Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 251 din 19 aprilie 2018 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 251 din 19 aprilie 2018 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 384 din 4 mai 2018

Comenteaza legea


┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu     │- preşedinte      │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu     │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria         │- judecător       │
│Pivniceru          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya        │- judecător       │
│Teodoroiu          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila       │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Valentina          │-                 │
│Bărbăţeanu         │magistrat-asistent│
├───────────────────┴──────────────────┤
│                                      │
└──────────────────────────────────────┘

    1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, obiecţie formulată de 89 de deputaţi aparţinând Grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal şi ale Uniunii Salvaţi România.
    2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 2.440 din 29 martie 2018 şi constituie obiectul Dosarului nr. 460A/2018.
    3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia prezintă situaţia de fapt premergătoare adoptării legii ce constituie obiectul controlului de constituţionalitate. Astfel, se arată că, în data de 21 noiembrie 2017, Biroul permanent al Camerei Deputaţilor a fost sesizat, în procedură de urgenţă, cu propunerea legislativă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, având caracter de lege organică. În data de 5 decembrie 2017, propunerea legislativă a primit raport de adoptare, cu amendamente, din partea Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi (în realitate, Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei), iar în data de 11 decembrie 2017, ulterior introducerii pe ordinea de zi a plenului, a fost dezbătută şi adoptată de Plenul Camerei Deputaţilor. Senatul, în calitate de cameră decizională, a adoptat legea la data de 19 decembrie 2017.
    4. Legea a fost supusă controlului de constituţionalitate anterior promulgării, ca urmare a sesizării formulate la data de 27 decembrie 2017 de un număr de 56 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal, precum şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. De asemenea, în data de 25 ianuarie 2018, cu privire la aceeaşi lege a fost formulată o nouă sesizare de către un număr de 52 de deputaţi aparţinând Grupurilor parlamentare ale Uniunii Salvaţi România, Partidul Mişcarea Populară şi Partidul Naţional Liberal, Grupului parlamentar al Minorităţilor Naţionale şi un deputat neafiliat.
    5. Prin Decizia nr. 61 din 13 februarie 2018, Curtea Constituţională a admis parţial obiecţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. I pct. 5, pct. 15 [cu referire la sintagma „comisiile parlamentare de control al serviciilor de informaţii“], pct. 19, pct. 20 şi pct. 62 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii sunt neconstituţionale.
    6. Urmare a acestei decizii, în data de 7 martie 2018, Biroul permanent al Camerei Deputaţilor a trimis Legea pentru raport la Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, cu termen pentru depunerea raportului la data de 27 martie 2018.
    7. După dezbaterile din Comisie, în data de 20 martie 2018, s-a primit raportul privind decizia Curţii Constituţionale, iar în aceeaşi zi a fost adoptată de Camera Deputaţilor şi a fost transmisă Senatului. În data de 26 martie 2018, după ce Comisia specială comună a analizat din nou legea, cu noi amendamente, a hotărât să adopte un raport de admitere, iar plenul Senatului a adoptat Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.
    8. În motivarea sesizării, autorii acesteia formulează critici de neconstituţionalitate extrinsecă, precum şi critici de neconstituţionalitate intrinsecă.
    9. În ceea ce priveşte criticile referitoare la pretinsa neconstituţionalitate extrinsecă se invocă încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie ca o consecinţă a nerespectării prevederilor art. 134 din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi ale art. 149 din Regulamentul Senatului. Aceste texte prevăd procedura reexaminării legii constatate neconstituţionale potrivit art. 146 lit. a) din Constituţie, stabilind competenţa exclusivă de întocmire, dezbatere şi adoptare a raportului comun de specialitate al Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi şi al comisiei permanente sesizate în fond (din cadrul Camerei Deputaţilor), respectiv a raportului Comisiei pentru constituţionalitate, libertăţi civile şi monitorizare a executării hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului (din cadrul Senatului). Autorii sesizării afirmă că nu există niciun text regulamentar derogatoriu de la aceste norme regulamentare cu caracter imperativ. Totodată, niciunul dintre obiectivele prezentate în art. 1 al Hotărârii Parlamentului României nr. 69/2017 privind constituirea Comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi a Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei nu prevede competenţa acestei comisii de a dezbate şi de a adopta un raport cu privire la Legea de modificare şi completare a Legii nr. 317/2004 în procedura de reexaminare. Prin urmare, se susţine încălcarea principiului legalităţii, derivat din prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, deoarece dispoziţiile regulamentelor parlamentare au caracter infraconstituţional, fiind pe deplin aplicabilă obligaţia instituită de norma constituţională invocată.
