Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌────────────────────┬────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea │- judecător │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Daniel Marius Morar │- judecător │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Mona-Maria Pivniceru│- judecător │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Livia Doina Stanciu │- judecător │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- magistrat-asistent│
└────────────────────┴────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal în ceea ce priveşte expresia „ori în cadrul oricărei persoane juridice“ privitoare la dispoziţiile art. 295 alin. (1) şi art. 298 din Codul penal, excepţie ridicată de Ion Toader, în Dosarul nr. 16.160/300/2016/a1 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.571D/2016. 2. La apelul nominal, răspunde pentru autorul excepţiei domnul avocat Dumitru Rădescu, din cadrul Baroului Bucureşti, având împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipseşte cealaltă parte, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că, la dosar, au fost depuse concluziile scrise ale autorului în vederea admiterii excepţiei de neconstituţionalitate şi punctul de vedere al celeilalte părţi în sensul respingerii excepţiei de neconstituţionalitate. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul apărătorului autorului excepţiei care solicită admiterea acesteia astfel cum a fost formulată, reiterând motivele de neconstituţionalitate reţinute în actul de sesizare a instanţei de control constituţional, şi, totodată, invocă, în plus faţă de criticile reţinute în actul de sesizare, ca temei al excepţiei de neconstituţionalitate şi dispoziţiile constituţionale ale art. 16 din Constituţie, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 461 din 28 iunie 2016. 4. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Pentru început, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este necesar a fi examinată prin raportare la criticile formulate de către autor în faţa instanţei de judecată şi asupra cărora aceasta şi-a exprimat opinia, iar autorităţile prevăzute de Legea nr. 47/1992, republicată, au comunicat punctele lor de vedere. În continuare, faţă de criticile de neconstituţionalitate referitoare la prevederile art. 308 alin. (1) din Codul penal cu referire la sintagma „ori în cadrul oricărei persoane juridice“ raportat la dispoziţiile art. 295 din acelaşi act normativ, invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 461 din 28 iunie 2016. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal cu referire la sintagma „ori în cadrul oricărei persoane juridice“ raportat la art. 298 din Codul penal, apreciază că examinarea acesteia nu poate fi extinsă la analiza diferitelor modalităţi de realizare a elementului material al laturii obiective a infracţiunii de neglijenţă în serviciu, întrucât excepţia priveşte doar incriminarea neglijenţei în serviciu în mediul privat. Cu privire la aceste din urmă susţineri, apreciază că excepţia, astfel formulată, este neîntemeiată. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Încheierea din 16 august 2016, pronunţată în Dosarul nr. 16.160/300/2016/a1, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal în ceea ce priveşte expresia „ori în cadrul oricărei persoane juridice“ privitoare la dispoziţiile art. 295 alin. (1) şi art. 298 din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Ion Toader în cauza penală în cadrul căreia autorul excepţiei a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de delapidare şi neglijenţă în serviciu. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine, în esenţă, că incriminarea delapidării şi a neglijenţei în serviciu, în mediul privat, nu poate fi justificată, întrucât valorile sociale ocrotite privesc asigurarea corectitudinii exercitării atribuţiilor de către funcţionarul public, astfel cum este acesta definit în art. 175 din Codul penal. În aceste condiţii, apreciază că normele procesual penale criticate aduc atingere libertăţii economice şi dreptului la muncă al persoanelor care exercită permanent ori temporar, cu sau fără remuneraţie, o însărcinare de orice natură în cadrul oricărei persoane juridice. 7. Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti - Secţia penală şi-a exprimat opinia în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În susţinerea acestei soluţii, arată că niciun argument din Decizia Curţii Constituţionale nr. 603 din 6 octombrie 2015 nu îşi găseşte aplicarea, în prezenta cauză, prin raportare la infracţiuni de serviciu de tipul celor enumerate de autorul excepţiei. Instanţa precizează că, în prezenta speţă, interesul public constă în atitudinea unei persoane fizice în ceea ce priveşte poziţia pe care ar putea să o aibă prin raportare la patrimoniul unor persoane juridice de drept privat. