Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 2.382/1/2021
┌─────────────┬────────────────────────┐
│ │- preşedintele Înaltei │
│Corina-Alina │Curţi de Casaţie şi │
│Corbu │Justiţie - preşedintele │
│ │completului │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Daniel │- preşedintele Secţiei │
│Grădinaru │penale │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Laura-Mihaela│- preşedintele Secţiei I│
│Ivanovici │civile │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Marian Budă │- preşedintele Secţiei a│
│ │II-a civile │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Denisa │- preşedintele Secţiei │
│Angelica │de contencios │
│Stănişor │administrativ şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Simona Elena │- judecător la Secţia │
│Cîrnaru │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Dan Andrei │- judecător la Secţia │
│Enescu │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Rodica Cosma │- judecător la Secţia │
│ │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Mircea │- judecător la Secţia │
│Mugurel Şelea│penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Francisca │- judecător la Secţia │
│Maria Vasile │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Anca Mădălina│- judecător la Secţia │
│Alexandrescu │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Săndel Lucian│- judecător la Secţia │
│Macavei │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Eleni │- judecător la Secţia │
│Cristina │penală │
│Marcu │ │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Constantin │- judecător la Secţia │
│Epure │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Laura Mihaela│- judecător la Secţia │
│Soane │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Alin Sorin │- judecător la Secţia │
│Nicolescu │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Lucia Tatiana│- judecător la Secţia │
│Rog │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Ştefan Pistol│- judecător la Secţia │
│ │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Andrei │- judecător la Secţia │
│Claudiu Rus │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Denisa Livia │- judecător la Secţia I │
│Băldean │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Mari Ilie │- judecător la Secţia I │
│ │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Petronela │- judecător la Secţia a │
│Iulia Niţu │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Rodica Dorin │- judecător la Secţia a │
│ │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia de│
│Maria Andrieş│contencios administrativ│
│ │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Adina │- judecător la Secţia de│
│Georgeta │contencios administrativ│
│Ponea │şi fiscal │
└─────────────┴────────────────────────┘
Pe rol se află Dosarul nr. 2.832/1/2021 având ca obiect recursul în interesul legii formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie vizând următoarea problemă de drept: Organul de urmărire penală competent să instrumenteze infracţiunea de abuz în serviciu, în situaţia în care funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie raportat la art. 297 din Codul penal, în condiţiile în care niciuna dintre persoanele cercetate nu are vreuna dintre calităţile prevăzute de art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, paguba produsă nu depăşeşte pragul de 200.000 euro prevăzut de art. 13 alin. (1) lit. a) din actul normativ menţionat anterior, iar valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro. Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii este constituit conform prevederilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedură penală, art. 34 alin. (2) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare. Şedinţa este prezidată de către preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Corina-Alina Corbu. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Marinela Mincă, procuror-şef al Biroului de reprezentare, Serviciul judiciar penal, Secţia juridică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Adina Andreea Ciuhan Teodoru, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 35 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare. După prezentarea referatului de către magistratul-asistent, preşedintele Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând că în cauză nu sunt cereri de formulat, chestiuni prealabile de invocat, a solicitat doamnei procuror Marinela Mincă să susţină punctul de vedere asupra recursului în interesul legii ce face obiectul cauzei de faţă. Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut că jurisprudenţa existentă în materie a evidenţiat două orientări, relevând caracterul neunitar al acesteia. Astfel, într-o primă orientare a practicii s-a considerat că aceste cauze trebuie soluţionate de parchetele ordinare a căror competenţă după materie sau după calitatea persoanei este stabilită de dispoziţiile Codului de procedură penală. În susţinerea acestei opinii s-a arătat că infracţiunea prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 este reglementată la capitolul III secţiunea a 3-a ce vizează infracţiunile asimilate infracţiunilor de corupţie. Fiind o infracţiune asimilată celor de corupţie şi nu una de corupţie propriu-zisă, competenţa de efectuare a urmăririi penale nu poate fi analizată după criteriul „obiectul infracţiunii de corupţie“ prevăzut de art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002. În plus, aceasta este o infracţiune de rezultat, iar pentru stabilirea competenţei Direcţiei Naţionale Anticorupţie se va avea în vedere doar criteriul pagubei materiale prevăzut de art. 13 alin. (1) lit. a) teza I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002. În cea de-a doua orientare jurisprudenţială s-a considerat că din punctul de vedere al competenţei aceste cauze trebuie soluţionate de Direcţia Naţională Anticorupţie. În argumentarea soluţiei s-a arătat că, în ceea ce priveşte înţelesul expresiei „obiectul infracţiunii de corupţie“ din art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, unele instanţe au echivalat expresia de „folos necuvenit“ cu „valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie“. Instanţele care au susţinut această opinie au reţinut că dispoziţiile art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, care stabilesc infracţiunile de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, au în vedere toate infracţiunile din Legea nr. 78/2000, fără a face distincţie între infracţiunile de corupţie şi cele asimilate infracţiunilor de corupţie, astfel încât nu se poate susţine că teza a II-a a acestui text de lege se aplică exclusiv infracţiunilor de corupţie, limitativ prevăzute în secţiunea a 2-a din capitolul III din Legea nr. 78/2000. Susţinând punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, doamna procuror Marinela Mincă a apreciat ca fiind corectă opinia exprimată în orientarea jurisprudenţială majoritară, în sensul că revine parchetelor ordinare competenţa să instrumenteze infracţiunea de abuz în serviciu, în situaţia în care funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal (infracţiune ce este condiţionată de existenţa unei pagube), în condiţiile în care niciuna dintre persoanele cercetate nu are vreuna dintre calităţile prevăzute de art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, paguba produsă nu depăşeşte pragul de 200.000 euro prevăzut de art. 13 alin. (1) lit. a) din actul normativ menţionat anterior, iar valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro. În argumentarea punctului de vedere formulat, în esenţă, s-a susţinut că infracţiunea prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 nu este o infracţiune de corupţie, ci o infracţiune asimilată infracţiunilor de corupţie, astfel încât criteriile de competenţă prevăzute de art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 trebuie raportate la „pagubă“ (care potrivit normei juridice trebuie să fie mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro), iar nu la obiectul infracţiunii de corupţie. Deoarece infracţiunile reglementate de Legea nr. 78/2000 sunt fie infracţiuni de pericol, fie de rezultat, legiuitorul a instituit prin art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 criterii diferite pentru aceste categorii de infracţiuni în vederea stabilirii competenţei Direcţiei Naţionale Anticorupţie, respectiv criteriul pagubei materiale pentru infracţiunile de rezultat (cum este şi infracţiunea de abuz în serviciu, în situaţia în care funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal) şi criteriul obiectului infracţiunii de corupţie, pentru infracţiunile de corupţie ca infracţiuni de pericol. În concluzie, atunci când legiuitorul a făcut referire la „obiectul infracţiunii de corupţie“ în art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, a vizat doar infracţiunile de luare de mită, dare de mită, trafic de influenţă şi cumpărare de influenţă. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE COMPLETUL PENTRU SOLUŢIONAREA RECURSULUI ÎN INTERESUL LEGII, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: 1. Problema de drept care a generat practica neunitară Prin recursul în interesul legii formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a susţinut că în practica judiciară naţională nu există un punct de vedere unitar privind competenţa organului de urmărire penală în instrumentarea infracţiunii de abuz în serviciu, în situaţia în care funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal, în condiţiile în care niciuna dintre persoanele cercetate nu are vreuna dintre calităţile prevăzute de art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, paguba produsă nu depăşeşte pragul de 200.000 euro prevăzut de art. 13 alin. (1) lit. a) din actul normativ menţionat anterior, iar valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro. 2. Examen jurisprudenţial 2.1. Într-o primă orientare a practicii s-a considerat că aceste cauze trebuie soluţionate de parchetele ordinare a căror competenţă după materie sau după calitatea persoanei este stabilită de dispoziţiile Codului de procedură penală. În ceea ce priveşte înţelesul expresiei „obiectul infracţiunii de corupţie“ din art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, s-a arătat că acesta vizează doar infracţiunile de corupţie reglementate în capitolul III secţiunea a 2-a (intitulată „Infracţiuni de corupţie“) din Legea nr. 78/2000, respectiv infracţiunile de luare de mită, dare de mită, trafic de influenţă şi cumpărare de influenţă, fără a se explica înţelesul concret al acestei expresii. Totodată, noţiunea de „pagubă“ din acelaşi articol a fost considerată unanim de instanţele de judecată ca fiind prejudiciul cauzat părţii civile reprezentând urmarea imediată a infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 din Codul penal, ce intră şi în conţinutul constitutiv al infracţiunii reglementate de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal, în situaţia în care funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit. Aceasta ar atrage competenţa specială a Direcţiei Naţionale Anticorupţie în baza art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 doar în cazul tezei I, nu şi a II-a, respectiv când paguba este mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro. Referitor la infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal, instanţele au reţinut că aceasta este reglementată în Legea nr. 78/2000 la capitolul III secţiunea a 3-a ce vizează infracţiunile asimilate infracţiunilor de corupţie. Întrucât este o infracţiune asimilată celor de corupţie şi nu una de corupţie propriu-zisă, competenţa de efectuare a urmăririi penale nu poate fi analizată după criteriul „obiectul infracţiunii de corupţie“ prevăzut de art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002. În plus, aceasta este o infracţiune de rezultat, iar pentru stabilirea competenţei Direcţiei Naţionale Anticorupţie se va avea în vedere doar criteriul pagubei materiale din art. 13 alin. (1) lit. a) teza I din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 43/2002. 