenţelor organelor judiciare reprezintă un element esenţial ce decurge din principiul legalităţii, principiu ce se constituie într-o componentă a statului de drept. Aceasta deoarece o regulă esenţială a statului de drept este aceea că atribuţiile/ competenţele autorităţilor sunt definite prin lege. Principiul legalităţii presupune, în principal, că organele judiciare acţionează în baza competenţei pe care legiuitorul le-a conferito, iar, subsecvent, presupune că acestea trebuie să respecte atât dispoziţiile de drept substanţial, cât şi pe cele de drept procedural incidente, inclusiv a normelor de competenţă [Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, paragraful 55]. 142. În cauza de faţă, Curtea reţine că Ministerul Public a încheiat două „protocoale de colaborare“ succesive cu Serviciul Român de Informaţii, aspect care este considerat de către autorul prezentei sesizări ca fiind contrar art. 61 alin. (1) din Constituţie, întrucât, prin conţinutul lor, acestea au adăugat la lege. În vederea examinării cererii formulate, Curtea va analiza natura „protocoalelor de colaborare“, elementele esenţiale ale conţinutului lor şi relaţia între acestea şi lege, ca act al legiuitorului. 143. În ceea ce priveşte natura protocoalelor de colaborare, Curtea constată că acestea nu au natura unui act în legătură cu activitatea judiciară. Astfel, în materie procedural penală, având în vedere art. 30 lit. b) din Codul de procedură penală, rezultă că activitatea procurorului se realizează în cadrul procesului penal, potrivit normelor juridice corespondente, iar, în materie procedural civilă sau de contencios administrativ, procurorul în activitatea sa [cu privire la participarea procurorului în astfel de cauze, a se vedea art. 92 din Codul de procedură civilă şi art. 1 alin. (4), (5) şi (9) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1154 din 7 decembrie 2004] va face aplicarea prevederilor procedural civile aplicabile sau ale Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004. Rezultă că măsurile sau actele procurorului, în cadrul procedurilor judiciare, se iau/ emit în condiţiile normelor de procedură, prevăzute de lege. 144. Curtea reţine că noţiunea de „activitate judiciară“ din cuprinsul art. 131 alin. (1) din Constituţie se referă la activitatea specifică desfăşurată de instanţele judecătoreşti, iar Ministerul Public, prin procurori, participă la aceasta [a se vedea Geneza Constituţiei României - Lucrările Adunării Constituante, Ed. R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1998, pagina 567]. Procurorul, având în vedere rolul său în faza de urmărire penală, desfăşoară activităţi care contribuie la înfăptuirea justiţiei [Decizia nr. 480 din 12 iulie 2018, paragraful 37]. Prin urmare, Curtea constată că noţiunea de „activitate judiciară“ cuprinsă în art. 131 alin. (1) din Constituţie trebuie interpretată stricto sensu şi se referă la activitatea de judecată/de înfăptuire a justiţiei desfăşurată de instanţele judecătoreşti, iar Ministerul Public are rolul de a reprezenta interesele generale ale societăţii şi de a apăra ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, ceea ce înseamnă că, potrivit Constituţiei, Ministerul Public nu desfăşoară o activitate judiciară, ci contribuie la aceasta. În aceste condiţii, rezultă că noţiunea de „realizare a activităţii judiciare“, folosită de art. 30 din Codul de procedură penală, este mult mai largă, cuprinzând atât activitatea judiciară propriu-zisă specifică instanţelor judecătoreşti, cât şi activităţile conexe acesteia, care contribuie la exercitarea competenţei primare a instanţelor judecătoreşti. 145. Prin urmare, întrucât în cadrul procedurii judiciare măsurile/actele pe care procurorul le poate lua/emite sunt prevăzute în mod expres de lege şi ţinând seama de faptul că „protocoalele de colaborare“ antamate vizează procesul penal, Curtea constată că normele procesual penale, stabilite prin lege, nu prevăd atribuţia procurorilor, indiferent de nivel sau funcţii, să încheie „protocoale de colaborare“ în legătură cu cauzele individuale pe care le instrumentează. Astfel, Curtea reţine că protocoalele nu au privit o cauză anume, ci un cadru larg de „cooperare instituţională“. În consecinţă, aceste „protocoale de colaborare“ nu sunt acte procesuale pe care procurorii le-ar putea dispune. 146. În schimb, potrivit art. 71 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judecătorească, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, „Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reprezintă Ministerul Public în relaţiile cu celelalte autorităţi publice şi cu orice persoane juridice sau fizice, din ţară sau din străinătate“. Calitatea de reprezentant al Ministerului Public pe care o deţine procurorul general îl îndrituieşte pe acesta să încheie acte administrative de autoritate sau de gestiune, în temeiul legii, exercitând latura administrativă a activităţii Ministerului Public. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, actul administrativ este „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice“. Aceste acte, prin esenţa lor, nu pot reglementa în mod primar relaţiile sociale, ci sunt acte de executare a legii, emise în limitele competenţei autorităţii publice. 147. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, un act administrativ are menirea de a organiza executarea sau de a executa legea, şi nu de a se substitui legii sau a contracara legea. Mai mult, nici măcar legiuitorului delegat nu îi este permis ca, printr-un act de reglementare primară, să contracareze o măsură de politică legislativă [Decizia nr. 1.221 din 12 noiembrie 2008]. Cu alte cuvinte, dacă nici măcar printr-un act normativ având forţa juridică a legii nu se poate contracara o lege, cu atât mai puţin o normă de reglementare secundară ar putea modifica/completa/abroga o lege sau o ordonanţă ori ordonanţă de urgenţă [Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, paragraful 158]. 148. Având în vedere înţelesul noţiunii de act administrativ [a se vedea Decizia nr. 777 din 28 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.011 din 20 decembrie 2017, paragraful 28], Curtea reţine că protocoalele de colaborare nu pot fi acte administrative de gestiune, ci doar acte administrative de autoritate, care presupun faptul că autoritatea administrativă dă ordine, lucrează ca putere suverană faţă de supuşi, fiind supuse controlului de legalitate. Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, a calificat astfel de protocoale [protocoale de colaborare/cooperare] ca fiind acte administrative emise sau încheiate de către sau între autorităţile publice care privesc sau afectează desfăşurarea procedurilor judiciare; în consecinţă, ele au caracter extrajudiciar şi nu pot fi asimilate cu procedura judiciară în sine, drept care au şi o expresie normativă distinctă [Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 5 martie 2018, paragraful 133, sau Decizia nr. 252 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 399 din 9 mai 2018, paragraful 112]. Astfel, de principiu, acestea sunt date în executarea legii şi emise în regim de putere publică de către autorităţile publice implicate. Curtea mai reţine că protocoalele de colaborare sunt acte unilaterale, întrucât reflectă o singură voinţă juridică, chiar dacă sunt încheiate între două entităţi publice; de asemenea conţin reglementări cu caracter general, impersonale, care valorifică autoritatea de drept public a emitentului actului în sensul naşterii, modificării sau stingerii de raporturi juridice, cu consecinţa producerii unor efecte obligatorii erga omnes, ceea ce le califică drept acte normative emise în regim de putere publică. Prin urmare, ca regulă, actele de colaborare încheiate de procurorul general în reprezentarea Ministerului Public sunt acte administrative cu caracter normativ şi nu pot cuprinde dispoziţii normative primare, ci trebuie să se circumscrie sferei de competenţă a fiecărei autorităţi publice parte la acestea. De aceea, în privinţa acestora este aplicabil art. 126 alin. (6) teza întâi din Constituţie, astfel cum este dezvoltat de Legea nr. 554/2004, potrivit căruia: „Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar“. 149. Curtea reţine că, întrucât întreaga activitate a procurorilor este normată prin lege, procurorul general, ca reprezentant al Ministerului Public, poate încheia protocoale, chiar de colaborare, cu alte autorităţi publice, inclusiv cu Serviciul Român de Informaţii. Atunci când aceste acte au legătură cu activităţile care contribuie la înfăptuirea justiţiei, respectiv, în mod principal, cu urmărirea penală, ele trebuie să se subsumeze atribuţiilor şi competenţelor procurorului din procesul penal. În aceste condiţii, de principiu, protocoalele de colaborare încheiate între autorităţile publice naţionale sunt acte administrative cu caracter normativ. 150. Totuşi, autorul pretinsului conflict juridic de natură constituţională indică faptul că, în realitate, Ministerul Public, prin intermediul unor „protocoale de colaborare“, a modificat şi completat într-un mod ascuns cadrul normativ primar existent în materia urmăririi penale, iar prin aceasta, pe de o parte, şi-a depăşit rolul şi competenţa sa constituţională, încălcând-o pe cea a Parlamentului, iar, pe de altă parte, a determinat ca justiţia penală să nu mai fie înfăptuită conform cadrului normativ primar. De aceea, pentru a determina natura juridică a acestor acte nu este suficientă o analiză in abstracto din perspectiva categoriilor de acte care emană de la Ministerul Public, ci, în acest sens, trebuie realizată o analiză in concreto a conţinutului celor două „protocoale de colaborare“. 151. Astfel, în ceea ce priveşte Protocolul nr. 00750 din 4 februarie 2009, încheiat între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Serviciul Român de Informaţii, Curtea reţine că art. 2, art. 3 lit. g), art. 6 alin. (1), art. 7, art. 9, art. 16, art. 17 alin. (1) şi (2) şi art. 33 alin. (1) din protocol cuprind dispoziţii care excedează sferei de cuprindere a unui act administrativ normativ, realizând, sub aspect substanţial, o modificare implicită a Constituţiei. 152. Art. 2 din protocol prevede că „Părţile cooperează […] în activitatea de valorificare a informaţiilor din domeniul prevenirii şi combaterii infracţiunilor împotriva securităţii naţionale, a actelor de terorism, infracţiunilor ce au corespondent în ameninţările la adresa securităţii naţionale şi a altor infracţiuni grave, potrivit legii“. Curtea reţine că nici Codul penal din 1969 şi nici Codul penal în vigoare nu consacră în partea lor generală noţiunea de infracţiune gravă, astfel că definirea acestei sintagme este secvenţială, raportată la specificul fiecărei legi în parte. Curtea reţine că Legea nr. 301/2004 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din 29 iunie 2004, prevede la art. 3 că „Faptele prevăzute de legea penală ca infracţiuni se împart, după gravitatea lor, în crime şi delicte“, însă, acest cod, adoptat în anul 2004, nu a fost niciodată în vigoare. Prin urmare, Curtea constată că noţiunea de infracţiune gravă nu are o consacrare de principiu în Codul penal, astfel că este şi rămâne o noţiune autonomă specifică unor legi care sunt adoptate în materie penală şi care leagă consecinţe juridice de această calificare. Dat fiind că în preambulul „protocolului de colaborare“ este indicată Legea nr. 39/2003 drept temei al încheierii acestuia, se poate aprecia că semnatarii protocolului au avut în vedere „infracţiunile grave“ prevăzute de această lege în art. 2 lit. b). În sensul Legii nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 29 ianuarie 2003, „infracţiunea gravă“ este infracţiunea care face parte din una dintre următoarele categorii: omor, omor calificat, omor deosebit de grav; lipsire de libertate în mod ilegal; sclavie; şantaj; infracţiuni contra patrimoniului, care au produs consecinţe deosebit de grave; infracţiuni privitoare la nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, materiilor explozive, materialelor nucleare sau al altor materii radioactive; falsificare de monede sau de alte valori; divulgarea secretului economic, concurenţa neloială, nerespectarea dispoziţiilor privind operaţii de import sau export, deturnarea de fonduri, nerespectarea dispoziţiilor privind importul de deşeuri şi reziduuri; proxenetismul; infracţiuni privind jocurile de noroc; infracţiuni privind traficul de droguri sau precursori; infracţiuni privind traficul de persoane şi infracţiuni în legătură cu traficul de persoane; traficul de migranţi; spălarea banilor; infracţiuni de corupţie, infracţiunile asimilate acestora, precum şi infracţiunile în legătură directă cu infracţiunile de corupţie; contrabanda; bancruta frauduloasă; infracţiuni săvârşite prin intermediul sistemelor şi reţelelor informatice sau de comunicaţii; traficul de ţesuturi sau organe umane; orice altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii, al cărei minim special este de cel puţin 5 ani [art. 2 lit. b) din lege]. Totuşi, nu este cert dacă exclusiv aceste infracţiuni au fost avute în vedere sau şi altele [spre exemplu, cele cuprinse în art. 2 lit. h) din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 964 din 28 decembrie 2002, sau art. 6 alin. (4) din Legea azilului nr. 122/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428 din 18 mai 2006, care, de asemenea, utilizează sintagma „infracţiune gravă“], terminologia juridică permiţând o foarte largă marjă de apreciere a subiectului de drept în cauză. 153. În acest context, Curtea reţine că art. 2 din „protocolul de colaborare“ menţionează expres infracţiunile care formează obiectul de competenţă al Serviciului Român de Informaţii (infracţiunile împotriva securităţii naţionale, cele de terorism şi infracţiunile ce au corespondent în ameninţările la adresa securităţii naţionale), astfel încât sintagma „infracţiuni grave, potrivit legii“, din cuprinsul aceluiaşi text, în realitate, adaugă la competenţa legală a Serviciului Român de Informaţii. Preluarea unor termeni juridici neexplicitaţi şi fără corespondent în partea generală a Codului penal, în Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 18 martie 2014, sau în Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 3 martie 1992, legi care pot fi considerate ca fiind sediul general al materiei în ceea ce priveşte definirea infracţiunilor, respectiv competenţele serviciilor secrete în domeniul combaterii ameninţărilor la securitatea naţională, indică faptul că, în realitate, categoria autonomă de infracţiuni grave, chiar menţionată la art. 91^1 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 şi art. 2 lit. b) din Legea nr. 39/2003 şi preluată tale quale în protocolul analizat, a fost structurată prin manifestarea de voinţă a autorităţilor publice respective, nefiind circumscrisă numai acelor categorii de infracţiuni care puteau angaja competenţa Serviciului Român de Informaţii. Mai mult, se poate observa că, după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, la 1 februarie 2014, s-a renunţat în cuprinsul art. 139 alin. (2) (corespondentul fostului art. 91^1 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968) la sintagma „infracţiune gravă“, fără ca protocolul să fi fost adaptat în mod corespunzător, ceea ce este de natură a confirma faptul că protocolul a adăugat la lege. Prin urmare, în această privinţă, apare ca fiind clar faptul că a fost generată, sub forma unui aparent act administrativ, o normă juridică primară cu conţinut flexibil, care a putut fi apreciată de la caz la caz de parchet/ serviciul de informaţii. 154. Curtea observă că o asemenea normă atributivă de competenţe în privinţa serviciului secret nu putea fi edictată nici măcar de Parlament, întrucât ar fi însemnat o redimensionare implicită a art. 119 din Constituţie, respectiv a rolului Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Astfel, ţinând seama de faptul că activitatea Serviciului Român de Informaţii este organizată şi coordonată de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, ea se subsumează competenţei acestuia, respectiv „organizarea şi coordonarea unitară a activităţilor care privesc apărarea ţării şi securitatea naţională, participarea la menţinerea securităţii internaţionale şi la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară, precum şi la acţiuni de menţinere sau de restabilire a păcii“. Prin urmare, o entitate publică (Serviciul Român de Informaţii) nu poate dobândi pe calea unui „protocol de colaborare“ o competenţă mai extinsă decât cea a entităţii sub auspiciile căreia îşi desfăşoară activitatea şi care are o competenţă dobândită prin chiar textul Constituţiei, şi anume Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. Or, „protocolul de colaborare“ a stabilit în sarcina Serviciului Român de Informaţii competenţe în alte domenii faţă de cel reglementat în mod implicit de art. 119 din Constituţie, şi anume cel al securităţii naţionale. Totodată, Curtea mai reţine că, în legătură cu competenţa Serviciului Român de Informaţii, în jurisprudenţa sa, a stabilit că prin calificarea atingerilor grave aduse drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români sau a „altor asemenea interese ale ţării“ - a cărei sferă de cuprindere rămâne la libera apreciere a organului abilitat să aplice legea - ca ameninţări la adresa securităţii naţionale a României, cu consecinţa angajării competenţei organelor cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale raportat la activităţile specifice culegerii de informaţii, inclusiv interceptarea şi înregistrarea comunicaţiilor electronice, efectuate sub orice formă, respectiv ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii, cu referire la calitatea legii, art. 26 referitor la viaţa privată şi art. 53 care reglementează condiţiile restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi (Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 20 aprilie 2018, şi Decizia nr. 802 din 6 decembrie 2018, nepublicată încă în Monitorul Oficial al României, Partea I), aspect care denotă obligaţia legiuitorului de a stabili competenţa autorităţilor publice în funcţie de rolul lor constituţional, ceea ce înseamnă că prevederile legale atributive de competenţă, în cazul Serviciului Român de Informaţii, nu pot depăşi sfera art. 119 din Constituţie. 155. Art. 3 lit. g) din protocol prevede că „Obiectivele cooperării sunt: […] g) constituirea de echipe operative comune care să acţioneze în baza unor planuri de acţiune pentru exercitarea competenţelor specifice ale părţilor, în vederea documentării faptelor prevăzute la art. 2“. Potrivit art. 201 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, în vigoare la data încheierii protocolului, urmărirea penală se efectuează de către procurori şi de către organele de cercetare penală, iar, conform alin. 2 lit. b) al aceluiaşi text, organele de cercetare speciale sunt organe de cercetare penală. Or, potrivit art. 13 din Legea nr. 14/1992, „Organele Serviciului Român de Informaţii nu pot efectua acte de cercetare penală“, iar, potrivit art. 12 alin. 2 din aceeaşi lege, „la solicitarea organelor judiciare competente, cadre anume desemnate din Serviciul Român de Informaţii pot acorda sprijin la realizarea unor activităţi de cercetare penală pentru infracţiuni privind siguranţa naţională“. Din cele de mai sus rezultă că, la data încheierii protocolului de cooperare analizat, Serviciul Român de Informaţii nu avea atribuţii de cercetare penală (a se vedea şi Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016, paragraful 37) şi, prin urmare, nu avea calitatea de organ de cercetare penală, activitatea sa mărginindu-se la asigurarea unui sprijin tehnic „la realizarea unor activităţi de cercetare penală pentru infracţiuni privind siguranţa naţională“ (a se vedea mutatis mutandis şi Decizia nr. 734 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 23 aprilie 2018, paragrafele 17-18). În consecinţă, sprijinul/suportul/concursul tehnic nu poate fi echivalat cu o activitate de cercetare penală, specifică organelor de urmărire penală. De aceea, indiferent de faptul că sprijinul tehnic, acordat în temeiul Legii nr. 14/1992, a vizat perioada de activitate a Codului de procedură penală din 1968 sau a noului Cod de procedură penală, Curtea reţine că acest sprijin nu putea fi valorizat ca o activitate de cercetare penală. 156. Din modul de formulare a textului analizat se înţelege că efectuarea urmăririi penale se realizează în comun de procurori şi reprezentanţii serviciului secret, cu nerespectarea separaţiei de competenţe între cele două structuri şi a rolului constituţional, respectiv legal al fiecăruia în parte. Curtea observă că, după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, art. 142 alin. (1) din acesta a prevăzut posibilitatea punerii în executare a mandatului de supraveghere tehnică „de alte organe specializate ale statului“, însă, această sintagmă a fost constatată ca fiind neconstituţională prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016. Prin urmare, de principiu, efectuarea actelor procesuale/de procedură în cursul urmăririi penale se realizează de către organele de urmărire penală şi nicidecum de alte organe exterioare acestora. Or, textul aşa cum este redactat are un conţinut normativ larg care permite o preluare de către serviciul secret a competenţelor propriu-zise ale procurorului şi o afectare a sferei de competenţă a procurorului în legătură cu orice faptă penală apreciată drept „gravă“. Cu alte cuvinte, din coroborarea art. 3 lit. g) cu întregul conţinut al protocolului, Curtea reţine că, începând cu anul 2009, s-au creat premisele normative pentru ca Serviciul Român de Informaţii să exercite atribuţii de cercetare penală în orice domeniu. Or, acest aspect duce la încălcarea art. 1 alin. (4) privind separaţia şi echilibrul puterilor în stat şi art. 61 alin. (1) din Constituţie cu privire la rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării. 157. Curtea reţine că sintagma „echipe operative comune“ din art. 3 lit. g) al protocolului denotă faptul că reprezentanţi ai unor organe ale statului puteau participa activ şi nemijlocit în cadrul urmăririi penale, fără ca acestea să fi avut calitatea de organe de cercetare penală speciale. De asemenea, Curtea constată că, potrivit art. 3 lit. g) din protocol, echipele operative comune urmau „să acţioneze în baza unor planuri de acţiune pentru exercitarea competenţelor specifice ale părţilor, în vederea documentării faptelor prevăzute la art. 2“. Prin existenţa unei confuziuni între atribuţiile celor două organe s-a ajuns la intruziunea unui serviciu secret în modul de desfăşurare a urmăririi penale. Planurile de acţiune, pe baza cărora acţionează echipele operative comune, implică, astfel cum rezultă din denumirea lor, o poziţie concordantă şi decizională a entităţilor care au încheiat protocolul, ceea ce înseamnă că Ministerul Public a cedat o competenţă exclusivă a sa ce priveşte activitatea judiciară. 158. Aceleaşi probleme se ridică şi în privinţa art. 17 alin. (2) din protocol, potrivit căruia „(2) La solicitarea scrisă a Parchetului, acordă sprijin tehnic, în condiţiile prevăzute de art. 91^1-91^5 din Codul de procedură penală, în vederea constatării săvârşirii infracţiunilor prevăzute în art. 2, în condiţiile prevăzute de art. 465 din Codul de procedură penală, în baza unui plan comun de acţiune“, întrucât, în ipoteza infracţiunilor flagrante, prin trimiterea la art. 2, cu referire la „alte infracţiuni grave, potrivit legii“, din protocol, se depăşesc competenţele unui serviciu secret, iar, pe de altă parte, sintagma „plan comun de acţiune“ denotă o implicare activă a serviciului secret în activitatea de înfăptuire a justiţiei penale. 159. Potrivit art. 16 din protocol, Serviciul Român de Informaţii „Efectuează, prin lucrători operativi anume desemnaţi, activităţile prevăzute în art. 224 alin. 2 din Codul de procedură penală, în cazurile prevăzute la art. 2“. Curtea reţine că etapa actelor premergătoare, sub imperiul Codului de procedură penală din 1968, constituia o etapă preprocesuală - specifică numai vechiului Cod de procedură penală - în care persoana nu beneficia de garanţiile asociate dreptului la apărare specifice fazei de urmărire penală din cadrul procesului penal (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 141 din 5 octombrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 30 noiembrie 1999, sau Decizia nr. 124 din 26 aprilie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 15 august 2001). Art. 224 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 prevedea „De asemenea, în vederea strângerii datelor necesare organelor de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale, pot efectua acte premergătoare şi lucrătorii operativi din Ministerul de Interne, precum şi din celelalte organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, anume desemnaţi în acest scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii, ameninţări la adresa siguranţei naţionale“. Astfel, având în vedere trimiterea la art. 2 din protocol, referitor la „infracţiunile grave, potrivit legii“, se creau premisele normative pentru ca activitatea de strângere a datelor necesare organelor de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale să nu se limiteze numai la faptele care constituie, potrivit legii, „ameninţări la adresa siguranţei naţionale“ (a se vedea art. 224 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968), ci la orice infracţiune apreciată ca fiind „gravă“, cu consecinţa valorificării ca mijloc de probă a procesului-verbal astfel întocmit, conform art. 224 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, care prevede că „Procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă“. Ceea ce rezultă din textul analizat este că protocolul a reglementat competenţa unui serviciu secret în efectuarea actelor premergătoare cu privire la orice infracţiune, relativizând sfera normativă a Codului de procedură penală din 1968. 