    10. Din aceeaşi perspectivă, a încălcării principiului constituţional al legalităţii, este sesizată o altă abatere de la normele regulamentare, referitoare la termenul de 3 zile dintre data distribuirii raportului şi data dezbaterilor, instituit de dispoziţiile art. 69 coroborate cu cele ale art. 117 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, respectiv de art. 98 coroborate cu cele ale art. 113 din Regulamentul Senatului. Acest termen de 3 zile este unul imperativ, şi nu de recomandare, scopul său constând atât în asigurarea transparenţei decizionale, cât şi în asigurarea faptului că deputaţii şi senatorii au la dispoziţie un timp rezonabil pentru a cunoaşte raportul comisiei de specialitate şi a vota în deplină conformitate cu propria voinţă, în aplicarea prevederilor art. 69 alin. (2) din Constituţie. În cazul legii aflate în procedura reexaminării şi supuse controlului de constituţionalitate, termenul de 3 zile nu a fost respectat, raportul comisiei speciale fiind distribuit deputaţilor în aceeaşi zi în care a avut loc votul final în şedinţa Camerei Deputaţilor, respectiv în data de 20 martie 2018. Pe cale de consecinţă, autorii sesizării apreciază că au fost înfrânte dispoziţiile art. 1 alin. (5) şi ale art. 69 alin. (2) din Constituţie, ceea ce conduce la constatarea neconstituţionalităţii legii în întregul său.
    11. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, autorii sesizării vizează, punctual, prevederile art. I pct. 15, pct. 17, pct. 21 (în realitate, pct. 19), pct. 32, pct. 35, pct. 59 şi pct. 86 din legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, în forma să ulterioară reexaminării.
    12. Dispoziţiile art. I pct. 15, cu referire la art. 23 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, prevăd următoarele: „Membrii Consiliului Superior al Magistraturii desfăşoară activitate permanentă şi nenormată şi nu exercită activitatea de judecător sau procuror, cu excepţia membrilor de drept“. Prin Decizia nr. 61 din 13 februarie 2018, Curtea a arătat, în considerentele de la paragraful 153, că aceste dispoziţii trebuie puse „în acord cu cele statuate de Curte prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018 sub dublul aspect al incompatibilităţii dintre funcţia de ministru al justiţiei şi calitatea de judecător sau procuror în activitate şi al valorificării duratei mandatului de ministru al justiţiei pentru stabilirea/actualizarea sau recalcularea drepturilor de pensie de serviciu potrivit Legii nr. 303/2004“. Astfel, având în vedere că, prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, Curtea a constatat incompatibilitatea dintre funcţia de ministru al justiţiei şi calitatea de judecător sau procuror, această concluzie trebuie să se reflecte şi în planul dispoziţiilor art. I pct. 15 din Legea privind modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004, care, însă, în procedura reexaminării legii, nu au fost modificate în sensul celor mai sus arătate, legiuitorul menţinându-le în aceeaşi redactare. Prin urmare, se creează ipoteza potrivit căreia, în temeiul acestui text, ministrul justiţiei, în calitatea sa de membru de drept al Consiliului Superior al Magistraturii, poate exercita, în acelaşi timp, şi activitatea de judecător sau procuror, ceea ce contravine deciziilor nr. 45 din 30 ianuarie 2018 şi nr. 61 din 13 februarie 2018 şi echivalează cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (2) şi (4) din Constituţie.