2.2. În cea de-a doua orientare jurisprudenţială s-a considerat că din punctul de vedere al competenţei aceste cauze trebuie soluţionate de Direcţia Naţională Anticorupţie. În argumentarea soluţiei s-a arătat că, în ceea ce priveşte înţelesul expresiei „obiectul infracţiunii de corupţie“ din art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, unele instanţe au reţinut că suma de bani sau foloasele pretinse/promise/acceptate/oferite/date/primite de la infracţiunile de luare/dare de mită, trafic de influenţă şi cumpărare de influenţă reprezintă şi folosul necuvenit obţinut pentru sine ori pentru altul de către funcţionarul public din infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal. Instanţele care au susţinut această opinie au reţinut că dispoziţiile art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, care stabilesc infracţiunile de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, au în vedere toate infracţiunile din Legea nr. 78/2000, fără a face distincţie între infracţiunile de corupţie şi cele asimilate infracţiunilor de corupţie, astfel încât nu se poate susţine că teza a II-a a acestui text de lege se aplică exclusiv infracţiunilor de corupţie, limitativ prevăzute în secţiunea a 2-a din Legea nr. 78/2000. Instanţele au apreciat că normele ce reglementează competenţa sunt de strictă interpretare şi atât timp cât legea nu distinge, nici interpretul nu poate distinge. Totodată, s-a susţinut că prin „valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie“, în sensul dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, se au în vedere tocmai foloasele, avantajele dobândite prin comiterea infracţiunii de corupţie (în sensul generic reţinut mai sus), respectiv bani, bunuri, valori, orice avantaje patrimoniale necuvenite, a căror valoare este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro. Astfel, instanţele au apreciat că, dacă „folosul necuvenit“ obţinut de funcţionarul public pentru sine sau pentru altul (care este a doua urmare imediată a infracţiunii de abuz în serviciu prevăzute de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal) este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro, competenţa de a efectua urmărirea penală revine Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Noţiunea de „pagubă“ din acelaşi articol a fost considerată unanim de instanţele de judecată ca fiind prejudiciul cauzat părţii civile. Aceasta ar atrage competenţa specială a Direcţiei Naţionale Anticorupţie doar în baza art. 13 alin. (1) lit. a) teza I din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, când este mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro. 3. Punctul de vedere exprimat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este în sensul că infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută în art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal, care a cauzat o pagubă materială mai mică sau egală cu echivalentul în lei a 200.000 euro, comisă de o persoană a cărei calitate nu determină incidenţa dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, iar valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro este de competenţa parchetului nespecializat, iar nu a Direcţiei Naţionale Anticorupţie. În argumentarea punctului de vedere s-a susţinut că în analiza stabilirii competenţei Direcţiei Naţionale Anticorupţie se au în vedere dispoziţiile art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, în ansamblul lor. În acest sens s-a arătat că la alin. (1) este reglementată competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie pentru infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, săvârşite în „una din următoarele condiţii“, rezultând din această exprimare că există mai multe criterii după care poate fi stabilită competenţa acestui parchet specializat, precum şi faptul că infracţiunile care nu se încadrează în criteriile enumerate în cuprinsul textului de lege menţionat vor fi de competenţa parchetelor ordinare. Totodată, în cuprinsul art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 este stabilită competenţa acestei structuri de parchet în funcţie de criteriile „pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro“ sau „dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 de euro“. Art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 reglementează competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie în funcţie de calitatea persoanei care săvârşeşte infracţiunea, indiferent de valoarea pagubei materiale ori de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie. De asemenea, alin. (2) al art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 stabileşte în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, iar alin. (3) al textului de lege menţionat stabileşte în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie mai multe infracţiuni prevăzute de Codul penal (printre care şi infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 din Codul penal), „dacă s-a cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro“. Astfel, prin criteriile în raport cu care se determină competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie se au în vedere categorii diferite de infracţiuni, astfel cum sunt clasificate în art. 5 din Legea nr. 78/2000, chiar dacă titlul legii face referire generală la „prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie“. În situaţia în care toate infracţiunile reglementate de Legea nr. 78/2000 ar fi fost „infracţiuni de corupţie“, nu ar mai fi existat nicio justificare ca în cuprinsul legii acestea să fie clasificate în infracţiuni de corupţie (capitolul III secţiunea a 2-a), infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie (capitolul III secţiunea a 3-a), infracţiuni în legătură directă cu infracţiunile de corupţie (capitolul III secţiunea a 4-a - abrogată) şi infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene (capitolul III secţiunea a 4^1-a). Pe de altă parte, nu mai era necesară reglementarea expresă a competenţei Direcţiei Naţionale Anticorupţie [art. 13 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002] în cazul infracţiunilor săvârşite împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, ce se regăsesc în capitolul III secţiunea a 4^1-a din Legea nr. 78/2000 (art. 18^1-18^5). Aceste infracţiuni sunt în esenţa lor infracţiuni de prejudiciu care au o urmare imediată, constând în paguba creată şi, implicit, un folos necuvenit, astfel că ar fi putut să li se aplice dispoziţiile art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 43/2002. Aceste infracţiuni prezintă şi formă agravată când faptele au produs consecinţe deosebit de grave (potrivit art. 183 din Codul penal, prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai mare de 2.000.000 lei, deci mai mult de 200.000 euro cât este prevăzut de art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002). Raportat la acest cuantum al pagubei, competenţa ar fi trebuit să revină Direcţiei Naţionale Anticorupţie, conform art. 13 alin. (1) lit. a) din actul normativ anterior precizat, dacă s-ar considera că şi acestea sunt infracţiuni de corupţie. În condiţiile în care legiuitorul a prevăzut expres în alin. (2) al art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie pentru aceste infracţiuni, săvârşite împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, rezultă că la criteriile de stabilire a competenţei Direcţiei Naţionale Anticorupţie s-a avut în vedere clasificarea infracţiunilor, astfel cum figurează în art. 5 din Legea nr. 78/2000. În consecinţă, s-a susţinut că, atunci când legiuitorul a făcut referire în art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 la infracţiunile de corupţie, a vizat doar infracţiunile prevăzute în art. 5 alin. (1), respectiv în capitolul III secţiunea a 2-a din Legea nr. 78/2000 . Totodată, s-a susţinut că, în cazul infracţiunii reglementate de art. 18^5 din Legea nr. 78/2000 (încălcarea din culpă de către directorul, administratorul sau persoana cu atribuţii de decizie ori de control în cadrul unui operator economic a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau îndeplinirea ei defectuoasă, dacă fapta a avut ca rezultat săvârşirea de către o persoană care se află în subordinea sa şi care a acţionat în numele acelui operator economic a uneia dintre infracţiunile prevăzute la art. 18^1-18^3 sau săvârşirea unei infracţiuni de corupţie ori de spălare a banilor în legătură cu fondurile Uniunii Europene, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă), la urmarea imediată a acesteia, se face referire la „săvârşirea unei infracţiuni de corupţie“, şi nu la infracţiuni, în general, sau la o anumită infracţiune din Legea nr. 78/2000. În plus, art. 24 din Legea nr. 78/2000 face referire la „sume de bani, bunuri sau alte valori ce se presupune că provin din infracţiuni de corupţie sau asimilate acestora ori din infracţiuni ce au legătură cu acestea“. Rezultă astfel că, deşi Legea nr. 78/2000 se intitulează Legea privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, legiuitorul a considerat că doar unele fapte reprezintă propriu-zis infracţiuni de corupţie (respectiv cele prevăzute în art. 5 din Legea nr. 78/2000 şi reglementate de art. 6 din aceeaşi lege la capitolul III secţiunea a 2-a), alte fapte fiind infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiuni în legătură directă cu infracţiunile de corupţie şi infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene (o infracţiune din această ultimă categorie - art. 18^5 făcând direct referire la o infracţiune de corupţie). Întrucât Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 se raportează la infracţiunile din Legea nr. 78/2000 şi trebuie să se coroboreze cu această lege, s-a concluzionat că, la reglementarea competenţei Direcţiei Naţionale Anticorupţie, prevăzută la art. 13 din actul normativ menţionat, s-a avut în vedere aceeaşi clasificare a infracţiunilor, astfel cum figurează acestea în Legea nr. 78/2000, respectiv infracţiuni de corupţie, infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiuni în legătură directă cu infracţiunile de corupţie (abrogate) şi infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene. Deoarece infracţiunile reglementate de Legea nr. 78/2000 sunt fie infracţiuni de pericol, fie de rezultat, legiuitorul a instituit prin art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 criterii diferite pentru aceste categorii de infracţiuni în vederea stabilirii competenţei Direcţiei Naţionale Anticorupţie, respectiv criteriul pagubei materiale pentru infracţiunile de rezultat (cum este şi infracţiunea de abuz în serviciu, în situaţia în care funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal) şi criteriul obiectului infracţiunii de corupţie, pentru infracţiunile de corupţie ca infracţiuni de pericol. În concluzie, atunci când legiuitorul a făcut referire la „obiectul infracţiunii de corupţie“ în art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, a vizat doar infracţiunile de luare de mită, dare de mită, trafic de influenţă şi cumpărare de influenţă. În sprijinul acestei opinii este şi faptul că nu se justifică instituirea a două criterii distincte pentru aceeaşi infracţiune (cum este cazul infracţiunii de abuz în serviciu, în situaţia în care funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal), pentru a stabili competenţa în favoarea Direcţiei Naţionale Anticorupţie în baza aceleiaşi dispoziţii