Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌────────────────────┬────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea │- judecător │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Daniel Marius Morar │- judecător │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Mona-Maria Pivniceru│- judecător │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Livia Doina Stanciu │- judecător │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- magistrat-asistent│
└────────────────────┴────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Angela Culeva în Dosarul nr. 111.186/299/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.056D/2016. 2. La apelul nominal răspund, pentru autoarea excepţiei, doamnele avocat Veronica Dobozi şi Cătălina Dicu, din cadrul Baroului Bucureşti, având împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipseşte partea Aurel Gheorghe Stroescu, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul apărătorilor autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, care solicită admiterea acesteia, astfel cum a fost formulată, reiterând motivele de neconstituţionalitate reţinute în notele scrise aflate la dosarul cauzei. 4. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În susţinerea soluţiei de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate arată că dispoziţiile procedurale criticate se aplică în ipoteza în care toate probele au fost administrate, acţiunea penală a fost pusă în mişcare şi procurorul dispune o soluţie de clasare, această din urmă soluţie fiind apreciată ca neîntemeiată de către judecătorul de cameră preliminară învestit cu soluţionarea plângerii formulate în temeiul art. 340 din Codul de procedură penală. Consideră că dispoziţiile art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală conferă un caracter efectiv dreptului de acces la instanţă, în condiţiile în care, după administrarea tuturor probelor, procurorul dispune o soluţie greşită în cauză. Apreciază că normele procesual penale nu aduc atingere prezumţiei de nevinovăţie, întrucât judecătorul de cameră preliminară care pronunţă soluţia de admitere a plângerii şi de desfiinţare a soluţiei procurorului va dispune trimiterea în judecată şi va trimite cauza spre repartizare aleatorie. În acest sens invocă şi dispoziţiile art. 64 alin. (5) din Codul de procedură penală. Apreciază, în continuare, că normele procesual penale ale art. 341 alin. (10) lit. b) sunt constituţionale, reţinând că, de principiu, orice plângere formulată împotriva soluţiei dispuse de procuror se judecă într-un singur grad de jurisdicţie, camera preliminară beneficiind, de regulă, de două grade de jurisdicţie. Astfel, în ipoteza admiterii plângerii şi desfiinţării soluţiei procurorului, încheierea prin care se dispune trimiterea în judecată este şi actul prin care se examinează legalitatea probelor, aşa încât, similar camerei preliminare, este reglementat dreptul de a formula contestaţie, însă doar cu privire la legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale. În final, apreciază că Decizia nr. XLVIII (48) din 4 iunie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, nu este incidentă în cauză, aceasta având în vedere o soluţie de neîncepere a urmăririi penale. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Încheierea din 27 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 111.186/299/2015, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Angela Culeva într-o cauză penală având ca obiect soluţionarea contestaţiei declarate de autoarea excepţiei împotriva Încheierii din 25 februarie 2016, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, prin care, în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 din Codul de procedură penală, s-a constatat legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale privind pe inculpata Culeva Angela şi persoana vătămată Stroescu Aurel-Gheorghe, iar, în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, s-a admis plângerea formulată de petentul Stroescu Aurel-Gheorghe, s-a desfiinţat Ordonanţa nr. 5.973/P/2008 din data de 15 iunie 2015 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi s-a dispus începerea judecăţii cu privire la inculpată, autoare a excepţiei, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de ucidere din culpă, faptă prevăzută de art. 192 alin. (1) şi alin. (2) din Codul penal şi art. 5 din Codul penal. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, autoarea face referire la art. 278^1 din Codul de procedură penală din 1968, pentru a sublinia similitudinea normelor procesual penale în vigoare, criticate în prezenta cauză, cu cele precitate, reţinând, în esenţă, că, atât timp cât faza de urmărire penală s-a finalizat printr-o soluţie de neurmărire sau de netrimitere în judecată, probatoriul strâns până la acel moment este incomplet, probele indicând mai degrabă o neangajare a răspunderii penale decât o trimitere în judecată, motiv pentru care apreciază că soluţia corectă, care oferă petentului o cale de atac efectivă şi, totodată, nu răpeşte procurorului un atribut esenţial al activităţii sale, este ca, într-o astfel de ipoteză, dosarul să fie trimis înapoi la procuror pentru a completa urmărirea penală. Face referire la Decizia nr. XLVIII (48) din 4 iunie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, în examinarea recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la modul de aplicare a dispoziţiilor art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală în cazul plângerii formulate împotriva rezoluţiei, ordonanţei ori dispoziţiei din rechizitoriu de neîncepere sau de clasare a cauzei. Susţine, în esenţă, că trimiterea în judecată reprezintă atributul exclusiv al procurorului, corespunzător funcţiei de urmărire penală, astfel încât art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, permiţând judecătorului de cameră preliminară să dispună începerea judecăţii, deşi procurorul nu a decis această trimitere în judecată, aduce atingere principiului separării puterilor judiciare, consacrat de art. 3 din Codul de procedură penală. Reţine că, deşi această procedură nu vizează o acuzaţie în materie penală, având în vedere că judecătorul de cameră preliminară, prin încheiere, poate desfiinţa soluţia atacată şi dispune începerea judecăţii, încheierea respectivă capătă valenţele unui rechizitoriu, cu alte cuvinte, a unei acuzaţii în materie penală. Susţine că normele procesual penale criticate aduc atingere prezumţiei de nevinovăţie - prin aceea că dispunerea trimiterii în judecată reflectă sentimentul că judecătorul de cameră preliminară îl consideră vinovat pe cel pe care îl trimite în judecată, dreptului la apărare - dreptul la apărare al acuzatului fiind atenuat de decizia arbitrară a judecătorului de cameră preliminară de a dispune începerea judecăţii, neacordându-se acuzatului posibilitatea de a exprima un punct de vedere cu privire la problemele de fond ale speţei, egalităţii de arme şi contradictorialităţii - prin faptul că judecătorul de cameră preliminară decide asupra temeiniciei şi suficienţei probelor dispunând trimiterea în judecată, deşi această competenţă aparţine etapei de urmărire penală, specifică procurorului. 7. Cât priveşte dispoziţiile art. 341 alin. (10) lit. b) din Codul de procedură penală apreciază ca fiind neconstituţională interpretarea potrivit căreia soluţia de admitere a contestaţiei este limitată la verificarea soluţionării excepţiilor de procedură, de vreme ce textul face referire la alin. (7) pct. 2 al art. 341 din Codul de procedură penală în care sunt prevăzute mai multe soluţii, inclusiv respingerea plângerii ca nefondată. Apreciază că o astfel de interpretare aduce atingere dublului grad de jurisdicţie în materie penală. 8. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că atât legea procesual penală anterioară, cât şi noua lege procesual penală recunosc posibilitatea judecătorului, respectiv a judecătorului de cameră preliminară, de a dispune reţinerea cauzei spre judecare/începerea judecăţii, potrivit art. 278^1 alin. (8) lit. c) din vechiul Cod de procedură penală, respectiv art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din noul Cod de procedură penală. Această posibilitate a judecătorului de a dispune trimiterea în judecată are loc atunci când procurorul nu a dispus în acest sens, deşi din actele şi lucrările dosarului rezultă că această soluţie se impunea în cauză. Reţine că ambele legi procesual penale au prevăzut o serie de incompatibilităţi pentru judecătorul care dispune o astfel de soluţie de a nu mai participa la judecată în continuare. Apreciază că posibilitatea pe care o are judecătorul de a exercita prerogativele procurorului reprezintă o recunoaştere a drepturilor prevăzute de art. 16 şi art. 21 din Constituţie. 9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 10. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Reţine că dispoziţiile art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală reiau soluţia legislativă prevăzută de art. 278^1 alin. 8 lit. c) şi alin. 9 din Codul de procedură penală anterior, care a fost supusă controlului de constituţionalitate în raport cu critici similare celor formulate în prezenta cauză, constatându-se conformitatea acesteia cu prevederile constituţionale invocate. În acest sens invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 527 din 15 mai 2012. 11. Avocatul Poporului arată că punctul său de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală a fost transmis în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 374D/2014, acesta fiind reţinut în Decizia Curţii Constituţionale nr. 663 din 11 noiembrie 2014. Precizează că îşi menţine punctul de vedere exprimat. 