    13. Art. I pct. 17, cu referire la art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 317/2004, a fost reconfigurat în urma declarării ca neconstituţionale a dispoziţiilor art. I pct. 19 şi pct. 20 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 prin Decizia nr. 61 din 13 februarie 2018, Curtea constatând, în esenţă, că „noua procedură de alegere a conducerii CSM, astfel cum este reglementată de art. I pct. 19 şi 20 din legea supusă controlului de constituţionalitate, încalcă dispoziţiile art. 133 alin. (3) din Constituţie, prin aceea că face diferenţa pe care Constituţia nu o prevede, cu privire la vocaţia de a fi ales preşedinte al CSM, între membrii aleşi ai CSM, judecători şi procurori şi prin faptul că prevede votul Plenului doar pentru validarea, sub aspectul condiţiilor de formă, a alegerii preşedintelui şi vicepreşedintelui CSM, nu şi a alegerii propriu-zise.“
    14. În urma reexaminării legii, Parlamentul României a pus de acord textul art. 24 alin. (1) şi (2) cu decizia Curţii şi a adoptat, la art. I pct. 17, următoarea reglementare:
    "(1) Consiliul Superior al Magistraturii este condus de preşedinte, ajutat de un vicepreşedinte, aleşi de plen, în prezenţa a cel puţin 15 membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, cu votul majorităţii membrilor prezenţi, dintre judecătorii şi procurorii prevăzuţi la art. 3 lit. a), care fac parte din secţii diferite, pentru un mandat de un an. Mandatul preşedintelui nu poate fi reînnoit.
(2) Pentru funcţia de preşedinte şi vicepreşedinte vor candida un judecător şi un procuror desemnaţi de Secţia pentru judecători, respectiv Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, din rândul membrilor săi, în prezenţa a cel puţin 2/3 din membrii secţiilor, cu votul majorităţii membrilor prezenţi. Secţia pentru judecători şi Secţia pentru procurori desemnează candidaţii pentru funcţiile de preşedinte şi vicepreşedinte, în prezenţa a cel puţin 2/3 din membrii secţiilor cu votul majorităţii membrilor prezenţi.“ "

    15. Instituind regula potrivit căreia pentru funcţia de preşedinte şi vicepreşedinte vor candida un judecător şi un procuror care fac parte din secţii diferite, Parlamentul încalcă, în opinia autorilor sesizării, considerentele deciziei Curţii Constituţionale menţionate, în sensul că prestabileşte faptul că cele două funcţii vor fi ocupate de un judecător şi un procuror, limitând astfel voinţa Plenului Consiliului Superior al Magistraturii de a alege doar judecători sau doar procurori în cele două funcţii de conducere. Această limitare încalcă art. 133 alin. (1) din Constituţie, care consacră Consiliului Superior al Magistraturii rolul de reprezentant, în egală măsură, al celor două ramuri ale magistraturii şi de garant, în această calitate, a independenţei justiţiei.
    16. Totodată, conform legii adoptate de Parlament în urma reexaminării, alin. (2^1) şi (2^2) ale art. 24 au următoarea redactare:
    "(2^1) Candidaţii pentru funcţiile de preşedinte, respectiv vicepreşedinte, îşi vor depune candidaturile, însoţite de un proiect privind obiectivele urmărite, în secţiile de care aparţin.
(2^2) Secţiile corespunzătoare ale Consiliului Superior al Magistraturii vor analiza şi dezbate candidaturile depuse şi vor desemna candidaţii pentru funcţiile de preşedinte şi vicepreşedinte ale Consiliului Superior al Magistraturii.“ "

    17. Se arată că, în condiţiile în care Curtea va constata depăşirea limitelor reexaminării legii de către Parlament pentru punerea de acord a prevederilor neconstituţionale cu Decizia nr. 61 din 13 februarie 2018 în ceea ce priveşte art. 24 alin. (1) şi (2), este necesară şi reevaluarea constituţionalităţii art. 24 alin. (2^1) şi (2^2), aşa cum au fost modificate de Parlament în vederea corelării cu noile dispoziţii ale art. 24 alin. (1) şi (2).