legale - art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, respectiv paguba materială şi obiectul infracţiunii de corupţie, atunci când persoana cercetată nu are o calitate specială. Alegerea legiuitorului a fost aceea de a opera cu două noţiuni: obiectul infracţiunii de corupţie şi paguba, tocmai pentru ca, din categoriile de infracţiuni stabilite de Legea nr. 78/2000, să fie de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie doar cele de o anumită gravitate. Totodată, pentru a fi întrunite elementele tipicităţii la infracţiunea de abuz în serviciu, în situaţia în care funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal, este necesară existenţa celor două urmări: o primă urmare este paguba creată părţii civile (care este deja criteriu pentru stabilirea competenţei materiale), iar o a doua urmare este folosul necuvenit. În acest context s-a apreciat necesar a fi avută în vedere distincţia dintre obiectul material al unei infracţiuni (abuzul în serviciu neavând obiect material) şi folosul necuvenit realizat prin săvârşirea infracţiunii. Acesta este o consecinţă, iar nu un element al acţiunii de abuz în serviciu. O distincţie asemănătoare a fost realizată şi în doctrină între obiectul material al şantajului şi folosul realizat prin săvârşirea infracţiunii, considerându-se că cel din urmă este o consecinţă, şi nu un aspect al acţiunii de şantaj. În ceea ce priveşte noţiunea de pagubă materială, prin aceasta se înţelege urmarea imediată a infracţiunii de abuz în serviciu, constând în prejudiciul material efectiv suferit de o persoană fizică sau juridică, subiect pasiv al acestei infracţiuni, generat de actul abuziv al funcţionarului public sau al altei persoane care exercită o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice, prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal, ori în cadrul oricărei persoane juridice. Diferenţierea dintre paguba materială şi folosul necuvenit a fost explicată de Curtea Constituţională în Decizia nr. 458 din 22 iunie 2017, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, raportate la art. 13^2 din acelaşi act normativ, cu referire la infracţiunea de abuz în serviciu, sunt neconstituţionale. Potrivit acestei decizii, paragraful 33, noţiunea de pagubă materială nu se suprapune noţiunii de folos necuvenit (regăsit în dispoziţiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000). Curtea Constituţională a analizat separat cele două elemente, tocmai pentru că acestea au o existenţă de sine stătătoare în contextul săvârşirii infracţiunii. Cu alte cuvinte, producerea pagubei, deşi uneori se poate converti într-un folos necuvenit, nu este întotdeauna echivalentă cu obţinerea acestui folos. De asemenea, cele două elemente nu se exclud reciproc, ci, din contră, doar după constatarea întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu în forma sa tip, care presupune cauzarea pagubei sau vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, se poate trece la a se constata dacă s-a obţinut de către funcţionar un folos necuvenit, fiind, în consecinţă, săvârşită infracţiunea prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000. Dacă s-ar considera în mod contrar, s-ar ajunge la situaţia în care, ori de câte ori prin săvârşirea faptei s-a creat o pagubă, s-ar concluziona că s-a realizat şi un folos necuvenit, astfel că infracţiunea de abuz în serviciu nu s-ar mai săvârşi decât în forma prevăzută de dispoziţiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 şi niciodată în varianta-tip, prevăzută de art. 297 din Codul penal. Deoarece termenul utilizat de art. 13 alin. (1) lit. a) teza I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 este acela de pagubă materială, rezultă că numai prejudiciul ce reprezintă urmarea imediată prevăzută de art. 297 din Codul penal şi deci şi o primă urmare imediată a infracţiunii prevăzute de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal, de o anumită gravitate (peste 200.000 euro), este elementul de tipicitate care determină competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie prin aplicarea acestui temei. Noţiunea de folos necuvenit, condiţie introdusă de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru îndeplinirea elementelor de tipicitate ale acestei infracţiuni, fiind o circumstanţă specială care face trimitere la infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 din Codul penal, nu este relevantă pentru stabilirea competenţei, pentru că niciunul dintre termenii utilizaţi de art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 nu face trimitere la „folos“. Prin obiectul infracţiunii de corupţie se înţelege suma de bani sau bunul remis, pretins, promis, oferit sau acceptat ca urmare a comiterii uneia dintre infracţiunile de corupţie, respectiv de luare de mită, dare de mită, trafic de influenţă şi cumpărare de influenţă (reglementate în capitolul III secţiunea a 2-a din Legea nr. 78/2000) şi nu a altor infracţiuni reglementate de Legea nr. 78/2000 la capitolul III secţiunile 3-4^1, printre care se regăseşte şi infracţiunea de abuz în serviciu, în situaţia în care funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal. 4. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică este în sensul că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută în art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal, care a cauzat o pagubă materială mai mică sau egală cu echivalentul în lei a 200.000 euro, comisă de o persoană a cărei calitate nu determină incidenţa dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, este de competenţa parchetului nespecializat, iar nu a Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Dispoziţiile art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, referitoare la valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie, nu sunt incidente în cazul infracţiunii de abuz în serviciu prevăzute în art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal. În susţinerea acestei opinii s-au adus următoarele argumente: 1. În conformitate cu dispoziţiile art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, sunt de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşite în una dintre următoarele condiţii: a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro; (...). Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie reglementează distinct, în cadrul capitolului III, infracţiunile de corupţie (secţiunea a 2-a) şi infracţiunile asimilate infracţiunilor de corupţie (secţiunea a 3-a). În accepţiunea Legii nr. 78/2000, sfera infracţiunilor de corupţie cuprinde exclusiv infracţiunile de luare de mită, prevăzută în art. 289 din Codul penal, dare de mită, prevăzută în art. 290 din Codul penal, trafic de influenţă, prevăzută în art. 291 din Codul penal, şi cumpărare de influenţă, prevăzută în art. 292 din Codul penal. În corelare cu Legea nr. 78/2000, Codul penal reuneşte în capitolul I al titlului V din Partea specială, sub denumirea „Infracţiuni de corupţie“, numai infracţiunile de luare de mită, dare de mită, trafic de influenţă şi cumpărare de influenţă. Infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută în art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal constituie o infracţiune asimilată infracţiunilor de corupţie, reglementată în secţiunea consacrată acestei categorii de infracţiuni (secţiunea a 3-a „Infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie“). Interpretarea corelată a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, a dispoziţiilor Legii nr. 78/2000 şi a dispoziţiilor Codului penal conduce la concluzia că art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 priveşte exclusiv infracţiunile de corupţie, în accepţiunea conferită de Legea nr. 78/2000 şi de Codul penal (infracţiunile de luare de mită, dare de mită, trafic de influenţă şi cumpărare de influenţă). Noţiunii de infracţiuni de corupţie, care are aceeaşi semnificaţie în Legea nr. 78/2000 şi în Codul penal, nu îi poate fi atribuită o semnificaţie diferită în interpretarea dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, în condiţiile în care nu există niciun indiciu că legiuitorul primar sau delegat ar fi extins sfera noţiunii de infracţiuni de corupţie utilizată în art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, prin includerea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută în art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal. Raţiuni de unitate terminologică şi corelare legislativă nu permit conferirea unor accepţiuni diferite conceptului de infracţiuni de corupţie în Legea nr. 78/2000, în Codul penal şi în normele atributive de competenţă prevăzute în art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002. Astfel, dacă până la intrarea în vigoare a Codului penal (1 februarie 2014) exista un dubiu cu privire la identitatea dintre noţiunea de infracţiuni de corupţie utilizată în Legea nr. 78/2000 şi în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 - în condiţiile în care Codul penal anterior nu opera cu noţiunea de infracţiuni de corupţie, iar infracţiunile de luare de mită, dare de mită şi trafic de influenţă erau incluse într-un capitol comun cu infracţiunile de abuz în serviciu -, intrarea în vigoare a Codului penal a clarificat acest dubiu, prin reglementarea într-un capitol distinct, intitulat „Infracţiuni de corupţie“, a infracţiunilor de luare de mită, dare de mită, trafic de influenţă şi cumpărare de influenţă şi prin reglementarea într-un capitol separat a infracţiunii de abuz în serviciu (capitolul II, intitulat „Infracţiuni de serviciu“, din titlul V al Părţii speciale). 2. Prin considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 458/2017, Curtea Constituţională a stabilit semnificaţia condiţiei privind obţinerea unui folos necuvenit în economia dispoziţiilor art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, care exclude echivalarea „folosului necuvenit“ cu „obiectul infracţiunii“ la care se referă art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 şi, în consecinţă, exclude incidenţa acestei teze în cazul infracţiunii de abuz în serviciu prevăzute în art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal. Aşadar, se constată că prin considerentul nr. 32 al Deciziei nr. 458/2017, Curtea Constituţională poziţionează condiţia privind obţinerea unui folos necuvenit în sfera urmării imediate a infracţiunii de abuz în serviciu prevăzute în art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal; în consecinţă, pe calea recursului în interesul legii, condiţiei privind obţinerea unui folos necuvenit nu îi poate fi atribuită o altă semnificaţie decât cea stabilită de instanţa de contencios constituţional, condiţia privind obţinerea unui folos necuvenit poziţionată în sfera urmării imediate neputând fi repoziţionată în sfera obiectului infracţiunii. În ipoteza particulară în care paguba produsă se converteşte într-un folos necuvenit, ipoteză la care se face referire în considerentul nr. 33 al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 458/2017, condiţia privind obţinerea unui folos necuvenit îşi menţine caracterul de condiţie referitoare la urmarea imediată a infracţiunii de abuz în serviciu prevăzute în art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal şi nici în această ipoteză folosul necuvenit obţinut nu poate fi transformat în obiect al infracţiunii. Folosul necuvenit obţinut, inclus de Curtea Constituţională în sfera urmării imediate, rămâne circumscris acestei sfere, indiferent de actul normativ care se referă la infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută în art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal. Aşadar, chiar dacă s-ar admite că noţiunea de infracţiuni de corupţie utilizată în art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 nu ar fi limitată la infracţiunile de luare de mită, dare de mită, trafic de influenţă şi cumpărare de influenţă, această teză nu ar fi incidentă în cazul infracţiunii de abuz în serviciu prevăzute în art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal, din raţiuni care decurg din caracterul obligatoriu al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 458/2017. 