Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌────────────────────┬────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea │- judecător │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Daniel Marius Morar │- judecător │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Mona-Maria Pivniceru│- judecător │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Livia Doina Stanciu │- judecător │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- magistrat-asistent│
└────────────────────┴────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215 alin. (2) lit. h) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Adrian Bota în Dosarul nr. 1.043/83/2015/a23 al Tribunalului Satu Mare - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.123D/2016. 2. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, arată că obligaţiile facultative care se dispun în cadrul controlului judiciar intră în conţinutul acestei măsuri, aşadar procurorul şi instanţa de judecată dispun cu privire la acestea numai în situaţia în care sunt îndeplinite şi condiţiile de luare a măsurii preventive a controlului judiciar, potrivit art. 202 din Codul de procedură penală, respectiv dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni. Cât priveşte critica potrivit căreia sintagma „alte adunări publice“, din cuprinsul normelor procesual penale criticate, încalcă standardul de claritate şi previzibilitate, reţine că Legea nr. 60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice stabileşte în art. 1 ce se înţelege prin adunări publice şi în ce condiţii se poate participa la acestea, astfel încât susţinerile autorului excepţiei sunt neîntemeiate. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea nr. 80 din 6 iunie 2016 pronunţată în Dosarul nr. 1.043/83/2015/a23, Tribunalul Satu Mare - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215 alin. (2) lit. h) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Adrian Bota cu ocazia verificării, din oficiu, a măsurii preventive a controlului judiciar dispusă faţă de autor prin Încheierea nr. 58 din 15 aprilie 2016, pronunţată de Tribunalul Satu Mare în Dosarul nr. 1.043/83/2015/a22, rămasă definitivă prin Încheierea nr. 33/CC din 12 mai 2016 a Curţii de Apel Oradea, prin care sa dispus înlocuirea măsurii arestului la domiciliu, cu măsura controlului judiciar. Autorul excepţiei a fost trimis în judecată, în stare de arest la domiciliu, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea, emis în Dosarul nr. 97/P/2014, la data de 8 mai 2015, pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită în formă continuată, trafic de influenţă în forma continuată, spălare de bani. În cauză, autorul excepţiei a formulat cerere de încetare a unor obligaţii instituite în cadrul controlului judiciar, prevăzute de art. 215 alin. (2) lit. e) şi h) din Codul de procedură penală, cerere respinsă prin încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa reţinând, în esenţă, că „în ceea ce priveşte interzicerea participării inculpatului la manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, această obligaţie instituită în sarcina inculpatului este oportună, raportat la natura acuzaţiilor care i se aduc inculpatului, precum şi la împrejurarea că acesta deja a depus la dosarul cauzei o listă extrem de lungă a martorilor de a cărei mărturie înţelege să se folosească în apărarea sa, cereri în probaţiune asupra cărora instanţa nu s-a pronunţat, însă apreciază că această obligaţie instituită în cadrul controlului judiciar serveşte scopului măsurilor preventive, aşa cum este definit în art. 202 din Codul de procedură penală, de a asigura buna desfăşurare a procesului penal.“ 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul precizează că i s-a interzis să participe la manifestări sportive sau culturale ori la alte adunări publice, ca obligaţie instituită în cadrul unei măsuri preventive restrictive de libertate. Face referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 712 din 4 decembrie 2014, paragrafele 20, 23 şi 24 pentru a motiva incidenţa în cauză a dispoziţiilor constituţionale ale art. 53, reţinând că dispoziţiile art. 215 alin. (2) lit. h) din Codul de procedură penală nu prevăd niciun criteriu potrivit căruia organul judiciar penal să poată stabili necesitatea obligaţiei de a nu participa la manifestări sportive sau culturale ori la alte adunări publice şi proporţionalitatea cu situaţia care a determinat-o, respectiv caracterul organizat al adunării, natura infracţiunii, circumstanţele personale ale inculpatului, împrejurările concrete de comitere a infracţiunii, anturajul, mediul din care provine inculpatul, antecedentele penale ale acestuia. Susţine că, în lipsa unor criterii legale de stabilire a necesităţii acestei obligaţii, măsura poate fi luată în mod arbitrar, contrar dispoziţiilor art. 53 din Constituţie. De asemenea, invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 553 din 16 iulie 2015, apreciind că cele statuate de instanţa de control constituţional în cuprinsul acesteia, referitor la claritatea şi previzibilitatea normelor juridice, sunt aplicabile şi cu privire la normele procesual penale ce reglementează obligaţiile inculpatului în cadrul controlului judiciar. Arată