    18. Totodată, cu prilejul reexaminării legii, a fost modificat cvorumul cu care sunt aleşi preşedintele şi vicepreşedintele Consiliului Superior al Magistraturii (CSM), dar şi candidaţii pentru aceste funcţii, ceea ce contravine art. 147 alin. (2) din Constituţie prin raportare la Decizia nr. 61 din 13 februarie 2018, în special paragraful nr. 156 din aceasta. Astfel, preşedintele şi vicepreşedintele vor fi aleşi cu majoritatea membrilor prezenţi, nu cu majoritatea tuturor membrilor, ceea ce înseamnă că vor putea fi aleşi de cel puţin 8 membri, şi nu de cel puţin 10 membri, ca în prezent, fapt de natură să scadă reprezentativitatea şi legitimitatea acestor funcţii şi să afecteze rolul şi importanţa instituţiei CSM şi a funcţiei de preşedinte al acesteia. Or, nu trebuie omisă încălcarea puterii reprezentative a Plenului, care, prin votul său, atât al procurorilor, cât şi al judecătorilor, numeşte un preşedinte şi un vicepreşedinte în conformitate cu prevederile Constituţiei. Caracterul colectiv al CSM se reflectă atât în unitatea sa, în efortul impus de Constituţie de a fi garantul independenţei justiţiei, cât şi în exercitarea competenţelor sale, iar unitatea corpului profesional trebuie să fie oglindită şi la nivelul conducerii CSM, fiind o trăsătură intrinsecă şi impusă de Legea fundamentală.
    19. Singurul aspect de noutate care respectă indicaţiile date de instanţa de contencios constituţional constă în faptul că s-a înlăturat menţiunea privitoare la faptul că preşedintele Consiliului este ales de drept dintre judecători, iar vicepreşedintele, tot de drept, dintre procurori. Se susţine, în acest context, că rolul adunărilor elective, iniţial prevăzute, a fost preluat de Secţiile CSM, în faţa cărora se derulează procedura de selecţie şi de desemnare a candidatului pentru funcţia de preşedinte şi cea de vicepreşedinte, în acord cu art. 24 alin. (2^1) şi (2^2). Secţiile CSM capătă, astfel, rol de filtru decisiv cu privire la candidaturile depuse pentru ocuparea unei funcţii de conducere, ceea ce înseamnă că un judecător sau un procuror care nu poate întruni numărul necesar de voturi în cadrul Secţiei în care îşi desfăşoară activitatea nu va putea niciodată să ocupe una dintre cele două funcţii.
    20. În continuare, autorii sesizează faptul că, din cuprinsul art. I pct. 19 (şi nu pct. 21, cum eronat este indicat) al legii examinate a fost eliminat punctul referitor la art. 24 alin. (3) lit. f) din Legea nr. 317/2004, astfel cum acesta figura la art. I pct. 21 din varianta iniţială a legii. Aceste dispoziţii prevedeau atribuţia preşedintelui CSM de a sesiza Curtea Constituţională în vederea soluţionării conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, pe baza deciziei Plenului. Prin eliminarea acestui text, se revine, practic, la forma actuală a art. 24 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 317/2004, conform căruia preşedintele CSM sesizează Curtea Constituţională, în vederea soluţionării conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice. Modificarea operată cu prilejul reexaminări legii depăşeşte cadrul configurat prin Decizia nr. 61 din 13 februarie 2018, în sensul că aceste dispoziţii nu au fost declarate neconstituţionale, nu se află într-o legătură indisolubilă cu dispoziţii declarate neconstituţionale şi nici nu reprezintă o recorelare a dispoziţiilor legii ca operaţiune de tehnică legislativă, ci reglementează o modificare substanţială prin raportare la intenţia iniţială a legiuitorului, de natură să încalce art. 147 alin. (2) din Constituţie.