5. Opinia specialiştilor consultaţi În considerarea art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, specialiştii din cadrul Universităţii Bucureşti, Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Universităţii de Vest din Timişoara şi al Universităţii „Nicolae Titulescu“ din Bucureşti au fost solicitaţi să exprime un punct de vedere asupra chestiunii de drept soluţionate diferit. 5.1. Şcoala Doctorală din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara, prin profesor universitar doctor Viorel Paşca, în punctul de vedere transmis la dosar a opinat în sensul că, raportat la dispoziţiile art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, competenţa să instrumenteze infracţiunea de abuz în serviciu, în situaţia în care funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal (infracţiune ce este condiţionată de existenţa unei pagube), în condiţiile în care niciuna dintre persoanele cercetate nu are vreuna dintre calităţile prevăzute de art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, paguba produsă nu depăşeşte pragul de 200.000 euro prevăzut de art. 13 alin. (1) lit. a) din actul normativ menţionat anterior, iar valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro, revine Direcţiei Naţionale Anticorupţie. În susţinerea punctului de vedere s-a precizat că infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal, infracţiune de serviciu, este caracterizată sub aspectul tipicităţii laturii obiective ca o infracţiune de rezultat, legiuitorul condiţionând realizarea ei de cauzarea unei pagube ori de o vătămare a drepturilor. Norma de incriminare prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 este cuprinsă în capitolul III, secţiunea a 3-a a Legii nr. 78/2000 intitulată „Infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie“, fiind o normă de trimitere prin care se conferă caracter agravat infracţiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcţiei, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, caz în care limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime. În forma iniţială a Legii nr. 78/2000, norma sus-amintită era cuprinsă în secţiunea a 4-a intitulată „Infracţiuni în legătură directă cu infracţiunile de corupţie“, care în art. 17 lit. g) condiţiona agravarea infracţiunii de săvârşirea ei în realizarea scopului urmărit, printr-o infracţiune prevăzută în secţiunile a 2-a şi a 3-a ale legii, respectiv cele privind infracţiunile de corupţie şi cele asimilate infracţiunilor de corupţie. Prin această reglementare forma agravată a infracţiunii de abuz în serviciu devenea o infracţiune de pericol atunci când încălcarea atribuţiilor de serviciu era săvârşită în realizarea scopului urmărit, printr-o infracţiune de corupţie sau asimilată infracţiunilor de corupţie, ceea ce crea o dihotomie între forma de bază a infracţiunii (infracţiune de rezultat) şi forma sa agravată (infracţiune de pericol). Prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal au fost abrogate parţial prevederile cuprinse în secţiunea a 3-a a Legii nr. 78/2000 şi a fost modificat art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 prin care forma agravată a infracţiunii de abuz în serviciu este condiţionată de obţinerea pentru sine ori pentru altul a unui folos necuvenit, forma agravată a infracţiunii devenind astfel o infracţiune de rezultat ca şi forma-tip (de bază) a infracţiunii. Cu excepţia infracţiunii de abuz în serviciu, celelalte infracţiuni cuprinse în Legea nr. 78/2000 sunt infracţiuni de pericol, fiind suficient ca fapta să fi fost comisă în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite, indiferent dacă folosul necuvenit s-a realizat sau nu. Ca infracţiune de rezultat, abuzul în serviciu, atât în forma-tip, cât şi în forma agravată, necesită cauzarea unei pagube ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice. Ca infracţiune de corupţie se cere în plus ca funcţionarul public să obţină pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit. Paguba, prejudiciul produs unei persoane poate fi în acelaşi timp un folos necuvenit pentru o altă persoană, fără ca cele două noţiuni să se identifice. Folosul necuvenit realizat prin săvârşirea infracţiunii este o consecinţă, iar nu un element al acţiunii de abuz în serviciu. În ce priveşte competenţa de cercetare a acestor infracţiuni, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie s-a prevăzut că sunt de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 (toate infracţiunile) în raport cu îndeplinirea a două criterii: - un criteriu valoric privind cuantumul pagubei mai mare de 200.000 euro ori valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro; – un criteriu privind calitatea persoanei, în cazul în care funcţionarul public îndeplineşte vreuna dintre calităţile prevăzute de art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, indiferent de valoarea pagubei materiale ori de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie. Interpretarea potrivit căreia competenţa de cercetare a cauzei ar reveni parchetului nespecializat în situaţia în care valoarea pagubei ar fi mai mică de 200.000 euro, iar valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro cumulează cele două criterii valorice, contrar prevederilor, adăugând la legea care prevede că depăşirea oricăreia dintre valorile indicate în art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 atrage competenţa de cercetare a procurorilor din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Folosirea de către legiuitor a termenului „obiectul infracţiunii“ atât timp cât infracţiunile de corupţie nu au un obiect material nu trebuie să ducă la concluzia că sintagma „valoarea sumei sau a bunului“ se referă la altceva decât valoarea folosului necuvenit, element indispensabil infracţiunilor de corupţie şi celor asimilate infracţiunilor de corupţie, în considerarea căruia se comit asemenea fapte. 5.2. Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Drept, Departamentul de drept public, prin conferenţiar universitar doctor Laura Maria Stănilă, în punctul de vedere transmis la dosar a susţinut că Direcţia Naţională Anticorupţie nu are competenţa de a efectua urmărirea penală în cazul infracţiunii de abuz în serviciu în situaţia în care funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal sau art. 248 din Codul penal anterior, la descrierea căreia s-a reţinut, indiferent de calitatea persoanelor care sunt acuzate, obţinerea pentru altul a unui folos necuvenit echivalent cu sumele stabilite drept prejudiciu, în cuantum superior sumei de 10.000 euro. În susţinerea punctului de vedere formulat s-a arătat că, deşi Legea nr. 78/2000 este intitulată „pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie“, în realitate nu toate infracţiunile reglementate de acest act normativ sunt infracţiuni de corupţie. Titlurile secţiunilor acestui act normativ sunt relevante pentru soluţionarea acestei probleme: „infracţiuni de corupţie“, „infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie“, „infracţiuni în legătură directă cu infracţiunile de corupţie“, "infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene" De altfel, acest aspect rezultă expres şi din art. 13 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, care reglementează competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie în cazul infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene (art. 18^1-18^5 din Legea nr. 78/2000). În ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, aceasta este o variantă agravată a infracţiunii de abuz în serviciu prevăzute de art. 297 din Codul penal, după cum se reţine în mod unanim în doctrină. Infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 din Codul penal este o infracţiune de serviciu, fiind reglementată în capitolul II titlul V din partea specială a Codului penal, capitol intitulat „Infracţiuni de serviciu“. Prin urmare, şi infracţiunea prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 este de serviciu, şi nu o infracţiune de corupţie. Analizând dispoziţiile art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, rezultă că, indiferent de calitatea persoanelor, competenţa de efectuare a urmăririi penale pentru toate infracţiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 este atribuită Direcţiei Naţionale Anticorupţie, dacă paguba materială este mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro. Pe de altă parte, competenţa de efectuare a urmăririi penale este atribuită acestei unităţi de parchet în cazul infracţiunilor de corupţie din Legea nr. 78/2000 (prevăzute de art. 6-9 din acest act normativ, reglementate în secţiunea a 2-a capitolului III, secţiune intitulată „Infracţiuni de corupţie“), indiferent de calitatea persoanelor, dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro. Această interpretare se impune cu puterea evidenţei din moment ce legiuitorul stabileşte condiţia ca „valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie“ să fie mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro. Or, numai în cazul unei infracţiuni de corupţie se poate discuta despre „obiectul infracţiunii de corupţie“. Astfel cum s-a menţionat în precedent, infracţiunea prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 este o infracţiune de serviciu, şi nu o infracţiune de corupţie, fiind reglementată în secţiunea a 3-a a capitolului II din Legea nr. 78/2000, intitulată „Infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie“. Prin urmare, criteriul „obiectului infracţiunii de corupţie nu poate opera în această situaţie“. Dacă legiuitorul ar fi dorit ca şi efectuarea urmăririi penale pentru infracţiunea prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 să fie în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, ar fi prevăzut expres competenţa acestei unităţi de parchet în cuprinsul art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, fie prin indicarea expresă a art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, fie prin reglementarea competenţei Direcţiei Naţionale Anticorupţie pentru cercetarea infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie (art. 10-16) din Legea nr. 78/2000. Prin urmare, este evident că Direcţia Naţională Anticorupţie nu are competenţa de a efectua urmărirea penală în cazul infracţiunii de abuz în serviciu, în situaţia în care funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit (prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal sau art. 248 din Codul penal din 1969, la descrierea căreia s-a reţinut, indiferent de calitatea persoanelor care sunt acuzate, obţinerea pentru altul a unui folos necuvenit echivalent cu sumele stabilite drept prejudiciu, în cuantum superior sumei de 10.000 euro. 6. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 6.1. Prin Decizia nr. 306/A din 22 noiembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 1.059/45/2015, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, partea civilă şi inculpaţi împotriva Sentinţei penale nr. 14 din 5 aprilie 2018 a Curţii de Apel Iaşi, pronunţată în Dosarul nr. 1.059/45/2015 (dosar format în baza Rechizitoriului nr. 45/P/2015 din 20 octombrie 2015 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de urmărire penală şi criminalistică), s-a desfiinţat în parte sentinţa apelată şi s-a rejudecat cauza. Paguba şi folosul necuvenit au fost în cuantum de 125.000 euro, rezultând astfel că paguba a fost sub pragul valoric de 200.000 euro, iar folosul necuvenit peste 10.000 euro, limite prevăzute de art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002. Instanţa supremă nu a analizat competenţa organului de urmărire penală, ceea ce conduce la concluzia că aceasta a fost efectuată în mod legal de un parchet ordinar. 