că sintagma „manifestări sportive şi culturale“ este clară şi previzibilă, însă sintagma „alte adunări publice“ încalcă standardul de claritate şi previzibilitate prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie, nefiind definită de Codul de procedură penală, singurele definiţii legale ale termenului „public“ regăsindu-se în cuprinsul art. 176 şi art. 184 din Codul penal. În esenţă, în opinia autorului excepţiei, atât lipsa oricărui criteriu în baza căruia destinatarul normei juridice aflat sub control judiciar să poată cunoaşte conţinutul obligaţiei pe care o are şi să se poată conforma acesteia, cât şi imposibilitatea de a formula apărări în legătură cu temeinicia sau netemeinicia instituirii în sarcina sa a obligaţiei de a nu participa la adunări publice, atât timp cât sensul sintagmei „alte adunări publice“ nu poate fi cert stabilit, determină caracterul neconstituţional al normei procesual penale criticate, aceasta fiind contrară dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1) şi art. 39 cu referire la art. 11 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Susţine că se aduce atingere şi dispoziţiilor art. 124 alin. (3) din Constituţie în condiţiile în care instanţa de judecată este pusă în situaţia de a stabili, în locul legiuitorului, sensul sintagmei „adunare publică“, în acest fel aducându-se atingere şi dispoziţiilor art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală. 6. Tribunalul Satu Mare - Secţia penală opinează că textul de lege criticat respectă cerinţele de claritate ale legii procesual penale, raportat şi la partea generală a Codului penal care explicitează noţiuni generale, respectiv semnificaţia termenului „public“. Reţine că unele expresii folosite de legiuitor sunt comune, uzuale, nefiind necesar a fi definite în mod expres. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 8. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Reţine că, în reglementarea normei procesual penale criticate, legiuitorul a avut în vedere înţelesul obişnuit al noţiunii de „adunare publică“, în condiţiile în care interdicţia prevăzută de art. 215 alin. (2) lit. h) din Codul de procedură penală urmăreşte să împiedice sau să preîntâmpine posibilitatea ca, de exemplu, persoana aflată sub control judiciar să folosească o manifestare sportivă, culturală ori altă adunare publică ca pretext pentru a se apropia sau pentru a încerca să se apropie de persoana vătămată sau de membrii familiei acesteia, de alţi participanţi la comiterea infracţiunii, de martori ori experţi şi să nu comunice cu acestea direct sau indirect, pe nicio cale, fiind deci vorba de o interdicţie dispusă de organul judiciar pentru desfăşurarea instrucţiei penale şi pentru protejarea drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor, conformă cu art. 53 din Constituţie. 9. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 215 alin. (2) lit. h) din Codul de procedură penală sunt constituţionale. Reţine că interdicţia de a participa la manifestări sportive sau culturale ori la alte adunări publice, pe perioada controlului judiciar, este reglementată de lege şi se impune, fiind adecvată scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie, este necesară într-o societate democratică şi este proporţională cu situaţia care a creat-o. Arată că obligaţia instituită prin dispoziţiile art. 215 alin. (2) lit. h) din Codul de procedură penală are ca scop asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii suspectului sau a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată sau apărarea drepturilor cetăţenilor, prin prevenirea săvârşirii unei noi infracţiuni. Apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt suficient de clare, predictibile şi neechivoce, destinatarul normei fiind capabil să îşi adapteze conduita în funcţie de conţinutul acesteia. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 215 alin. (2) lit. h) din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut: „Organul judiciar care a dispus măsura poate impune inculpatului ca, pe timpul controlului judiciar, să respecte una sau mai multe dintre următoarele obligaţii: h) să nu participe la manifestări sportive sau culturale ori la alte adunări publice;“. 13. Autorul excepţiei susţine că normele procesual penale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (4) referitor la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor şi alin. (5) referitor la principiul legalităţii, art. 21 alin. (3) privind dreptul părţilor la un proces echitabil, art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, art. 39 - „Libertatea întrunirilor“, art. 53 - „Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi“ şi art. 124 alin. (3) potrivit căruia judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Invocă şi dispoziţiile art. 11 privind libertatea de asociere, din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, prin Decizia nr. 712 din 4 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2015, a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 211-217 din Codul de procedură penală. Pe cale de consecinţă, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 911 din 15 decembrie 2014, dispoziţiile art. 211-217 din Codul de procedură penală au fost puse în acord cu prevederile constituţionale în sensul arătat de instanţa de contencios constituţional prin decizia precitată, fără ca modificările şi completările operate să aibă ca obiect prevederile art. 215 alin. (2) lit. h) din Codul de procedură penală. Prin aceeaşi decizie, precitată, Curtea a statuat cu privire la controlul judiciar, reţinând că este o măsură preventivă neprivativă de libertate, care însă pune în discuţie sfera libertăţii persoanei. Măsura controlului judiciar, ca măsură preventivă neprivativă de libertate, poate fi luată de către procuror, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată faţă de inculpat, dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit o infracţiune. 