    21. În ce priveşte dispoziţiile art. I pct. 32, cu referire la art. 40 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004, potrivit cărora Secţia pentru judecători a CSM „numeşte şi revocă din funcţie preşedintele, vicepreşedinţii şi preşedinţii de secţii ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie“, se arată că au fost adoptate în scopul corelării cu Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, prin care Curtea a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. I pct. 87 [cu referire la art. 53 alin. (1), (2), (7) şi (8)] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. Or, deşi dispoziţiile art. 53 din Legea nr. 303/2004 au fost modificate, în urma reexaminării legii menţionate, autorii sesizării semnalează faptul că, pentru modificarea operată la art. I pct. 32, nu se poate invoca argumentul corelării pentru punerea de acord cu decizia Curţii, deoarece aceasta nu se poate pronunţa cu privire la modul în care se corelează un articol supus controlului cu un alt text dintr-o lege asupra căreia nu s-a finalizat procedura legislativă. Faptul că în cadrul aceleiaşi Comisii speciale comune se dezbat legi de modificare şi completare a legilor nr. 303/2004, nr. 304/2004 şi nr. 317/2004 nu se poate constitui într-un argument pentru a justifica adoptarea unor amendamente de corelare între dispoziţiile celor trei legi de modificare şi completare, corelările putând fi realizate numai cu dispoziţii din fondul activ al legislaţiei, în caz contrar fiind încălcat art. 1 alin. (5) din Constituţie, referitor la obligaţia respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor.
    22. Art. I pct. 35, prin care sunt eliminate alin. (4) şi (5) ale art. 44 din Legea nr. 317/2004, în forma sa în vigoare, depăşeşte limitele reexaminării pentru punerea de acord a dispoziţiilor declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 61 din 13 februarie 2018. Acestea au următorul conţinut:
    "(4) Acţiunea disciplinară în cazul abaterilor săvârşite de procurori se exercită de Inspecţia Judiciară, prin inspectorul judiciar, de ministrul justiţiei sau de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
(5) Acţiunea disciplinară în cazul abaterilor săvârşite de un magistrat-asistent se exercită de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau de Inspecţia Judiciară, prin inspectorul judiciar."

    23. Art. 44 alin. (3) a fost modificat prin legea de modificare şi completare a Legii nr. 317/2004 în sensul că „Acţiunea disciplinară în cazul abaterilor săvârşite de judecători, procurori şi magistraţi-asistenţi se exercită de Inspecţia Judiciară, prin inspectorul judiciar“.
    24. Deşi abrogarea operată la art. I pct. 35 din legea examinată se justifică prin aceea că alin. (3) al art. 44 include şi situaţiile prevăzute la alin. (4) şi (5) ale aceluiaşi articol din Legea nr. 317/2004, autorii sesizării arată că, în realitate, modificarea este una de substanţă, generând o schimbare majoră a acţiunii disciplinare în cazul magistraţilor. Prin menţinerea exclusiv a alin. (3) al art. 44 se poate interpreta faptul că toate elementele componente ale acţiunii disciplinare (inclusiv sesizarea pentru punerea în mişcare a acţiunii disciplinare sau aplicarea sancţiunii disciplinare) se realizează de către Inspecţia Judiciară, prin inspectorul judiciar, ceea ce este de natură să genereze impredictibilitate în aplicarea normei juridice. S-ar putea astfel ajunge la concluzia eronată că toate celelalte autorităţi care au atribuţii în exercitarea acţiunii disciplinare (CSM şi ministrul justiţiei) sunt eliminate din procedura de tragere la răspundere disciplinară a magistraţilor, ceea ce ar fi contrar dispoziţiilor art. 134 alin. (2) şi art. 132 alin. (1) din Constituţie.
    25. Art. I pct. 59 cu referire la art. 54 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 depăşeşte, de asemenea, limitele reexaminării, deoarece acest text nu a fost vizat prin Decizia nr. 61 din 13 februarie 2018, nu se află într-o legătură indisolubilă cu dispoziţii constatate ca fiind neconstituţionale şi nici nu reprezintă o recorelare impusă de normele de tehnică legislativă, ci o modificare a textului legal prin raportare la intenţia iniţială a legiuitorului, ceea ce constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 147 alin. (2) din Constituţie.