12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, concluziile apărătorilor autoarei excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală. Curtea observă că, în notele sale scrise, autoarea excepţiei formulează critici şi cu privire la dispoziţiile art. 341 alin. (10) lit. b) din Codul de procedură penală. În aceste condiţii, Curtea reţine că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) şi alin. (10) lit. b) din Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare, cu următorul conţinut: „(7) În cauzele în care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, judecătorul de cameră preliminară: [...] 2. verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, exclude probele nelegal administrate ori, după caz, sancţionează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii şi: [...] c) admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi dispune începerea judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, când probele legal administrate sunt suficiente, trimiţând dosarul spre repartizare aleatorie;“ [...] „(10) Contestaţia se depune la judecătorul care a soluţionat plângerea şi se înaintează spre soluţionare judecătorului de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară ori, când instanţa sesizată cu plângere este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completului competent potrivit legii, care o soluţionează în camera de consiliu, cu citarea petentului şi a intimaţilor şi cu participarea procurorului, prin încheiere motivată, pronunţată în camera de consiliu, putând dispune una dintre următoarele soluţii: [...] b) admite contestaţia, desfiinţează încheierea şi rejudecă plângerea potrivit alin. (7) pct. 2, dacă excepţiile cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale au fost greşit soluţionate.“ 15. Autoarea excepţiei apreciază că normele procesual penale ale art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) aduc atingere dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul părţilor la un proces echitabil, art. 23 alin. (11) referitor la prezumţia de nevinovăţie, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 125 alin. (3) referitor la statutul judecătorilor, art. 131 alin. (1) şi alin. (2) referitor la rolul Ministerului Public, art. 132 referitor la statutul procurorilor. Invocă, totodată, şi dispoziţiile art. 6 privind dreptul la un proces echitabil, din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În ceea ce priveşte prevederile art. 341 alin. (10) lit. b) din Codul de procedură penală susţine că acestea aduc atingere dispoziţiilor art. 20 din Legea fundamentală şi prevederilor art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la dublul grad de jurisdicţie în materie penală. 16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 733 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 27 ianuarie 2016, paragrafele 20-21, a constatat că, în ceea ce priveşte procedura plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, aceasta este reglementată de art. 340 şi art. 341 din noul Cod de procedură penală. Din perspectiva evoluţiei legislaţiei procesual penale în această materie, un pas important îl reprezintă Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 6 martie 1998, prin care Curtea a constatat că art. 278 din Codul de procedură penală din 1968 este constituţional numai în măsura în care nu opreşte persoana nemulţumită de soluţionarea plângerii împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta şi care nu ajung în faţa instanţelor judecătoreşti să se adreseze justiţiei în temeiul art. 21 din Constituţie, ce urmează să se aplice în mod direct. Raţiunea acestei interpretări constă în aceea că actele prin care procurorul pune capăt conflictului de drept penal, fiind modalităţi de înfăptuire a justiţiei, trebuie să fie supuse cenzurii judecătorului. Prin decizia menţionată, Curtea a reţinut necesitatea unei intervenţii a legiuitorului, care să reglementeze dreptul persoanei nemulţumite de soluţia dată plângerii sale contra actelor procurorului de a se adresa instanţei de judecată competente. 17. Ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 486 din 2 decembrie 1997, prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003), au fost introduse în Codul de procedură penală din 1968 dispoziţiile art. 278^1 - modificate prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006) şi prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010) - care reglementau procedura plângerii în faţa judecătorului împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată. Soluţiile pe care judecătorul le putea pronunţa în această procedură erau stabilite la alin. 8 al art. 278^1 din Codul de procedură penală din 1968. Potrivit art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală din 1968, „Instanţa pronunţă una dintre următoarele soluţii: [...] c) admite plângerea, prin încheiere, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi, când probele existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei, reţine cauza spre judecare, dispoziţiile privind judecarea în primă instanţă şi căile de atac, aplicându-se în mod corespunzător.