15. Curtea observă că, pentru luarea măsurii controlului judiciar, art. 211 din Codul de procedură penală face trimitere la scopul şi condiţiile reglementate în art. 202 alin. (1) din acelaşi act normativ. Potrivit acestor din urmă norme procesual penale, măsurile preventive pot fi dispuse doar în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni. Prin Decizia nr. 744 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 102 din 6 februarie 2017, paragrafele 28-29, Curtea a reţinut că prin scopul măsurii preventive se înţelege ce pericol anume trebuie să fie preîntâmpinat sau înlăturat, organul judiciar având obligaţia să aleagă măsura potrivită şi suficientă pentru atingerea acelui scop. Pericolul la care procesul penal ar putea fi expus şi care ar ameninţa buna desfăşurare a procesului penal se poate concretiza în ascunderea, desfiinţarea sau alterarea urmelor infracţiunii, sustragerea inculpatului de la urmărire, de la judecată ori de la executarea pedepsei, zădărnicirea aflării adevărului prin influenţarea martorilor sau experţilor. În acelaşi mod, buna desfăşurare a procesului penal ar putea fi afectată de conduita necorespunzătoare a suspectului sau a inculpatului - încercarea de a influenţa coinculpaţi, martori, persoane vătămate sau experţi, încercarea de a distruge sau altera mijloace materiale de probă, de a împiedica administrarea probatoriului necesar ori alte asemenea activităţi. De asemenea, prin dispunerea măsurii preventive în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, se urmăreşte prevenirea influenţării conţinutului probatoriu al declaraţiilor date de ceilalţi participanţi la comiterea faptei - indiferent dacă aceştia sunt şi ei acuzaţi sau nu în procesul penal, dacă au dobândit vreo calitate procesuală, al declaraţiilor date de martori - indiferent dacă sunt martori audiaţi la cererea acuzării sau a apărării, dacă vizează latura penală sau civilă, aspectele legate de faptă sau de împrejurările comiterii acesteia, prevenirea distrugerii, alterării, ascunderii sau sustragerii mijloacelor materiale de probă - indiferent dacă au fost ridicate de la faţa locului sau nu, dacă au intrat sau nu în custodia organelor judiciare sau dacă au fost anterior descoperite de acestea. Totodată, asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal presupune preîntâmpinarea situaţiilor în care inculpatul, personal sau prin intermediar, exercită presiuni asupra celui vătămat - direct sau indirect (asupra unei rude), prin ameninţări, sugestii insistente, repetate, prin ameninţarea cu săvârşirea unor acte de violenţă fizică îndreptate împotriva victimei sau a membrilor familiei acesteia, şantaj, declaraţii publice nereale cu privire la comiterea faptei, cu scopul de a o influenţa sau intimida - sau încearcă să realizeze o înţelegere frauduloasă cu persoana vătămată - prin rugăminţi, prin oferirea unor foloase ori alte asemenea mijloace, prin inducerea în eroare a persoanei vătămate, în general, prin impunerea persoanei vătămate a unei conduite procesuale incorecte prin retractarea unor declaraţii, refuzul de a da declaraţii ori afirmarea unor împrejurări neconforme cu adevărul - fiind vorba despre un acord prin care inculpatul doreşte să interfereze cu buna desfăşurare a procesului penal, să împiedice ori să întârzie tragerea sa la răspundere penală ori să determine angajarea acestei răspunderi pentru o faptă de mai mică gravitate. 16. Aşadar, în decizia precitată, Curtea a constatat că sensul sintagmei „buna desfăşurare a procesului penal“ este acela de prevenire a situaţiilor în care inculpatul ar putea să interfereze de o manieră gravă cu buna şi corecta desfăşurare a procesului penal, prin conduita sa încercând alterarea probatoriului pe baza căruia organele judiciare trebuie să stabilească adevărul. Buna desfăşurare a procesului penal presupune, în aceste condiţii, preîntâmpinarea activităţilor concrete prin care inculpatul, direct sau prin intermediul unei alte persoane, ar încerca să influenţeze procesul penal prin mijloace neoneste, altele decât cele procedurale permise de exercitarea dreptului la apărare. Or, Curtea reţine că, în cazul măsurii preventive a controlului judiciar, acest scop este realizat prin impunerea în sarcina inculpatului a unor obligaţii şi interdicţii, în vederea supravegherii conduitei acestuia de către organul judiciar. Pentru atingerea acestei finalităţi, legiuitorul a instituit, prin art. 215 din Codul de procedură penală, o serie de obligaţii de a face, care trebuie să fie dispuse cu prilejul