160. Potrivit art. 17 alin. (1) din Protocol, „(1) [Serviciul Român de Informaţii - s.n.] Acordă sprijin, în condiţiile legii, la solicitarea scrisă a parchetului, pentru clarificarea aspectelor referitoare la infracţiunile prevăzute în art. 2, prin activităţi specifice, potrivit competenţei, precum şi prin efectuarea de expertize sau constatări tehnico-ştiinţifice“, ceea ce, având în vedere formularea imprecisă a textului, duce la concluzia potrivit căreia efectuarea unei expertize poate fi realizată de către experţi ai Serviciului Român de Informaţii în sensul Ordonanţei Guvernului nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 26 din 25 ianuarie 2000, chiar în legătură cu infracţiunile care nu vizează sfera de competenţă a Serviciului Român de Informaţii. O asemenea concluzie reiese din modul de formulare a textului analizat, care trimite, în mod direct, la sintagma „infracţiuni grave, potrivit legii“ din cuprinsul art. 2 al protocolului. Mai mult, în aceste condiţii şi sintagma „activităţi specifice, potrivit competenţei“ din moment ce vizează sintagma „infracţiuni grave, potrivit legii“ din cuprinsul art. 2 al protocolului denotă o extindere a competenţei Serviciului Român de Informaţii. 161. În consecinţă, Curtea reţine că revine judecătorului cauzei să verifice legalitatea administrării probei obţinute prin raportul de expertiză întocmit de Serviciul Român de Informaţii sau prin orice mijloc de probă concretizat prin acele „activităţi specifice, potrivit competenţei“. Curtea reaminteşte faptul că expertiza se dispune atunci când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoştinţele unui expert (art. 116 din Codul de procedură penală din 1968) sau atunci când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză este necesară şi opinia unui expert [art. 172 alin. (1) din Codul de procedură penală]. Reglementarea legală strictă a dobândirii calităţii de expert asigură, din punct de vedere normativ, imparţialitatea şi un grad ridicat de profesionalism al acestora, pentru a se asigura imparţialitatea, transparenţa şi corectitudinea expertizei, ca mijloc de probă. În condiţiile în care legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili sfera persoanelor care participă la înfăptuirea justiţiei de către instanţele judecătoreşti din punctul de vedere al efectuării expertizei, precum şi condiţiile de acces în profesia menţionată, condiţii care trebuie să asigure certitudinea îndeplinirii actului profesional în mod imparţial şi la un standard ridicat (a se vedea şi Decizia nr. 787 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 17 martie 2017, paragraful 19), Ministerul Public nu are competenţa de a stabili efectuarea expertizelor tale quale în sarcina experţilor Serviciului Român de Informaţii, prin extinderea competenţei acestuia. Aceeaşi observaţie este valabilă şi în privinţa altor mijloace de probă obţinute prin „activităţi specifice, potrivit competenţei“ în măsura în care vizează infracţiuni care nu au legătură cu competenţa Serviciului Român de Informaţii. 162. De asemenea, din sintagma „pentru clarificarea aspectelor referitoare la infracţiunile prevăzute la art. 2“ cuprinsă în art. 17 alin. (1) al protocolului analizat nu rezultă că ar fi vorba doar de un sprijin tehnic, ci se poate înţelege că stabileşte o colaborare al cărei scop ar fi lămurirea organului de urmărire penală în sensul art. 62 din Codul de procedură penală din 1968. Or, lămurirea acestor aspecte revine organelor de urmărire penală şi instanţei judecătoreşti, după caz; o viziune contrară creează premisa normativă necesară preluării unor atribuţii ale organului de urmărire penală în procesul penal, ceea ce este contrar rolului constituţional al acestuia. 163. Potrivit art. 33 alin. (1) din protocol, „Punerea în executare a activităţilor dispuse prin autorizaţiile emise de instanţele competente potrivit dispoziţiilor art. 91^1-91^5 din Codul de procedură penală va fi realizată de către Serviciu, pe echipamentele proprii, în baza solicitării scrise a procurorului“. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că „activitatea de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică prevăzută la art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală [Legea nr. 135/2010 - s.n.] este realizată prin acte procesuale/ procedurale“ (Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, paragraful 33), iar reglementarea acestora ţine de domeniul legii şi intră în sfera de competenţă a organelor de urmărire penală. În schimb, prin Decizia nr. 734 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 23 aprilie 2018, paragrafele 17-18, Curtea a statuat că sintagma „alte organe specializate ale statului“ din dispoziţiile art. 142 alin. (1) din noul Cod de procedură penală nu vizează persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la executarea măsurilor de supraveghere. În acest sens, Curtea a reţinut că, în Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, şi-a fundamentat soluţia din perspectiva persoanelor care pun în executare mandatul de supraveghere tehnică, iar nu din perspectiva persoanelor care asigură suportul tehnic pentru realizarea activităţii de supraveghere tehnică. Totodată, Curtea a constatat - referitor la suportul tehnic pentru realizarea respectivei activităţi de supraveghere - că acesta era asigurat, sub imperiul vechiului Cod de procedură penală, de persoane fără atribuţii de cercetare penală, în limitele competenţelor lor, motiv pentru care dispoziţiile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 [potrivit căruia „Procurorul procedează personal la interceptările şi înregistrările prevăzute în art. 91^1 sau poate dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală. Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări sunt obligate să păstreze secretul operaţiunii efectuate, încălcarea acestei obligaţii fiind pedepsită potrivit Codului penal“) impuneau persoanelor chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări obligaţia de a păstra secretul operaţiunii efectuate, încălcarea acestei obligaţii fiind pedepsită penal. 164. Aşadar, Codul de procedură penală din 1968 nu reglementa punerea în executare a activităţilor dispuse prin autorizaţiile emise de instanţele competente de către alte servicii specializate ale statului. Această soluţie legislativă a fost consacrată de noul Cod de procedură penală, la art. 142 alin. (1), care a reglementat competenţa altor organe specializate ale statului să pună în executare mandatul de supraveghere tehnic; acest text în perioada 1 februarie 2014-13 martie 2016 s-a bucurat chiar de prezumţia de constituţionalitate, prezumţie ulterior răsturnată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016. 165. Or, pe lângă suportul tehnic prevăzut de art. 39-45 din protocol, art. 32-38 din acelaşi act se referă, expressis verbis, la punerea în executare a activităţilor dispuse prin autorizaţiile emise de instanţele competente. Astfel, textul analizat al protocolului prevede exact punerea în executare a activităţilor dispuse prin autorizaţiile emise de instanţele competente de către un serviciu secret contrar art. 91^2 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală din 1968. Cu alte cuvinte, protocolul a reglementat competenţa Serviciului Român de Informaţii de a pune în executare mandatul de supraveghere tehnică în cadrul procesului penal, fără să fie organ de urmărire penală. Astfel, deşi Codul de procedură penală nu a acordat serviciului secret această competenţă, Ministerul Public, din proprie iniţiativă, îi transferă acestuia o competenţă proprie procurorului. Practic, acest protocol operează, în mod indirect, o adăugire la prevederile Codului de procedură penală, competenţa dispunerii unei măsuri procesuale fiind transferată de către chiar titularul său - Ministerul Public - unui serviciu secret. În dreptul public se aplică principiul delegata potestas non delegatur, astfel încât Ministerul Public nu are competenţa de a-şi transfera/delega competenţele rezultate din textul constituţional al art. 131. 166. Totodată, Curtea constată că aceste dispoziţii contravin chiar jurisprudenţei Curţii Constituţionale (deciziile nr. 734 din 23 noiembrie 2017 sau nr. 140 din 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 524 din 26 iunie 2018), exact ca în ipoteza Deciziei nr. 685 din 7 noiembrie 2018, prin care instanţa constituţională a sancţionat o poziţionare neconstituţională a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în privinţa modului de desemnare a membrilor Completurilor de 5 judecători, contrară, la rândul ei, Deciziei nr. 68 din 22 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 533 din 27 iunie 2018, precum şi Legii nr. 304/2004. 167. Curtea mai reţine că dispoziţiile art. 6 alin. (1), art. 7 şi art. 9 din protocol care prevăd: „[Parchetul - s.n.] Comunică, în mod operativ, dar nu mai târziu de 60 de zile, modul de valorificare a informărilor sau sesizărilor primite de la Serviciu, referitoare la infracţiunile prevăzute în art. 2, cu excepţia cazurilor în care, înainte de împlinirea termenului menţionat, se solicită informaţii suplimentare în legătură cu cauza“; „(1) [Parchetul - s.n.] pune la dispoziţia Serviciului, la cerere sau din oficiu, date şi informaţii care prin natura lor prezintă interes operativ pentru contracararea sau prevenirea unor ameninţări la adresa securităţii naţionale. (2) Pune la dispoziţia Serviciului datele şi informaţiile referitoare la implicarea unor cadre militare sau salariaţi civili ai acestuia în pregătirea sau săvârşirea de infracţiuni, dacă apreciază că, prin aceasta, nu se împiedică sau îngreunează aflarea adevărului în cauză“; respectiv „[Parchetul - s.n.] Asigură, la solicitarea Serviciului, consultanţă, prin specialiştii proprii, în domeniile de cooperare“ instituie obligaţia Ministerului Public de a raporta modul de valorificare a sesizărilor primite de la serviciul secret şi de a primi consultanţă şi a oferi date şi informaţii unui serviciu secret în lipsa unor coordonate terminologice riguros definite în privinţa sintagmelor de „infracţiuni grave, potrivit legii“ şi „securitate naţională“, creând, în acelaşi timp, prezumţia că toate infracţiunile nominalizate la art. 2 vizau ameninţări la securitatea naţională (a se vedea şi Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018 şi Decizia nr. 802 din 6 decembrie 2018). Aceste aspecte demonstrează faptul că între Ministerului Public şi Serviciul Român de Informaţii s-au instituit raporturi contra legem care afectează rolul şi activitatea procurorului în cadrul procesului penal (cu privire la semnificaţia constituţională a conceptelor contra legem şi extra legem, a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 611 din 3 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 7 noiembrie 2017, paragrafele 109-110). De aceea, Curtea constată încălcarea art. 131 alin. (1) şi art. 132 alin. (1) din Constituţie, cu referire la rolul Ministerului Public şi statutul procurorului. 168. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că, potrivit prevederilor art. 131 alin. (1) din Constituţie, Ministerul Public este reprezentantul intereselor generale ale societăţii şi în această calitate acţionează pentru apărarea ordinii de drept şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, iar legiuitorul constituant a înţeles să facă din Ministerul Public un reprezentant al interesului social, general şi public, care să vegheze la aplicarea legii şi la apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, fără a face distincţie între procesele penale şi cele civile (a se vedea Decizia nr. 1 din 4 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 66 din 11 aprilie 1995). Curtea, prin prisma acestui text constituţional, a constatat neconstituţionalitatea unui raport de subordonare între executorul judecătoresc, pe de o parte, şi procuror, pe de altă parte, în materie civilă (Decizia nr. 473 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 15 ianuarie 2014), astfel că, în mod evident, şi ţinând seama de rolul pregnant al procurorului în cadrul procedurii penale (Decizia nr. 71 din 5 martie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 10 mai 2002), cu atât mai mult nu pot fi acceptate raporturi de subordonare a acestuia în cadrul procesului penal faţă de un serviciu secret. De altfel, Curtea subliniază că, potrivit jurisprudenţei sale, în soluţiile dispuse, procurorul este independent, în condiţiile prevăzute de lege [a se vedea Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, paragraful 92, şi art. 64 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 304/2004]. Prin urmare, sunt afectate, astfel, şi prevederile art. 132 alin. (1) din Constituţie. 169. De asemenea, în sensul celor de mai sus, Curtea mai observă că Serviciul Român de Informaţii a fost învestit cu atribuţia de a executa operaţiunile tehnice audio/video autorizate potrivit legii (art. 46-48 din protocol) şi de a executa activităţi de supraveghere operativă şi investigaţii informative (art. 49-51 din protocol). 170. În aceste condiţii, Curtea reţine că dispoziţiile art. 2, art. 3 lit. g), art. 6 alin. (1), art. 7, art. 9, art. 16, art. 17 alin. (1) şi (2) şi art. 33 alin. (1) din Protocolul nr. 00750 din 4 februarie 2009, încheiat între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Serviciul Român de Informaţii, dispoziţii esenţiale în economia acestuia, stabilesc norme juridice diferite faţă de cele cuprinse în cadrul Codului penal (cu referire la noţiunea de infracţiune gravă) sau Codului de procedură penală (competenţele acordate Serviciului Român de Informaţii), norme care, în esenţa, lor contravin art. 131 din Constituţie. 171. Cele expuse relevă o modificare semnificativă a cadrului constituţional existent prin exercitarea unei competenţe care permitea numai emiterea unui act administrativ cu caracter normativ. Ministerul Public cunoaşte, în ceea ce priveşte activitatea sa, o latură administrativă şi una contributiv-judiciară, iar activitatea sa administrativă nu poate interfera în niciun caz cu cea care contribuie la activitatea judiciară (a se vedea, mutatis mutandis Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, paragraful 141). Astfel, actul administrativ generat nu poate delega/acorda competenţe prin modificarea şi completarea cadrului legal existent, ci doar să organizeze sau să execute prevederile legii. 172. Curtea constată că elemente din competenţa constituţională originară a unui organ de stat nu pot fi, în niciun caz, delegate către alte organe ale statului, cu excepţia situaţiilor în care constituantul a prevăzut în mod expres acest aspect. Astfel, Curtea reţine că, în activitatea judiciară, Ministerul Public, potrivit art. 131 alin. (1) din Constituţie, reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Acest text constituţional nu este şi nu poate fi temeiul constituţional pentru încheierea unui protocol care să consacre o delegare de competenţe/rol între Ministerul Public şi serviciile secrete sau orice altă autoritate publică. Din contră, în activitatea judiciară ce vizează materia penală, revine Ministerului Public obligaţia de a-şi exercita în mod direct şi nemijlocit rolul constituţional stabilit, neputându-şi delega sau renunţa la competenţele care concretizează rolul său constituţional în favoarea unui alt organ al statului. Or, în cazul de faţă, Curtea reţine că protocolul analizat a creat premisele normative necesare preluării unor aspecte ale activităţii de urmărire penală de către un serviciu de informaţii, interferând cu rolul constituţional al Ministerului Public în activitatea judiciară. 173. Rezultă că, deşi, sub aspect legal, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa de a încheia protocoale de cooperare/ interinstituţionale, ca acte administrative normative, prezentul protocol, sub aparenţa unui act de executare a legii, transcende conţinutului acestuia, întrucât stabileşte reguli şi conduite nereglementate prin lege, cele esenţiale ale acestuia fiind contrare chiar ordinii constituţionale. În aceste condiţii, „protocolul de colaborare“ pare a fi un act administrativ, având în vedere calitatea persoanelor care l-au încheiat, sfera competenţelor lor şi denumirea sa, în schimb, sub aspectul conţinutului său, apare ca fiind un act cu putere de lege, ceea ce denotă faptul că acest protocol constituie un act normativ cu caracter compozit. Un atare act este unul heteroclit şi reprezintă în sine o incongruenţă între forma şi substanţa sa, amalgamează elemente ce ţin de nivele normative diferite şi deviază de la regulile constituţionale de repartizare a competenţelor. Or, în exercitarea puterii publice, autorităţile publice au obligaţia constituţională de a adopta/încheia acte juridice potrivit şi în limitele competenţei lor, nefiindu-le permis să apeleze la formule juridice artificiale. Constituţia reprezintă cadrul şi măsura în care legiuitorul şi celelalte autorităţi pot acţiona (a se vedea şi Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011), astfel încât actele acestora trebuie să corespundă atât sub aspect formal, cât şi substanţial poziţiei instituţionale pe care fiecare autoritatea publică o ocupă în ordinea constituţională, fiindu-le interzis să adopte/încheie acte, care prin conţinutul lor, ţin de competenţa unei alte autorităţi. Ar rezulta un act cu o natură juridică hibridă, care neagă dimensiunea atributivă de competenţe a Constituţiei, astfel încât chiar ideea existenţei unui asemenea act în cadrul unui sistem juridic trebuie respinsă. 174. În aceste condiţii, întrucât actele Ministerului Public se limitează la cele reglementate de legile ce privesc procedura judiciară (Codul de procedură penală/Codul de procedură civilă/ legi speciale) şi la cele administrative prevăzute de lege, rezultă că prezentul „protocol de colaborare“ nu poate fi încadrat, ca natură juridică, în niciuna dintre cele două categorii de acte. Elementele esenţiale de conţinut ale protocolului analizat sunt distonante în raport cu dreptul pozitiv, deoarece stabilesc norme de reglementare primară, în substituirea celor existente, cu alterarea rolului constituţional al Ministerului Public. De altfel, Curtea reţine că, în practica judiciară recentă (spre exemplu, Sentinţa civilă nr. 3.736 din 21 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, Încheierea din 5 septembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în Dosarul nr. 15.884/3/2016, Decizia nr. 5.163 din 25 aprilie 2013, Decizia nr. 505 din 5 februarie 2014 sau Decizia nr. 4.257 din 12 noiembrie 2014, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal), instanţele judecătoreşti au considerat că nu este un act administrativ, ceea ce a dus la situaţia respingerii ca inadmisibile a cererilor de anulare formulate la instanţele de contencios administrativ. Acest aspect confirmă faptul că nu exista un remediu judiciar din sfera contenciosului administrativ apt să cenzureze prezentul protocol şi acreditează teza eronată conform căreia autorităţile publice pot încheia acte juridice cu natură diversă, distinct de cadrul legal existent, ceea ce ar însemna, din perspectiva contestării lor, că persoana vizată/interesată nu ar cunoaşte modul în care aceasta ar trebui realizată sau, din contră, dacă nu sunt acte administrative înseamnă că nu pot fi contestate în faţa instanţelor judecătoreşti. În acest context, Curtea apreciază că încălcarea dimensiunii atributive de competenţă a Constituţiei, cu arogarea unei competenţe legislative, reprezintă în sine un act contrar ordinii constituţionale şi trebuie sancţionată de garantul supremaţiei Constituţiei. 175. Chiar dacă unele prevederi ale acestui protocol cuprind într-adevăr aspecte de executare a legii, prevederile sale esenţiale, pe de o parte, nesocotesc competenţa Parlamentului, diminuează rolul procurorului în cadrul procesului penal şi sporesc rolul serviciilor secrete în cadrul acestuia, iar, pe de altă parte, afectează, în mod nepermis, drepturile şi libertăţile fundamentale, prin diminuarea garanţiilor asociate acestora în sensul că activitatea de obţinere a probelor o poate realiza un serviciu de informaţii care nu are calitatea de organ de cercetare penală special. Toate aceste încălcări ale Constituţiei atrag aplicarea sancţiunii plasării întregului protocol în afara ordinii constituţionale. 176. Rolul constituţional al procurorului se exprimă la nivel legal prin faptul că procurorul este cel care supraveghează urmărirea penală; în exercitarea acestei atribuţii procurorii conduc şi controlează nemijlocit activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare şi a altor organe de cercetare penală speciale [a se vedea art. 209 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, precum şi art. 55 alin. (3) lit. a) şi art. 56 alin. (1) din Codul de procedură penală]. Protocolul a distorsionat astfel rolul constituţional al Ministerului Public, a stabilit norme de reglementare şi a promovat soluţii normative de natura legii contrare Constituţiei. În consecinţă, Curtea reţine că, prin încheierea unui astfel de protocol, Ministerul Public a generat un conflict juridic de natură constituţională. 177. Odată constatat faptul că acest conflict juridic de natură constituţională a fost generat în mod primar de Ministerul Public, Curtea reţine că, deşi autorul prezentei cereri, şi anume preşedintele Camerei Deputaţilor, indică faptul că acest conflict a fost generat numai de Ministerul Public, instanţa constituţională, fără a extinde cadrul procesual cu care s-a considerat legal învestită, are îndatorirea constituţională să soluţioneze întreaga problematică de drept constituţional cu care a fost sesizată şi nu să se limiteze la o abordare secvenţială a acesteia. Prin urmare, Curtea reţine că, în realitate, conflictul juridic de natură constituţională are două faţete, una care vizează încheierea protocolului analizat şi în care un rol determinant l-a avut Ministerul Public, iar cealaltă acceptarea, în mod implicit, a actului antereferit de către autoritatea publică abilitată să exercite controlul asupra activităţii serviciilor de informaţii, şi anume Parlamentul. 178. Astfel, cu privire la acest din urmă aspect menţionat, Curtea constată că, potrivit jurisprudenţei sale, acolo unde legea prevede expres controlul parlamentar asupra unei autorităţi publice, acesta se va realiza în formele prevăzute de lege, prin intermediul comisiilor permanente de control al activităţii autorităţilor publice, reglementate concret de lege, respectiv prin intermediul rapoartelor de activitate pe care autorităţile publice sunt obligate să le prezinte periodic (anual) în faţa celor două Camere, în şedinţă reunită, după caz [Decizia nr. 206 din 3 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 351 din 23 aprilie 2018, paragraful 79]. 179. Potrivit art. 65 alin. (2) lit. h) din Constituţie, „(2) Camerele îşi desfăşoară lucrările şi în şedinţe comune, potrivit unui regulament adoptat cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, pentru: […] h) numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorilor serviciilor de informaţii şi exercitarea controlului asupra activităţii acestor servicii“. În esenţă, textul constituţional stabileşte un control civil asupra serviciilor secrete ale statului, exercitat de organul reprezentativ suprem al poporului român, întrunit în şedinţă comună. Această reglementare constituţională este în sine o aplicare a dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3), care consacră caracterul democratic al statului român. Curtea reţine că exercitarea acestei atribuţii trebuie să fie efectivă şi realizată într-un mod care să reflecte un standard înalt de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. 180. La nivel legal, art. 1 alin. (2)-(4) din Legea nr. 14/1992 prevede că activitatea Serviciului Român de Informaţii este controlată de Parlament; anual sau când Parlamentul hotărăşte, directorul Serviciului Român de Informaţii prezintă acestuia rapoarte referitoare la îndeplinirea atribuţiilor ce revin Serviciului Român de Informaţii, potrivit legii, iar, în vederea exercitării controlului concret şi permanent, se constituie o comisie comună a celor două Camere. Rezultă că, pe de o parte, există un control permanent realizat de Comisia comună permanentă a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii, iar, pe de altă parte, un control asupra activităţii acestuia prin prezentare de rapoarte. 181. Curtea constată că, potrivit art. 1 alin. (3) din Hotărârea Parlamentului nr. 30/1993 privind organizarea şi funcţionarea Comisiei comune permanente a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 168 din 22 februarie 2018, Comisia veghează la îndeplinirea de către Serviciul Român de Informaţii a misiunilor ce îi revin în conformitate cu prevederile legale în vigoare şi efectuează un control concret şi permanent asupra activităţilor Serviciului Român de Informaţii. Potrivit art. 4 lit. a)-d) şi k) din hotărâre, controlul parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii se exercită de către comisie astfel: verifică dacă, în exercitarea atribuţiilor ce revin Serviciului Român de Informaţii, sunt respectate prevederile Constituţiei şi ale celorlalte acte normative; verifică modul în care Serviciul Român de Informaţii asigură respectarea, în cadrul activităţii de informaţii, a drepturilor şi libertăţilor persoanelor; examinează cazurile în care s-au semnalat încălcări ale prevederilor constituţionale şi ale altor dispoziţii legale în activitatea Serviciului Român de Informaţii şi se pronunţă asupra măsurilor ce se impun pentru restabilirea legalităţii; analizează şi cercetează, la cererea oricăreia dintre comisiile permanente pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională ale celor două Camere, sesizările cetăţenilor care se consideră lezaţi în drepturile şi libertăţile lor, prin mijloacele de obţinere a informaţiilor privind securitatea naţională; examinează şi soluţionează celelalte plângeri şi sesizări ce îi sunt adresate în legătură cu încălcarea legii de către Serviciul Român de Informaţii; întocmeşte şi prezintă birourilor permanente ale celor două Camere ale Parlamentului rapoarte cu privire la constatările şi concluziile rezultate în exercitarea atribuţiilor ce îi revin. 