“ Cu privire la dispoziţiile art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală din 1968 au fost pronunţate o serie de decizii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţiile Unite, în examinarea unor recursuri în interesul legii, printre care Decizia nr. XLVIII (48) din 4 iunie 2007 pentru examinarea recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la modul de aplicare a dispoziţiilor art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală în cazul plângerii formulate împotriva rezoluţiei, ordonanţei ori dispoziţiei din rechizitoriu de neîncepere sau de clasare a cauzei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 574 din 30 iulie 2008, prin care s-a decis că „Dispoziţiile art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că: În cazul plângerii formulate împotriva rezoluţiei, ordonanţei şi dispoziţiei din rechizitoriu, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale sau clasarea, instanţa învestită nu poate pronunţa soluţia prevăzută de art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală.“ În motivarea soluţiei menţionate, Instanţa Supremă a reţinut că „din interpretarea textului de lege rezultă că pentru a adopta această soluţie judecătorul trebuie să constate, pe de o parte, că la dosar există probe, iar pe de altă parte, că acestea sunt «suficiente» pentru a reţine cauza spre judecare. Existenţa şi suficienţa probelor la care se referă această soluţie prevăzută de legiuitor nu pot fi însă apreciate decât după descoperirea şi administrarea lor cu respectarea prevederilor legii, cerinţă ce nu este susceptibilă de a fi asigurată decât în cadrul urmăririi penale, aşa cum se subliniază în definirea obiectului acesteia prin art. 200 din Codul de procedură penală. Or, rezoluţiile de neîncepere a urmăririi penale, ca şi ordonanţele sau, după caz, rezoluţiile de clasare, nu sunt precedate de efectuarea urmăririi penale în condiţiile respectării procedurii specifice acestei faze procesuale, singura activitate desfăşurată de organele de urmărire penală constând în realizarea actelor premergătoare, astfel cum sunt reglementate în art. 224 din Codul de procedură penală. Având rol premergător începerii urmăririi penale, aceste acte fundamentează luarea sau neluarea deciziei de declanşare a urmăririi penale sau, din contră, pentru neînceperea urmăririi penale.“ În consecinţă, Instanţa Supremă a constatat inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală în cazul soluţiilor de netrimitere în judecată date în cauze în care s-au efectuat numai acte premergătoare. 18. Faţă de cele arătate în precedent, Curtea constată că, potrivit noului Cod de procedură penală, punerea în mişcare a acţiunii penale nu mai este posibilă la terminarea urmăririi, procurorul fiind obligat să dispună acest act procesual în cursul urmăririi, prin ordonanţă, de îndată ce constată că există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există niciunul din cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală, cazuri care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale. Administrarea de probatorii după declanşarea urmăririi penale are rolul de a lămuri cauza sub toate aspectele - existenţa faptei, identitatea făptuitorului şi responsabilitatea penală a acestuia -, pentru a se putea dispune, la finalizarea ei, fie o soluţie de trimitere în judecată, fie o soluţie de netrimitere în judecată. Acestea sunt tipurile de soluţii ce pot fi emise la sfârşitul urmăririi penale, soluţionarea acestei faze procesuale fiind în competenţa procurorului. În afara soluţiilor de trimitere şi de netrimitere în judecată, care pot fi dispuse numai după începerea şi desfăşurarea urmăririi penale, noul Cod de procedură penală permite procurorului să dispună şi o soluţie de neurmărire penală, echivalentul soluţiei de neîncepere a urmăririi penale din vechiul cod. În ceea ce priveşte soluţiile de neurmărire şi netrimitere în judecată prevăzute de noua lege procesual penală, acestea sunt clasarea şi renunţarea la urmărirea penală, iar actele prin care se dispun sunt ordonanţa şi, în anumite cazuri, rechizitoriul. Soluţia de clasare poate fi dată exclusiv de procuror, prin ordonanţă, respectiv prin rechizitoriu, din oficiu sau la propunerea motivată a organului de cercetare penală. Noul Cod de procedură penală reglementează două situaţii ce determină dispunerea clasării, şi anume clasarea exclusiv ca soluţie de neurmărire penală - atunci când nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condiţiile de fond şi de formă esenţiale ale sesizării - şi clasarea ca urmare a constatării incidenţei unuia dintre cazurile de împiedicare a punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală. 19. În continuare, Curtea constată că, în cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, la data de 6 mai 2008, a fost înregistrată în evidenţele Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti plângerea formulată de Stroescu Aurel Gheorghe împotriva autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, iar prin Rezoluţia din data de 10 martie 2009, confirmată prin Rezoluţia din data de 12 martie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de