    26. Art. I pct. 86, prin care se introduce un nou articol, art. 74^1, deşi a fost adoptat în scopul corelării cu dispoziţiile art. 96, astfel cum a fost modificat prin legea pentru completarea şi modificarea Legii nr. 303/2004, depăşeşte limitele reexaminării stabilite prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale, pentru aceleaşi motive, referitoare la neconstituţionalitatea art. I pct. 32, mai sus expuse, având în vedere că legea la care corelarea se raportează nu face parte din fondul activ al legislaţiei. Dincolo de acest aspect, se învederează faptul că procedura stabilită de legiuitor la art. 74^1 este, în sine, neconstituţională, fiind contrară art. 21 alin. (1) şi art. 52 alin. (1) din Legea fundamentală. Aceasta, deoarece procedura potrivit căreia Inspecţia Judiciară efectuează verificări în vederea evaluării dacă eroarea judiciară cauzată de judecător sau procuror a fost urmare a exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă se finalizează printr-un raport, care, însă, nu poate fi contestat de persoana interesată, de vreme ce legiuitorul nu a reglementat o cale de atac în acest sens. Or, nu se poate accepta ca, sub pretextul necesităţii corelării cu deciziile Curţii, un text să încalce o altă normă constituţională.
    27. În concluzie, se solicită constatarea neconstituţionalităţii Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 ca urmare a încălcării art. 1 alin. (5), art. 69 alin. (2), art. 133 alin. (1) şi ale art. 147 alin. (2) şi (4) din Legea fundamentală.
    28. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a transmite punctul lor de vedere.
    29. Preşedintele Senatului a comunicat punctul său de vedere, înregistrat la Curtea Constituţională cu nr. 2.628 din 5 aprilie 2018, prin care apreciază că sesizarea de neconstituţionalitate nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 146 lit. a) din Constituţie. Se arată, în acest sens, că legea criticată reprezintă rezultatul procesului de reexaminare declanşat în temeiul art. 147 alin. (2) din Constituţie, ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 61 din 13 februarie 2018, prin care Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea unor dispoziţii din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii. Or, din moment ce acele dispoziţii din legea menţionată, declarate neconstituţionale, au fost puse de acord cu decizia menţionată în cadrul procedurii de reexaminare, rezultă că noua lege, adoptată de cele două Camere ale Parlamentului, nu mai poate fi supusă unui nou control de constituţionalitate exercitat în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie, deoarece, deşi este vorba tot despre o lege înainte de promulgare, o asemenea procedură de reluare a controlului de constituţionalitate nu este reglementată nici în Constituţie, nici în Legea nr. 47/1992. Curtea ar trebui să constate, într-o asemenea situaţie, că, în dosarul de faţă, obiect al controlului nu îl reprezintă o lege nouă, adoptată de Parlament, ci aceeaşi lege supusă anterior controlului de constituţionalitate. Astfel, Curtea nu poate să verifice de două ori constituţionalitatea aceleiaşi legi din iniţiativa aceluiaşi subiect de sezină, numai Preşedintele României dispunând, potrivit art. 146 lit. a) din Constituţie, de dreptul de a sesiza Curtea în termenul de 10 zile prevăzut de art. 77 alin. (3) din Constituţie.
    30. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis, cu Adresa nr. 2/3.556 din 12 aprilie 2018, punctul său de vedere, prin care apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
    31. În ce priveşte criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, raportate la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, se apreciază că, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, reflectată şi în deciziile Curţii Constituţionale, principiul legalităţii presupune existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor, conducând la caracterul lex certa al normei. Legea examinată nu contravine principiului legalităţii, din contră, reprezintă expresia principiului constituţional al autonomiei parlamentare, consacrat de art. 64 din Constituţie, în virtutea căruia Parlamentul are libertatea de a-şi stabili singur regulile de organizare şi funcţionare, precum şi dreptul de a înfiinţa comisii comune speciale, cum este şi Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, înfiinţată prin Hotărârea Parlamentului României nr. 69/2017. Totodată, se precizează că în faza procedurală a reexaminării nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 69 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, invocate de autorii sesizării, ci cele ale art. 134 alin. (2) teza a doua din acest Regulament.