182. Din analiza rapoartelor referitoare la îndeplinirea atribuţiilor ce revin Serviciului Român de Informaţii, Curtea reţine că în Raportul privind activitatea desfăşurată în anul 2009, p. 11, s-a precizat că „Totodată, în conformitate cu dispoziţiile legislaţiei în vigoare şi prevederile Protocolului de cooperare între Serviciul Român de Informaţii şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin în domeniul securităţii naţionale, SRI a acordat asistenţă tehnică de specialitate organelor de cercetare şi urmărire penală. Pentru unele situaţii au fost constituite inclusiv echipe operative mixte care au asigurat managementul activităţii de documentare şi, ulterior, valorificarea eficientă a datelor şi informaţiilor referitoare la săvârşirea de infracţiuni“, iar în Raportul privind activitatea desfăşurată în anul 2010, p. 23, s-a menţionat că „În condiţiile intensificării cooperării cu organele de aplicare a legii, reprezentanţii departamentului specializat au participat la acţiunile derulate de Serviciu în conlucrare cu acestea, în conformitate cu prevederile legislaţiei în materie şi a protocoalelor bilaterale“. 183. În acest context, Curtea constată că Rapoartele privind activitatea desfăşurată de Serviciul Român de Informaţii în perioada 2009-2012 au fost prezentate şi dezbătute în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului din 10 decembrie 2013 (a se vedea stenograma şedinţei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 163 din 20 decembrie 2013), iar Rapoartele privind activitatea desfăşurată de Serviciul Român de Informaţii în perioada 2013-2014 au fost prezentate şi dezbătute în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului din 4 mai 2016 (a se vedea stenograma şedinţei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 89 din 11 mai 2016). 184. Din analiza stenogramelor şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, rezultă că în prezentarea şi dezbaterea rapoartelor referitoare la îndeplinirea atribuţiilor ce revin Serviciului Român de Informaţii, potrivit legii, nu a existat vreo obiecţie referitoare la eventuale probleme ce decurgeau din activitatea desfăşurată de Serviciul Român de Informaţii prin încheierea protocolului analizat. 185. În acest context, Curtea reţine că Parlamentul a cunoscut existenţa acestui protocol, însă a preferat să rămână într-o stare de pasivitate continuă, deşi dispunea de mijloacele constituţionale necesare înlăturării prin propria sa acţiune a efectelor protocolului care puteau contraveni legii. Din contră, în loc să îşi exercite competenţa de control, Parlamentul a sesizat Curtea Constituţională. Din această perspectivă, având în vedere faptul că pe perioada de valabilitate a protocolului analizat nu a dezavuat sau respins nici prevederile protocolului şi nici acţiunile întreprinse în baza acestuia, Curtea constată caracterul necorespunzător al controlului parlamentar exercitat asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii. De altfel, astfel cum se va arăta în continuare, distinct de activitatea de control parlamentar, dar în legătură cu activitatea de legiferare, Parlamentul s-a comportat, de asemenea, într-un mod pasiv în ceea ce priveşte problema supusă analizei Curţii Constituţionale, din moment ce nu a eliminat el însuşi dispoziţiile legale neclare în această privinţă din Codul de procedură penală şi Legea nr. 51/1991, determinând, astfel, intervenţia secvenţială a Curţii Constituţionale, în temeiul art. 146 lit. d) din Constituţie. 186. Nu este rolul Curţii Constituţionale de a cerceta fiecare încălcare a legii produsă prin aplicarea protocolului, însă Parlamentul, ca organ de control al activităţii Serviciului Român de Informaţii, avea posibilitatea constituţională şi pârghiile legale de a solicita reintrarea în legalitate. Prin urmare, conduita Parlamentului a fost la rândul ei necorespunzătoare, întrucât, prin modul superficial al controlului parlamentar realizat, nu a dat substanţă atribuţiei sale constituţionale de a controla activitatea serviciului de informaţii. În consecinţă, Curtea reţine că, prin exercitarea superficială a competenţelor sale cu privire la controlul parlamentar şi la examinarea rapoartelor de activitate a Serviciului Român de Informaţii în raport cu încheierea, conţinutul şi executarea protocolului analizat, Parlamentul a acceptat, în mod implicit, un act ce contravenea ordinii constituţionale, ceea ce determină concluzia că există un conflict juridic de natură constituţională complex care a fost determinat de încheierea protocolului analizat şi favorizat de controlul parlamentar exercitat în mod necorespunzător. 187. Curtea reţine că, deşi a stabilit atât autorităţile publice care au generat un conflict juridic de natură constituţională, cât şi conduita lor contrară Constituţiei, nu poate constata, însă, existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public şi Parlament, întrucât majoritatea prevederilor cuprinse în protocol, chiar dacă reflectă o activitate de creare de norme de reglementare primară, nu puteau fi normativizate în modul în care s-a realizat prin intermediul „protocolului de colaborare“ nici de către Parlament, ele fiind ab initio, sub aspectul conţinutului lor, contrare art. 131 alin. (1) din Constituţie. De aceea, concretizarea soluţiilor normative ale protocolului nu este posibilă în cadrul constituţional existent, astfel încât nu poate fi realizată nici prin lege. Prin urmare, specificul acestui conflict juridic de natură constituţională este dat de faptul că, printr-o activitate aparentă de aplicare a legii, sub forma unui act administrativ normativ, se ajunge la afectarea implicită a art. 131 alin. (1) din Constituţie şi reaşezarea rolului procurorului şi a serviciilor secrete în cadrul puterii de stat. 188. Mai mult, Curtea constată că, din acest punct de vedere, se ridică problema punerii, în schimb, a instanţelor judecătoreşti într-o situaţie atipică, în sensul că acestea nu cunoşteau prevederile protocolului, având în vedere caracterul său secret, şi, în mod rezonabil, nu dispuneau de un cadru normativ în temeiul căruia să realizeze o verificare efectivă a modului în care au fost obţinute mijloacele de probă, astfel încât, pe diverse segmente temporale, nici nu analizau consecinţele obţinerii mijloacelor de probă în condiţiile acestui protocol/nu dispuneau de un cadru legal de referinţă, ele identificând problema supusă judecăţii Curţii Constituţionale şi importanţa ei de abia în momentul în care s-a prezentat public existenţa acestuia. Faptul că reacţia acestora a fost difuză în problema dată, având în vedere chiar paradigma juridică creată şi închegată timp de peste 7 ani de aplicare continuă a protocolului, pune instanţele judecătoreşti în situaţia de a aplica ele însele teoria discontinuităţii în drept, prin modificarea paradigmei juridice pe care au aplicat-o în toată această perioadă de timp. 189. Prin urmare, Curtea constată că protocolul a imprimat o anumită practică judiciară care nu se supune în totalitate exigenţelor art. 124 din Constituţie, potrivit căruia justiţia se înfăptuieşte în numele legii. De aceea, protocolul încheiat a determinat punerea instanţelor în situaţia de a nu mai putea înfăptui justiţia în numele legii, contrar art. 124 din Constituţie, cu nesocotirea rolului acestora în ordinea constituţională, prevăzut de art. 126 din acelaşi act. 190. Curtea reţine că, în urma publicării deciziilor Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016 şi nr. 302 din 4 mai 2017, au fost eliminate din fondul activ al legislaţiei soluţii legislative neconstituţionale aflate într-o relaţie de contiguitate chiar cu prevederile protocolului. În mod subsecvent, instanţele judecătoreşti au la dispoziţie mecanismele legale prin care să corecteze consecinţele negative rezultate din încheierea protocolului analizat şi, în urma prezentei decizii, vor putea înţelege prevederile protocolului în contextul procedurii judiciare şi vor stabili efectele şi implicaţiile plasării protocolului amintit în afara ordinii constituţionale. Prin urmare, chiar până la pronunţarea prezentei decizii, în baza acestor decizii ale Curţii Constituţionale, erau/sunt incidente prevederile art. 102 din Codul de procedură penală - Excluderea probelor obţinute în mod nelegal şi ale art. 281 - Nulităţile absolute. 191. Mai mult, Curtea, prin Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, paragraful 35, a stabilit că „dispoziţiile legii privind securitatea naţională nu conferă calitatea de probă/mijloc de probă datelor şi informaţiilor rezultate din activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991. Doar dispoziţiile art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală ar putea conferi calitatea de mijloc de probă înregistrărilor rezultate din activităţi specifice culegerii de informaţii, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991, iar nu dispoziţiile art. 11 lit. d) din Legea nr. 51/1991“, ceea ce înseamnă că, raportat la prevederile protocolului analizat, în condiţiile în care Serviciul Român de Informaţii nu a fost organ de cercetare penală special, eventualele înregistrări rezultate din activităţi specifice culegerii de informaţii nu pot fi valorizate sub forma mijloacelor de probă. 192. Curtea reţine că prin deciziile nr. 51 din 16 februarie 2016 şi nr. 302 din 4 mai 2017 a constatat că soluţiile legislative care reglementau competenţa altor organe specializate ale statului de a pune în executare mandatul de supraveghere tehnică, eliminarea din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală contraveneau dispoziţiilor art. 1 alin. (3) privind statul de drept şi alin. (5) în componenta sa de calitate a legilor, respectiv ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept şi alin. (5) privind principiul legalităţii şi art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil. Raportat la cauza de faţă, Curtea constată eadem ratio că prevederile protocolului au încălcat o sferă largă de drepturi şi libertăţi fundamentale, în special cele privind dreptul la un proces echitabil [art. 21 alin. (3)], dar şi cele privind dreptul la viaţă intimă, familială şi privată [art. 26] şi libertatea individuală [art. 23 alin. (1)], întrucât, sub aparenţa legalităţii, au pus instanţele judecătoreşti în situaţia de a le aplica tale quale, ceea ce a făcut dificilă verificarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală şi aplicarea sancţiunii nulităţii absolute mai ales că legea, de la intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală şi până la intervenirea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 302 din 4 mai 2017, nici nu cuprindea posibilitatea aplicării unei asemenea sancţiuni. 193. Totodată, Curtea reţine că, prin semnarea protocolului analizat, a fost încălcată securitatea juridică a persoanei, prevăzută de art. 1 alin. (5) din Constituţie, din moment ce încrederea sa legitimă în valorile Constituţiei nu a fost respectată. Curtea subliniază că acest concept a fost definit în jurisprudenţa sa ca un complex de garanţii de natură sau cu valenţe constituţionale inerente statului de drept, în considerarea cărora legiuitorul are obligaţia constituţională de a asigura atât o stabilitate firească dreptului, cât şi valorificarea în condiţii optime a drepturilor şi libertăţilor fundamentale [a se vedea Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, paragraful 68]. Raportat la cauza de faţă, Curtea reţine că toate aceste obligaţii pozitive ce incumbă legiuitorului atunci când îşi exercită competenţa constituţională de legiferare vizează şi celelalte autorităţi publice ale statului, inclusiv Ministerul Public, atunci când îşi exercită competenţele proprii. 194. Curtea subliniază că, prin deciziile nr. 51 din 16 februarie 2016 şi nr. 302 din 4 mai 2017, li s-au conferit instanţelor judecătoreşti suficiente mijloace de natură a remedia starea de neconstituţionalitate creată în derularea urmăririi penale, astfel încât anacronismul creat de protocolul menţionat - valorificat drept lege de organele de urmărire penală - putea fi eliminat de instanţele judecătoreşti pe măsura publicării acestor decizii ale Curţii Constituţionale. Prezenta decizie nu face decât să întărească cele rezultate din jurisprudenţa deja consolidată a Curţii Constituţionale şi să puncteze din nou obligaţia instanţelor judecătoreşti de a respecta deciziile Curţii Constituţionale şi legea în vigoare, după publicarea celor două decizii, ceea ce înseamnă că, ţinând cont de art. 147 alin. (4) din Constituţie referitor la aplicarea pentru viitor a prezentei decizii, au obligaţia de verifica în cauzele pendinte, în ce măsură s-a produs o încălcare a dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, şi să dispună măsurile legale corespunzătoare. Totodată, eadem ratio aceeaşi obligaţie de ordin constituţional incumbă şi Ministerului Public. 195. În ceea ce priveşte Protocolul nr. 09472 din 8 decembrie 2016 dintre Ministerul Public şi Serviciul Român de Informaţii, Curtea observă că acesta a fost încheiat după pronunţarea şi publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016 şi a intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016. Încheierea acestui protocol s-a realizat în contextul în care paradigma juridică promovată prin Protocolul nr. 00750 din 4 februarie 2009 a devenit inaplicabilă, ca urmare a unei sancţiuni de drept constituţional rezultate din Decizia Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016. Prin această decizie, Curtea a constatat că sintagma „ori de alte organe specializate ale statului“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală este neconstituţională şi a subliniat că organele care pot participa la realizarea procedeelor probatorii sunt numai organele de urmărire penală [paragraful 34]. Curtea a reţinut că este justificată opţiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de procuror şi de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art. 30 din Codul de procedură penală, precum şi de către lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în condiţiile în care aceştia pot deţine avizul de ofiţeri de poliţie judiciară, în condiţiile art. 55 alin. (5) din Codul de procedură penală. 196. În consecinţă, prin art. IV pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016, a fost modificat art. 13 din Legea nr. 14/1992, stabilindu-se, în mod expres, că „Prin excepţie, organele Serviciului Român de Informaţii pot fi desemnate organe de cercetare penală speciale conform art. 55 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, conform prevederilor art. 57 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală“. Potrivit art. 57 alin. (2) din Codul de procedură penală, de asemenea modificat prin art. I pct. 1 din ordonanţa de urgenţă antereferită, „(2) Organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penală numai în condiţiile art. 55 alin. (5) şi (6), corespunzător specializării structurii din care fac parte, în cazul săvârşirii infracţiunilor de către militari sau în cazul săvârşirii infracţiunilor de corupţie şi de serviciu prevăzute de Codul penal săvârşite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranţa navei sau navigaţiei ori a personalului. De asemenea, organele de cercetare penală speciale pot efectua, în cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute în titlul X din Codul penal şi infracţiunilor de terorism, din dispoziţia procurorului, punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică“. Prin urmare, Curtea constată că Serviciul Român de Informaţii pentru infracţiunile ce vizează securitatea naţională şi cele de terorism este organ de cercetare penală special, conform art. 55 alin. (1) lit. c) şi alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală, astfel încât reglementarea unor atribuţii în sarcina acestuia în legătură cu derularea fazei de urmărire penală are un temei legal. 197. De asemenea, Curtea constată că însuşi art. 8 din Legea nr. 14/1992, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016, stabileşte modalitatea tehnică de cooperare între instituţiile anterior menţionate, aceasta materializându-se prin încheierea unui protocol de colaborare. Astfel, protocolul din anul 2016 a fost încheiat legal, avându-se în vedere dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 şi a prevederii legislative ce stabileşte modalitatea de cooperare dintre Serviciul Român de Informaţii şi Ministerul Public. 198. În aceste condiţii, Curtea urmează să realizeze o necesară departajare între acele prevederi ale protocolului care se subsumau modificărilor legislative operate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016, fiind specifice naturii unui organ de cercetare penală special, şi cele care nu au legătură cu acest act normativ de reglementare primară. În aceste condiţii, Curtea reţine că doar dispoziţiile art. 6 alin. (1), art. 7 alin. (1) şi art. 9 din protocol, care prevăd că „Parchetul comunică, în mod operativ, nu mai târziu de 60 de zile lucrătoare de la data înregistrării sesizării la Parchet, modul de valorificare a sesizărilor primite de la Serviciu, cu excepţia cazurilor în care, înainte de împlinirea termenului menţionat, se solicită informaţii suplimentare în legătură cu cauza“; „La solicitarea Serviciului, Parchetul asigură consultanţă, prin specialişti proprii, în ce priveşte activităţile ce fac obiectul cooperării“; şi, respectiv, „(1) Parchetul pune la dispoziţia Serviciului, la cerere sau din oficiu date şi informaţii care, prin natura lor, prezintă interes pentru contracararea sau prevenirea unor ameninţări la adresa securităţii naţionale. (2) Parchetul pune la dispoziţia Serviciului datele şi informaţiile referitoare la implicarea personalului acestuia în pregătirea sau săvârşirea de infracţiuni, dacă prin aceasta nu se împiedică sau îngreunează aflarea adevărului în cauză“ reiau soluţiile normative ale art. 6 alin. (1), art. 7 şi art. 9 din Protocolul încheiat în anul 2009, astfel că şi în privinţa acestora Curtea reţine că instituie obligaţia Ministerului Public de a raporta modul de valorificare a sesizărilor primite de la serviciul secret şi de a primi consultanţă şi a oferi date şi informaţii unui serviciu secret în lipsa unor coordonate terminologice riguros definite în privinţa sintagmei de „securitate naţională“ [a se vedea şi Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018 şi Decizia nr. 802 din 6 decembrie 2018]. Aceste aspecte demonstrează faptul că între Ministerului Public şi Serviciul Român de Informaţii s-au instituit raporturi contra legem care afectează rolul şi activitatea procurorului în cadrul procesului penal [cu privire la semnificaţia constituţională a conceptelor contra legem şi extra legem, a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 611 din 3 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 7 noiembrie 2017, paragrafele 109-110]. De aceea, Curtea constată încălcarea art. 131 alin. (1) şi art. 132 alin. (1) din Constituţie, cu referire la rolul Ministerului Public şi statutul procurorului [a se vedea mutatis mutandis şi paragrafele 167 şi 168 ale prezentei decizii]. Curtea mai precizează faptul că, în condiţiile în care Serviciul Român de Informaţii este un organ de cercetare penală special, activitatea de urmărire penală a organului de cercetare special se realizează sub conducerea şi supravegherea procurorului [art. 55 alin. (6) din Codul de procedură penală]. 199. Având în vedere atribuţiile şi competenţele legale ale Serviciului Român de Informaţii în materia prevenirii şi contracarării ameninţărilor la adresa securităţii naţionale [art. 2 din Legea nr. 14/1992], Curtea constată că punerea la dispoziţia acestuia, de către Ministerul Public, a acelor date şi informaţii care, prin natura lor, prezintă interes pentru prevenirea, respectiv combaterea ameninţărilor la adresa securităţii naţionale este justificată, în condiţiile corectei definiri ale acestui concept. De asemenea, în ceea ce priveşte punerea la dispoziţie a datelor referitoare la săvârşirea unor infracţiuni de către cadre ale Serviciului Român de Informaţii, Curtea constată că, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016, Serviciul Român de Informaţii are competenţă de cercetare penală, ca organ de cercetare penală specială, cu privire la infracţiunile comise de cadrele active. 200. Protocolul încheiat în anul 2016, prin comparaţie cu cel din 2009, se încadrează în exigenţele colaborării interinstituţionale, întrucât relaţia dintre cele două autorităţi, de principiu, este limitată la cea care trebuie să existe între procuror şi organul de cercetare penală special, conform art. 55 alin. (6) din Codul de procedură penală. Însă, formulările din cuprinsul textelor redate, mai ales în contextul aspectelor problematice reţinute în prezenta decizie cu privire la primul protocol analizat (2009), generează presupuneri privind o ingerinţă a serviciului secret în desfăşurarea activităţii de urmărire penală şi creează premisele subordonării acestuia şi, prin urmare, a activităţii de urmărire penală structurilor unui serviciu secret, ceea ce, pe plan constituţional, pune în discuţie relaţia dintre parchete şi serviciile de informaţii. 201. Curtea reţine că protocolul analizat, sub aspect substanţial, este un act normativ cu caracter compozit [a se vedea şi paragraful 173 al prezentei decizii], întrucât cuprinde atât reglementări de aplicare a legii, cât şi de natura legii, respectiv art. 6 alin. (1), art. 7 alin. (1) şi art. 9. Chiar dacă dispoziţiile antereferite din cuprinsul protocolului excedează ordinii constituţionale şi sunt plasate, prin prezenta decizie, în afara acesteia, Curtea constată că acest aspect nu afectează întregul protocol, ceea ce înseamnă că, în aceste condiţii şi cu acest corectiv, îi este clarificată şi redată natura sa juridică proprie. 202. În consecinţă, Curtea reţine că, prin art. 6 alin. (1), art. 7 alin. (1) şi art. 9 din Protocolul nr. 09472 din 8 decembrie 2016, Ministerul Public a generat un conflict juridic de natură constituţională. Totodată, având în vedere atitudinea pasivă a Parlamentului cu privire la exercitarea competenţei sale de control asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii, fapt care a permis inserarea dispoziţiilor antereferite în cadrul protocolului, Curtea constată că, prin exercitarea superficială a competenţelor sale cu privire la controlul parlamentar şi la examinarea rapoartelor de activitate a Serviciului Român de Informaţii, Parlamentul a acceptat, în mod implicit, şi prevederi din cuprinsul protocolului ce contraveneau ordinii constituţionale, ceea ce determină concluzia că există un conflict juridic de natură constituţională complex care a fost determinat de încheierea protocolului analizat şi favorizat de controlul parlamentar exercitat în mod necorespunzător. Toate aceste aspecte sunt de natură a afecta modul de desfăşurare a procesului penal şi, implicit, activitatea instanţelor judecătoreşti. 203. Curtea subliniază că autorităţile publice au obligaţia constituţională de cooperare şi colaborare interinstituţională loială, adică cu bună-credinţă, în spiritul respectării literei şi spiritului legii şi în sensul atingerii scopului protejat de lege, şi nu în sensul contrar, al împiedicării reciproce sau al blocării activităţii unei instituţii ale statului, Constituţia şi legile oferind suficiente instrumente prin care acestea îşi pot îndeplini această obligaţie (a se vedea Decizia nr. 875 din 19 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1093 din 21 decembrie 2018, paragrafele 96 şi 97). Or, modul de poziţionare a Ministerului Public faţă de normele Constituţiei denotă o nesocotire a obligaţiei de respectare a Constituţiei şi a normelor legale derivate, ceea ce este contrar obligaţiei de loialitate constituţională rezultate din art. 1 alin. (5) din Constituţie. 204. Având în vedere cele expuse, Curtea reţine că primul protocol analizat (2009), pe de o parte, se opune şi contracarează politica legislativă a Parlamentului, contrar art. 1 alin. (4) şi art. 61 alin. (1) din Constituţie, a pus instanţele în situaţia de a valorifica acte procesuale/procedurale obţinute în baza protocolului, şi nu a legii, contrar art. 124 din Constituţie, a afectat securitatea juridică a persoanei, contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie, şi a creat riscul încălcării drepturilor şi libertăţilor fundamentale prevăzute de art. 21 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 26 din Constituţie, iar, pe de altă parte, a adăugat la prevederile art. 131 alin. (1) şi art. 132 alin. (1) din Constituţie, prin redimensionarea rolului Ministerului Public/statutului procurorului în cadrul procesului penal. În schimb, cel de-al doilea protocol analizat (2016), prin art. 6 alin. (1), art. 7 alin. (1) şi art. 9, a adăugat la prevederile art. 131 alin. (1) şi art. 132 alin. (1) din Constituţie, prin redimensionarea rolului Ministerului Public/statutului procurorului în cadrul procesului penal. O asemenea conduită instituţională a Ministerului Public este contrară loialităţii constituţionale prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituţie, favorizată fiind şi de exercitarea necorespunzătoare de către Parlament a controlului parlamentar asupra activităţii serviciilor de informaţii, prevăzută de art. 65 alin. (2) lit. h) din Constituţie. 205. Potrivit jurisprudenţei sale constante, „odată constatat un conflict juridic de natură constituţională, Curtea Constituţională, în virtutea dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora «este garantul supremaţiei Constituţiei», are obligaţia să soluţioneze conflictul, arătând conduita în acord cu prevederile constituţionale la care autorităţile publice trebuie să se conformeze. În acest sens, Curtea are în vedere prevederile art. 1 alin. (3), (4) şi (5) din Constituţie, în conformitate cu care România este stat de drept, organizat potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească, stat în care respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, iar colaborarea între autorităţile/instituţiile statului se fundamentează pe principiul colaborării loiale şi al respectului reciproc [Decizia nr. 460 din 13 noiembrie 2013, Decizia nr. 261 din 8 aprilie 2015, paragraful 49, Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, paragraful 123, sau Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017, paragraful 139]. Una dintre condiţiile realizării obiectivelor fundamentale ale statului român o constituie buna funcţionare a autorităţilor publice, cu respectarea principiilor separaţiei şi echilibrului puterilor, fără blocaje instituţionale [Decizia nr. 460 din 13 noiembrie 2013, Decizia nr. 261 din 8 aprilie 2015, paragraful 49, sau Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, paragraful 123]. De asemenea, textul art. 146 lit. e) din Constituţie nu conferă Curţii Constituţionale atribuţia de a constata doar existenţa conflictelor juridice de natură constituţională, ci şi pe aceea de a soluţiona aceste conflicte. Prin urmare, în exercitarea atribuţiei sale, Curtea aplică o procedură în două trepte, şi anume analiza existenţei conflictului juridic de natură constituţională şi, în măsura unui răspuns afirmativ, indicarea conduitei de urmat de către autorităţile publice implicate în conflict“ [Decizia nr. 838 din 27 mai 2009 sau Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, paragraful 120]. 