autoarea excepţiei, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de ucidere din culpă, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969. Prin Ordonanţa nr. 5.973/P/2008 din data de 13 iunie 2014 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, din infracţiunea de ucidere din culpă, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969, în infracţiunea de ucidere din culpă, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 192 alin. (1) şi alin. (2) din Codul penal, precum şi punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva acesteia pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă. Prin Ordonanţa nr. 5.973/P/2008 din data de 15 iunie 2015 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti s-a dispus, în baza art. 315 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală [fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege], clasarea cauzei faţă de săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă. 20. Având în vedere cele arătate în precedent şi faptul că ordonanţa de clasare a fost precedată, în prezenta cauză, de începerea urmăririi penale, ulterior având loc punerea în mişcare a acţiunii penale - acest din urmă fapt având semnificaţia existenţei unui probatoriu semnificativ, care a format convingerea că inculpata, autoare a excepţiei de neconstituţionalitate, a săvârşit nu doar o faptă prevăzută de legea penală, ci că a comis fapta respectivă cu vinovăţie, imputabilă acesteia şi fără a exista vreo cauză justificativă, clasarea fiind, în acest caz, o soluţie de netrimitere în judecată -, Curtea constată că Decizia nr. XLVIII (48) din 4 iunie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, nu are incidenţă, în prezenta cauză nefiind vorba doar despre realizarea unor acte premergătoare, în speţă faza de urmărire penală fiind realizată, probatoriul administrat, concluzia fiind aceea că a avut loc o apreciere eronată a probelor de către procuror. 21. De asemenea, Curtea nu poate reţine nici critica potrivit căreia dispoziţiile art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală - permiţând judecătorului de cameră preliminară să dispună începerea judecăţii, deşi procurorul nu a decis trimiterea în judecată - aduc atingere principiului separării funcţiilor judiciare, consacrat de art. 3 din Codul de procedură penală, totodată, fiind afectat, şi principiul imparţialităţii. Curtea constată că, în paragraful 18 al Deciziei nr. 663 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 22 ianuarie 2015, a statuat că, în cazul plângerilor formulate împotriva soluţiilor de netrimitere sau neurmărire penală dispuse de procuror, judecătorul de cameră preliminară astfel competent nu poate să exercite şi funcţia de judecată pe fond, întrucât caracterul sui generis al încheierii pronunţate în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală preia în mod vădit activitatea specifică exercitării funcţiei de urmărire penală. Încheierea de începere a judecăţii, dată de judecătorul de cameră preliminară, prin excepţie de la regula separaţiei funcţiilor judiciare, are, astfel cum a reţinut Curtea în Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, valenţele unui rechizitoriu, deci ale unei acuzaţii în materie penală. În acelaşi sens, prin Decizia XV din 22 mai 2006 privind examinarea recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală, sub aspectul compatibilităţii judecătorului de a mai participa, în continuare, la soluţionarea fondului cauzei reţinute spre judecare după desfiinţarea, prin încheiere, a rezoluţiei sau ordonanţei procurorului de netrimitere în judecată, ca urmare a aprecierii că probele existente la dosar sunt suficiente pentru a se proceda la judecare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 13 iunie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite a decis că „În aplicarea dispoziţiilor art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală: (…) judecătorul care, prin încheiere, admite plângerea, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi reţine cauza spre judecare, apreciind că probele existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei, devine incompatibil să soluţioneze fondul acesteia.“ În considerentele deciziei precitate s-a reţinut că „Din economia textului de lege sus-menţionat rezultă, aşadar, că, admiţând accesul la justiţie al persoanelor nemulţumite de soluţiile de neurmărire penală şi controlul judecătoresc asupra acestor soluţii date de procuror, legiuitorul a decis ca, atunci când, pe baza reevaluării materialului probator, instanţa constată că probele erau suficiente pentru trimitere în judecată şi că deci procurorul în mod greşit nu şi-a exercitat atribuţiile specifice de punere în mişcare a acţiunii penale şi de sesizare a instanţei, să transfere judecătorului aceste funcţii procesuale specifice urmăririi penale. Aşadar, în asemenea cazuri, prin conţinutul lor, dispoziţiile art. 278^1 alin. 8 din Codul de procedură penală operează şi o modificare asupra exercitării funcţiilor procesuale de urmărire penală şi de judecată, deoarece încheierea de reţinere a cauzei spre judecare, în urma admiterii plângerii îndreptate împotriva rezoluţiei sau ordonanţei procurorului de netrimitere în judecată, devine astfel actul de sesizare al instanţei şi de punere în mişcare a acţiunii penale. Or, faţă de acest caracter inedit al încheierii prevăzut de textul de lege menţionat, prin pronunţarea acesteia, judecătorul preia în mod vădit activitatea specifică exercitării funcţiilor de urmărire penală, devenind astfel incompatibil să judece, în continuare, aceeaşi cauză.