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 9. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că, în exercitarea atributelor sale de reglementare a infracţiunilor, a pedepselor şi a regimului de executare a acestora, legiuitorul a apreciat că unele dintre faptele ilicite, între care şi delapidarea sau neglijenţa în serviciu comisă de către un funcţionar, altul decât funcţionarul public, constituie fapte cu un grad ridicat de pericol social, deoarece aduc atingere normalei desfăşurări a relaţiilor sociale referitoare la buna desfăşurare a raporturilor de serviciu, precum şi celor referitoare la protecţia patrimoniului. Reţine că normele procesual penale criticate nu stabilesc nicio limitare a accesului la locul de muncă, nicio interdicţie în alegerea profesiei, meseriei, ocupaţiei sau în alegerea locului de muncă şi, de asemenea, nu limitează dreptul la măsuri de protecţie socială. Fapta de însuşire, pe nedrept, a valorilor sau bunurilor administrate de către un funcţionar sau de neîndeplinire a atribuţiilor de serviciu, cu consecinţa producerii unei pagube ori a unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane, chiar atunci când aceasta este comisă în mediul privat, nu reprezintă o exercitare, în limite normale şi constituţionale, a dreptului reglementat de art. 41 din Constituţie, ci, din contră, este de natură a afecta buna desfăşurare a relaţiilor de muncă, precum şi dreptul de proprietate privată al persoanei juridice al cărei patrimoniu este afectat. Apreciază că prevederile criticate nu sunt de natură a afecta libertatea economică, libera iniţiativă şi liberul acces al unei persoane la o activitate economică, scopul lor fiind tocmai acela de a proteja aceste valori prin crearea unui climat de încredere în desfăşurarea activităţii economice. Reţine că libertatea economică presupune libertatea oricărei persoane de a iniţia şi întreprinde o activitate cu scop lucrativ, nu şi exercitarea acestui drept cu rea-credinţă şi crearea de prejudicii partenerilor economici sau angajatorului prin însuşirea, pe nedrept, a patrimoniului acestora. Aceste din urmă fapte intră în sfera ilicitului şi nu sunt o expresie a libertăţii economice. 10. Avocatul Poporului precizează că a transmis punctul său de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 alin. (1) şi art. 295 din Codul penal în dosarele Curţii Constituţionale nr. 990D/2016 şi nr. 113D/2016, în sensul că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale, reţinând că infracţiunea de delapidare prezintă un anumit grad de pericol social chiar dacă nu a fost comisă de un funcţionar public, ci de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în cadrul oricărei persoane juridice. Fiind vorba despre un grad de pericol social mai mic, legiuitorul a prevăzut posibilitatea reducerii limitelor speciale ale pedepsei cu o treime. Reţine că, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 295 şi art. 298 din Codul penal, în cazul infracţiunii de delapidare ori în cazul infracţiunii de neglijenţă în serviciu, dacă prin săvârşirea acestora se cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane juridice, protecţia penală conferită de legiuitor este adecvată sub aspectul finalităţii, şi anume aceea a protejării unor valori sociale, chiar şi private, fiind necesară şi asigurând un raport just de proporţionalitate între severitatea măsurii ce poate fi luată şi interesul privat al persoanelor juridice. Precizează că îşi menţine punctul de vedere anterior exprimat. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, concluziile scrise ale părţilor, concluziile orale ale apărătorului autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 308 alin. (1) din Codul penal cu referire la sintagma „ori în cadrul oricărei persoane juridice“ raportat la art. 295 alin. (1) şi art. 298 din Codul penal, având următorul conţinut: - Art. 308 alin. (1) - „Infracţiuni de corupţie şi de serviciu comise de alte persoane“: „Dispoziţiile art. 289-292, 295, 297-301 şi 304 privitoare la funcţionarii publici se aplică în mod corespunzător şi faptelor săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice.“; – Art. 295 alin. (1) - „Delapidarea“: „Însuşirea, folosirea sau traficarea de către un funcţionar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.