luării măsurii controlului judiciar, fără ca acestea să poată fi cenzurate sau înlăturate, precum şi o serie de obligaţii de a nu face, a căror impunere este lăsată la aprecierea organului judiciar. Aşadar, potrivit art. 215 alin. (1) din Codul de procedură penală, controlul judiciar presupune respectarea de către inculpat a mai multor obligaţii, reglementate la lit. a)-c), la acestea, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, putând fi adăugate, de către organul judiciar care a dispus măsura controlului judiciar, una sau mai multe interdicţii, printre care şi cea de a nu participa la manifestări sportive sau culturale ori la alte adunări publice, prevăzută la art. 215 alin. (2) lit. h) din Codul de procedură penală. Curtea reţine că, în acest fel, măsura controlului judiciar poate fi individualizată, în funcţie de informaţiile existente despre faptă şi despre persoana făptuitorului, informaţii care permit aprecierea stării de pericol ce determină luarea măsurii. 17. Analizând, din punct de vedere constituţional, natura măsurilor preventive, Curtea a constatat, în Decizia nr. 712 din 4 decembrie 2014, precitată, că acestea constituie ingerinţe în dreptul fundamental al libertăţii individuale, prevăzut de art. 23 din Constituţie şi că măsura controlului judiciar reprezintă, de asemenea, o măsură intruzivă ce poate afecta şi alte drepturi şi libertăţi fundamentale, respectiv libera circulaţie, viaţa intimă, familială şi privată, libertatea întrunirilor, munca şi protecţia socială a muncii şi libertatea economică. Însă, Curtea a reţinut că drepturile fundamentale anterior enumerate nu sunt absolute prin natura lor, ele putând fi supuse unor limitări rezonabile printr-o reglementare etatică. 18. În aceste condiţii, Curtea constată că limitarea libertăţii întrunirilor operată prin dispoziţiile art. 215 alin. (2) lit. h) din Codul de procedură penală reprezintă o ingerinţă care vizează un drept fundamental, este reglementată prin lege, are ca scop legitim desfăşurarea instrucţiei penale, respectiv buna desfăşurare a procesului penal prin prevenirea situaţiilor în care inculpatul ar putea să interfereze de o manieră gravă cu buna şi corecta desfăşurare a procesului penal şi prevenirea comiterii unor noi fapte de natură penală, prin participarea la manifestări sportive sau culturale ori la alte adunări publice, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul urmăririi penale şi a judecăţii, se impune, fiind adecvată şi necesară îndeplinirii scopului urmărit. De asemenea, ingerinţa analizată este proporţională cu cauza care a determinat-o, asigurând un just echilibru între interesul public şi cel individual. Pentru aceste motive, Curtea nu poate reţine încălcarea, prin normele procesual penale criticate, a dispoziţiilor art. 39 şi art. 53 din Constituţie. 19. Totodată, Curtea constată că prevederile art. 215 alin. (2) lit. h) din Codul de procedură penală nu contravin dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, întrucât acestea au fost reglementate tocmai în scopul bunei desfăşurări a procesului penal. Nu se poate reţine nici încălcarea, prin textul criticat, a prevederilor art. 24 din Constituţie, deoarece dreptul la apărare conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea excepţiilor prevăzute de legea procesual penală, exercitarea oricăror altor drepturi procesual penale şi posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător. Or, pe tot parcursul procesului penal, inclusiv pe durata controlului judiciar şi a dispunerii obligaţiei de a nu participa la manifestări sportive sau culturale ori la alte adunări publice, inculpatul beneficiază de garanţiile dreptului la apărare. 20. Cât priveşte critica potrivit căreia sintagma „alte adunări publice“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 215 alin. (2) lit. h) din Codul de procedură penală încalcă cerinţele de claritate şi previzibilitate, Curtea reţine că temeiul constituţional al acestora se regăseşte în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală şi că atât Curtea Constituţională, într-o jurisprudenţă constantă (a se vedea, cu titlu de exemplu, Decizia nr. 599 din 21 septembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 11 octombrie 2006, Decizia nr. 1.646 din 15 decembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 21 ianuarie 2010, Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010, şi Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011), cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (de pildă, Decizia nr. 1 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 13 mai 2014, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile în vederea dezlegării de principiu a problemei de drept vizând mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv judecate, pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni) au analizat respectarea acestor două criterii de calitate a legii prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. 