206. Potrivit art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, „Nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei“. Aceste dispoziţii legale reprezintă garanţii procesuale ale dreptului la un proces echitabil, asigurat, în acest caz, prin reglementarea în sarcina organelor judiciare a interdicţiei de a utiliza în soluţionarea cauzelor penale probe declarate nule [Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 26 februarie 2018, paragraful 14]. O probă nu poate fi obţinută nelegal decât dacă mijlocul de probă şi/sau procedeul probatoriu prin care este obţinută sunt/este nelegale/nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei, şi că nelegalitatea acestora este sancţionată de prevederile art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, prin aplicarea regimului nulităţii absolute sau relative. Aşadar, Curtea a apreciat că art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală trebuie coroborat cu alin. (3) al acestui text legal, ceea ce înseamnă că probele obţinute prin actele prevăzute la art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală nu pot fi folosite în procesul penal în condiţiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă [Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018, paragraful 17]. 207. Art. 102 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală nu reglementează instituţii diferite, ci presupun întotdeauna aplicarea regimului nulităţilor în materia probaţiunii, aşa cum este acesta reglementat la art. 280-282 din Codul de procedură penală, iar rezultatul nulităţii actelor, respectiv a mijloacelor de probă şi a procedeelor probatorii, determină imposibilitatea folosirii probelor în proces [Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 16 februarie 2016, paragraful 17]. 208. Curtea subliniază că administrarea probelor de către alte organe decât cele judiciare încalcă competenţa materială a organelor de urmărire penală, ceea ce atrage aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, respectiv nulitatea absolută a actelor prin care s-a administrat aceasta. De asemenea aceeaşi sancţiune se impune şi în privinţa actelor prin care s-a administrat o probă de către organele de urmărire penală, fără a se ţine cont de calitatea persoanei. 209. Totodată, „eliminarea fizică a mijloacelor de probă din dosarele penale, cu ocazia excluderii probelor aferente, prin declararea lor ca fiind nule, conform prevederilor art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, excludere ce presupune atribuirea unei duble dimensiuni sensului noţiunii de «excluderea probei» - respectiv dimensiunea juridică şi cea a eliminării fizice, - este de natură a garanta, de o manieră efectivă, drepturile fundamentale mai sus invocate, asigurând, totodată, textului criticat un nivel sporit de claritate, precizie şi previzibilitate. Prin urmare, Curtea reţine că doar în aceste condiţii instituţia excluderii probelor îşi poate atinge finalitatea, aceea de a proteja atât judecătorul, cât şi părţile de formarea unor raţionamente juridice şi de pronunţarea unor soluţii influenţate, direct sau indirect, de potenţiale informaţii sau concluzii survenite ca urmare a examinării sau reexaminării empirice, de către judecător, a probelor declarate nule“ [Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018, paragraful 27]. 210. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că, în ceea ce priveşte cauzele soluţionate până la publicarea unei decizii a Curţii Constituţionale, acestea reprezintă o facta praeterita, de vreme ce cauza a fost definitiv şi irevocabil soluţionată. Curtea a reţinut că, din momentul introducerii cererii în instanţă şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, norma incidentă a beneficiat de o prezumţie de constituţionalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunţării hotărârii prin care s-a tranşat în mod definitiv litigiul. Aşa încât Curtea constată că incidenţa deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, şi ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este ataşată hotărârilor judecătoreşti definitive. Cu acelaşi prilej, Curtea, având în vedere efectele exercitării căilor extraordinare de atac asupra hotărârilor judecătoreşti care reprezintă actul final şi de dispoziţie al instanţei prin care se soluţionează cu autoritate de lucru judecat cauza, a reţinut că opţiunea legiuitorului în reglementarea unei căi de atac ce urmăreşte reformarea unei hotărâri judecătoreşti trebuie să se realizeze în limite constituţionale (a se vedea Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016, paragrafele 27 şi 30). 211. Prin urmare, având în vedere art. 197 alin. (2) din Codul de procedură penală din 1968 şi art. 281 din Codul de procedură penală, acest din urmă text coroborat cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 302 din 4 mai 2017, prin care s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituţională, revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi celorlalte instanţe judecătoreşti, precum şi Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi unităţilor subordonate să verifice în cauzele pendinte, în ce măsură s-a produs o încălcare a dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, şi să dispună măsurile legale corespunzătoare. 212. Curtea constată că prezenta decizie nu aduce niciun element de noutate faţă de cadrul normativ primar existent la data pronunţării ei, întrucât, în baza deciziilor Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016 şi nr. 302 din 4 mai 2017, decizii care, pe măsura publicării, fac parte din ordinea normativă naţională [Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 14 august 2008, şi Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, paragraful 451, nepublicată la data pronunţării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I], erau/sunt incidente prevederile art. 102 din Codul de procedură penală - Excluderea probelor obţinute în mod nelegal şi ale art. 281 - Nulităţile absolute. Prezenta decizie sancţionează un comportament instituţional care a încălcat ordinea constituţională şi obligă autorităţile publice implicate în conflictul juridic de natură constituţională să îşi respecte şi să îşi exercite competenţele în limitele prevăzute de lege şi Constituţie. 213. Curtea reiterează faptul că autoritatea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta [a se vedea în acest sens Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, sau Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017, paragraful 52]. De asemenea, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României şi, de la data publicării, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, având aceleaşi efecte pentru toate autorităţile publice şi toate subiectele individuale de drept (a se vedea Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, paragraful 51). 214. Având în vedere considerentele expuse, dispoziţiile art. 146 lit. e) din Constituţie, precum şi prevederile art. 11 alin. (1) lit. A.e), ale art. 34 şi 35 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Admite sesizarea şi constată existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parlamentul României, pe de-o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, pe de altă parte, generat de încheierea între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Serviciul Român de Informaţii a Protocolului nr. 00750 din 4 februarie 2009, precum şi de exercitarea, în mod necorespunzător, a controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii. 2. Admite sesizarea şi constată existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parlamentul României, pe de-o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, pe de altă parte, generat de încheierea între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Serviciul Român de Informaţii a Protocolului nr. 09472 din 8 decembrie 2016, doar cu privire la dispoziţiile art. 6 alin. (1), art. 7 alin. (1) şi art. 9, precum şi de exercitarea, în mod necorespunzător, a controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii. 3. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, precum şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi unităţile subordonate vor verifica, în cauzele pendinte, în ce măsură s-a produs o încălcare a dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, şi vor dispune măsurile legale corespunzătoare. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui Senatului, Preşedintelui Camerei Deputaţilor, Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din 16 ianuarie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu OPINIE SEPARATĂ În dezacord cu soluţia pronunţată cu majoritate de voturi de Curtea Constituţională, considerăm că instanţa de contencios constituţional ar fi trebuit să constate că în cauză nu există un conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, pe de altă parte. În ceea ce priveşte noţiunea de conflict juridic de natură constituţională dintre autorităţi publice, Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005, că acesta presupune “acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor“. De asemenea, prin Decizia nr. 97 din 7 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 5 martie 2008, Curtea a reţinut: „Conflictul juridic de natură constituţională există între două sau mai multe autorităţi şi poate privi conţinutul ori întinderea atribuţiilor lor decurgând din Constituţie, ceea ce înseamnă că acestea sunt conflicte de competenţă, pozitive sau negative, şi care pot crea blocaje instituţionale.“ În sfârşit, Curtea a mai statuat că textul art. 146 lit. e) din Constituţie „stabileşte competenţa Curţii de a soluţiona în fond orice conflict juridic de natură constituţională ivit între autorităţile publice, iar nu numai conflictele de competenţă născute între acestea“. Prin urmare, noţiunea de conflict juridic de natură constituţională „vizează orice situaţii juridice conflictuale a căror naştere rezidă în mod direct în textul Constituţiei“ (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009). Faţă de circumstanţierea realizată în jurisprudenţa citată cu privire la atribuţia conferită Curţii Constituţionale de art. 146 lit. e) din Constituţie, rezultă că în prezenta cauză Curtea ar fi trebuit să decidă dacă aspectele sesizate în cererea preşedintelui Camerei Deputaţilor întrunesc elementele constitutive ale unor conflicte juridice de natură constituţională între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de-o parte, şi Parlamentul României, pe de altă parte, respectiv, între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de-o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, pe de altă parte, urmând a analiza dacă prin încheierea protocoalelor, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi-a arogat competenţe constituţionale care aparţin puterii legiuitoare, reprezentate de Parlamentul României, sau puterii judecătoreşti, reprezentate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, sau a împiedicat aceste autorităţi publice să îşi îndeplinească atribuţiile constituţionale. Pentru a decide cu privire la existenţa sau nu a conflictelor, Curtea trebuia în prealabil să determine cadrul şi limitele competenţelor constituţionale şi legale ale autorităţilor aflate în conflict, pe de o parte, şi să stabilească starea de fapt, respectiv să deceleze în funcţie de datele concrete ale speţei acea conduită (acte, fapte, acţiuni, inacţiuni) care a constituit sau nu sursa conflictului, pe de altă parte. Cu alte cuvinte, pentru soluţionarea cererii ce formează obiectul cauzei de faţă, Curtea trebuia să se raporteze la textele din Legea fundamentală incidente şi, prin interpretarea dată, să desluşească intenţia legiuitorului constituant, astfel încât, în final, să determine existenţa sau inexistenţa conflictului. În lumina celor statuate în paragraful anterior, cu privire la cadrul şi limitele competenţelor constituţionale şi legale ale autorităţilor aflate în conflict, în ceea ce priveşte competenţele autorităţilor publice, observăm că art. 1 alin. (4) din Constituţie a instituit principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale, ceea ce presupune, pe de o parte, că niciuna dintre cele trei puteri nu poate interveni în activitatea celorlalte puteri, iar, pe de altă parte, presupune controlul prevăzut de lege asupra actelor emise de fiecare putere în parte. În ceea ce priveşte competenţele constituţionale şi legale ale Ministerului Public, dispoziţiile art. 131 din Constituţie stabilesc că „(1) În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor“, iar procurorii constituiţi în parchete „conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii“. De asemenea, art. 132 alin. (1) din Constituţie prin care se reglementează Statutul procurorilor statuează că „Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei“. Atribuţiile Ministerului Public sunt reglementate de dispoziţiile art. 62 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, care la alin. (3) şi (4) prevăd că „Procurorii îşi exercită funcţiile în conformitate cu legea, respectă şi protejează demnitatea umană şi apără drepturile persoanei“, respectiv că „Parchetele sunt independente în relaţiile cu instanţele judecătoreşti, precum şi cu celelalte autorităţi publice.“ Dispoziţiile art. 63 din Legea nr. 304/2004 prevăd în mod expres atribuţiile procurorilor, care vizează, în principal, efectuarea urmăririi penale în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, conducerea şi supravegherea activităţii de cercetare penală a poliţiei judiciare, sesizarea instanţelor judecătoreşti pentru judecarea cauzelor penale şi exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege. Dispoziţiile art. 64 din acelaşi act normativ prevăd că „în soluţiile dispuse, procurorul este independent, în condiţiile prevăzute de lege“, iar „soluţiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale“. Legalitatea şi temeinicia soluţiilor adoptate de către procuror pot face obiect al cenzurii de către procurorul ierarhic superior şi de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, potrivit dispoziţiilor prevăzute de art. 339-341 din Codul de procedură penală şi de către instanţa de judecată, în cadrul procedurii de cameră preliminară, în temeiul prevederilor art. 342-348 din Codul de procedură penală. Pe de altă parte, conform dispoziţiilor art. 65 alin. (2) lit. h) din Constituţie, „(2) Camerele îşi desfăşoară lucrările şi în şedinţe comune, potrivit unui regulament adoptat cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, pentru: [...] h) numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorilor serviciilor de informaţii şi exercitarea controlului asupra activităţii acestor servicii“. Potrivit art. 1 şi 2 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, Serviciul Român de Informaţii este serviciul organizat de stat specializat în domeniul informaţiilor privitoare la siguranţa naţională a României, parte componentă a sistemului naţional de apărare, activitatea sa fiind organizată şi coordonată de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. Chiar dacă denumirea persoanei juridice nu este cuprinsă în mod expres în textul Constituţiei, serviciul ca atare, precum şi controlul parlamentar asupra acestuia sunt prevăzute în mod expres de art. 65 alin. (2) lit. h) din Constituţie. Prin urmare, întrucât existenţa acestui serviciu public este prevăzută de norma constituţională, rezultă că Legea fundamentală a conferit acestuia rang constituţional (a se vedea în acest sens Decizia nr. 720 din 15 noiembrie 2017). În temeiul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, Serviciul Român de Informaţii este organ de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale care execută activitate de informaţii pentru realizarea acesteia, fiind specializat în materia informaţiilor din interiorul ţării [art. 8 alin. (1) din lege]. Informaţiile din domeniul securităţii naţionale pot fi comunicate organelor de urmărire penală, când informaţiile privesc săvârşirea unei infracţiuni [art. 11 alin. (1) lit. d) din lege]. Colaborarea dintre cele două autorităţi publice - Ministerul Public şi Serviciul Român de Informaţii - se realizează în temeiul art. 66 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, potrivit căruia serviciile şi organele specializate în culegerea, prelucrarea şi arhivarea informaţiilor au obligaţia de a pune, de îndată, la dispoziţia parchetului competent, la sediul acestuia, toate datele şi toate informaţiile, neprelucrate, deţinute în legătură cu săvârşirea infracţiunilor. De asemenea, conform art. 14 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, serviciile şi organele specializate în culegerea şi prelucrarea informaţiilor au obligaţia de a pune la dispoziţie Direcţiei Naţionale Anticorupţie, de îndată, datele şi informaţiile deţinute în legătură cu săvârşirea infracţiunilor privitoare la corupţie, la cererea procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie sau a procurorului anume desemnat de acesta. Dispoziţii similare se regăsesc şi în art. 13 alin. (3)-(5) din Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, preluate în art. 12 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative. Nerespectarea obligaţiilor prevăzute de actele normative enumerate atrage răspunderea juridică, potrivit legii. Cea mai gravă formă de răspundere juridică este cea reglementată de Codul penal, care în forma din 1969 prevedea la art. 263 infracţiunea privind Omisiunea sesizării organelor judiciare, aceasta constituind, potrivit alin. (1), „Fapta funcţionarului public care, luând cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile, omite sesizarea de îndată a procurorului sau a organului de urmărire penală, potrivit legii de procedură penală, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 5 ani“, infracţiunea regăsindu-se şi în actualul Cod penal, la art. 267. Aşadar, potrivit art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1991, informaţiile din domeniul securităţii naţionale pot fi comunicate organelor de urmărire penală, când informaţiile privesc săvârşirea unei infracţiuni. Potrivit art. 11 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii^1, în cazul în care din verificările şi activităţile specifice rezultă date şi informaţii care indică pregătirea sau săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, acestea sunt transmise organelor de urmărire penală în condiţiile prevăzute de art. 61 din Codul de procedură penală. În acest caz, Serviciul Român de Informaţii exercită o competenţă legală de constatare şi de sesizare a organelor de urmărire penală. Actele organului de constatare nu au decât valoare de acte de sesizare, care nu constituie procedee probatorii/mijloace de probă/probe şi, prin urmare, nu reprezintă acte de cercetare penală. ^1 În forma în vigoare anterior modificării prin Legea nr. 255/2013, raportat la art. 90 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, art. 11 prevedea că activităţile specifice se consemnează în acte de constatare care, întocmite cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală, pot constitui mijloace de probă. De altfel, cu privire la organele competente să administreze procedee probatorii/mijloace de probă/probe, prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, Curtea a statuat că „pot participa la realizarea acestora numai organele de urmărire penală. Acestea din urmă sunt cele enumerate la art. 55 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv procurorul, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare penală speciale“. Curtea a constatat că legiuitorul, incluzând în cuprinsul art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, pe lângă procuror, organul de cercetare penală şi lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei şi „alte organe specializate ale statului“, nu a definit aceste organe specializate nici în mod expres, nici în mod indirect în cuprinsul Codului de procedură penală. De asemenea, norma criticată nu prevedea nici domeniul de activitate specific acestora, în condiţiile în care, în România, activează, potrivit unor reglementări speciale, numeroase organe specializate în diverse domenii, niciunul dintre acestea neavând atribuţii de cercetare penală. Prin urmare, Curtea a reţinut că opţiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare, pe lângă procuror, organele de cercetare penală (care sunt organe judiciare, conform art. 30 din Codul de procedură penală) şi lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei (în condiţiile în care aceştia pot deţine avizul de ofiţeri de poliţie judiciară, în condiţiile art. 55 alin. (5) din Codul de procedură penală), şi de către „alte organe specializate ale statului“, neprecizate în cuprinsul Codului de procedură penală sau în cuprinsul altor legi speciale, încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitoare la statul de drept în componenta sa privind garantarea drepturilor cetăţenilor şi în art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalităţii. În concluzie, având în vedere art. 131 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia procurorii „conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii“, pe de o parte, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016 prin care s-a constatat neconstituţionalitatea sintagmei „alte organe specializate ale statului“ din cuprinsul art. 142 alin. (2) din Codul de procedură penală, pe de altă parte, constatăm că Serviciul Român de Informaţii nu poate avea atribuţii judiciare, nefiind un organ de urmărire penală, astfel că nu poate exercita acte de urmărire penală, separat sau în colaborare cu procurorii, şi implicit nu poate strânge şi administra probe referitoare la o cauză penală. Însă, din analiza legislaţiei, rezultă că legea stabileşte obligaţia autorităţilor cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale de a pune la dispoziţia organelor de urmărire penală toate informaţiile deţinute în legătură cu săvârşirea unor infracţiuni. Astfel, în măsura în care prin activităţile autorizate se culeg şi elemente informative cu relevanţă pentru stabilirea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, pentru identificarea persoanei care a comis-o şi, în general, pentru lămurirea împrejurărilor cauzei, Serviciul Român de Informaţii are obligaţia legală de a le furniza organelor de urmărire penală competente. Cu alte cuvinte, cadrul normativ în vigoare obligă cele două autorităţi publice să colaboreze în vederea îndeplinirii scopului pentru care acestea au fost înfiinţate - apărarea ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor, în cazul Ministerului Public, respectiv realizarea securităţii naţionale, în cazul Serviciului Român de Informaţii. Colaborarea se va realiza întotdeauna în temeiul legii, formele concrete în care cele două autorităţi publice îşi îndeplinesc obligaţiile legale, şi anume procedurile de comunicare a informaţiilor, organizarea operaţională a acestei colaborări putând face obiectul unor înţelegeri/acorduri bilaterale, încheiate sub forma unor protocoale. Conţinutul acestor protocoale nu poate fi decât unul strict tehnic, menit să faciliteze din punct de vedere organizatoric şi funcţional colaborarea interinstituţională, fără a dezvolta cadrul normativ existent, deci fără a adăuga la lege, prin instituirea unor obligaţii suplimentare sau prin transferul de atribuţii legale de la o autoritate la alta. Prin urmare, încheierea unor protocoale de colaborare între Ministerul Public şi Serviciul Român de Informaţii nu este de plano interzisă. Însă, analizând conţinutul lor celor două protocoale, respectiv Protocolul nr. 00750 din 4 februarie 2009 şi Protocolul nr. 09472 din 8 decembrie 2016, constatăm că obiectivele ce au vizat, în principal, „planurile comune de acţiune“ şi „echipele operative comune“ stabilite prin primul Protocol [art. 3 lit. g)], care să acţioneze „în vederea documentării faptelor prevăzute la art. 2 din protocol“, în condiţiile în care acest articol nu se prevede doar la cooperarea în vederea prevenirii ameninţărilor la adresa securităţii naţionale, ci vizează şi combaterea „infracţiunilor grave“, depăşesc cadrul legal, în condiţiile în care Serviciul Român de Informaţii nu are calitatea de organ de urmărire penală şi, prin urmare, nici competenţă în acest domeniu. Chiar şi în condiţiile în care acestea ar fi asigurat doar suportul tehnic pentru realizarea activităţii de supraveghere tehnică, aşa cum a statuat Curtea prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, sunt obligate să colaboreze cu organele de urmărire penală, la punerea în executare a mandatului de supraveghere, persoanele prevăzute la art. 142 alin. (2) din Codul de procedură penală, iar acestea sunt specificate în mod clar şi neechivoc în cuprinsul dispoziţiei legale anterior referite, prin sintagma „furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare“. Serviciul Român de Informaţii nefiind un astfel de furnizor, înseamnă că suportul tehnic acordat excedează cadrului legal stabilit prin normele Codului de procedură penală. Pe de altă parte, dacă colaborarea interinstituţională s-ar fi limitat la acordarea unui suport tehnic (folosirea echipamentelor tehnice ale S.R.I.), apar ca inutile şi, deci, nejustificate întocmirea unor „planuri comune de acţiune“ şi constituirea unor „echipe operative comune“. Astfel, în vreme ce acordarea suportului tehnic presupune punerea la dispoziţia organelor de urmărire penală a instrumentelor/mijloacelor tehnice prin care se realizează punerea în aplicare a măsurilor de supraveghere, care, în planul colaborării, implică o atitudine inactivă, pasivă a Serviciului Român de Informaţii, colaborarea putând fi consemnată într-un acord încheiat între serviciile tehnice, de specialitate, ale celor două autorităţi (P.