“; – Art. 298 - „Neglijenţa în serviciu“: „Încălcarea din culpă de către un funcţionar public a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă prin aceasta se cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.“ 14. În susţinerea neconstituţionalităţii normelor procesual penale criticate, autorul excepţiei invocă dispoziţiile constituţionale ale art. 41 alin. (1) privind munca şi protecţia socială a muncii şi art. 45 privind libertatea economică. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prin Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 301 alin. (1) şi art. 308 alin. (1) din Codul penal şi a constatat că sintagma „ori în cadrul oricărei persoane juridice“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal, cu raportare la art. 301 din Codul penal, este neconstituţională. În cuprinsul deciziei anterior arătate Curtea a reţinut că protecţia penală reglementată prin prevederile art. 308 din Codul penal, deşi adecvată sub aspectul finalităţii, aceea a protejării unor valori sociale chiar şi private, nu este necesară şi nu respectă un raport just de proporţionalitate între severitatea măsurii ce poate fi luată şi interesul individual al persoanelor. Curtea a reţinut, de asemenea, că, dacă faptele persoanelor din mediul privat sunt cauzatoare de prejudicii, împotriva acestora poate fi angajată răspunderea civilă, de dreptul muncii sau altă formă de răspundere, care nu implică forţa de constrângere a statului prin mijloace de drept penal. Prin urmare, Curtea a observat că este greu de identificat o valoare socială ce trebuie protejată în cazul sancţionării conflictului de interese în mediul privat, dat fiind că eventualele cazuri concrete de incompatibilitate pot fi eficient soluţionate, astfel cum s-a arătat, cu ajutorul mijloacelor de drept civil, dreptul muncii sau prin alte reguli, care nu implică răspunderea penală. Aşadar, Curtea a constatat că incriminarea conflictului de interese în mediul privat reprezintă o încălcare nejustificată a libertăţii economice şi a dreptului la muncă al persoanelor care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în cadrul oricărei persoane juridice, drepturi fundamentale prevăzute la art. 41 alin. (1) şi art. 45 din Constituţie. 16. Prin Decizia nr. 461 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 951 din 25 noiembrie 2016, Curtea a constatat că situaţia este diferită în cazul raportării prevederilor art. 308 alin. (1) din Codul penal la dispoziţiile art. 295 din acelaşi cod. În acest sens, Curtea a reţinut că infracţiunea de delapidare a fost inclusă de legiuitor în cuprinsul titlului V al părţii speciale a Codului penal, intitulat „Infracţiuni de corupţie şi de serviciu“, în capitolul II - „Infracţiuni de serviciu“. Curtea a reţinut că aceste infracţiuni au, de principiu, subiect activ calificat, ce are calitatea de funcţionar public. Potrivit art. 175 alin. (1) din Codul penal, funcţionar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie: a) exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti; b) exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură; c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia. Conform alin. (2) al aceluiaşi art. 175, este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, şi persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. 17. De asemenea, Curtea a reţinut că infracţiunea de delapidare are ca obiect juridic special relaţiile sociale de serviciu a căror formare şi desfăşurare implică o corectă gestionare şi administrare a bunurilor mobile din patrimoniul unei persoane juridice, iar, ca obiect material, conform ipotezei normei de incriminare, bani, valori sau alte bunuri, fiind vorba despre o infracţiune ce are ca subiect activ o persoană care are calitatea de funcţionar public în sensul legii penale. Curtea a reţinut că persoana juridică ale cărei interese legale sunt ocrotite prin incriminarea faptelor arătate la art. 295 din Codul penal este o autoritate publică, o instituţie publică sau o altă persoană juridică ce administrează sau exploatează bunuri proprietate publică. Elementul material al laturii obiective se realizează prin fapta de însuşire, folosire sau traficare de bani, valori sau alte bunuri, în interes personal sau pentru altul. Prin „însuşire“ se înţelege scoaterea unui bun din posesia sau detenţia unei persoane juridice dintre cele mai sus menţionate şi trecerea acestuia în proprietatea făptuitorului, aşa încât acesta să poată dispune de el prin consumare, folosire sau chiar înstrăinare. „Folosirea“, ca modalitate normativă de realizare a obiectului material al infracţiunii analizate, constă în scoaterea iniţială a unui bun din posesia unei persoane juridice şi în utilizarea lui, în folosul făptuitorului, urmată de readucerea bunului în patrimoniul din care a fost scos. „Traficarea“, în sensul aceleiaşi norme de incriminare, constă în scoaterea unui bun din patrimoniul unei persoane juridice şi în utilizarea lui de către făptuitor în vederea obţinerii unui profit, într-o manieră speculativă. Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale referitoare la activitatea economică a persoanelor juridice avute în vedere, prin scoaterea bunului care formează obiectul material al infracţiunii din sfera patrimonială în care se găsea iniţial şi folosirea lui în interesul făptuitorului sau al altei persoane. Atingerea scopului săvârşirii faptei, respectiv obţinerea unui folos sau satisfacerea unui interes pentru sine sau pentru altul, nu prezintă importanţă pentru consumarea infracţiunii de delapidare, însă existenţa acestuia denotă săvârşirea cu intenţie directă a infracţiunii. 18. Curtea a constatat că, având în vedere pericolul social pe care faptele de delapidare îl prezintă, în general, pentru relaţiile patrimoniale ale unei persoane juridice, legiuitorul a incriminat, prin art. 308 alin. (1) din Codul penal, infracţiunea de delapidare atunci când ea este săvârşită în mediul privat, respectiv atunci când faptele sunt comise de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal ori în cadrul oricărei persoane juridice. 19. Având în vedere conţinutul constitutiv al infracţiunii de delapidare şi pericolul social pe care faptele prin care aceasta poate fi realizată îl prezintă pentru relaţiile sociale de natură patrimonială ale oricărei persoane juridice, precum şi pentru activităţile economice ale oricărei astfel de persoane, Curtea a reţinut că o atare reglementare legală nu este contrară caracterului necesar al incriminării astfel realizate şi păstrează un just raport de proporţionalitate între interesul general, circumscris imperativului respectării relaţiilor sociale protejate de norma juridică în cauză, şi cel individual, circumscris libertăţii persoanei de a exercita activităţi economice. Dimpotrivă, Curtea a constatat că pedepsirea faptelor de delapidare, în cazul săvârşirii lor în mediul privat, cu o pedeapsă ale cărei limite speciale se reduc cu o treime, realizează un just echilibru între nevoia de protecţie a valorilor şi relaţiilor sociale anterior menţionate, inclusiv prin intermediul normelor de drept penal, şi severitatea pedepsei penale aplicabile. 20. De asemenea, Curtea a reţinut că, într-adevăr, împotriva persoanelor din mediul privat care săvârşesc fapte cauzatoare de prejudicii, poate fi angajată răspunderea civilă, de dreptul muncii sau altă formă de răspundere. Curtea a constatat, totodată, că pentru persoanele juridice din mediul privat, desfăşurarea în mod corect a relaţiilor sociale de natură patrimonială şi a activităţilor cu caracter economic constituie o premisă importantă a însăşi existenţei lor. Prin urmare, având în vedere pericolul considerabil al faptelor de delapidare prin raportare la importanţa valorilor sociale ocrotite prin norma de incriminare, Curtea a conchis că utilizarea de către legiuitor a forţei de constrângere a statului, prin mijloace de drept penal, în cazul săvârşirii faptelor de delapidare în condiţiile art. 308 alin. (1) raportat la art. 295 alin. (1) din Codul penal, este proporţională cu scopul urmărit, chiar şi în condiţiile în care alături de răspunderea penală pentru această infracţiune poate fi angajată şi o altă formă de răspundere dintre cele anterior enumerate. În ceea ce priveşte susţinerea autorilor excepţiei, conform căreia dispoziţiile art. 272 din Legea societăţilor nr. 31/1990 acoperă întreaga nevoie de incriminare a faptelor de delapidare în mediul privat, Curtea a constatat că norma penală la care se face referire are un obiect juridic special restrâns, subsumat celui al infracţiunii reglementate la art. 308 alin. (1) din Codul penal, constând în relaţiile sociale din domeniul de activitate al societăţilor, precum şi faptul că subiectul activ al infracţiunii prevăzute la art. 272 din Legea nr. 31/1990 are calitatea de fondator, administrator, director general, director, membru al consiliului de supraveghere sau director ori reprezentant legal al societăţii, neputând fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 308 alin. (1) din Codul penal, respectiv orice persoană care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal ori în cadrul oricărei persoane juridice. Prin urmare, Curtea nu a reţinut suprapunerea obiectului de reglementare al art. 272 din Legea nr. 31/1990 cu cel al art. 308 alin. (1) raportat la art. 295 din Codul penal. 21. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal cu referire la sintagma „ori în cadrul oricărei persoane juridice“ raportat la art. 295 alin. (1) din Codul penal, pronunţată de Curte prin decizia mai sus menţionată, precum şi considerentele care au fundamentat-o, îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 22. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal cu referire la sintagma „ori în cadrul oricărei persoane juridice“ raportat la art. 298 din Codul penal, Curtea reţine că neglijenţa în serviciu este fapta funcţionarului public [sau a altui angajat al persoanelor juridice sau al persoanelor fizice asimilate funcţionarilor publici, conform art. 175 alin. (2) din Codul penal] care încalcă, din culpă, o îndatorire de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă prin aceasta se cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice. 23. Curtea reţine că obiectul juridic special al infracţiunii de neglijenţă în serviciu îl reprezintă relaţiile sociale privind buna desfăşurare a activităţii funcţionarilor publici [sau a altor angajaţi ai persoanelor juridice sau ai persoanelor fizice asimilate funcţionarilor publici, conform art. 175 alin. (2) din Codul penal] şi, implicit, a unităţilor la care sunt încadraţi aceştia, prin îndeplinirea în mod corect a atribuţiilor ce le revin, pentru a nu cauza o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice. De asemenea, când subiectul activ este, potrivit dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal, orice alt angajat la o persoană fizică asimilată funcţionarilor publici ori la o persoană juridică, se urmăreşte buna funcţionare a acestor unităţi, prin adoptarea unei conduite corespunzătoare de către persoanele încadrate în muncă, fiind necesar ca acestea să realizeze atribuţiile de serviciu astfel încât să nu producă pagube ori să aducă atingere drepturilor sau intereselor legitime ale persoanelor fizice sau juridice cu care intră în contact sau cu care lucrează. 24. De asemenea, Curtea reţine că în cazul infracţiunii de neglijenţă în serviciu există obiect material numai când fapta s-a comis sau s-a răsfrânt asupra unui bun sau a unei valori materiale care aparţine avutului public sau particular, aducând o vătămare acestora, iar subiect activ nemijlocit poate fi un funcţionar public sau persoanele asimilate, potrivit art. 175 alin. (2) din Codul penal, aşadar orice persoană care nu are calitatea de funcţionar public şi care este încadrată în muncă în cadrul unei persoane juridice ori în cadrul unei persoane fizice asimilate funcţionarilor publici. Elementul material al laturii obiective presupune „încălcarea“ din culpă a unei îndatoriri de serviciu de către un funcţionar public ori altă persoană încadrată în muncă, potrivit art. 308 din Codul de procedură penală, prin „neîndeplinirea“ sau „îndeplinirea defectuoasă“ a acesteia. Potrivit doctrinei, încălcarea unei îndatoriri de serviciu vizează nerespectarea sau nesocotirea unei sarcini care rezultă din obligaţiile de serviciu ale făptuitorului şi se poate realiza prin două modalităţi alternative, respectiv o inacţiune - neîndeplinirea unei îndatoriri de serviciu totală sau parţială (rămânerea autorului în stare de pasivitate, neefectuarea unui act care trebuia să fie îndeplinit) sau o acţiune - îndeplinirea defectuoasă a unei îndatoriri de serviciu (efectuarea acesteia, din culpă, în alt fel decât trebuia să o realizeze autorul, necorespunzător din punctul de vedere al conţinutului, formei sau întinderii îndatoririi, momentului ori condiţiilor de efectuare). Cerinţa esenţială pentru realizarea elementului material o reprezintă comiterea acţiunii sau inacţiunii de către funcţionarul public sau alt salariat în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, urmarea imediată constând atât în perturbarea activităţii unităţii la care lucrează făptuitorul, cât şi în producerea unei pagube ori vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale persoanelor fizice sau juridice faţă de care autorul a încălcat o îndatorire de serviciu. 25. Aşadar, Curtea constată că, prin incriminarea neglijenţei în serviciu, legiuitorul a urmărit să protejeze nu numai buna funcţionare a unităţilor în care lucrează funcţionarii publici sau persoane asimilate acestora, dar şi patrimoniul, drepturile şi interesele legitime ale celor care vin în contact cu aceste unităţi şi, având în vedere pericolul social pe care faptele de neglijenţă în serviciu îl prezintă, în general, pentru relaţiile patrimoniale ale unei persoane juridice, legiuitorul a incriminat, prin art. 308 alin. (1) din Codul penal, infracţiunea de neglijenţă în serviciu atunci când ea este săvârşită în mediul privat, respectiv atunci când faptele sunt comise de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal ori în cadrul oricărei persoane juridice. 