6.2. Prin Decizia nr. 449/RC din 11 decembrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 47.246/3/2015, a fost admis recursul în casaţie formulat de Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva Deciziei penale nr. 149/A din 2 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a casat în parte decizia şi s-a rejudecat cauza. Paguba reţinută a fost în cuantum de 140.095 lei, iar folosul necuvenit în acelaşi cuantum, limite prevăzute de art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002. Nici în această cauză instanţa supremă nu a analizat competenţa organului de urmărire penală, deşi situaţia era aceeaşi ca în speţa prezentată anterior, însă urmărirea penală a fost efectuată de Direcţia Naţională Anticorupţie. 6.3. Prin Decizia nr. 521 din 12 februarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală s-a apreciat că competenţa de efectuare a urmăririi penale revine Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în baza ambelor teze ale art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, având în vedere că paguba şi folosul necuvenit ce reprezentau urmarea infracţiunii de şantaj ce făcea obiectul cauzei erau în cuantum de 255.000 euro. În cuprinsul deciziei, instanţa supremă a reţinut că, atunci când legiuitorul a folosit sintagma „infracţiuni de corupţie“ în cuprinsul textului de lege amintit, s-a referit la toate infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, concluzie ce rezultă din însăşi titulatura legii „pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie“, şi nu doar la o anumită categorie, respectiv cea a infracţiunilor de corupţie, cum sunt cele de luare, dare de mită, trafic de influenţă etc., care se regăsesc în capitolul III secţiunea a 2-a din Legea nr. 78/2000. Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că normele ce reglementează competenţa sunt de strictă interpretare şi, atât timp cât legea nu distinge, nici interpretul nu poate distinge. 6.4. Prin Încheierea nr. 33 din 20 ianuarie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, completul de 2 judecători de cameră preliminară, s-a stabilit că este de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, conform art. 13 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, infracţiunea de abuz în serviciu încadrată în art. 297 alin. (1) din Codul penal, inclusiv în cazul reţinerii formei continuate şi al aplicării prevederilor art. 35 alin. (1) din Codul penal, numai în ipoteza în care s-a cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro. Incidenţa dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) teza I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 - potrivit cărora sunt de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro - implică reţinerea prevederilor art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 în încadrarea juridică a faptei de abuz în serviciu. Aşadar, „este o condiţie sine qua non pentru stabilirea competenţei de urmărire penală în favoarea Direcţiei Naţionale Anticorupţie ca infracţiunea, prin care s-a produs prejudiciul mai mare de 200.000 euro, să fie o infracţiune de corupţie/asimilată corupţiei dintre cele reglementate de Legea nr. 78/2000“. 6.5. Prin Decizia nr. 338/RC din 11 octombrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală s-a constatat că „nu revenea Direcţiei Naţionale Anticorupţie competenţa de efectuare a urmăririi penale în speţă, atât timp cât prejudiciul cauzat prin fapta celor doi recurenţi este mai mic decât echivalentul în RON al sumei de 200.000 euro, neîncadrându-se, astfel, în ipoteza reglementată de art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, iar aceştia nu au avut niciuna din calităţile expres prevăzute de art. 13 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 43/2002, text de lege care exclude din categoria persoanelor care atrag competenţa direcţiei pe conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice de la nivelul oraşelor şi comunelor şi persoanele cu funcţii de control din cadrul acestora“. 6.6. Prin Decizia nr. 12 din 18 februarie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, pronunţată în Dosarul nr. 3.274/1/2020, s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Argeş - Secţia penală în Dosarul nr. 12.831/280/2019/al, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: 1. Dacă infracţiunea de abuz în serviciu, în situaţia în care funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal sau la art. 248 din Codul penal din 1969, la descrierea căreia s-a reţinut, indiferent de calitatea persoanelor care sunt acuzate, obţinerea pentru altul a unui folos necuvenit echivalent cu sumele stabilite drept prejudiciu, în cuantum superior sumei de 10.000 euro, este de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, prin raportare la prevederile art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002. 2. Dacă noţiunea de „folos necuvenit“, prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, se circumscrie sintagmei „valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro“, prevăzută de art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, cu consecinţa atragerii competenţei materiale a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în temeiul art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002. 7. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale Decizia nr. 458 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 890 din 13 noiembrie 2017, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, raportate la art. 13^2 din acelaşi act normativ, cu referire la infracţiunea de abuz în serviciu, sunt neconstituţionale. În considerentele obligatorii, paragrafele 31-33, instanţa de contencios constituţional a reţinut următoarele: "31. (…) Curtea apreciază că reglementarea cuprinsă în art. 297 din Codul penal întregeşte conţinutul normei de trimitere, reprezentată de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, prima dispoziţie legală devenind suportul juridic al celei de-a doua. Cu alte cuvinte, infracţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 prezintă trăsăturile constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu la care se adaugă condiţia referitoare la obţinerea de către funcţionarul public, pentru sine ori pentru altul, a unui folos necuvenit. Concluzia ce se impune, din economia modului de reglementare a dispoziţiilor art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, este aceea că pentru a deveni aplicabile aceste dispoziţii este necesar să se constate mai întâi că faptele săvârşite întrunesc toate elementele de structură ale conţinutului variantei-tip descrise de art. 297 din Codul penal.32. Astfel, Curtea constată că situaţia premisă ce stă la baza infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 presupune întotdeauna constatarea întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu în forma sa tip. Doar după constatarea existenţei infracţiunii de abuz în serviciu în varianta-tip se poate trece la analiza îndeplinirii condiţiei speciale referitoare la urmarea imediată a acestei fapte, respectiv condiţia ca subiectul activ al infracţiunii să fi obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit.33. Curtea observă că această concluzie este susţinută şi de faptul că în jurisprudenţa sa, analizând constituţionalitatea noţiunii de «folos necuvenit», nu a realizat o suprapunere a elementului «pagubă» (regăsit în art. 297 din Codul penal) cu cel de «folos necuvenit» (regăsit în dispoziţiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000) în sensul aprecierii că cele două reprezintă noţiuni ce se asimilează. Dimpotrivă, Curtea Constituţională a analizat separat cele două elemente, tocmai pentru că acestea au o existenţă de sine stătătoare în contextul săvârşirii infracţiunii. Cu alte cuvinte, producerea pagubei, deşi uneori se poate converti într-un folos necuvenit, nu este întotdeauna echivalentă cu obţinerea acestui folos. De asemenea, cele două elemente nu se exclud reciproc, ci, din contră, doar după constatarea întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu în forma sa tip, care presupune cauzarea pagubei sau vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, se poate trece la a se constata dacă s-a obţinut de către funcţionar un folos necuvenit, fiind, în consecinţă, săvârşită infracţiunea prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000. (…)" 8. Raportul asupra recursului în interesul legii Rezumând problema de drept care a primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti, prin hotărâri judecătoreşti definitive, judecătorul-raportor, în esenţă, a apreciat că infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută în art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal, care a cauzat o pagubă materială mai mică sau egală cu echivalentul în lei a 200.000 euro, comisă de o persoană a cărei calitate nu determină incidenţa dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, este de competenţa parchetului nespecializat, iar nu a Direcţiei Naţionale Anticorupţie. 9. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele: 9.1. Analiza condiţiilor de admisibilitate Verificând regularitatea învestirii, în raport cu prevederile art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală, care enumeră, în categoria subiecţilor de drept care pot promova recurs în interesul legii, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se constată că această primă condiţie referitoare la calitatea procesuală activă a titularului sesizării este îndeplinită. De asemenea, verificând jurisprudenţa ataşată actului de sesizare, care relevă soluţionarea, în mod diferit, prin hotărâri judecătoreşti definitive, a problemei de drept care face obiectul judecăţii, se constată îndeplinită şi cea de-a doua condiţie de admisibilitate prevăzută de art. 471 alin. (3) şi art. 472 din Codul de procedură penală. 9.2. Dispoziţiile legale supuse interpretării şi aplicării unitare Legea nr. 78/2000 " CAP. III Infracţiuni SECŢIUNEA 1 Categorii de infracţiuni ART. 5 (1) În înţelesul prezentei legi, sunt infracţiuni de corupţie infracţiunile prevăzute la art. 289-292 din Codul penal, inclusiv atunci când acestea sunt comise de persoanele prevăzute la art. 308 din Codul penal. (2) În înţelesul prezentei legi, sunt infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie infracţiunile prevăzute la art. 10-13. (3) Dispoziţiile prezentei legi sunt aplicabile şi infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene prevăzute la art. 18^1-18^5, prin sancţionarea cărora se asigură protecţia fondurilor şi a resurselor Uniunii Europene. SECŢIUNEA a 2-a Infracţiuni de corupţie ART. 6 Infracţiunile de luare de mită, prevăzută la art. 289 din Codul penal, dare de mită, prevăzută la art. 290 din Codul penal, trafic de influenţă, prevăzută la art. 291 din Codul penal, şi cumpărare de influenţă, prevăzută la art. 292 din Codul penal, se pedepsesc potrivit prevederilor acelor texte de lege. Dispoziţiile art. 308 din Codul penal se aplică în mod corespunzător. (...) SECŢIUNEA a 3-a Infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie (...) ART. 13^2 În cazul infracţiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcţiei, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime. (...) CAP. IV Dispoziţii procedurale (...) SECŢIUNEA a 2-a Dispoziţii speciale privind descoperirea şi urmărirea infracţiunilor (...) ART. 24 Persoanele prevăzute la art. 1 lit. e), care cunosc operaţiuni ce antrenează circulaţia de capitaluri sau alte activităţi, prevăzute la art. 1, privind sume de bani, bunuri sau alte valori ce se presupune că provin din infracţiuni de corupţie sau asimilate acestora ori din infracţiuni ce au legătură cu acestea, au obligaţia să sesizeze organele de urmărire penală sau, după caz, organele de constatare a săvârşirii infracţiunii ori organele de control, abilitate de lege." Codul penal "ART. 297 Abuzul în serviciu (1) Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică. (2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, îngrădeşte exercitarea unui drept al unei persoane ori creează pentru aceasta o situaţie de inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenenţă politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/ SIDA." "ART. 308 Infracţiuni de corupţie şi de serviciu comise de alte persoane (1) Dispoziţiile art. 289-292, 295, 297-300 şi art. 304 privitoare la funcţionarii publici se aplică în mod corespunzător şi faptelor săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice. (2) În acest caz, limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime." Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 "ART. 13 (1) Sunt de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşite în una dintre următoarele condiţii: a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro; b) dacă, indiferent de valoarea pagubei materiale ori de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie, sunt comise de către: deputaţi; senatori; membrii din România ai Parlamentului European; membrul desemnat de România în Comisia Europeană; membri ai Guvernului, secretari de stat ori subsecretari de stat şi asimilaţii acestora; consilieri ai miniştrilor; judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ai Curţii Constituţionale; ceilalţi judecători şi procurori; membrii Consiliului Superior al Magistraturii; preşedintele Consiliului Legislativ şi locţiitorul acestuia; Avocatul Poporului şi adjuncţii săi; consilierii prezidenţiali şi consilierii de stat din cadrul Administraţiei Prezidenţiale; consilierii de stat ai prim-ministrului; membrii şi auditorii publici externi din cadrul Curţii de Conturi a României şi ai camerelor judeţene de conturi; guvernatorul, prim-viceguvernatorul şi viceguvernatorii Băncii Naţionale a României; preşedintele şi vicepreşedintele Consiliului Concurenţei; ofiţeri, amirali, generali şi mareşali; ofiţeri de poliţie; preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene; primarul general şi viceprimarii municipiului Bucureşti; primarii şi viceprimarii sectoarelor municipiului Bucureşti; primarii şi viceprimarii municipiilor; consilieri judeţeni; prefecţi şi subprefecţi; conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale şi persoanele cu funcţii de control din cadrul acestora, cu excepţia conducătorilor autorităţilor şi instituţiilor publice de la nivelul oraşelor şi comunelor şi a persoanelor cu funcţii de control din cadrul acestora; avocaţi; comisarii Gărzii Financiare; personalul vamal; persoanele care deţin funcţii de conducere, de la director inclusiv, în cadrul regiilor autonome de interes naţional, al companiilor şi societăţilor naţionale, al băncilor şi al societăţilor comerciale la care statul este acţionar majoritar, al instituţiilor publice care au atribuţii în procesul de privatizare şi al unităţilor centrale financiar-bancare; persoanele prevăzute la art. 293 şi 294 din Codul penal. (2) Infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene sunt de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie. (3) Sunt de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie infracţiunile prevăzute la art. 246, 297 şi 300 din Codul penal, dacă s-a cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro. (4) Procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală pentru infracţiunile prevăzute la alin. (1)-(3). (5) În cazul în care dispune disjungerea în cursul urmăririi penale, procurorul din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie poate continua efectuarea urmăririi penale şi în cauza disjunsă. (6) Urmărirea penală în cauzele privind infracţiunile prevăzute la alin. (1)-(3), săvârşite de militarii în activitate, se efectuează de procurori militari din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, indiferent de gradul militar pe care îl au persoanele cercetate." 9.3. Cu privire la dezlegarea problemei de drept sesizate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii reţine următoarele: Problema de drept care a generat practica neunitară constă, în esenţă, în a se stabili dacă, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, determinarea competenţei de instrumentare a infracţiunii de abuz în serviciu prevăzute în art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal, comisă de o persoană a cărei calitate nu determină incidenţa dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, se realizează numai în raport cu primul criteriu instituit de art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, respectiv cel referitor la paguba materială cauzată prin săvârşirea infracţiunii, fără a fi incident şi cel de-al doilea criteriu referitor la valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie. Dispoziţiile legale care reglementează competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie sunt cuprinse în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002. Legea nr. 78/2000 şi Codul penal reglementează, prin norme de drept material substanţial, infracţiunile care, în raport cu criteriile prevăzute de art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, sunt date în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Conform art. 3 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, Direcţia Naţională Anticorupţie are, printre alte atribuţii, „efectuarea urmăririi penale, în condiţiile prevăzute în Codul de procedură penală, în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie şi în prezenta ordonanţă de urgenţă, pentru infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 care sunt, potrivit art. 13, în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie“. Potrivit art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002: „Sunt de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşite în una dintre următoarele condiţii: a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro.“ Textul legal enunţat stabileşte două criterii în raport cu care se determină competenţa de efectuare a urmăririi penale de către Direcţia Naţională Anticorupţie, ambele valorice şi care, alături de criteriul impus de art. 13 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ, referitor la calitatea persoanelor, corespund necesităţii ca numai anumite infracţiuni din cele prevăzute de Legea nr. 78/2000 şi numai infracţiunile de mare corupţie să fie date în competenţa acestei structuri specializate. Prima teză a art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 stabileşte competenţa de efectuare a urmăririi penale Direcţiei Naţionale Anticorupţie pentru infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, cu condiţia ca paguba materială să fie mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro şi aceasta indiferent de calitatea persoanelor care le săvârşesc. A doua teză a art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 atribuie competenţa de efectuare a urmăririi penale Direcţiei Naţionale Anticorupţie pentru infracţiunile de corupţie, atunci când, indiferent de calitatea persoanei, valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro. Este esenţial a se observa că art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, referindu-se la infracţiunile care sunt de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, operează cu două noţiuni distincte, respectiv „infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare“ şi „infracţiune de corupţie“. Expresia „infracţiune de corupţie“ o regăsim şi în art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, normă care instituie o altă condiţie în raport cu care se determină competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie pentru infracţiunile de corupţie, cea referitoare la calitatea persoanelor care săvârşesc astfel de infracţiuni şi care, de asemenea, limitează competenţa structurii specializate doar la infracţiunile de mare corupţie. Atât a doua teză a art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, cât şi art. 13 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ operează şi cu noţiunea de „valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie“ şi care, aşa cum am evidenţiat, constituie chiar criteriul avut în vedere de legiuitor pentru atribuirea competenţei Direcţiei Naţionale Anticorupţie numai pentru anumite infracţiuni de corupţie. Art. 13 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 stabileşte că sunt de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, fără să se prevadă vreun anumit criteriu. Faptul că în norma procesual penală nu s-a prevăzut niciun criteriu de determinare a competenţei impune concluzia că toate infracţiunile din această categorie sunt date în competenţa structurii specializate. Prin art. 13 alin. (3) din actul normativ mai sus menţionat se stabileşte că sunt de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie infracţiunile prevăzute la art. 246, 297 şi 300 din Codul penal, cu condiţia ca paguba materială să fie mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro. Se observă că legiuitorul a impus ca, şi pentru aceste infracţiuni reglementate în Codul penal, atribuirea competenţei structurii de parchet specializate să aibă la bază criteriul pagubei materiale. Dispoziţiile legale reliefate uzitează noţiunile de „infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene“ şi de „pagubă materială“. Se poate concluziona că nu toate infracţiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 au fost trecute în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, ci numai acelea care, potrivit art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, sunt trecute în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie ca urmare a săvârşirii lor în condiţiile prevăzute în acest articol sau la care acesta face trimitere. Clarificarea problemei de drept sesizate impune lămurirea noţiunilor cu care textul art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 operează. Necesitatea acestui demers rezultă din împrejurarea că s-au exprimat opinii în sensul că teza a II-a a art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 are în vedere toate infracţiunile din Legea nr. 78/2000, fără a face distincţie între infracţiunile de corupţie şi cele asimilate infracţiunilor de corupţie, astfel încât nu se aplică exclusiv infracţiunilor de corupţie, limitativ prevăzute în secţiunea a 2-a din capitolul III din Legea nr. 78/2000. Astfel, în paragraful 42 din Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, Curtea Constituţională, referindu-se la Legea nr. 78/2000, a statuat că acest act normativ „constituie o reglementare specială, derogatorie de la dreptul comun, care instituie măsuri de prevenire, descoperire şi sancţionare a faptelor de corupţie şi se aplică unei categorii de persoane clar circumstanţiate de legiuitor încă din primul articol al legii.“ Infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, sunt cele reglementate în capitolul III secţiunea 1 denumit: „Categorii de infracţiuni“ prin art. 5, potrivit căruia: "(1) În înţelesul prezentei legi, sunt infracţiuni de corupţie infracţiunile prevăzute la art. 289-292 din Codul penal, inclusiv atunci când acestea sunt comise de persoanele prevăzute la art. 308 din Codul penal. (2) În înţelesul prezentei legi, sunt infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie infracţiunile prevăzute la art. 10-13. (3) Dispoziţiile prezentei legi sunt aplicabile şi infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene prevăzute la art. 18^1-18^5, prin sancţionarea cărora se asigură protecţia fondurilor şi a resurselor Uniunii Europene." Prima categorie de infracţiuni reglementată prin dispoziţia legală enunţată este cea a infracţiunilor de corupţie ce sunt prevăzute în art. 6 din secţiunea a 2-a intitulată „Infracţiuni de corupţie“ din capitolul III, şi anume infracţiunile de luare de mită, prevăzută la art. 289 din Codul penal, dare de mită, prevăzută la art. 290 din Codul penal, trafic de influenţă, prevăzută la art. 291 din Codul penal, şi cumpărare de influenţă, prevăzută la art. 292 din Codul penal. Codul penal din 1968 a reglementat în titlul VI al părţii speciale infracţiunile care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege. Acest titlu era structurat în patru capitole: „Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul“ (capitolul I - art. 246-258); „Infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei“ (capitolul II - art. 259-272); „Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate“ (capitolul III - art. 273-278); „Infracţiuni privitoare la regimul stabilit pentru unele activităţi reglementate de lege“ (capitolul IV - art. 279-281). Noul Cod penal adoptat prin Legea nr. 286/2009, care a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014, reglementează în titlul V al părţii speciale „Infracţiunile de corupţie şi de serviciu“, acesta fiind structurat în două capitole: capitolul I - „Infracţiuni de corupţie“ (art. 289-294) şi capitolul II - „Infracţiuni de serviciu“ (art. 295-309), astfel încât, în prezent, există în Codul penal o delimitară clară a infracţiunilor de corupţie de cele de serviciu. Infracţiunile prevăzute de art. 6 secţiunea a 2-a din capitolul III din Legea nr. 78/2000 sunt reglementate în capitolul I - „Infracţiuni de corupţie“ (art. 289-294) din Codul penal, iar infracţiunea prevăzută de art. 297 din Codul penal, ce constituie suportul juridic al infracţiunii prevăzute de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, se află în capitolul II - „Infracţiuni de serviciu“ (art. 295-309) din Codul penal. Raportat la această nouă reglementare, care separă infracţiunile de corupţie de infracţiunile de serviciu şi totodată uzitează sintagma de „infracţiune de corupţie“, devine evidentă identitatea între noţiunea de infracţiune de corupţie, cu care operează Codul penal, şi noţiunea de infracţiune de corupţie ce se regăseşte atât în Legea nr. 78/2000, cât şi în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002. Relevantă este şi împrejurarea că, odată cu punerea în aplicare a noului Cod penal, prin art. 79 din Legea nr. 187/2012 a fost modificată şi Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, prevăzându-se la art. 5 că „în înţelesul prezentei legi, sunt infracţiuni de corupţie infracţiunile prevăzute la art. 289-292 din Codul penal, inclusiv atunci când acestea sunt comise de persoanele prevăzute la art. 308 din Codul penal“, fiind infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie infracţiunile prevăzute la art. 10-13. De asemenea, în alin. (3) al aceluiaşi text normativ se precizează că „dispoziţiile prezentei legi sunt aplicabile şi infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene prevăzute la art. 18^1-18^5, prin sancţionarea cărora se asigură protecţia fondurilor şi a resurselor Uniunii Europene“. Considerentele prezentate impun cu evidenţă, din această perspectivă, punctul de vedere potrivit cu care noţiunea de „infracţiune de corupţie“ din art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 se referă exclusiv la infracţiunile reglementate în capitolul I - „Infracţiuni de corupţie“ din titlul V al părţii speciale „Infracţiunile de corupţie şi de serviciu“ din Codul penal. Cea de-a doua categorie de infracţiuni la care face trimitere art. 5 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 este reprezentată de infracţiunile reglementate prin art. 10-13 secţiunea a 3-a capitolul III din aceeaşi lege, intitulată „Infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie“. Legea nr. 78/2000, în varianta iniţială, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, cuprindea în secţiunea a 3-a a capitolului III, cu denumirea marginală „Infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie“, articolele 10-16. Ulterior, articolul 13^2 a fost introdus în cuprinsul secţiunii a 3-a a capitolului III din Legea nr. 78/2000 prin articolul unic pct. 1 din Legea nr. 521/2004 privind modificarea şi completarea Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.123 din 29 noiembrie 2004. Dispoziţiile art. 13^2 au fost modificate prin art. 79 pct. 9 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, motivat de faptul că, în prezent, în art. 297 din Codul penal, cu denumirea marginală „Abuzul în serviciu“, legiuitorul a unificat într-o singură incriminare faptele de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, de abuz în serviciu contra intereselor publice şi de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, fapte prevăzute în texte diferite (art. 246, 247 şi 248) în Codul penal din 1969. Legiuitorul nu a realizat o corelare a dispoziţiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, acesta nefiind modificat astfel încât să includă în categoria infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie şi infracţiunile prevăzute de art. 13^1 din Legea nr. 78/2000 şi de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000. Art. 13^2 prevede că în cazul infracţiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcţiei, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime. Ambele infracţiuni la care face trimitere textul legal enunţat sunt incluse în capitolul II - „Infracţiuni de serviciu“ (art. 295-309) al titlului V al părţii speciale „Infracţiunile de corupţie şi de serviciu“ din Codul penal, intenţia legiuitorului fiind, fără echivoc, de a separa cele două categorii de infracţiuni. Astfel, dacă art. 6 din secţiunea a 2-a capitolul III din Legea nr. 78/2000 face trimitere la infracţiuni ce se regăsesc în capitolul I din Codul penal, ambele acte normative identificând aceste infracţiuni ca fiind infracţiuni de corupţie, art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 se referă la infracţiuni reglementate în capitolul II din Codul penal ca infracţiuni de serviciu. Păstrând distincţia, Legea nr. 78/2000 reglementează această infracţiune într-o altă secţiune decât cea a infracţiunilor de corupţie, secţiunea a 3-a, uzitând, la rândul ei, o terminologie diferită pentru identificarea grupului de infracţiuni în care a fost inclusă infracţiunea prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, respectiv infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie. Procesul legislativ permanent de corelare a normelor de drept material substanţial din Codul penal şi din Legea nr. 78/2000, pe de o parte, şi a acestora cu cele de drept procesual penal, pe de altă parte, precum şi unitatea de terminologie folosită în cele trei acte normative exclud ca noţiunea de infracţiune de corupţie să primească o semnificaţie diferită în interpretarea dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002. O a treia categorie de infracţiuni la care face trimitere art. 5 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 este cea a infracţiunilor reglementate prin art. 18^1-art. 18^5 din secţiunea a 4^1-a intitulată „Infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene“. Analiza corelată a dispoziţiilor de drept material substanţial şi a celor de drept procesual penal, pe cele trei paliere, Legea nr. 78/2000, Codul penal şi Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, inclusiv prin trimitere la modificările legislative, impune cu evidenţă concluzia că Legea nr. 78/2000 reglementează trei mari categorii de infracţiuni, cele prevăzute în art. 5, şi, important în ceea ce priveşte problema de drept sesizată, că în stabilirea competenţei Direcţiei Naţionale Anticorupţie prin art. 13 din actul normativ menţionat s-a avut în vedere aceeaşi clasificare a infracţiunilor, astfel cum figurează acestea în Legea nr. 78/2000, respectiv infracţiuni de corupţie, infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie şi infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene. Valorificând considerentele mai sus prezentate, se constată că, pentru infracţiunile de corupţie, legiuitorul, în mod explicit, prin menţionarea expresă a sintagmei „infracţiune de corupţie“, a reglementat, prin art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, un criteriu de determinare a competenţei Direcţiei Naţionale Anticorupţie, şi anume valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul acestor infracţiuni. Concluzia este susţinută şi de faptul că, într-o succesiune logică, prin aceeaşi tehnică legislativă, utilizarea expresiei „infracţiunilor de corupţie“ a reglementat în art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 un alt criteriu de atribuire a competenţei Direcţiei Naţionale Anticorupţie pentru aceste infracţiuni atunci când cel prevăzut în art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 nu poate fi valorificat. Împrejurarea că în norma procesual penală nu se regăseşte menţionată expres infracţiunea prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, infracţiune din categoria infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, nu este de natură să conducă la o concluzie contrară întrucât, aşa cum vom evidenţia, acesteia, ca infracţiune de rezultat, îi este aplicabil criteriul general reglementat prin art. 13 alin. (1) lit. a) prima teză din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002. Practica instanţelor de judecată a relevat punctul de vedere potrivit cu care prin „valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie“, în sensul dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, se au în vedere tocmai foloasele, avantajele dobândite nu numai prin comiterea infracţiunii de corupţie, ci şi prin săvârşirea infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, astfel încât acest criteriu de determinare a competenţei Direcţiei Naţionale Anticorupţie este aplicabil şi acestor infracţiuni. Astfel, instanţele au apreciat că, dacă „folosul necuvenit“ obţinut de funcţionarul public pentru sine sau pentru altul (care este a doua urmare imediată a infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal) este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro, competenţa de a efectua urmărirea penală revine Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Se constată că semnificaţia sintagmei „valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie“ din art. 13 alin. (1) lit. a), teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, precum şi cea din art. 13 alin. (1) lit. b) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă nu este aceeaşi cu expresia „folos necuvenit“ ce se regăseşte în conţinutul infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie şi, în consecinţă, norma de drept procesual penal nu este incidentă în raport cu infracţiunea prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000. Astfel, caracteristic infracţiunilor de corupţie este faptul că una din condiţiile pe care trebuie să o îndeplinească acţiunea care constituie elementul material este aceea că trebuie să aibă ca obiect bani sau alte foloase. Prin expresia „alte foloase“ se înţelege orice fel de avantaje patrimoniale, cum ar fi, de exemplu, bunuri, comisioane, împrumuturi, premii, amânarea plăţii unei datorii, folosinţa gratuită a unei locuinţe, prestaţii de servicii în mod gratuit etc., dar şi nepatrimoniale. Pentru întregirea elementului material al infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 289 din Codul penal este necesar ca acţiunile de pretindere, primire sau acceptarea promisiunii să aibă ca obiect bani sau alte foloase. Din aceeaşi perspectivă, la infracţiunea de dare de mită prevăzută de art. 290 din Codul penal, promisiunea, oferirea sau darea de mită trebuie să aibă ca obiect bani sau alte foloase. În mod asemănător, acţiunile prin care se realizează elementul material al infracţiunii de trafic de influenţă prevăzute de art. 291 din Codul penal, şi anume pretinderea, primirea sau acceptarea promisiunii, trebuie să se refere la sume de bani sau la alte foloase. Totodată, infracţiunea de cumpărare de influenţă prevăzute de art. 292 din Codul penal constă în promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase. În art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, ca de altfel şi în art. 13 alin. (1) lit. b) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, legiuitorul utilizează chiar expresia prin care se identifică condiţia pe care trebuie să o îndeplinească acţiunile prin care se realizează elementul material al infracţiunilor din capitolul I titlul III al părţii speciale din Codul penal, de a avea ca obiect bani sau alte foloase, şi anume „valoarea sumei sau a bunului (...)