Î.C.C.J. şi S.R.I.), întocmirea unui „plan de acţiune comun“, pus în practică de „echipe operative comune“, care vor consemna în scris activităţile desfăşurate pe parcursul supravegherii tehnice, demonstrează cel puţin intenţia unei colaborări active, implicate, a Serviciului Român de Informaţii, în activitatea de cercetare penală. Concluzia firească ce s-ar putea formula este aceea că planurile de cooperare vizau situaţii concrete, în baza cărora au fost organizate „echipe operative comune“, care aveau drept obiectiv îndeplinirea respectivelor planuri de acţiune. Chiar dacă, în opinia noastră, unele dintre dispoziţiile cuprinse în protocoalele de colaborare amintite mai sus încalcă legea, aceasta nu înseamnă în mod implicit că suntem în prezenţa unui conflict juridic de natură constituţională, pentru existenţa acestuia fiind necesară întrunirea mai multor condiţii, aşa cum am arătat mai sus, şi cum vom prezenta în continuare. Cu privire la natura juridică a acestor protocoale de colaborare, prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 5 martie 2018, Curtea Constituţională a reţinut că „actele administrative extrajudiciare încheiate de către sau între autorităţile publice care privesc desfăşurarea procedurilor judiciare [protocoale de colaborare/cooperare] nu pot fi asimilate cu procedura judiciară în sine, drept pentru care au şi o expresie normativă distinctă. Ele îşi menţin natura lor juridică de act administrativ, în conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1154 din 7 decembrie 2004, fără a se identifica în vreun fel cu procedura judiciară civilă sau penală, aceasta desfăşurându-se potrivit şi în limitele codurilor de procedură civilă/penală.“ În acelaşi sens reglementează şi art. 7 alin. (9) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 9 din Legea nr. 242/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 15 octombrie 2018, potrivit căruia „(9) Informaţiile care privesc statutul judecătorilor şi procurorilor, organizarea judiciară, organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, cooperarea instituţională între instanţe şi parchete, pe de o parte, şi orice altă autoritate publică, pe de altă parte, precum şi actele administrative extrajudiciare emise sau încheiate de către sau între autorităţile publice care privesc sau afectează desfăşurarea procedurilor judiciare, prin derogare de la prevederile art. 12 din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, cu modificările şi completările ulterioare, constituie informaţii de interes public, la care accesul liber este garantat.“ Faţă de calificarea, prin dispoziţiile art. 7 alin. (9) din Legea nr. 303/2004, a protocoalelor de colaborare/cooperare încheiate de către sau între autorităţile publice ca „acte administrative extrajudiciare“, reţinem că, potrivit definiţiei „actului administrativ“ din Legea nr. 544/2004, actele administrative sunt actele unilaterale cu caracter individual sau normativ emise de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice. Legea contenciosului administrativ nu foloseşte, în cuprinsul său, noţiunea de „act administrativ extrajudiciar“, instituţia „actului judiciar/extrajudiciar“ regăsindu-se în legislaţia comunitară secundară, cu referire la Regulamentul (CE) nr. 1.393/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială („notificarea sau comunicarea actelor“) şi abrogarea Regulamentului (CE) nr. 1.348/2000 al Consiliului, publicat în Jurnalul Oficial L324 din 10 decembrie 2017, aşadar, în procedurile ce privesc cooperarea între autorităţile judiciare române şi străine, în vederea soluţionării unui litigiu, pe tot parcursul desfăşurării acestuia. Cu alte cuvinte, folosirea noţiunii de „act administrativ extrajudiciar“ în raport cu protocoalele de colaborare/cooperare emise sau încheiate de către sau între autorităţile publice care privesc sau afectează desfăşurarea procedurilor judiciare nu califică aceste din urmă acte juridice ca având natura unui „act administrativ“ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Un act administrativ este fie normativ, fie individual, în funcţie de întinderea efectelor juridice pe care le produce ca întreg, iar nu „extrajudiciar“, şi, totodată, pentru a fi în prezenţa unui act administrativ, trebuie întrunite cumulativ următoarele condiţii: actul să fie emis de o autoritate publică, actul să fie emis în regim de putere publică, actul să fie emis în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, actul să fie emis cu scopul de a da naştere, a modifica sau a stinge drepturi şi obligaţii. Mai mult, actele administrative individuale se caracterizează prin aceea că reprezintă manifestări unilaterale de voinţă care generează, modifică sau sting drepturi şi obligaţii în beneficiul sau în sarcina uneia sau mai multor persoane dinainte determinate, iar actele administrative normative conţin reglementări cu caracter general, impersonal şi obligatoriu. Or, protocoalele/acordurile de colaborare/cooperare sunt acte juridice bilaterale/multilaterale [în acest sens, legea foloseşte expresia „încheiate de către sau între“], care induc ideea de „contract“, elementul principal al unui contract reprezentându-l „acordul de voinţe“ (consimţământul/cum sentire), însă, chiar şi într-o atare ipoteză, nu se poate reţine că aceste acte juridice au natura unor contracte administrative. Pe de altă parte, nu orice contract este asimilat actelor administrative, ci numai cele circumscrise celor patru categorii prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c) teza finală din Legea nr. 554/2004. Potrivit acestor din urmă dispoziţii legale, se includ în categoria contractelor administrative, a căror încheiere, executare sau modificare este supusă cenzurii instanţei de contencios administrativ, contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice sau achiziţii publice. Or, nu se poate susţine că protocoalele/ acordurile de colaborare/cooperare expres menţionate de lege - acte juridice bilaterale - ar avea ca obiect cele menţionate anterior pentru a se putea trage concluzia că acestea ar avea natura juridică a unor contracte administrative, asimilate actelor administrative potrivit Legii contenciosului administrativ. De altfel, în ceea ce priveşte natura juridică a „protocolului“, se reţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a statuat că „în general, se recunoaşte posibilitatea emiterii actului administrativ unilateral în comun de mai multe autorităţi publice, însă în această situaţie este vorba de o manifestare de voinţă concordantă, exprimată în vederea executării ori a organizării executării legii, şi nu de un acord de voinţă cu scopul de a da naştere, a modifica şi stinge drepturi şi obligaţii. […] Protocolul şi actul adiţional reprezintă un acord de voinţă prin care cele două instituţii, în îndeplinirea obligaţiei legale de colaborare, stabilesc conţinutul obligaţiei şi dreptului corelativ de furnizare a datelor sus-menţionate. Manifestarea lor de voinţă nu este în sensul emiterii unei manifestări de voinţă concordante […]. Este evident că protocolul în discuţie nu are caracter normativ, ci este un act intern al celor două instituţii având ca obiect un schimb de informaţii între cele două autorităţi“ (în acest sens, Decizia nr. 5.163 din 25 aprilie 2013, Decizia nr. 505 din 5 februarie 2014 sau Decizia nr. 4.257 din 12 noiembrie 2014, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal). Cât priveşte jurisprudenţa instanţelor naţionale referitoare la natura juridică a protocoalelor de cooperare reţinem că Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa civilă nr. 3.736 din 21 septembrie 2018, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunilor conexate pentru lipsa naturii juridice de act administrativ a Protocoalelor de cooperare între Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Serviciul Român de Informaţii pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin în domeniul securităţii naţionale (Protocolul nr. 002349/30.06.2005 şi Protocolul nr. 00750/04.02.2009). Totodată, instanţa judecătorească anterior menţionată a transmis Curţii Constituţionale, prin adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 8.877 din 23 octombrie 2018, că pe rolul său a mai fost identificat un dosar având acelaşi obiect, Dosarul nr. 7.204/2/2018, aflat în procedura de regularizare. Tribunalul Bucureşti, în Dosarul nr. 15.884/3/2016, pronunţându-se asupra chestiunii prealabile invocate de părţi, prin încheierea din 5 septembrie 2018, a decis că, „în concret, în speţa de faţă se solicită a se constata că Protocolul încheiat între Serviciul Român de Informaţii şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este un act administrativ de a cărui validitate depinde legalitatea unor probe administrate în cursul urmăririi penale, respectiv interceptările realizate de acest serviciu, ale căror transcrieri se află la dosarul cauzei. Faţă de argumentele doctrinare expuse anterior se reţine că protocolul nu îndeplineşte condiţiile unui act administrativ, respectiv nu a fost emis de autoritatea publică prevăzută de lege. Cele două entităţi care au participat la încheierea acestui protocol nu sunt autorităţi publice în sensul art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, ci reprezintă, fiecare în parte, o instituţie publică ce nu este similară cu noţiunea de autoritate publică definită de Legea contenciosului administrativ“. Totodată, cu privire la „actele administrative“, Curtea a constatat, în Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1021 din 29 noiembrie 2018, paragraful 142, având în vedere definiţia acestora reglementată de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, că această definiţie „valorifică un criteriu material în determinarea actelor administrative, astfel încât natura emitentului actului nu este una decisivă în calificarea dată actului. Astfel, este de observat că nu numai autorităţile publice care fac parte din puterea executivă emit acte administrative [...]. Actele administrative sunt emise în scopul bunei administrări a executării cadrului normativ primar, care reclamă stabilirea de măsuri şi reguli subsecvente, care să asigure corecta aplicare a acestuia […]“. Cu toate acestea, cât priveşte instituţiile care au încheiat protocoalele ce fac obiectul prezentei cauze nu se poate reţine că, la momentul încheierii protocoalelor/acordurilor de cooperare/colaborare, acestea au acţionat ca „autorităţi publice“, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, aşadar ca organe de stat care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public. Doar în cadrul activităţii de interes public autorităţile emit acte de autoritate (putere publică), care pot leza anumite drepturi sau interese legitime ale persoanelor fizice sau juridice. Având în vedere toate cele arătate, constatăm că protocoalele/acordurile/planurile de colaborare/cooperare nu au natura juridică a unui „act administrativ“ , astfel cum este acesta definit în Legea contenciosului administrativ, în condiţiile în care, la încheierea protocoalelor/acordurilor de colaborare/cooperare, Serviciul Român de Informaţii şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au acţionat în regim de putere publică, iar actele menţionate nu au dat naştere, nu au modificat şi nu au stins raporturi juridice. Prin urmare, fiind esenţial pentru determinarea naturii de contencios administrativ a unei acţiuni introductive ca aceasta să fie născută din emiterea sau încheierea unui act administrativ, reţinem că argumentele prezentate anterior susţin concluzia potrivit căreia acţiunea judecătorească nu aparţine contenciosului administrativ, însă, „fără a se identifica în vreun fel cu procedura judiciară civilă sau penală, aceasta se va desfăşura potrivit şi în limitele codurilor de procedură civilă/penală“ (Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018). Având în vedere această concluzie, nu se poate reţine susţinerea autorului sesizării, potrivit căreia prin încheierea acestor protocoale secrete, Ministerul Public, a reglementat activitatea de cercetare penală, adăugând sau modificând legea, cu încălcarea competenţelor Parlamentului. Fără a insista asupra jurisprudenţei Curţii Constituţionale referitoare la conceptul de „lege“, ca act juridic de putere, cu caracter unilateral şi aplicabilitate generală, al cărui conţinut este determinat de nevoia de reglementare a unui anumit domeniu de relaţii sociale şi ale cărei efecte juridice se produc după publicarea sa în Monitorul Oficial (a se vedea în acest sens Decizia nr. 600 din 9 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.060 din 26 noiembrie 2005, Decizia nr. 970 din 31 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 22 noiembrie 2007, Decizia nr. 494 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 819 din 21 decembrie 2013, Decizia nr. 574 din 16 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 8 decembrie 2014, Decizia nr. 118 din 19 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 27 aprilie 2018), observăm că actele administrative extrajudiciare nu au produs niciun efect asupra legilor în vigoare, doar acestea din urmă fiind aplicate de către instanţele judecătoreşti în cauzele deduse judecăţii. Prin urmare, reţinem că nu a existat o uzurpare a competenţei de legiferare a Parlamentului, astfel că nu există niciun conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de-o parte, şi Parlamentul României, pe de altă parte. Cu privire la realizarea justiţiei, dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 124 alin. (1) prevăd că aceasta „se înfăptuieşte în numele legii“. Sensul normei este acela că organele care înfăptuiesc justiţia şi care, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, sunt Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti trebuie să respecte legea, de drept material sau procesual, aceasta fiind cea care determină comportamentul persoanelor fizice şi juridice în circuitul civil şi în sfera publică. Dispoziţia consacră principiul legalităţii actului de justiţie şi trebuie corelată cu prevederea art. 16 alin. (2) din Constituţie care prevede că „Nimeni nu este mai presus de lege“ şi cu cea a art. 124 alin. (3) din Constituţie, care prevede alte două principii constituţionale: independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii. Aceste dispoziţii guvernează activitatea instanţelor judecătoreşti şi fixează poziţia lor faţă de lege. Este unanim acceptat că atribuţiile judecătorului implică identificarea normei aplicabile, analiza conţinutului său şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit. În procedura penală, cu privire la materia normelor care reglementează competenţa organelor judiciare, prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, paragrafele 23-28, Curtea a reţinut că acestea „reprezintă o constantă în cadrul reglementărilor procesual penale privind nulităţile“. Constatând că reglementarea competenţelor organelor judiciare reprezintă un element esenţial ce decurge din principiul legalităţii, principiu ce se constituie într-o componentă a statului de drept, care presupune, în principal, că organele judiciare acţionează în baza competenţei pe care legiuitorul le-a conferit-o, iar, subsecvent, presupune că acestea trebuie să respecte atât dispoziţiile de drept substanţial, cât şi pe cele de drept procedural incidente, inclusiv a normelor de competenţă, Curtea a statuat că legea trebuie să reglementeze în mod clar competenţa organelor judiciare şi să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrariului (Decizia nr. 348 din 17 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 16 iulie 2014, paragraful 17). Având în vedere importanţa regulilor de competenţă în materia penală, legiuitorului îi incumbă obligaţia de a adopta prevederi care să determine respectarea acesteia în practică, prin reglementarea unor sancţiuni adecvate aplicabile în caz contrar. Prin urmare, Curtea a reţinut că, prin eliminarea din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia ce decurge din respectarea principiului legalităţii, astfel că a constatat neconstituţionalitatea soluţiei legislative criticate în cauză. Pornind de la cele statuate prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, apreciem că sancţiunea nulităţii absolute aplicabilă nerespectării dispoziţiilor procedurale referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală este cu atât mai evidentă în cazul în care actele de urmărire penală au fost întocmite de un organ al statului care nici măcar nu are calitatea de organ de urmărire penală. Potrivit art. 280 alin. (1) din Codul de procedură penală, „Încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal atrage nulitatea actului în condiţiile prevăzute expres de prezentul cod“. Astfel, în temeiul art. 1 alin. (2) din cod, „Normele de procedură penală urmăresc asigurarea exercitării eficiente a atribuţiilor organelor judiciare cu garantarea drepturilor părţilor şi ale celorlalţi participanţi în procesul penal astfel încât să fie respectate prevederile Constituţiei“, iar dispoziţiile art. 55 alin. (1) din cod stabilesc că organele de urmărire penală sunt procurorul, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare penală speciale, respectiv ofiţeri anume desemnaţi în condiţiile legii, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În condiţiile în care Serviciul Român de Informaţii nu este nici organ judiciar şi nici nu poate îndeplini atribuţii specifice activităţii de urmărire penală, este evident că acesta nu are competenţa de a strânge şi administra probe în procesul penal. O conduită contrară atrage sancţiunea prevăzută de lege, aplicată de instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea cauzei penale. Actele de urmărire penală sunt supuse cenzurii judecătorului sau instanţei de judecată în raport cu legea în vigoare şi nicidecum raportat la un protocol de colaborare, încheiat de un organ de urmărire penală cu o altă autoritate a statului, şi care, în plus, are caracter secret. În această lumină apare surprinzătoare concluzia la care ajunge Curtea Constituţională, în opinia majoritară, potrivit căreia protocoalele, „sub aparenţa legalităţii, au pus instanţele judecătoreşti în situaţia de a le aplica tale quale, ceea ce a făcut dificilă verificarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală şi aplicarea sancţiunii nulităţii absolute“. În primul rând, aceste protocoale au avut caracter secret, fiind supuse regimului documentelor clasificate, astfel că instanţele judecătoreşti, neavând cunoştinţă de ele, nu aveau cum să le aplice tale quale. În al doilea rând, observăm că, dacă instanţele ar fi avut acces la aceste protocoale, în controlul judecătoresc asupra actelor de urmărire penală, nu sunt incidente dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală (această confuzie este recurentă în cuprinsul deciziei Curţii la care formulăm prezenta opinie separată), întrucât în cauză nu se ridică problema unui organ de urmărire penală necompetent material sau după calitatea persoanei, ci a unui organ care nu are calitatea de organ de urmărire penală. Cu alte cuvinte, indiferent de faptul că ar fi cunoscut sau nu conţinutul protocoalelor de colaborare, instanţele judecătoreşti au fost şi sunt obligate să aplice legea şi Constituţia, verificând aspectele de competenţă ale organelor care au întocmit acte de urmărire penală prin raportare exclusivă la Legea fundamentală şi Codul de procedură penală, cenzurând acele acte care au fost întocmite cu eludarea legilor. Prin urmare, dacă aceste acte au fost efectuate/semnate de ofiţeri ai Serviciului Român de Informaţii, instanţele judecătoreşti aveau/au obligaţia legală de a constata nulitatea actului în condiţiile art. 280-282 din Codul de procedură penală, indiferent de existenţa şi conţinutul protocoalelor de colaborare. Constatăm, aşadar, că la data sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională dintre Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, orice abatere de la dispoziţiile procedurale care reglementează desfăşurarea procesului penal, inclusiv cele referitoare la organele de urmărire penală, poate fi verificată de instanţa judecătorească, care are competenţa de a constata nulitatea actelor încheiate cu încălcarea prevederilor legale. Într-o atare împrejurare, existenţa unor protocoale de colaborare între Ministerul Public şi Serviciul Român de Informaţii nu este de natură să producă efecte proprii asupra actelor de urmărire penală dintr-o cauză penală dedusă judecăţii, efecte care ar fi sustrase controlului judecătoresc, astfel că aceste protocoale nu au aptitudinea de a împiedica înfăptuirea justiţiei. De altfel, la această concluzie ajunge şi Curtea, în opinia majoritară, constatând că „instanţele judecătoreşti aveau suficiente mijloace de natură a remedia starea de neconstituţionalitate creată în derularea urmăririi penale“. Având în vedere aceste argumente, constatăm că prin încheierea protocoalelor de colaborare, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu şi-a arogat o competenţă care aparţine puterii judecătoreşti şi nici nu a generat un blocaj instituţional, care să împiedice înfăptuirea justiţiei de către instanţele judecătoreşti, astfel că nu poate fi reţinută existenţa unui conflict juridic de natură constituţională Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de-o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, pe de altă parte. Deşi Curtea, în opinia majoritară, ajunge la concluzia existenţei unui conflict juridic de natură constituţională, din considerentele deciziei lipseşte tocmai analiza elementelor constitutive ale conflictului juridic de natură constituţională, aşa cum sunt configurate ele în jurisprudenţa Curţii, Curtea mărginindu-se doar să îl constate. Mai mult, în ceea ce priveşte modul de soluţionare a conflictului (aceasta fiind atribuţia constituţională a instanţei de contencios constituţional reglementată de art. 146 lit. e) din Constituţie, iar nu doar constatarea sa), Curtea, în opinia majoritară, stabileşte că revine Ministerului Public, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi instanţelor judecătoreşti obligaţia de a verifica „în cauzele pendinte“ dacă „s-a încălcat competenţa materială şi personală“ a organelor de urmărire penală, urmând a „dispune măsurile legale corespunzătoare“. Obligaţia instituită de Curte nu face altceva decât să reitereze obligaţia legală pe care instanţele o au cu privire la aplicarea legii, respectiv la verificarea respectării dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal, Curtea însăşi recunoscând, în opinia majoritară, că „prezenta decizie nu aduce niciun element de noutate faţă de cadrul normativ existent“, întrucât „instanţele puteau face aplicarea regimului nulităţilor din Codul de procedură penală“, aşa cum acesta a fost configurat prin deciziile anterioare ale Curţii Constituţionale. Modul în care instanţa constituţională a înţeles să soluţioneze aşa-numitul conflict juridic de natură constituţională demonstrează de facto că nu există un astfel de conflict, respectiv faptul că, prin încheierea protocoalelor de colaborare, Ministerul Public nu a împiedicat instanţele judecătoreşti în exercitarea atribuţiilor lor constituţionale de înfăptuire a justiţiei, în activitatea de judecată, neintervenind niciun blocaj instituţional de natură să impună intervenţia Curţii Constituţionale. Verificarea respectării sau încălcării dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal este o obligaţie care incumbă instanţelor judecătoreşti în toate fazele procesului penal, astfel că nu este necesar un act jurisdicţional al Curţii care să le amintească acestora că trebuie să dispună „măsurile legale corespunzătoare“. Intervenţia Curţii ar fi fost necesară în cazul în care s-ar fi demonstrat refuzul instanţelor judecătoreşti de a aplica legea, precum şi înlocuirea acesteia cu protocoalele, astfel încât prin conduita pe care Curtea o impunea părţilor aflate în conflict ar fi restabilit o stare de neconstituţionalitate, ar fi îndepărtat un blocaj instituţional, cu alte cuvinte, ar fi produs un efect concret asupra cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti. Or, în condiţiile în care, deşi susţine că „sancţionează un comportament instituţional care a încălcat ordinea constituţională“, aceeaşi decizie a Curţii arată că „nu aduce niciun element de noutate faţă de cadrul normativ existent la data pronunţării ei, întrucât instanţele judecătoreşti […] puteau/pot face aplicarea art. 102 şi art. 281 din Codul de procedură penală“. Altfel spus, această decizie, definitivă şi general obligatorie, obligând instanţele judecătoreşti să aplice legea, nu produce nicio modificare în ordinea legală şi constituţională existentă. Judecător, Daniel Marius Morar OPINIE SEPARATĂ În dezacord cu soluţia pronunţată cu majoritate de voturi de Curtea Constituţională, considerăm că instanţa de contencios constituţional ar fi trebuit să constate că: - în cauză nu a existat şi nu există un conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de-o parte, şi Parlamentul României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, pe de altă parte, deoarece nu sunt întrunite elementele constitutive ale unui conflict juridic de natură constituţională, astfel cum acestea au fost stabilite în jurisprudenţa Curţii, în cadrul fixat chiar de instanţa de contencios constituţional pentru acest tip de cauze; – nu s-a putut stabili o depăşire din partea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a limitelor de competenţă pe care legea i le conferă; – nu s-a putut stabili o imixtiune din partea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în competenţele conferite de Legea fundamentală Parlamentului României; – nu s-a putut stabili o încălcare a principiului cooperării loiale între autorităţi din partea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 1. Motivarea autorului sesizării Prin cererea formulată, autorul sesizării, respectiv preşedintele Camerei Deputaţilor, a solicitat Curţii Constituţionale să constate şi să soluţioneze conflictul juridic de natură constituţională dintre Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de-o parte, şi Parlamentul României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, pe de altă parte, declanşat de semnarea a două protocoale între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Serviciul Român de Informaţii. Preşedintele Camerei Deputaţilor a susţinut că: • prin încheierea şi semnarea a două protocoale, în anii 2009 şi 2016, cu Serviciul Român de Informaţii (SRI), Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (PICCJ) şia încălcat propriile competenţe constituţionale şi, uzurpând competenţele Parlamentului, a învestit Serviciul Român de Informaţii cu competenţa de a desfăşura activităţi specifice organelor de cercetare penală, fapt interzis, în mod expres, de legiuitor prin Legea nr. 42/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii; • protocoalele ar fi nelegale, faţă de faptul că acestea nu au suportul actelor normative care reglementează atribuţiile Ministerului Public şi ale Serviciului Român de Informaţii, adăugând la acestea într-un sens care evocă o intrare abuzivă a celor două autorităţi publice în competenţa puterii legiuitoare, fapt ce a permis Serviciului Român de Informaţii să se comporte ca un organ de cercetare penală legal abilitat, cu consecinţa neefectuării în dosarele instrumentate de Ministerul Public a unei cercetări penale în condiţiile legii procesual penale; • nici Ministerul Public şi nici Serviciul Român de Informaţii nu au atribuţii de legiferare. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a comportat ca un legiuitor, interferând, în mod discreţionar, în atributul exclusiv al Parlamentului ca „unică autoritate legiuitoare a ţării“, aşa cum este reglementat în art. 61 alin. (1) din Constituţie. Or, în raport de principiul separaţiilor puterilor în stat, al exclusivităţii funcţiei de legiferare atribuite prin Legea fundamentală puterii legiuitoare, precum şi în raport cu atribuirea reglementării competenţelor de urmărire penală domeniului legii organice, îi este oprit Ministerului Public, sub sancţiunea nulităţii actului emis prin exces de putere, să stabilească oricărei structuri, şi prin urmare şi Serviciului Român de Informaţii, atribuţii de organ de cercetare penală; • prin încheierea protocoalelor secrete cu SRI a fost modificat, completat conţinutul normelor penale şi procedurale, Ministerul Public interferând in judecata unor dosare, atât timp cât protocoalele erau secrete, iar ofiţerii SRI au acţionat ca veritabile organe de cercetare secrete; • semnatarii protocoalelor au creat norme de procedură prin care s-au instrumentat probele în cauzele penale şi au conferit competenţe de urmărire penală unei autorităţi, care are competenţă doar în domeniul siguranţei naţionale; • Ministerul Public, prin acţiunea sa, a adus atingere şi atributului constituţional al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi al celorlalte instanţe de judecată, de înfăptuire a justiţiei, aşa cum acesta este definit de art. 124 şi art. 126 din Constituţie şi a încălcat brutal principiul colaborării loiale dintre puterile statului, determinând judecătorii să se supună nu doar legii, ci şi unor protocoale de cooperare secretă cu Serviciul Român de Informaţii, cu consecinţa imposibilităţii instanţelor de a-şi manifesta deplin atributul înfăptuirii justiţiei (imposibilitatea cenzurării materialului probator), precum şi cu consecinţa prejudicierii/restrângerii dreptului de acces liber la justiţie (în componenta procesului echitabil), dreptului la apărare (imposibilitatea părţilor de a solicita instanţelor judecătoreşti, prin intermediul mecanismelor procedurale, cenzurarea materialului probator); • prin acest comportament, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, încălcând principiul colaborării loiale dintre puterile statului, a generat un conflict juridic de natură constituţională cu o dublă valenţă, pe de-o parte, în raport cu Parlamentul, ca putere legislativă, iar, pe de altă parte, cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi cu celelalte instanţe judecătoreşti. În raport cu aceste susţineri, autorul sesizării a solicitat ca instanţa de contencios constituţional să constate, prin hotărârea pe care o va pronunţa: - existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de-o parte, şi Parlamentul României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, pe de altă parte; – neconstituţionalitatea, nelegalitatea protocoalelor şi, în consecinţă, să dispună anularea Protocoalelor de cooperare instituţională încheiate între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (PICCJ) şi Serviciul Român de Informaţii (SRI). 2. Noţiunea de conflict juridic de natură constituţională. Cadrul legal În jurisprudenţa sa evolutivă, dezvoltată în privinţa competenţei ce i-a fost atribuită prin art. 146 lit. e) din Constituţie, instanţa de contencios constituţional a stabilit conţinutul noţiunii de „conflict juridic de natură constituţională“ dintre autorităţile publice, pentru ca, ulterior, să examineze situaţia litigioasă dedusă judecăţii prin raportare la cadrul astfel fixat. Potrivit dispoziţiilor articolului 146 lit. e) din Constituţia României, Curtea Constituţională soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a prim-ministrului sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii. Concretizarea legislativă a acestei prevederi constituţionale o regăsim în dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, conform cărora: (1) Curtea Constituţională soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a prim-ministrului sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii. (2) Cererea de soluţionare a conflictului va menţiona autorităţile publice aflate în conflict, textele legale asupra cărora poartă conflictul, prezentarea poziţiei părţilor şi opinia autorului cererii. 3. Interpretarea sintagmei „conflict juridic de natură constituţională“ Reamintim, mai întâi, jurisprudenţa Curţii Constituţionale prin care s-a definit sintagma „conflict juridic de natură constituţională“ dintre autorităţi publice, pentru a proceda, apoi, la examinarea situaţiei deduse judecăţii, în raport cu cadrul fixat chiar de instanţa constituţională pentru acest tip de cauze. Astfel, Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005, că un conflict juridic de natură constituţională presupune „acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor“. De asemenea, prin Decizia nr. 97 din 7 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 5 martie 2008, Curtea a reţinut: „Conflictul juridic de natură constituţională există între două sau mai multe autorităţi şi poate privi conţinutul ori întinderea atribuţiilor lor decurgând din Constituţie, ceea ce înseamnă că acestea sunt conflicte de competenţă, pozitive sau negative, şi care pot crea blocaje instituţionale.“ Totodată, Curtea a mai statuat că textul art. 146 lit. e) din Constituţie „stabileşte competenţa Curţii de a soluţiona în fond orice conflict juridic de natură constituţională ivit între autorităţile publice, iar nu numai conflictele de competenţă născute între acestea“. Prin urmare, noţiunea de conflict juridic de natură constituţională „vizează orice situaţii juridice conflictuale a căror naştere rezidă în mod direct în textul Constituţiei“ (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009). De asemenea, cu referire la competenţa materială de a soluţiona conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003 privind constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României, a reţinut următoarele: "Este vorba de conflictele de autoritate. Într-un atare caz Curtea Constituţională soluţionează sau aplanează litigii constituţionale între autorităţi. Aceste litigii pot privi conflicte între două sau mai multe autorităţi constituţionale cu privire la conţinutul ori întinderea atribuţiilor lor, decurgând din Constituţie. Aceasta este o măsură necesară, urmărind înlăturarea unor posibile blocaje instituţionale. Pentru a se evita antrenarea Curţii în soluţionarea unor conflicte politice este necesar să se prevadă că este vorba doar de blocajele instituţionale, respectiv de conflictele pozitive sau negative de competenţă. (pct. B.1 lit. a din decizie)" Totodată, în Decizia nr. 108/05.03.2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257/9.04.2014, Curtea Constituţională a stabilit că: "V. În ceea ce priveşte noţiunea de conflict juridic de natură constituţională dintre autorităţi publice Fără a-i defini conţinutul, atât Constituţia, cât şi Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale utilizează sintagma de «conflict juridic de natură constituţională». Prin urmare , pentru stabilirea trăsăturilor conţinutului conflictului juridic de natură constituţională, principalul reper l-au constituit jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi doctrina în materie. Astfel, aceste conflicte au următoarele trăsături: - sunt conflicte juridice; – sunt conflicte juridice de natură constituţională; – creează blocaje instituţionale; – vizează nu numai conflictele de competenţă (pozitive sau negative) născute între autorităţile publice, ci şi orice situaţii conflictuale a căror naştere rezidă în mod direct din textul Constituţiei; – se referă numai la anumite autorităţi care pot apărea ca subiecte ale acestuia. Toate aceste trăsături au caracter cumulativ şi nicidecum alternativ, neîndeplinirea vreuneia dintre ele fiind, ab initio, o cauză de respingere a sesizării. 1. Doctrina în materie a relevat că un conflict juridic de natură constituţională «priveşte „competenţele“ sau „atribuţiile“ autorităţilor publice; aceste „competenţe“ sau „atribuţii“ pentru a fi de „natură constituţională“ trebuie să derive din Legea fundamentală, nu exclusiv dintr-un act normativ subsecvent Constituţiei» (a se vedea, în acest sens, I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. CH. Beck, Bucureşti, 2006, p. 867). Totodată, art. 146 lit. e) din Constituţie nu priveşte orice conflict, probabil şi posibil, între autorităţile publice, ci numai conflictul juridic, deci nu şi pe cel politic, şi bineînţeles numai conflictul care să privească competenţe constituţionale (a se vedea, în acest sens, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituţia României, Comentariu pe articole, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 1.405)." * * * Din jurisprudenţa Curţii Constituţionale expusă mai sus rezultă că, pentru a ne afla în prezenţa unui conflict juridic de natură constituţională, Curtea trebuie să circumscrie analizei sale următoarele aspecte: • să verifice dacă există o situaţie conflictuală între două autorităţi publice, de natură a crea blocaje instituţionale, care nu pot fi înlăturate în alt mod; • în ipoteza constatării existenţei unei situaţii conflictuale între două autorităţi publice, să verifice dacă aceasta rezidă, în mod direct, din textul Constituţiei, şi nu dintr-un act normativ subsecvent Constituţiei (a se vedea şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 818 din 7 decembrie 2010, punctul II). Circumscris acestei din urmă condiţii, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009, a statuat că: „ Eventuala depăşire a limitelor de competenţă ale misiunilor de audit nu reprezintă probleme de constituţionalitate, ci strict de legalitate, astfel încât raportul acestora poate fi cenzurat în faţa instanţelor de judecată.“; • să constate că toate aceste trăsături au caracter cumulativ şi nicidecum alternativ, neîndeplinirea vreuneia dintre ele fiind, ab initio, o cauză de respingere a sesizării. 4. Obiectul verificărilor Curţii în cadrul prezentei cereri, verificări ce se impuneau a fi efectuate prin prisma elementelor constitutive ale unui conflict juridic de natură constituţională Faţă de jurisprudenţa Curţii Constituţionale relevată anterior cu privire la atribuţia conferită acesteia de art. 146 lit. e) din Constituţie şi prin care au fost definite, determinate, trăsăturile conflictului juridic de natură constituţională, precum şi cerinţa ca acestea să fie întrunite, în mod cumulativ, vom examina în continuare, în raport cu actele şi lucrările dosarului, dacă aspectele invocate în prezenta cerere de către autorul sesizării şi calificate de acesta ca fiind generatoare a unui conflict juridic de natură constituţională se circumscriu sau nu dispoziţiilor art. 146 lit. e) din Constituţia României. Conflictul juridic de natură constituţională între două sau mai multe autorităţi poate privi conţinutul ori întinderea atribuţiilor lor decurgând din Constituţie, nu şi competenţe prevăzute de texte infraconstituţionale. Raportat la cauza de faţă, Curtea trebuia să constate dacă cererea formulată de Preşedintele Camerei Deputaţilor vizează o situaţie litigioasă, respectiv priveşte un diferend între Parlament şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi dacă această situaţie juridică litigioasă are natură constituţională sau legală, motiv pentru care se impunea a fi analizată conduita imputată, din perspectiva rolului şi competenţei Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a Parlamentului, în cadrul ordinii constituţionale. Totodată, Curtea urma să stabilească dacă ceea ce se impută Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este o conduită care interferează cu rolul constituţional al Parlamentului, excedând, astfel, rolului său constituţional, şi dacă, eventual, această conduită a avut aptitudinea/ capacitatea de a genera un blocaj instituţional. O examinare atentă a conţinutului celor două protocoale încheiate între Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (PICCJ) şi Serviciul Român de Informaţii (SRI), primul având numărul dat de Parchet 00750 din 04.02.2009, iar cel deal doilea numărul 09472 din 08.12.2016, demonstrează că acestea au fost încheiate în baza următoarelor acte normative şi hotărâri CSAT: - Constituţia României; – Codul de procedură penală; – Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României; – Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii; – Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie; – Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri; – Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane; – Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate; – Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate; – Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei; – Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară; – Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism; – Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului; – OUG nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie; – OUG nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România; – OUG nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European, aprobată prin Legea nr. 260/2005; – Hotărârea Guvernului (HG) nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România; – HG nr. 1.346/2007 privind aprobarea Planului de acţiune pentru îndeplinirea condiţionalităţilor din cadrul mecanismului de cooperare şi verificare a progresului realizat de România în domeniul reformei sistemului judiciar şi a luptei împotriva corupţiei; – HG nr. 231/2005 privind aprobarea Strategiei Naţionale Anticorupţie pe perioada 2005-2007 şi a Planului de acţiune pentru implementarea Strategiei Naţionale Anticorupţie pe perioada 2005-2007; – Hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (HCSAT) nr. 00140/2001 privind desemnarea Serviciului Român de Informaţii ca autoritate naţională în materie antiteroristă; – HCSAT nr. 0068/2002 prin care Serviciul Român de Informaţii a fost desemnat ca autoritate naţională în domeniul realizării interceptărilor şi al relaţiilor cu operatorii de telecomunicaţii; – HCSAT nr. 00234/2004 privind cooperarea între Serviciul Român de Informaţii şi Ministerul Public pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin în domeniul siguranţei naţionale; – HCSAT nr. 0237/2004 pentru aprobarea Protocolului general de cooperare privind activitatea de informaţii pentru securitatea naţională; – HCSAT nr. 17/2005 privind combaterea corupţiei, fraudei şi spălării banilor; – HCSAT nr. 00173/2006 pentru aprobarea Metodologiei privind organizarea şi executarea intervenţiei contrateroriste; – HCSAT nr. 0024/2005 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare al Centrului de Coordonare Operativă Antiteroristă; – HCSAT nr. 00173/2006 pentru aprobarea Metodologiei privind organizarea şi executarea intervenţiei contrateroriste. Totodată, în conţinutul acestor protocoale s-a menţionat că: • între Parchet şi SRI cooperarea se realizează cu respectarea principiilor statului de drept, al responsabilităţii, al prevenirii săvârşirii infracţiunilor, al coerenţei şi continuităţii în cadrul cooperării, al evaluării periodice a activităţilor prevăzute de protocol; • s-a indicat expres domeniul cooperării, în sensul că, părţile cooperează potrivit competenţelor şi atribuţiilor prevăzute de lege, în activitatea de valorificare a informaţiilor din domeniul prevenirii şi combaterii infracţiunilor împotriva securităţii naţionale, a actelor de terorism, a infracţiunilor ce au corespondent în ameninţările la adresa securităţii naţionale şi a altor infracţiuni grave, potrivit legii; • obiectivele cooperării au fost indicate, printre altele, ca fiind: - valorificarea eficientă a capacităţii specifice deţinute de cele două instituţii...; punerea la dispoziţie a informaţiilor relevante şi utile pentru îndeplinirea atribuţiilor specifice părţilor...; – corelarea activităţilor de identificare, obţinere, valorificare, conservare şi prelucrare analitică a informaţiilor referitoare la infracţiunile...; – constituirea de echipe operative comune care să acţioneze în baza unor planuri de acţiune...; – acordarea cu titlu gratuit de către SRI a asistenţei în domeniul protecţiei informaţiilor clasificate deţinute şi utilizate de Parchet...; – elaborarea şi derularea de către părţi de strategii, acţiuni şi programe comune; acordarea de către experţii SRI a asistentei tehnice de specialitate procurorilor care efectuează urmărirea penală, pentru aplicarea prevederilor din codul de procedură penală; – transmiterea reciprocă a rezultatelor analizelor asupra criminalităţii din domeniile specifice de competenţă, privind infracţiunile...; – participarea la programe comune de formare, specializare...“; • regulile de cooperare au fost clar indicate, respectiv: - cooperarea se realizează cu respectarea strictă a atribuţiilor şi competenţelor părţilor...; – activităţile prevăzute de protocol se realizează numai la solicitarea scrisă a părţilor...; – valorificarea informaţiilor transmise între părţi se face cu respectarea strictă a legii, ...; – schimbul de informaţii, date, documente şi materiale se efectuează de procurori şi ofiţeri anume desemnaţi... . Protocolul din 2009 cuprinde şi o Parte specială care, prin capitolele I-VII, descrie procedura de cooperare în cazurile speciale ale unor infracţiuni/proceduri judiciare, precum: mandatul prevăzut de art. 20-22 din Legea nr. 535/2004, art. 10 din Legea nr. 14/1992 şi eliberat în baza art. 3 din Legea nr. 51/1991; art. 91^1-91^5 Cod Procedură Penală; procedurile de declarare a indezirabililor. Din cele expuse mai sus rezultă că: - prin semnarea celor două protocoale cu Serviciul Român de Informaţii, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu şi-a încălcat propriile competenţe şi nici competenţa Parlamentului României de a legifera, neînvestind Serviciul Român de Informaţii cu competenţa de a desfăşura activităţi specifice organelor de cercetare penală, nefiind modificat ori completat conţinutul normelor procedurale în vigoare; – protocoalele de cooperare au avut ca scop încheierea unui angajament de cooperare pentru atingerea unor obiective comune, astfel cum acestea au fost stabilite de cadrul normativ în vigoare, precum şi misiunea de a standardiza proceduri de lucru riguroase, care să permită auditarea exercitării atribuţiilor legale; – domeniile de cooperare ale protocoalelor nu extind competenţele instituţionale ale Ministerului Public şi nici pe cele ale Serviciului Român de Informaţii; – cele două protocoale reprezintă, în realitate, un acord de voinţă prin care cele două instituţii publice, în îndeplinirea obligaţiilor lor legale în domeniul securităţii naţionale, au stabilit conţinutul dreptului şi obligaţiei corelative de cooperare instituţională în domeniile legale specializate (respectiv domeniile combaterii şi prevenirii terorismului, ale criminalităţii organizate, traficului de persoane, traficului şi consumului ilicit de droguri, protecţiei informaţiilor clasificate, regimul străinilor în România, declararea indezirabililor pe teritoriul României), cooperare constând în: • transmiterea de informaţii, valorificarea acestora; • schimbul de informaţii, date, documente şi materiale; • punerea la dispoziţie a informaţiilor relevante şi utile; • corelarea activităţilor, acordarea de asistenţă de specialitate din partea SRI; • transmiterea reciprocă a rezultatelor analizei asupra criminalităţii; • elaborarea şi derularea de către părţi de strategii, acţiuni şi programe comune; – prin protocolul din anul 2009 s-a reglementat o procedură de lucru de punere în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, cu respectarea Codului de procedură penală, în forma în vigoare la acea dată, procedură care să asigure confidenţialitatea şi protecţia informaţiilor şi o practică unitară în această materie. Prin încheierea protocolului s-a instituit un mod unitar de abordare a aspectelor practice ce ţineau de efectuarea interceptărilor, o standardizare a întocmirii şi circulaţiei documentelor de punere în aplicare a actelor de autorizare şi a rezultatelor interceptărilor în dosarele penale. Rolul Serviciului Român de Informaţii a fost unul circumscris exclusiv sprijinului tehnic acordat Parchetului, în îndeplinirea atribuţiei acestuia din urmă de punere în aplicare a actelor de autorizare emise potrivit prevederilor art. 91^1-91^5 şi art. 98 din Codul de procedură penală; – încheierea protocoalelor de colaborare între Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Serviciul Român de Informaţii nu poate fi calificată din punct de vedere juridic, drept o exercitare a unor competenţe care să rezide, în mod direct din textul Constituţiei, nefiind prevăzute expres în Constituţia României, ci doar în legile infraconstituţionale la care, de altfel, s-a făcut trimitere în conţinutul acestor protocoale; – practic, nu există vreo atribuţie constituţională expresă, care să permită calificarea situaţiei expuse, în prezenta cauză, ca reprezentând un conflict juridic de natură constituţională, atât atribuţiile PICCJ, cât şi cele ale SRI, detaliate în conţinutul acestor protocoale, fiind doar atribuţii de rang legal; – nici Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi nici Serviciul Român de Informaţii nu s-au abătut de la competenţe constituţionale, ci au exercitat competenţe ce izvorăsc din legi infraconstituţionale, mai exact din legi subsecvente Legii fundamentale, astfel că în cauza de faţă nu ne aflăm în prezenţa unui conflict juridic de natură constituţională. Din modul în care este indicat, de către autorul sesizării, obiectul conflictului juridic de natură constituţională rezultă că nu s-a solicitat Curţii Constituţionale să pronunţe o decizie cu privire la conţinutul şi întinderea unor atribuţii de rang constituţional ale unor autorităţi publice, ci, în realitate, s-a solicitat Curţii să pronunţe o decizie interpretativă asupra unor dispoziţii legale în vigoare, respectiv dacă prin încheierea protocoalelor s-au încălcat o serie de dispoziţii legale, astfel că, din această perspectivă, solicitarea autorului sesizării excede - din punctul nostru de vedere - procedurii prevăzute în art. 146 lit. e) din Constituţie, ce vizează conflictul juridic doar de natură constituţională. Faţă de toate aspectele relevate anterior, cu privire la atribuţia conferită Curţii Constituţionale de art. 146 lit. e) din Constituţie, constatăm că, în prezenta cauză, aspectele sesizate în cererea formulată de preşedintele Camerei Deputaţilor nu întrunesc elementele constitutive ale unui conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de-o parte, şi Parlamentul României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, pe de altă parte, întrucât protocoalele de cooperare încheiate de Ministerul Public şi Serviciul Român de Informaţii nu au modificat acte normative, nu au adăugat la lege şi nici nu sunt contrare dispoziţiilor legale, reprezentând doar documente interne care au preluat şi au operaţionalizat dispoziţii din mai multe acte normative, stabilind punct cu punct paşii de urmat, de către fiecare dintre cele două instituţii, cu ocazia punerii în executare a legislaţiei primare şi secundare vizând securitatea naţională a României şi cooperarea în domeniile legale specializate (respectiv ale combaterii şi prevenirii terorismului, criminalităţii organizate, traficului de persoane, traficului şi consumului ilicit de droguri, protecţiei informaţiilor clasificate, regimul străinilor în România, declararea indezirabililor pe teritoriul României). Drept urmare, nu poate fi vorba de o acţiune a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de substituire, în acest mod, în atribuţiile autorităţii legiuitoare. Legile în domeniul securităţii naţionale au fost gândite în sensul că instituţiile publice, autorităţile publice colaborează, cooperează între ele şi nu trebuie să polemizeze. De altfel, colaborarea dintre autorităţile publice, instituţiile publice sau de interes public este statuată şi în alte acte normative, respectiv în Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, la art. 61 alin. (1), în care se stipulează că „autorităţile publice, instituţiile publice sau de interes public sunt obligate să colaboreze în realizarea scopului prezentului cod“, încheind protocoale de colaborare în acest sens. Pe de altă parte, punctul de vedere exprimat în opinia majoritară, în sensul că situaţia litigioasă dedusă judecăţii Curţii în prezenta cauză este de competenţa exclusivă a instanţei de contencios constituţional, şi nu a instanţelor de judecată, este neîntemeiat şi reprezintă o soluţie izolată în jurisprudenţa Curţii. Astfel, prin Decizia nr. 270 din 10 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 15 aprilie 2008, Curtea a statuat că „neîndeplinirea unor obligaţii de sorginte legală (s.n. obligaţii prevăzute în legi infraconstituţionale şi nu în Legea fundamentală - în prezenta cauză obligaţiile ce revin celor doi actori - PICCJ şi SRI nu sunt prevăzute în Constituţie, ci în legile ce vizează funcţionarea şi organizarea acestor instituţii) nu generează automat un conflict juridic de natură constituţională, întrucât eventuala ignorare a unei astfel de competenţe a unei instituţii sau autorităţi publice, fie ea nominalizată în chiar titlul III al Constituţiei României, nu reprezintă eo ipso o problemă de constituţionalitate, ci una de legalitate, pentru că raportul acestora poate fi cenzurat în faţa instanţelor de judecată. În acest sens s-a pronunţat Curtea Constituţională şi prin Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009. Prin urmare, Curtea Constituţională nu poate da dezlegare unor probleme litigioase care intră în competenţa altor autorităţi şi instituţii publice, motiv pentru care modul de interpretare şi aplicare al dispoziţiilor legale incidente intră în sfera de înfăptuire a actului de justiţie.