“ Considerentele precitate îşi păstrează valabilitatea şi în actualul cadru normativ procesual penal, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală. 22. Cu privire la celelalte critici formulate de autoarea excepţiei, Curtea constată că, prin Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014, a constatat că dispoziţiile art. 341 alin. (1)-(4), alin. (6)-(9) şi alin. (11) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile referitoare la dispoziţiile constituţionale ale art. 21 alin. (1)-(3) referitor la liberul acces la justiţie şi la dreptul la un proces echitabil, precum şi la dispoziţiile art. 6 paragrafele 1 şi 2 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aceeaşi soluţie se regăseşte şi în Decizia nr. 408 din 28 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 521 din 13 iulie 2015. În deciziile precitate, instanţa de control constituţional a făcut trimitere la cele reţinute prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, în care, analizând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală raportat la dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, Curtea a reţinut - în paragrafele 33, 34 - că legea procesual penală în vigoare consacră trei modalităţi de acuzaţie în materie penală, reglementate de art. 307 referitor la aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect, art. 309 referitor la punerea în mişcare a acţiunii penale şi la aducerea la cunoştinţă a calităţii de inculpat şi art. 327 lit. a) referitor la rezolvarea cauzelor prin emiterea rechizitoriului şi sesizarea instanţei de judecată. Dacă în primele două situaţii, notificarea oficială constă în aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect înainte de prima sa audiere şi în comunicarea către inculpat a ordonanţei prin care s-a pus în mişcare acţiunea penală când, de asemenea, este chemat în vederea audierii, în cea de-a treia situaţie, notificarea oficială constă în comunicarea către inculpat a unei copii certificate a rechizitoriului în condiţiile art. 344 alin. (2) din acelaşi cod ce dispune cu privire la procedura camerei preliminare. Pe lângă aceste trei modalităţi de formulare a unei acuzaţii penale, Curtea a identificat şi o altă posibilitate ce izvorăşte din procedura referitoare la soluţionarea plângerilor formulate împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. Cu toate că procedura ce constituie obiectul analizei sale nu vizează ab initio existenţa unei acuzaţii în materie penală, deoarece ea a fost înlăturată de soluţiile pronunţate de procuror, câtă vreme, potrivit dispoziţiilor art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară, prin încheiere, poate desfiinţa soluţia atacată şi dispune începerea judecăţii, atunci încheierea pronunţată are valenţele unui rechizitoriu, deci a unei acuzaţii în materie penală. De asemenea, în paragraful 21 al Deciziei nr. 663 din 11 noiembrie 2014, Curtea a reţinut că, în cazul plângerilor formulate împotriva soluţiilor de netrimitere sau neurmărire penală dispuse de procuror, în cauzele în care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, judecătorul de cameră preliminară, după ce înlătură inexistenţa aspectelor legate de tardivitate sau inadmisibilitate a plângerii formulate împotriva soluţiei de neurmărire sau netrimitere în judecată, verifică şi legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale. Totodată, în Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, paragrafele 42-46, Curtea a reţinut că interesul persoanei care a avut calitatea de inculpat de a fi citată şi de a dezbate în contradictoriu plângerea formulată este evident, deoarece, potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară poate dispune începerea judecăţii. De aceea, atunci când o instanţă - aşa cum este judecătorul de cameră preliminară - este competentă să analizeze temeinicia unei plângeri prin analiza întregii probaţiuni existente care fundamentează în ansamblu stingerea acţiunii penale, ea nu poate, din motive ce ţin de echitatea procedurii, să tranşeze asupra chestiunilor respective fără o apreciere nemijlocită a declaraţiilor persoanei care susţine că nu a comis fapta considerată ca infracţiune. Prin urmare, prezenţa persoanei care a avut calitatea de inculpat este indispensabilă în acest stadiu al procedurii în care judecătorul de cameră preliminară trebuie să decidă atât cu privire la începerea sau nu