“. Argumentele prezentate conduc cu evidenţă la concluzia că sintagma „obiectul infracţiunii de corupţie“ nu se referă la obiectul material al acesteia, de altfel, aceste infracţiuni nici nu au un asemenea obiect, ci la obiectul acţiunilor prin care se realizează elementul material, ca şi condiţie de întrunire a trăsăturilor de tipicitate. O concluzie contrară nu poate fi primită întrucât numai în cazul infracţiunilor de corupţie, strict identificate în secţiunea a 2-a din capitolul III din Legea nr. 78/2000, expresia „bani sau alte foloase“ poate fi alăturată noţiunii de „obiect“. Astfel, la infracţiunile prevăzute de art. 10 şi art. 12 din Legea nr. 78/2000, expresia „bani, bunuri sau alte foloase necuvenite“ este asociată scopului urmărit de făptuitor pentru a indica, pe latura subiectivă, forma de vinovăţie cu care se comite fapta, intenţia calificată prin scop. Specific acestor infracţiuni este faptul că latura subiectivă include în structura sa ca formă de vinovăţie intenţia, care este calificată prin scop. Scopul prevăzut de lege este obţinerea unor avantaje sub formă de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite în beneficiul făptuitorului sau al unei terţe persoane. Scopul trebuie să existe, nefiind necesară realizarea lui efectivă. Particular, la infracţiunea prevăzută de art. 11 din Legea nr. 78/2000, care operează doar cu noţiunea de „foloase necuvenite“, aceasta este folosită pentru a caracteriza acţiunea prin care se realizează elementul material, în întregirea laturii obiective, prin sintagma „dacă fapta este de natură a-i aduce direct sau indirect un folos necuvenit“. Art. 13^1 din Legea nr. 78/2000 nu cuprinde expresia „bani, bunuri sau alte foloase necuvenite“. În stabilirea elementelor de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 relevante sunt considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 458 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 890 din 13 noiembrie 2017, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, raportate la art. 13^2 din acelaşi act normativ, cu referire la infracţiunea de abuz în serviciu, sunt neconstituţionale. Astfel, în considerentele obligatorii, paragrafele 31-33, instanţa de contencios constituţional a reţinut următoarele: "31. (…) Curtea apreciază că reglementarea cuprinsă în art. 297 din Codul penal întregeşte conţinutul normei de trimitere, reprezentată de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, prima dispoziţie legală devenind suportul juridic al celei de-a doua. Cu alte cuvinte, infracţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 prezintă trăsăturile constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu la care se adaugă condiţia referitoare la obţinerea de către funcţionarul public, pentru sine ori pentru altul, a unui folos necuvenit. Concluzia ce se impune, din economia modului de reglementare a dispoziţiilor art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, este aceea că pentru a deveni aplicabile aceste dispoziţii este necesar să se constate mai întâi că faptele săvârşite întrunesc toate elementele de structură ale conţinutului variantei-tip descrise de art. 297 din Codul penal.32. Astfel, Curtea constată că situaţia premisă ce stă la baza infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 presupune întotdeauna constatarea întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu în forma sa tip. Doar după constatarea existenţei infracţiunii de abuz în serviciu în varianta-tip se poate trece la analiza îndeplinirii condiţiei speciale referitoare la urmarea imediată a acestei fapte, respectiv condiţia ca subiectul activ al infracţiunii să fi obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit." Reţinem astfel că la infracţiunea prevăzută de art. 13^2, astfel cum a statuat Curtea Constituţională prin decizia precitată, sintagma „dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit“ reprezintă una din urmările imediate ale infracţiunii alături de urmarea imediată ce intră în conţinutul constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 din Codul penal, neputând fi asociată noţiunii de obiect al infracţiunii. Noţiunea de folos necuvenit în referire la infracţiunea prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 a fost analizată de Curtea Constituţională în Decizia nr. 458 din 22 iunie 2017, precitată, instanţa de contencios constituţional reţinând: "33. (...) Curtea observă că această concluzie este susţinută şi de faptul că în jurisprudenţa sa, analizând constituţionalitatea noţiunii de «folos necuvenit», nu a realizat o suprapunere a elementului «pagubă» (regăsit în art. 297 din Codul penal) cu cel de «folos necuvenit» (regăsit în dispoziţiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000) în sensul aprecierii că cele două reprezintă noţiuni ce se asimilează. Dimpotrivă, Curtea Constituţională a analizat separat cele două elemente, tocmai pentru că acestea au o existenţă de sine stătătoare în contextul săvârşirii infracţiunii. Cu alte cuvinte, producerea pagubei, deşi uneori se poate converti într-un folos necuvenit, nu este întotdeauna echivalentă cu obţinerea acestui folos. De asemenea, cele două elemente nu se exclud reciproc, ci, din contră, doar după constatarea întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu în forma sa tip, care presupune cauzarea pagubei sau vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, se poate trece la a se constata dacă s-a obţinut de către funcţionar un folos necuvenit, fiind, în consecinţă, săvârşită infracţiunea prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000. (…)" În esenţă, s-a stabilit că noţiunea de folos necuvenit nu se identifică cu cea de pagubă materială şi totodată că, uneori, aceasta se poate converti într-un folos necuvenit, însă, şi în acest ultim caz obţinerea unui folos necuvenit îşi menţine caracterul de condiţie referitoare la urmarea imediată a infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută în art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal. Deosebit de infracţiunile de corupţie, infracţiunea reglementată de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 este o infracţiune de rezultat, urmarea imediată constând atât în urmarea caracteristică infracţiunii prevăzute de art. 297 din Codul penal, cât şi din urmarea imediată reglementată prin art. 13^2 din Legea nr. 78/2000. Urmarea imediată a infracţiunii reglementate prin art. 297 din Codul penal în varianta tip şi atenuată constă în cauzarea unei pagube ori a unei vătămări a intereselor legale ale persoanei. Paguba reprezintă o pierdere de natură patrimonială, cuantificabilă. În varianta agravată urmarea imediată constă în producerea unor consecinţe deosebit de grave astfel cum sunt definite prin art. 183 din Codul penal. Pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 este necesar să se producă urmarea specifică, alături de cea prevăzută de art. 297 din Codul penal, şi anume obţinerea de către funcţionarul public, pentru sine sau pentru altul, a unui folos necuvenit. Prima teză a art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 reglementează un criteriu general de determinare a competenţei Direcţiei Naţionale Anticorupţie, şi anume paguba materială, criteriu aplicabil numai infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000, a căror urmare imediată constă într-o pagubă materială, cuantificabilă, cu excepţia celor reglementate prin art. 18^1-18^5 din legea precitată pentru care, aşa cum am evidenţiat, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, prin art. 13 alin. (2), stabileşte că sunt în competenţa structurii specializate, indiferent de valoarea pagubei. Infracţiunea prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, atunci când urmarea imediată, caracteristică infracţiunii prevăzute de art. 297 din Codul penal, constă într-o pagubă materială, dar şi în situaţia în care folosul obţinut este echivalent cu sumele stabilite drept prejudiciu, este caracterizată ca fiind o infracţiune de rezultat, astfel încât în stabilirea competenţei Direcţiei Naţionale Anticorupţie va fi incident criteriul general reglementat prin art. 13 alin. (1) lit. a) prima teză din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002. În considerarea tuturor argumentelor prezentate, concluzia care se impune este aceea că în categoria infracţiunilor de corupţie nu poate fi inclusă infracţiunea prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 ca infracţiune asimilată infracţiunilor de corupţie şi totodată că noţiunea de „folos necuvenit“ nu poate fi asociată cu expresia „valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie“. Totodată, caracteristica infracţiunii prevăzute de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 de a fi o infracţiune de rezultat determină doar incidenţa criteriului prevăzut de art. 13 alin. (1) lit. a) prima teză din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, în stabilirea competenţei. În consecinţă, în situaţia în care infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută în art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal a cauzat o pagubă materială mai mică sau egală cu echivalentul în lei a 200.000 euro, comisă de o persoană a cărei calitate nu determină incidenţa dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, este de competenţa parchetului nespecializat, iar nu a Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 473 şi 474 din Codul procedură penală, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi stabileşte că: În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută în art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie raportat la art. 297 din Codul penal, care a cauzat o pagubă materială mai mică sau egală cu echivalentul în lei a 200.000 euro, comisă de o persoană a cărei calitate nu determină incidenţa dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, este de competenţa parchetului nespecializat, iar nu a Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Dispoziţiile art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, referitoare la valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie, nu sunt incidente în cazul infracţiunii de abuz în serviciu prevăzute în art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 noiembrie 2021. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE CORINA-ALINA CORBU Magistrat-asistent, Adina Andreea Ciuhan Teodoru ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