“ În acelaşi sens, instanţa de contencios constituţional s-a mai pronunţat şi prin Decizia nr. 108/05.03.2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 257/9.04.2014. Pentru toate aceste considerente apreciem că solicitarea autorului sesizării, prin care a cerut Curţii Constituţionale să soluţioneze conflictul juridic de natură constituţională, este inadmisibilă, fiind fără echivoc faptul că instanţa constituţională - în raport cu respectarea propriului statut jurisdicţional - s-ar substitui atribuţiilor unei instanţe de judecată. A stabili în sens contrar ar echivala cu atribuirea în favoarea instanţei de contencios constituţional a competenţei de a dezlega probleme litigioase ce intră în sfera de înfăptuire a actului de justiţie şi transformarea procedurilor constituţionale în căi de atac sui generis pentru soluţionarea unor incidente procedurale din cauze aflate pe rolul instanţelor, ceea ce nu este în litera şi spiritul Constituţiei şi nici al jurisprudenţei Curţii Constituţionale. Or, de esenţa conflictului juridic de natură constituţională este ca intervenţia Curţii Constituţionale să apară doar atunci când autorităţile şi instituţiile publice menţionate în titlul III din Constituţie ignoră sau îşi asumă competenţe constituţionale de natură a crea blocaje instituţionale ce nu pot fi înlăturate în alt mod. 5. Natura juridică a protocoalelor Problema care se ridică în această cauză este dacă aceste protocoale încheiate între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Serviciul Român de Informaţii reprezintă acte administrative în sensul Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ şi, în ce măsură, aceste acte ar putea sta la baza situaţiei litigioase generatoare a unui aşa-zis conflict juridic de natură constituţională. Unicul scop al cererii de soluţionare a aşa-zisului „conflict juridic de natură constituţională“ formulate în prezenta cauză a fost, de fapt, acela de constatare a nelegalităţii protocoalelor încheiate în anii 2009 şi, respectiv, 2016 de PICCJ cu SRI. Or, Curtea Constituţională a statuat în numeroase decizii că eventuala nelegalitate a unui act, inclusiv administrativ, se poate stabili numai în faţa unei instanţe judecătoreşti, în caz contrar, Curtea creând ea însăşi un conflict juridic de natură constituţională cu instanţele judecătoreşti. Atribuţia Curţii Constituţionale de soluţionare a conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice nu a fost concepută de legiuitorul constituant ca o a treia cale distinctă de examinare a constituţionalităţii unor acte administrative normative sau individuale, remediul juridic pentru orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim fiind oferit de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, competenţa aparţinând unei instanţe judecătoreşti. Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 225 din 9 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 241 din 15 aprilie 2010, că, în materia actelor administrative emise de autorităţile publice, prevederile art. 126 alin. (6) din Constituţie garantează controlul judecătoresc asupra acestora, exercitat pe calea contenciosului administrativ. Instituţia contenciosului administrativ cuprinde ansamblul de reguli ale exercitării de către persoanele vătămate a unei acţiuni directe, în faţa instanţelor judecătoreşti competente, împotriva unui act administrativ apreciat ca fiind ilegal sau, după caz, împotriva refuzului unei autorităţi publice de a soluţiona o cerere în termenul prevăzut de lege. Totodată, instanţa de contencios constituţional, prin Decizia nr. 889 din 16 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 17 februarie 2016, a statuat că prevederile art. 52 din Constituţie reprezintă fundamentul constituţional principal al contenciosului administrativ, materie care îşi găseşte reflectarea, la nivelul legii, în dispoziţiile Legii contenciosului administrativ, mai exact în prevederile art. 1 alin. (1) şi (8) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, care recunosc persoanei vătămate într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, dreptul de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public. Legea contenciosului administrativ prevede în art. 2 alin. (1) lit. c) faptul că actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice. Din conţinutul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ rezultă că: - un act administrativ este fie cu caracter normativ, fie cu caracter individual, în funcţie de întinderea efectelor juridice pe care le produce ca întreg. Actul administrativ individual se caracterizează prin aceea că reprezintă o manifestare unilaterală de voinţă care generează, modifică sau stinge drepturi şi obligaţii în beneficiul sau în sarcina uneia sau mai multor persoane dinainte determinate. Actul administrativ normativ conţine reglementări cu caracter general, impersonal şi obligatoriu. - pentru a fi în prezenţa unui act administrativ trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: • actul să fie emis de o autoritate publică; • actul să fie emis în regim de putere publică; • actul să fie emis în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii; • actul să fie emis cu scopul de a da naştere, a modifica sau a stinge drepturi şi obligaţii. Totodată, potrivit art. 8 din Legea contenciosului administrativ, pot fi supuse controlului de legalitate actele administrative, tipice sau asimilate (refuzul nejustificat şi contractele administrative). Din punctul nostru de vedere, protocoalele de colaborare semnate de PICCJ cu SRI nu sunt acte administrative, deoarece nu prezintă trăsăturile caracteristice ale unui act administrativ tipic, astfel cum acestea sunt tranşate prin definiţia legală cuprinsă în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ. Chiar dacă aceste protocoale emană de la autorităţi publice, scopul emiterii lor nu a fost producerea de efecte juridice de sine stătătoare, specifice dreptului administrativ, întrucât le lipseşte dimensiunea de a da naştere, a modifica sau a stinge raporturi juridice, drepturi sau obligaţii în privinţa unui subiect de drept. Aceste protocoale reprezintă doar acte care stabilesc proceduri interne de lucru, de cooperare instituţională între cele două autorităţi menţionate anterior, respectiv Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Serviciul Român de Informaţii, mai exact de cooperare în domeniul securităţii naţionale, astfel cum acest concept este definit de Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, în vederea accesării şi utilizării unor proceduri (set de principii comune, etape/reguli procedurale) cu ocazia îndeplinirii atribuţiilor legale stabilite în competenţa acestor autorităţi. Totodată, protocoalele de colaborare sunt acte juridice bilaterale/multilaterale, care ar putea induce ideea de „contract“, deoarece elementul principal al unui contract îl reprezintă „acordul de voinţe“ (consimţământul), însă din punctul nostru de vedere nu se poate reţine că aceste acte juridice ar avea natura unor contracte administrative, asimilate actelor administrative, potrivit Legii contenciosului administrativ. Aceasta deoarece de esenţa contractelor administrative este faptul că ceea ce le guvernează este punerea în valoare a proprietăţii publice. Nu orice contract este asimilat actelor administrative, ci numai cele circumscrise celor patru categorii prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c) teza finală din Legea nr. 554/2004. Potrivit acestor din urmă dispoziţii legale se includ în categoria contractelor administrative, a căror încheiere, executare sau modificare este supusă cenzurii instanţei de contencios administrativ, contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice sau achiziţii publice. Întrucât nu se poate susţine că protocoalele de colaborare au ca obiect cele menţionate anterior, atunci concluzia firească este aceea că ele nu pot avea nici natura juridică a unor contracte administrative, asimilate actelor administrative, potrivit Legii contenciosului administrativ. De altfel, jurisprudenţa recentă, atât în materie civilă, cât şi în materie penală a instanţelor de drept comun, a relevat, de asemenea, că protocoalele de cooperare P.I.C.C.J. - S.R.I. nu sunt acte administrative de natură normativă şi, drept urmare, nu produc efecte faţă de alte persoane, fiind doar înscrisuri de organizare internă a unor instituţii. Astfel, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a de Contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 4.786/2/2017, conexat cu Dosarul nr. 6.770/2/2017 şi în care s-a pronunţat Sentinţa civilă nr. 3736 din 21 septembrie 2018 a stabilit că aceste protocoale nu sunt acte administrative, în sensul Legii contenciosului administrativ, ci simple înţelegeri între Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Serviciul Român de Informaţii, înţelegeri care nu au produs efecte juridice. Totodată, Curtea de Apel Bucureşti a motivat că scopul emiterii acestor protocoale nu a fost producerea de efecte juridice de sine stătătoare, specifice dreptului administrativ, ci doar stabilirea unor proceduri interne de lucru, de cooperare instituţională în domeniul securităţii naţionale, nefiind opozabile decât în relaţia dintre cele două instituţii, fără vreo valoare normativă. Acţiunea în contencios administrativ oferită de legiuitor prin art. 1 coroborat cu art. 8 din Legea nr 554/2004 pentru reclamarea unei vătămări într-un drept ori într-un interes legitim privat sau public, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, în scopul anulării actului, recunoaşterii dreptului pretins ori a interesului legitim şi reparării pagubei cauzate, este deschisă oricărei persoane vătămate, însă în condiţiile speciale prescrise de ansamblul normele cuprinse în legea cadru în materie, nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004 rezultă că una dintre condiţiile acţiunii în contencios administrativ este aceea ca aceasta să urmărească sancţionarea conduitei autorităţii publice transpuse în actul administrativ tipic sau asimilat, vătămător pentru persoana reclamantă. Astfel, pornind de la premisa clară că aceste două Protocoale nu pot fi acoperite de categoria actului administrativ asimilat, Curtea de Apel Bucureşti a expus în continuare argumentele pentru care cele două acte nu sunt nici acte administrative tipice, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Curtea a arătat de asemenea că, pentru ca un act să fie considerat act administrativ, condiţiile prevăzute de definiţia legală trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv să fie vorba despre un act unilateral emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, în scopul de a da naştere, a modifica sau a stinge drepturi şi obligaţii. Curtea de Apel Bucureşti a mai subliniat că nu toate actele unilaterale emise de autorităţile/instituţiile publice sunt acte administrative, ci numai cele care sunt emise în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a acesteia, cu scopul de a da naştere, a modifica sau a stinge drepturi şi obligaţii. Totodată, instanţa de contencios administrativ a apreciat că cele două Protocoale litigioase nu au trăsăturile caracteristice ale unui act administrativ tipic, chiar dacă acestea emană de la autorităţi publice, scopul emiterii lor nefiind producerea de efecte juridice de sine-stătătoare, specifice dreptului administrativ, ci doar stabilirea unor proceduri interne de lucru, de cooperare instituţională în domeniul securităţii naţionale, astfel cum acesta este definit de Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, în vederea accesării şi utilizării acestor proceduri (set de principii comune, etape/reguli procedurale, etc.) cu ocazia îndeplinirii atribuţiilor legale stabilite în competenţa celor două autorităţi, SRI şi PÎCCJ. Curtea de Apel Bucureşti a mai arătat că, în general, se recunoaşte posibilitatea emiterii unui act administrativ unilateral în comun de mai multe autorităţi publice, fiind vorba în această ipoteză de o manifestare de voinţă concordantă, exprimată în regim de putere publică, în vederea executării ori a organizării legii, iar nu de un acord de voinţă cu scopul de a da naştere, a modifica sau stinge drepturi şi obligaţii reciproce. Însă în cazul acţiunilor de faţă, dimpotrivă, cele două Protocoale reprezintă un acord de voinţă prin care cele două instituţii publice, în îndeplinirea obligaţiilor lor legale în domeniul securităţii naţionale, au stabilit conţinutul dreptului şi obligaţiei corelative de cooperare instituţională în domeniile legale specializate (ale combaterii şi prevenirii terorismului, criminalităţii organizate, traficului de persoane, traficului şi consumului ilicit de droguri, protecţiei informaţiilor clasificate, regimul străinilor în România, declararea indezirabililor pe teritoriul României etc.), cooperare constând în: (termeni folosiţi de Protocoale) transmiterea de informaţii, valorificarea acestora, schimbul de informaţii, date, documente şi materiale, punerea la dispoziţie a informaţiilor relevante şi utile, corelarea activităţilor, acordarea de asistenţă de specialitate din partea SRI, transmiterea reciprocă a rezultatelor analizei asupra criminalităţii, elaborarea şi derularea de către părţi de strategii, acţiuni şi programe comune etc. Or, faţă de conţinutul prezentat mai sus, instanţa de contencios administrativ a apreciat că cele două protocoale, încheiate în cadrul activităţii de colaborare a celor două autorităţi publice, nu întrunesc toate caracterele juridice ale actului administrativ, aşa cum sunt acestea trasate de definiţia legală cuprinsă în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr 554/2004. Mai exact, celor două Protocoale le lipseşte dimensiunea de a da naştere, a modifica sau a stinge raporturi juridice, cu alte cuvinte de a produce, prin ele însele, efecte juridice (de a naşte/modifica/stinge drepturi sau obligaţii în privinţa unui subiect de drept/cerc de subiecţi), fiind, dimpotrivă, acte ce stabilesc proceduri de lucru interne/de cooperare instituţională la nivelul celor două instituţii care le-au semnat, SRI şi PÎCCJ. Aşadar, pornind de la definiţia actului administrativ unilateral, Curtea de Apel Bucureşti a arătat că, manifestarea de voinţă a celor două instituţii semnatare a Protocoalelor, SRI şi PÎCCJ, nu s-a circumscris noţiunii de manifestare de voinţă concordantă, prin care să se asigure organizarea legii/executarea în concret a legii, în scopul naşterii, modificării sau stingerii de raporturi juridice, ci a fost în sensul adoptării, prezentării, descrierii unor proceduri interne de cooperare/colaborare instituţională, impuse de dispoziţiile legale în materie de securitate naţională a României, cu scopul de a da un conţinut clar şi, totodată, comun unui set de reguli, proceduri în cadrul cooperării instituţionale legale. Iar această cooperare instituţională legală era prevăzută în dispoziţiile legale din cuprinsul actelor normative ce au fost indicate ca stând la baza semnării Protocoalelor, prin expresii folosite de legiuitor, astfel: „SRI colaborează cu … Ministerul Public, (…); organele prevăzute … au obligaţia să-şi acorde reciproc sprijinul necesar…; cooperarea în domeniu se realizează ca Sistem naţional de prevenire şi combatere a terorismului, (…), la care participă următoarele autorităţi şi instituţii publice: a) Serviciul Român de Informaţii, cu rol de coordonare tehnică; (…) q) Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; (…); stabilirea procedurilor de comunicare prin protocoale semnate de instituţiile implicate; încheierea de noi protocoale de colaborare şi renegocierea protocoalelor deja încheiate; instituţiile competente în realizarea verificărilor de securitate cooperează, pe bază de protocoale, în îndeplinirea sarcinilor şi obiectivelor propuse.“ Prin urmare, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că manifestarea de voinţă a celor două instituţii publice semnatare (instituţii cu competenţe şi atribuţii legale în domeniul securităţii naţionale şi în domeniile specializate arătate), în sensul configurării conţinutului dreptului/obligaţiei de cooperare/ colaborare instituţională, prin stabilirea unui corp comun de reguli interne de urmat de către acestea, cu ocazia diferitelor proceduri, inclusiv judiciare, nu a fost exprimată în regim de putere publică şi nici nu a fost emisă în vederea executării/organizării în concret a legii, nefiind aptă, prin ea însăşi, a schimba realitatea juridică prin naşterea/modificarea sau stingerea de raporturi juridice, raporturi ce se stabilesc în planul contenciosului administrativ între emitent/titularul conduitei administrative şi destinatarul pretins vătămat (uneori, terţ). Aşadar, Curtea de Apel Bucureşti a mai arătat că nu orice manifestare de voinţă a unei autorităţi/instituţii publice poate avea valenţele unui act administrativ, ci numai aceea făcută cu intenţia de a produce efecte juridice concrete (a naşte/modifica sau stinge raporturi juridice). De altfel, doar actele administrative care sunt producătoare de efecte juridice pot vătăma drepturi sau interese legitime ale persoanelor, acestea constituind, în concepţia legiuitorului constituant şi a celui infraconstituţional, constante ale dreptului de a exercita acţiunea în contencios administrativ. De asemenea, Tribunalul Bucureşti, în Dosarul nr. 15.884/3/2016, pronunţându-se asupra unei chestiuni prealabile invocate de părţi, prin încheierea din 5 iulie 2018, a decis că, „în concret, în speţa de faţă se solicită a se constata că Protocolul încheiat între Serviciul Român de Informaţii şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este un act administrativ de a cărui validitate depinde legalitatea unor probe administrate în cursul urmăririi penale, respectiv interceptările realizate de acest serviciu, ale căror transcrieri se află la dosarul cauzei. Faţă de argumentele doctrinare expuse anterior, se reţine că Protocolul nu îndeplineşte condiţiile unui act administrativ, respectiv nu a fost emis de autoritatea publică prevăzută de lege. Cele două entităţi care au participat la încheierea acestui Protocol nu sunt autorităţi publice în sensul art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, ci reprezintă, fiecare în parte, o instituţie publică care nu este similară cu noţiunea de autoritate publică definită de Legea contenciosului administrativ. Ca atare, chestiunea invocată în apărare este apreciată de Tribunal ca excedând dispoziţiilor art. 52 C.pr.pen., întrucât nu reprezintă o chestiune prealabilă de a cărei soluţionare depinde fondul cauzei“. Soluţiile prezentate anterior sunt, de altfel, concordante cu jurisprudenţa constantă a instanţei supreme. Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal, prin Decizia nr. 4.257 din 12 noiembrie 2014, definitivă, a apreciat că un protocol încheiat în baza colaborării a două autorităţi publice nu reprezintă act administrativ, în sensul prevăzut de art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, nefiind un act administrativ unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice. De asemenea, instanţa supremă - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin deciziile nr. 5.163 din 25 aprilie 2013 şi nr. 505 din 5 februarie 2014, cu privire la natura juridică a „protocolului“ a reţinut că „în general, se recunoaşte posibilitatea emiterii actului administrativ unilateral în comun de mai multe autorităţi publice, însă în această situaţie este vorba de o manifestare de voinţă concordantă, exprimată în vederea executării ori a organizării executării legii, şi nu de un acord de voinţă cu scopul de a da naştere, a modifica şi a stinge drepturi şi obligaţii… Protocolul şi actul adiţional reprezintă un acord de voinţă prin care cele două instituţii, în îndeplinirea obligaţiei legale de colaborare, stabilesc conţinutul obligaţiei şi dreptului corelativ de furnizare a datelor sus menţionate. Manifestarea lor de voinţă nu este în sensul emiterii unei manifestări de voinţă concordante … Este evident că protocolul în discuţie nu are caracter normativ, ci este un act intern al celor două instituţii având ca obiect un schimb de informaţii între cele două autorităţi“. 6. Verificarea legalităţii administrării probelor este de competenţa exclusivă a instanţelor de judecată. Judecătorii nu au avut cunoştinţă de existenţa protocoalelor de colaborare dintre PICCJ şi SRI şi, nefiind în măsură a le analiza, niciunul dintre aceste protocoale nu a fost de natură să-i influenţeze în luarea hotărârilor judecătoreşti. Ca atare, este evident că nicio decizie judecătorească nu s-a putut fundamenta pe aceste instrumente de informare, mai cu seamă că judecătorul s-a pronunţat doar asupra actelor de urmărire penală îndeplinite de organele judiciare şi asupra probelor obţinute de către acestea. Actele de urmărire penală sunt supuse cenzurii judecătorului sau instanţei de judecată şi ele sunt sau nu legale, în raport cu legea în vigoare la momentul efectuării lor, şi nu în raport cu existenţa vreunui protocol interinstituţional. Totodată, nu poate fi vorba nici despre imposibilitatea persoanelor acuzate de a invoca, pe durata urmăririi penale sau a judecăţii, nulităţile prevăzute de Codul de procedură penală privind eventualul mod nelegal de administrare a probelor, nulităţi pe care legiuitorul le-a prevăzut în vederea protejării dreptului constituţional la apărare al persoanei, a dreptului la un proces echitabil si la acces efectiv la justiţie şi nici despre imposibilitatea instanţelor de a se pronunţa efectiv pe legalitatea acestor probe. Pe de altă parte, în situaţia unei suspiciuni de încălcare a competenţei funcţionale în efectuarea urmăririi penale, verificarea legalităţii administrării probelor este de competenţa exclusivă a instanţelor de judecată, având în vedere că toţi magistraţii au drept de acces la informaţii clasificate, iar avocatului inculpatului i se poate acorda acest acces la cerere. Înalta Curte de Casaţie si Justiţie -Secţiile Unite, prin Decizia pronunţată în recurs în interesul legii nr. 477/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15.10.2012, a reţinut că orice activităţi de supraveghere tehnică realizate de alte organe decât cele de urmărire penală sunt sancţionate cu nulitatea relativă, în raport cu succesiunea în timp a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 51/2016 şi nr. 302/2017 şi prezumţia de constituţionalitate a oricărei dispoziţii legale, impunându-se analizarea condiţiei suplimentare a producerii unei vătămări a drepturilor părţilor ori ale altor subiecţi procesuali principali şi respectiv a posibilităţii înlăturării vătămării altfel decât prin desfiinţarea actului. Prin această hotărâre, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consfinţeşte, astfel, principiul aprecierii suverane a instanţelor de judecată asupra unor posibile încălcări ale dispoziţiilor legale survenite cu ocazia punerii în executare a procedeelor probatorii ale supravegherii tehnice, aprecierea coroborării lor cu alte elemente probatorii şi relevanţa acestora în susţinerea acuzaţiilor aduse inculpaţilor. De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că efectele Deciziei nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale se referă la măsurile de supraveghere tehnică dispuse în baza actualului Cod de procedură penală şi nu pot fi extinse şi asupra dispoziţiilor statuând în aceeaşi materie din codul anterior, norme penale prezumate constituţionale şi apreciate ca atare de către instanţa de contencios constituţional în mai multe decizii, în caz contrar demersul conducând la nesocotirea principiului instituit de art. 147 alin. 4 din Constituţie şi acordării unor valenţe mai largi efectelor deciziei sub aspectul întinderii lor în timp decât cele ale abrogării normei. Prin urmare, nu se poate susţine -aşa cum a arătat autorul sesizării - că Ministerul Public ar fi determinat judecătorii, prin încheierea acestor protocoale, să se supună nu doar legii, ci şi unor protocoale de cooperare secretă cu SRI şi nici că aceştia ar fi judecat cauzele, fără să cunoască, în baza unor probe adunate în temeiul acestor protocoale secrete, care le-au scăpat cenzurii lor. O interpretare în acest sens ar conduce la situaţii inacceptabile, în care orice pretinsă neaplicare sau aplicare pretins greşită a dispoziţiilor unei legi (nu a Constituţiei României) unei situaţii de fapt specifice, stabilite într-un anumit dosar, să poată face obiectul unei sesizări pentru soluţionarea unui pretins conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească şi autoritatea legislativă. Nu se poate profita de echivocul promovat intens mediatic al „caracterului nelegal“ al protocoalelor P.I.C.C.J. - S.R.I., pentru a se anula toate eforturile justiţiei penale din ultimii ani, în măsura în care nu se dovedeşte existenţa unor reale probleme de fond, pentru care există, oricum, remedii legale în cazurile individuale. Încercarea de distorsionare a conţinutului protocolului încheiat de P.I.C.C.J. cu S.R.I. în anul 2009 - în direcţia invocării generalizate, în toate cauzele penale, a necompetenţei funcţionale a organelor judiciare în efectuarea urmăririi penale, sancţionabilă cu nulitatea absolută şi cu consecinţa excluderii tuturor probelor obţinute în acest context - este lipsită de fundament juridic şi trebuie combătută, inclusiv prin prisma atingerii aduse înseşi securităţii raporturilor juridice ce au fundamentat, la un moment dat, condamnări penale, ce nu mai pot fi repuse în discuţie prin artificii nelegale şi de natură a contraveni jurisprudenţei CEDO. În opinia majoritară s-a apreciat că, prin încheierea celor două protocoale de colaborare între Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Serviciul Român de Informaţii, a fost generat un conflict juridic de natură constituţională, iar soluţia rezolvării acestui conflict a fost aceea de a solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi celorlalte instanţe judecătoreşti, precum şi Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi unităţilor subordonate, să verifice, în cauzele pendinte, în ce măsură s-a produs o încălcare a dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală şi să dispună măsurile legale corespunzătoare. A admite faptul că în cadrul contenciosului constituţional se poate dispune obligarea autorităţilor publice (s.n. în speţă, a instanţelor de judecată şi a Ministerului Public) la efectuarea unor activităţi care, potrivit legii, le incumbă oricum acestora, ar avea semnificaţia unei schimbări a statutului Curţii Constituţionale, din arbitru între puterile statului, în parte componentă a uneia dintre acestea. Din punctul nostru de vedere, instanţa de contencios constituţional a depăşit cadrul specific de soluţionare a unui conflict juridic de natură constituţională, încălcând astfel dispoziţiile art. 142 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora „este garantul supremaţiei Constituţiei“. Soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională nu poate avea semnificaţia încălcării chiar de către instanţa de contencios constituţional a competenţei altei autorităţi publice, de aceea examenul său este circumscris normelor şi principiilor constituţionale, şi nu trebuie să transgreseze cadrul constituţional, pentru a analiza fapte şi acţiuni concrete în raport cu norme cu caracter infraconstituţional. 