21. Astfel, Curtea Constituţională a reţinut faptul că, în materia clarităţii şi previzibilităţii unui text de lege, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în mod constant, statuând că o normă este „previzibilă“ numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate - să îşi corecteze conduita (Hotărârea din 29 martie 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55). Totodată, instanţa de contencios al drepturilor omului a statuat, de exemplu, prin Hotărârea din 20 mai 1999, pronunţată în Cauza Rekvenyi împotriva Ungariei, paragraful 34, că previzibilitatea consecinţelor ce decurg dintrun act normativ determinat nu poate avea o certitudine absolută, întrucât, oricât de dorită ar fi aceasta, ea ar da naştere la o rigiditate excesivă a reglementării. De asemenea, prin Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că însemnătatea noţiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul textului de lege, de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi calitatea destinatarilor săi (a se vedea şi Hotărârea din 28 martie 1990, pronunţată în Cauza Groppera Radio AG şi alţii împotriva Elveţiei, paragraful 68). Previzibilitatea legii nu se opune ca persoana interesată să fie nevoită să recurgă la o bună consiliere pentru a evalua, la un nivel rezonabil în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea decurge dintr-o anumită acţiune. 22. Totodată, Curtea reţine că Legea nr. 60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 14 martie 2014, prevede la art. 1 alin. (2) faptul că „adunările publice - mitinguri, demonstraţii, manifestaţii, competiţii sportive, procesiuni şi altele asemenea -, ce urmează să se desfăşoare în pieţe, pe căile publice ori în alte locuri în aer liber, se pot organiza numai după declararea prealabilă prevăzută de prezenta lege“, art. 3 din acelaşi act normativ stabilind că „nu trebuie declarate în prealabil adunările publice al căror scop îl constituie manifestările cultural-artistice, sportive, religioase, comemorative, cele ocazionate de vizite oficiale, precum şi cele care se desfăşoară în exteriorul sau în incinta sediilor ori a imobilelor persoanelor juridice de interes public sau privat“. Curtea constată că actul normativ precitat, care reglementează tocmai cu privire la organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice, configurează, prin normele menţionate, sfera manifestărilor ce pot fi încadrate în categoria „adunărilor publice“, instanţa de control constituţional reţinând în paragraful 20 al Deciziei nr. 687 din 24 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 137 din 23 februarie 2017, că „enumerarea prevăzută la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 60/1991 este una exemplificativă, aspect ce rezultă din folosirea de către legiuitor a sintagmei «şi altele asemenea». Această tehnică juridică de reglementare a definiţiei adunărilor publice nu este însă de natură a conferi normei juridice analizate un caracter neclar, imprecis sau imprevizibil, textul criticat fiind în acord cu dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie referitoare la calitatea legii.“ 23. Având în vedere cele arătate, Curtea constată că formularea normelor procesual penale criticate îndeplineşte condiţiile de calitate a legii anterior menţionate, interdicţia de a nu participa la manifestări sportive sau culturale ori la alte adunări publice, aşadar la manifestări ce presupun participarea unui număr mare de persoane, urmând a fi dispusă atunci când organul judiciar apreciază că inculpatul ar putea să interfereze cu buna şi corecta desfăşurare a procesului penal ori ar putea comite noi fapte de natură penală. Curtea reţine că reglementarea unor „criterii“ în baza cărora să se dispună interdicţia reglementată în art. 215 alin. (2) lit. h) din Codul de procedură penală, astfel cum susţine autorul excepţiei, nu ar fi de natură a oferi un plus de claritate normei criticate, ci, dimpotrivă, o astfel de reglementare ar aduce atingere plenitudinii de jurisdicţie a organului judiciar competent să dispună măsura preventivă a controlului judiciar şi să stabilească conţinutul acesteia, care ar fi astfel împiedicat să aprecieze, în concret, în funcţie de circumstanţele cauzei. De altfel, Curtea reţine, în acord cu jurisprudenţa constantă a instanţei de la Strasbourg, că, din cauza principiului generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una din tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. De asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puţin vagi pentru a evita o rigiditate excesivă şi a se putea adapta la schimbările de situaţie. Funcţia decizională acordată instanţelor serveşte tocmai pentru a îndepărta îndoielile ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor, ţinând cont de evoluţiile practicii cotidiene, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent (Hotărârea din 11 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 31). 24. Pentru considerentele arătate în precedent, Curtea nu poate reţine nici încălcarea celorlalte dispoziţii constituţionale invocate de autorul excepţiei în prezenta cauză. 25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Adrian Bota în Dosarul nr. 1.043/83/2015/a23 al Tribunalului Satu Mare - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 215 alin. (2) lit. h) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Satu Mare - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 25 aprilie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