a judecăţii, cât şi cu privire la legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale. De asemenea, Curtea a reţinut că în cauzele în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, obiectul procedurii referitoare la soluţionarea plângerilor împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată îl constituie nu numai admisibilitatea şi temeinicia acestora, cât şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale. Potrivit art. 341 alin. (11) din Codul de procedură penală, probele care au fost excluse de judecător în această fază nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei, dacă judecătorul de cameră preliminară a dispus şi începerea judecăţii. Or, câtă vreme probele reprezintă chintesenţa oricărui proces penal, iar organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului, atunci este evident că procedura desfăşurată în aceste situaţii are o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis. Totodată, Curtea a constatat că garanţiile procedurale referitoare la dreptul la un proces echitabil ce guvernează întreaga procedură referitoare la temeinicia unei acuzaţii în materie penală trebuie să dubleze şi procedura ce ţine de instituirea definitivă a legalităţii acuzaţiei stabilită prin încheierea judecătorului de cameră preliminară de începere a judecăţii, pronunţată în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală. 23. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 341 alin. (10) lit. b) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că, în cazul în care judecătorul de cameră preliminară admite plângerea şi dispune începerea judecăţii prin încheiere care, potrivit jurisprudenţei instanţei de control constituţional, are valenţele unui rechizitoriu, deci, ale unei acuzaţii în materie penală, procurorul, petentul şi intimaţii pot formula contestaţie cu privire la aspectele consemnate referitor la stabilirea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală, în condiţiile art. 341 alin. (9) şi alin. (10) din Codul de procedură penală. Potrivit art. 341 alin. (10) din Codul de procedură penală, contestaţia se depune la judecătorul care a soluţionat plângerea şi se înaintează spre soluţionare judecătorului de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară ori, când instanţa sesizată cu plângere este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completului competent potrivit legii, care o soluţionează în camera de consiliu, cu citarea petentului şi a intimaţilor şi cu participarea procurorului, prin încheiere motivată, pronunţată în camera de consiliu, dispunându-se una dintre următoarele soluţii: a) respinge contestaţia ca tardivă, inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată, şi menţine dispoziţia de începere a judecăţii; b) admite contestaţia, desfiinţează încheierea şi rejudecă plângerea potrivit alin. (7) pct. 2, dacă excepţiile cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale au fost greşit soluţionate. Autoarea excepţiei apreciază ca fiind neconstituţională interpretarea potrivit căreia soluţia de admitere a contestaţiei este limitată la verificarea soluţionării excepţiilor de procedură, deşi dispoziţiile art. 341 alin. (10) lit. b) din Codul de procedură penală fac referire la alin. (7) pct. 2 al aceluiaşi articol, în care sunt prevăzute mai multe soluţii, inclusiv respingerea plângerii ca nefondată, prin aceasta fiind încălcat dublul grad de jurisdicţie în materie penală. Autoarea nu precizează dacă interpretarea normei procesual penale menţionate, criticată ca fiind neconstituţională, este oficială - cauzală, ori neoficială. 24. Examinând criticile autoarei excepţiei raportat la principiul dublului grad de jurisdicţie în materie penală, Curtea reţine că acest principiu - prevăzut de art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - este recunoscut numai în materie penală şi doar dacă obiectul judecăţii îl formează raportul penal de conflict. Or, Curtea constată că în cazul plângerii formulate conform art. 341 din Codul de procedură penală obiectul judecăţii îl constituie legalitatea şi temeinicia actului procesual de netrimitere în judecată, iar nu fondul cauzei penale, în aceste condiţii acestei proceduri nefiindu-i aplicabil principiul dublului grad de jurisdicţie în materie penală. Curtea reţine însă că reglementând o cale de atac şi în această materie legiuitorul a păstrat echivalenţa cu procedura de cameră preliminară, stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituind atributul exclusiv al legiuitorului. Atât art. 129, cât şi art. 126 alin. (2) din Constituţie fac referire la „condiţiile legii“ atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată urmând a fi prevăzute „numai prin lege“. 25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Angela Culeva în Dosarul nr. 111.186/299/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) şi alin. (10) lit. b) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 25 aprilie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