7. Schimbarea, prin Decizia Curţii Constituţionale, a calităţii pe care autorul sesizării i-a conferit-o Parlamentului României, în cadrul prezentului conflict juridic de natură constituţională Prin soluţia adoptată, admiţând existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public - PICCJ şi Parlament, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, pe de altă parte, instanţa de contencios constituţional a schimbat practic calitatea Parlamentului, din „persoană vătămată“, respectiv autoritatea aparent lezată, aşa cum acesta s-a declarat în conţinutul sesizării formulate şi l-a găsit, în urma judecăţii, chiar „agresor“ al Constituţiei. Conflictul cu care autorul sesizării a învestit Curtea Constituţională s-a susţinut de către acesta a fi între Ministerul Public - PICCJ, pe de o parte, şi Parlamentul României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, pe de altă parte. Prin soluţia pronunţată, instanţa de contencios constituţional a constatat însă existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public - PICCJ şi Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, pe de altă parte. Practic, instanţa de contencios constituţional a decis că atât Ministerul Public - PICCJ, cât şi Parlamentul României, prin lipsa unui control efectiv pe care Comisia parlamentară asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii se impunea a-l efectua şi prin votarea, chiar de către Parlament, a rapoartelor de activitate a Serviciului Român de Informaţii, care conţineau referiri la încheierea şi conţinutul protocoalelor, au încălcat Constituţia. 8. Autorităţile publice constituţionale ce pot fi părţi în cadrul unui conflict juridic de natură constituţională Potrivit art. 146 lit. e) din Constituţia României „Curtea Constituţională soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice“. Textul constituţional al art. 146 lit. e) operează o distincţie între două categorii de subiecte de drept: titularii dreptului de a sesiza Curtea Constituţională, enumeraţi expres de norma constituţională, respectiv autorităţile publice care pot avea calitatea de parte în conflict, şi are ca scop delimitarea calităţilor procesuale ale acestora în cauza dedusă judecăţii Curţii. Astfel, prima categorie, prin formularea cererii de sesizare a Curţii, acţionează în virtutea dreptului conferit de Constituţie, fără a dobândi calitatea procesuală de parte a conflictului, în vreme ce a doua categorie dobândeşte calitatea procesuală de parte a conflictului. Subiectele de drept pe care Legea fundamentală, în art. 146 lit. e), le îndrituieşte a sesiza Curtea sunt limitativ prevăzute, respectiv acestea sunt Preşedintele României, preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, prim-ministrul şi preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii. Practic, dispoziţia constituţională nu distinge, după cum autorităţile pe care aceste subiecte de drept le reprezintă, sunt sau nu părţi în conflictul cu care sesizează Curtea. Sub aspectul titularului dreptului de a sesiza Curtea Constituţională, instanţa de contencios constituţional a dezvoltat o bogată jurisprudenţă (Decizia nr. 270 din 10 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 15 aprilie 2008, Decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 800 din 28 noiembrie 2012, Decizia nr. 460 din 3 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 decembrie 2013, Decizia nr. 261 din 8 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 17 aprilie 2015, Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 14 martie 2017, paragraful 55, sau Decizia nr. 757 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2018, paragraful 59, sau Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 7 iunie 2018, paragrafele 53 şi 54). De asemenea, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale [a se vedea Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, paragraful 55], autorităţile publice care ar putea fi implicate într-un conflict juridic de natură constituţională sunt numai cele cuprinse în titlul III din Constituţie, şi anume: Parlamentul, alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, Preşedintele României, ca autoritate publică unipersonală, Guvernul, organele administraţiei publice centrale şi ale administraţiei publice locale, precum şi organele autorităţii judecătoreşti [Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 7 noiembrie 2017, paragraful 58], respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii [Decizia nr. 988 din 1 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 784 din 24 noiembrie 2008]. Este adevărat că, potrivit art. 1 din Legea nr. 14/1992, „activitatea Serviciului Român de Informaţii este controlată de Parlament. Anual sau când Parlamentul hotărăşte, directorul Serviciului Român de Informaţii prezintă acestuia rapoarte referitoare la îndeplinirea atribuţiilor ce revin Serviciului Român de Informaţii, potrivit legii. În vederea exercitării controlului concret şi permanent, se constituie o comisie comună a celor două Camere. Organizarea, funcţionarea şi modalităţile de exercitare a controlului se stabilesc prin hotărâre adoptată de Parlament“. Potrivit art. 1 alin. (3) din Hotărârea Parlamentului României nr. 30/1993 privind organizarea şi funcţionarea Comisiei comune permanente a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 371 din 18 mai 2017, cu modificările şi completările ulterioare, „Comisia veghează la îndeplinirea de către Serviciul Român de Informaţii a misiunilor ce îi revin în conformitate cu prevederile legale în vigoare şi efectuează un control concret şi permanent asupra activităţilor Serviciului Român de Informaţii“. În exercitarea controlului concret şi permanent asupra Serviciului Român de Informaţii, potrivit art. 5 din hotărâre, comisia se informează permanent şi sistematic cu privire la organizarea şi desfăşurarea activităţii Serviciului Român de Informaţii, verifică concordanţa activităţii Serviciului Român de Informaţii cu Strategia naţională de apărare, precum şi cu politicile şi strategiile de securitate aprobate, monitorizează modul de îndeplinire de către Serviciul Român de Informaţii a cerinţelor legale în ceea ce priveşte măsurile care presupun restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Totodată, potrivit art. 12 din Hotărârea nr. 30/1993, „lucrările şi actele comisiei se supun prevederilor Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, cu modificările şi completările ulterioare“. Aşadar, unica competenţă a comisiei parlamentare menţionate mai sus este aceea de a verifica activitatea Serviciului Român de Informaţii, de a realiza, în concret, un control parlamentar asupra unei entităţi aparţinând puterii executive. Or, Comisia parlamentară de control a activităţii SRI nu a reţinut, de-a lungul timpului, nicio neregulă concretă legată de existenţa protocoalelor, despre a căror existenţă a cunoscut, în virtutea obligaţiei de supervizare. În sensul celor menţionate mai sus invocăm, cu titlu de exemplu, concluzia la care această comisie a ajuns cu prilejul verificării activităţii SRI pentru anul 2014 şi care este concretizată în raportul întocmit în acest sens, respectiv: „Comisia a constatat că Serviciul Român de Informaţii în anul 2014 şi-a desfăşurat activitatea cu respectarea strictă a prevederilor constituţionale, a reglementărilor naţionale în materie, precum şi a normelor naţionale, comunitare şi internaţionale referitoare la protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului, fapt ce a asigurat legalitatea şi corectitudinea proiectelor de realizare a securităţii naţionale“. Constatări similare se regăsesc şi în Rapoartele aceleiaşi Comisii comune parlamentare, care au vizat activitatea Serviciului Român de Informaţii în anii 2011 şi 2012. În opinia majoritară s-a susţinut că textul art. 146 lit. e) din Constituţie conferă Curţii Constituţionale nu numai atribuţia de a constata existenţa conflictelor juridice de natură constituţională, ci şi pe aceea de a soluţiona aceste conflicte. Prin urmare, s-a mai arătat că, în exercitarea acestei atribuţii, instanţa de contencios constituţional aplică o procedură în două trepte, şi anume analiza existenţei conflictului juridic de natură constituţională şi, în măsura unui răspuns afirmativ, indicarea conduitei de urmat de către autorităţile publice implicate în conflict. Deşi instanţa de contencios constituţional a decis că protocolul încheiat în anul 2009 între PICCJ şi SRI încalcă Constituţia, iar protocolul încheiat în anul 2016, între aceleaşi instituţii, dar având alţi semnatari în calitate de conducători ai celor două instituţii, încalcă parţial Constituţia şi, deşi a apreciat că şi Parlamentul, alături de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ar fi încălcat Constituţia - prin lipsa unui control efectiv pe care Comisia parlamentară asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii se impunea a-l efectua şi prin votarea, chiar de către Parlament, a rapoartelor de activitate a Serviciului Român de Informaţii, care conţineau referiri la încheierea şi conţinutul protocoalelor -, soluţia pronunţată nu conţine nicio referire la faptul că Parlamentul, în calitate de legiuitor, ar trebui să facă ceva, să acţioneze într-un anume mod, ci, din contră, statuează drept cale de rezolvare a aşa-zisului conflict, doar ca instanţele de drept comun şi, respectiv, parchetele să efectueze verificări, să respecte şi să judece în cauzele/dosarele aflate în curs de judecată sau de urmărire penală, conform Codului de procedură penală, respectiv să constate în ce măsură s-a produs o încălcare a dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală şi să dispună măsurile legale corespunzătoare, ceea ce acestor organe judiciare oricum le incumba ca obligaţie, conform atribuţiilor stabilite prin legile lor de organizare şi funcţionare. * Pentru toate aceste considerente apreciem că, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin încheierea celor două protocoale de colaborare cu Serviciul Român de Informaţii, şi-a exercitat competenţele prevăzute de Constituţie şi lege, fără să îşi aroge competenţe care, potrivit Constituţiei, să aparţină Parlamentului, astfel că nu se poate pune în discuţie o eventuală încălcare a principiului colaborării loiale între puterile statului, astfel cum acest principiu a fost dezvoltat şi explicitat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale ca reprezentând o prelungire a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 12 noiembrie 2010, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1 din 4 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 23 februarie 2011, Decizia nr. 460 din 13.11.2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 09.12.2013, Decizia nr. 261 din 08.04.2015, paragraful 49, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 17.04.2015, Decizia nr. 68 din 27.02.2017, paragraful 123, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 14.03.2017, şi Decizia nr. 611 din 03.10.2017, paragraful 139, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 07.11.2017). * * * Faţă de toate aspectele menţionate mai sus, considerăm că: - în cauză nu a existat şi nu există un conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de-o parte, şi Parlamentul României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, pe de altă parte, deoarece nu sunt întrunite elementele constitutive ale unui conflict juridic de natură constituţională, astfel cum acestea au fost stabilite în jurisprudenţa Curţii, în cadrul fixat chiar de instanţa de contencios constituţional pentru acest tip de cauze; – conduita Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de a încheia protocoale cu Serviciul Român de Informaţii nu a fost de natură a determina un blocaj instituţional, întrucât, prin conţinutul lor, aceste protocoale nu au reprezentat decât o detaliere a modului în care fiecare dintre cele două instituţii se impunea a-şi exercita atribuţiile conferite de lege în domeniile menţionate expres în cele două protocoale, astfel că: – nu s-a putut stabili o depăşire din partea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a limitelor de competenţă pe care legea i le conferă; – nu s-a putut stabili o imixtiune din partea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în competenţele conferite de Legea fundamentală Parlamentului României; – nu s-a putut stabili o încălcare a principiului cooperării loiale între autorităţi din partea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Judecători, prof. univ. dr. Mircea Ştefan Minea dr. Livia Doina Stanciu OPINIE CONCURENTĂ 1. Analizând cele două protocoale, respectiv „Protocolul de cooperare între Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Serviciul Român de Informaţii pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin în domeniul securităţii naţionale“ (Protocolul nr. 003064 din anul 2009) şi „Protocolul privind organizarea cooperării între Serviciul Român de Informaţii şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin, potrivit legii“ (Protocolul nr. 03656 din anul 2016), se observă că acestea au, într-o măsură semnificativă, temeiuri legale diferite, cel puţin sub aspectul invocării unor hotărâri ale Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (CSAT). Astfel, se constată că Protocolul nr. 003064 din 2009 are temeiuri diverse, eterogene (în ce priveşte forţa juridică a actului respectiv, materia sa, domeniul de reglementare). Nu aceeaşi este situaţia Protocolului nr. 03656 din 2016, care se întemeiază exclusiv pe prevederi ale unor norme legislative primare (Legea fundamentală, lege sau ordonanţă de urgenţă a guvernului) în cauzele privitoare la infracţiunile contra securităţii naţionale prevăzute în titlul X din Codul penal, infracţiunile de terorism şi cele săvârşite de cadrele militare ale Serviciului Român de Informaţii, în aplicarea prevederilor art. 138-144 din Codul de procedură penală. Totodată, sunt invocate prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal, care, la art. IV pct. 1, stabilesc fără echivoc faptul că: „...Condiţiile concrete de acces la sistemele tehnice al organelor judiciare se stabilesc prin protocoale de cooperare încheiate între Serviciul Român de Informaţii cu Ministerul Public, Ministerul Afacerilor Interne, precum şi cu alte instituţii în cadrul cărora îşi desfăşoară activitatea, în condiţiile art. 57 alin. (2) din Codul de procedură penală, organele de cercetare penală speciale“. Distinct de acesta, însă, Protocolul nr. 003064 din 2009 se întemeiază şi pe prevederile a nu mai puţin de 9 hotărâri ale CSAT. 2. Consiliul Suprem de Apărare a Ţării este o autoritate de nivel constituţional, consacrată de cap. V Administraţia publică din Constituţie, secţiunea I Administraţia publică centrală de specialitate, art. 119, astfel: „Art. 119: Consiliul Suprem de Apărare a Ţării organizează şi coordonează unitar activităţile care privesc apărarea ţării şi securitatea naţională, participarea la menţinerea securităţii internaţionale şi la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară, precum şi la acţiuni de menţinere sau de restabilire a păcii“. Astfel cum doctrina a subliniat de-a lungul timpului, acest organism nu reprezintă un „guvern paralel“, ci o autoritate a administraţiei publice centrale, autonomă faţă de Guvern (nu atât în ceea ce priveşte componenţa sa, o parte dintre membrii Guvernului fiind şi membri CSAT, în condiţiile legii, ci sub aspectul atribuţiunilor sale distincte), care este prezidată de Preşedintele României. Se constată că sfera atribuţiilor CSAT a fost lărgită odată cu revizuirea Constituţiei, în anul 2003, din raţiuni ce vizau în mod esenţial aderarea României la Tratatul Nord-Atlantic (NATO), respectiv regândirea mecanismelor forţelor armate, în contextul integrării României în Uniunea Europeană, dar aceste atribuţii rămân stabilite expres şi limitativ în textul constituţional - aspect specific autorităţilor publice instituite prin voinţă constituantă. Prin urmare, din coroborarea textului constituţional cu cel al legii, rezultă că atribuţiile CSAT se referă la securitatea ţării şi apărarea naţională, în general, precum şi la coordonarea unitară a participării forţelor armate române la menţinerea securităţii internaţionale, acţiuni de menţinere şi restabilire a păcii, apărarea în sisteme de alianţă militară etc. (a se vedea, cu privire la atribuţiile CSAT, prevederile art. 4 din Legea nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării). 3. Totuşi, cel puţin una dintre hotărârile CSAT la care face referire Protocolul nr. 003064 din 2009 are în vedere aspecte diferite de scopul şi activităţile principale ale CSAT, ea referindu-se la combaterea corupţiei, fraudei şi spălării banilor (Hotărârea CSAT nr. 17/2005). Fără a ignora faptul că problematica marii criminalităţi poate şi trebuie să constituie o preocupare a autorităţilor publice cu competenţe în materie, necesitând a fi abordată în mod sistematic şi integrat, rămâne cu totul neclară şi lipsită de temei constituţional introducerea în cadrul competenţelor CSAT şi reflectarea subsecventă în cadrul protocolului anterior amintit a unor aspecte ce ţin de aplicarea legii penale şi procesual penale - aspecte ce cad sub incidenţa autorităţii judecătoreşti, potrivit cap. VI din Constituţie - Autoritatea judecătorească, secţiunea 1 Instanţele judecătoreşti şi secţiunea a 2-a Ministerul Public (a se vedea, cu titlu exemplificativ, art. 124, art. 126, art. 131, art. 132 din Constituţia României). 4. În acest mod se creează cadrul pentru ca o autoritate a administraţiei publice centrale - CSAT - să intervină în mod nepermis în cadrul competenţelor autorităţii judecătoreşti, fiind susceptibilă de a adăuga la lege, respectiv la cadrul normativ ce reglementează urmărirea penală, şi excedând astfel cadrului constituţional, consacrat de articolele din Constituţie mai sus citate. O dificultate majoră în restabilirea ordinii juridice constituţionale este generată şi de faptul că respectivele hotărâri ale CSAT nu sunt publice (nefiind cert nici dacă şi-au păstrat sau nu caracterul secret, respectiv nivelul de secretizare, şi nici măcar dacă mai sunt în vigoare). În condiţiile în care aceste informaţii nu au fost accesibile Curţii Constituţionale, afectarea de către CSAT a cadrului legal şi constituţional - inclusiv prin determinarea încheierii/definirea temeiului respectivului protocol şi a activităţilor care s-au desfăşurat în baza acestuia - poate fi presupusă sau chiar evidentă, dar rămâne nelămurită. La nivel de principiu, stabilirea conduitei părţilor în conflict ar trebui precedată de constatarea şi completarea în mod corespunzător a însuşi temeiului conflictului juridic de natură constituţională, şi anume hotărârile CSAT, precum şi a modului în care CSAT ar fi putut orienta/direcţiona activitatea respectivelor autorităţi şi instituţii publice, în acest fel. 5. Mai mult, din actele depuse la dosarul cauzei nu se poate constata faptul că Parlamentul şi-a îndeplinit obligaţia de a examina şi verifica, în mod efectiv şi nu doar formal, activitatea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, aşa cum este expres stipulat în art. 2 al Legii nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, astfel: „Art. 2 - Activitatea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării este supusă examinării şi verificării parlamentare.“ 6. În privinţa naturii juridice a actului intitulat „protocol“: acesta este, sub aspect juridic, un act administrativ cu caracter normativ care, în doctrina şi legislaţia altor state europene, poartă denumirea de „regulament“. În acest sens, actul îndeplineşte ansamblul trăsăturilor prevăzute în definirea legală a acestei categorii de acte juridice. 7. Astfel, potrivit art. 2 alin. 1. lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, prin act administrativ se înţelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică, în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice. De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. 1 lit. b) din aceeaşi lege, autoritate publică este orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public. Din examinarea acestor texte legale rezultă că, pentru a fi în prezenţa unor acte administrative, este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii: să fie emise de autorităţi publice, acţionând în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public; să fie emise în vederea executării ori a organizării executării legii; să fie emise pentru a statua raporturi juridice; să aibă un caracter unilateral. 8. Apare evident că actele juridice purtând titulatura de protocol au fost emise de autorităţile publice semnatare, acţionând în regim de putere publică, pentru satisfacerea - în concepţia autorilor acestora - a unor interese publice şi în vederea executării ori a organizării executării legii, precum şi pentru a crea anumite raporturi juridice concrete între aceste instituţii şi între persoanele care funcţionează în cadrul lor. 9. Cu privire la caracterul unilateral al acestui tip de act trebuie subliniat că acesta se conservă şi atunci când actul este emis de două sau mai multe autorităţi publice împreună, dacă se păstrează celelalte trăsături menţionate anterior. 10. În acest sens, esenţial pentru determinarea caracterului său unilateral nu este criteriul cantitativ, al numărului de autori/semnatari ai acestuia, ci criteriul calitativ al conţinutului său. Sub acest aspect, este unilateral actul juridic care se adresează îndeosebi şi în mod preponderent nu conduitei autorilor/semnatarilor actului, ci a altor subiecte de drept (în cauza de faţă - procurori, respectiv, ofiţeri, experţi etc.), terţe în raport cu edictarea acelui act. Ca aspect teoretic şi practic (jurisprudenţial), o asemenea distincţie privind caracterul unilateral al actului juridic, după conţinutul său, este deja un loc comun în doctrina şi jurisprudenţa altor state europene^1. ^1 R. Chapus, Droit administratif général, tome 1, par. 541, Montchrestien, Paris. Toate aspectele mai sus precizate sunt în considerarea faptului că, în temeiul normelor stabilite de protocoale, au fost reglementate activităţi ale unor persoane din cadrul instituţiilor semnatare, privind urmărirea penală, în mod esenţial privind mandatele de supraveghere tehnică, precum şi alte aspecte considerate a fi de cooperare interinstituţională. 11. De principiu, în cauzele complexe, cum sunt şi cele privind conflictele juridice de natură constituţională, în etapa pregătitoare/prealabilă dezbaterilor, au o importanţă specială actele, documentele şi informaţiile complete, relevante, care provin de la autorităţile publice sau alte persoane juridice sau organizaţii care fie sunt părţi ale conflictului juridic de natură constituţională, fie sunt terţi, însă asupra lor se pot răsfrânge consecinţele unei decizii de constatare a acestuia. De altfel, acestea au obligaţia, în temeiul art. 76 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, să comunice informaţiile, documentele şi actele pe care le deţin, dacă ele sunt cerute de Curtea Constituţională pentru realizarea atribuţiilor sale, respectiv pentru a-şi fundamenta soluţia adoptată în cauză. Astfel, este de subliniat faptul că sfera subiectelor între care pot purta conflicte juridice de natură constituţională este circumscrisă expres de dispoziţiile Constituţiei, astfel cum au fost ele interpretate în jurisprudenţa Curţii (respectiv autorităţile publice consacrate de titlul III din Constituţie), dar efectele deciziei de constatare a unui conflict juridic de natură constituţională pot fi nu numai directe, ci şi indirecte sau chiar difuze, cu privire la alte entităţi sau persoane. Judecător, conf. univ. dr. Simona-Maya Teodoroiu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