26. În aceste condiţii, având în vedere critica formulată în prezenta cauză, care nu priveşte elementele ce contribuie la configurarea infracţiunii de neglijenţă în serviciu, ci incriminarea faptelor de neglijenţă în mediul privat, Curtea constată, similar considerentelor Deciziei nr. 461 din 28 iunie 2016, că o atare reglementare legală nu este contrară caracterului necesar al incriminării astfel realizate şi păstrează un just raport de proporţionalitate între interesul general, circumscris imperativului respectării relaţiilor sociale protejate de norma juridică în cauză, şi cel individual, circumscris libertăţii persoanei de a exercita activităţi economice. Aşa încât, considerentele şi soluţia Deciziei nr. 461 din 28 iunie 2016 sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal cu referire la sintagma „ori în cadrul oricărei persoane juridice“ raportat la art. 298 din Codul penal, sancţionarea faptelor de neglijenţă în serviciu, în cazul săvârşirii lor în mediul privat, cu o pedeapsă ale cărei limite speciale se reduc cu o treime, realizând un just echilibru între nevoia de protecţie a valorilor şi relaţiilor sociale anterior menţionate şi severitatea pedepsei penale aplicabile. 27. În final, Curtea constată că, în concluziile orale, la termenul prezent, apărătorul autorului excepţiei a invocat şi încălcarea dispoziţiilor art. 16 din Constituţie, aşadar alt temei de neconstituţionalitate în afara celor arătate prin ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate în faţa instanţei de judecată. Cu privire la această susţinere, Curtea reţine că, aşa cum reiese din dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, părţile trebuie să îşi motiveze, în scris sau oral, excepţia de neconstituţionalitate ridicată, adică să indice prevederile şi/sau principiile din Constituţie pretins a fi încălcate de dispoziţiile de lege criticate. Astfel invocată în faţa instanţei de judecată, excepţia de neconstituţionalitate trebuie pusă în discuţia părţilor, iar instanţa de judecată trebuie să îşi formuleze opinia cu privire la temeinicia excepţiei, toate acestea fiind menţionate în încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, de exemplu Decizia nr. 234 din 17 iunie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 4 august 1997, „Actul de sesizare a Curţii Constituţionale este încheierea pronunţată de instanţă în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate. Litigiul constituţional se desfăşoară în limitele determinate de actul de sesizare“. De asemenea, prin Decizia nr. 24 din 27 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 173 din 27 februarie 2004, Curtea a reţinut că „litigiul constituţional se desfăşoară numai în limitele determinate prin încheierea de sesizare, fără ca acestea să poată fi modificate de vreuna dintre părţi.“ Astfel, Curtea reţine că este necesar a se distinge între situaţia în care, ulterior sesizării Curţii Constituţionale, autorul excepţiei invocă şi alte temeiuri de neconstituţionalitate decât cele arătate prin ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate în faţa instanţei de judecată (în scris sau oral), adică se invocă şi alte dispoziţii sau principii din Constituţie pretins a fi încălcate de textele de lege criticate, ceea ce este inadmisibil, şi, pe de altă parte, situaţia în care autorul excepţiei îşi expune argumentele pentru care susţine că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, fără a indica temeiuri de drept noi, păstrând limitele sesizării - limite referitoare, pe de-o parte, la dispoziţiile de lege criticate, şi, pe de altă parte, la temeiurile constituţionale invocate, însă putând aduce argumente noi celor deja arătate în faţa instanţei de judecată care a sesizat Curtea Constituţională, ceea ce este în concordanţă cu prevederile Legii nr. 47/1992 (în acelaşi sens, Decizia nr. 722 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 20 ianuarie 2017, paragraful 29). 28. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ion Toader, în Dosarul nr. 16.160/300/2016/a1 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 308 alin. (1) din Codul penal cu referire la sintagma „ori în cadrul oricărei persoane juridice“ raportat la art. 295 alin. (1) şi art. 298 din Codul penal, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 25 aprilie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