    32. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate intrinsecă formulate cu privire la dispoziţiile art. I pct. 15, cu referire la art. 23 alin. (2), se susţine că acestea sunt inadmisibile, deoarece textul vizat nu a fost supus controlului de constituţionalitate prin Decizia nr. 61 din 13 februarie 2018, motiv pentru care nu a fost modificat în procedura reexaminării legii. În contextul reexaminării legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor în sensul punerii de acord cu Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018 a Curţii Constituţionale, se menţionează că prevederile art. 23 alin. (2) nu pot fi interpretate decât în limita prevederilor alin. (5) şi (6) ale aceluiaşi articol şi în cadrul stabilit de Legea nr. 303/2004.
    33. Referitor la art. I pct. 17 se arată că modalitatea instituită de legiuitor pentru alegerea conducerii CSM nu este afectată de vicii de neconstituţionalitate, deoarece deficienţele de ordin constituţional constatate de Curte prin Decizia nr. 61 din 13 februarie 2018 au fost remediate în procedura de reexaminare a legii. Astfel, noua procedură respectă puterea reprezentativă a Plenului CSM, care, prin votul său, numeşte un preşedinte şi un vicepreşedinte al său, conform prevederilor Constituţiei. Au fost înlăturate organele elective prevăzute iniţial, iar Secţiile desemnează, din rândul membrilor lor, câte un judecător şi câte un procuror care vor candida pentru funcţia de preşedinte şi vicepreşedinte al Consiliului. Secţiile nu au însă un rol decisiv în ocuparea acestor funcţii de conducere, aşa cum susţin autorii sesizării, deoarece un candidat care nu întruneşte numărul necesar de voturi în Plenul CSM nu poate ocupa funcţia de preşedinte sau vicepreşedinte, chiar dacă a fost desemnat candidat de către Secţia din care face parte, respingerea unei candidaturi impunând reluarea procedurii de desemnare. A fost înlăturată şi menţiunea cu privire la faptul că preşedintele Consiliului este ales de drept dintre judecători şi vicepreşedintele de drept dintre procurori. Cu privire la modificarea majorităţii necesare pentru alegerea preşedintelui şi a vicepreşedintelui se menţionează că Legea fundamentală nu prevede în această situaţie necesitatea unei majorităţi calificate, o majoritate simplă respectând astfel, ca opţiune legislativă, cadrul constituţional.
    34. Cu privire la eliminarea art. 24 alin. (3) lit. f), prin art. I pct. 21, se arată că, prin această operaţiune, s-a revenit la forma în vigoare a textului art. 24 alin. (3) lit. f) şi s-a realizat conformitatea cu prevederile art. 146 lit. e) din Constituţie, care prevăd dreptul exclusiv al preşedintelui CSM de a sesiza Curtea Constituţională cu privire la conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice.
    35. Modificarea, prin art. I pct. 32, a prevederilor art. 40 alin. (1) lit. b) a fost impusă de cerinţele de previzibilitate în aplicarea legii, în acord cu exigenţele specifice principiului legalităţii, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie. Totodată, corelarea acestui text cu cele corespondente din Legea nr. 303/2004 a fost impusă chiar prin Decizia nr. 61 din 13 februarie 2018, astfel că nu poate fi apreciată drept justificată critica autorilor sesizării.
    36. Cu referire la prevederile art. I pct. 35, prin care au fost abrogate alin. (4) şi (5) ale art. 44, se arată că astfel au fost asigurate cerinţele de previzibilitate a normei, în acord cu art. 1 alin. (5) din Constituţie. Dacă aceste alineate ar fi fost menţinute, s-ar fi creat un paralelism legislativ, singura diferenţă constând în calitatea persoanei supuse acţiunii disciplinare, existând riscul unor probleme de aplicare, atât din perspectiva titularilor, care nu şi-ar fi putut determina întinderea atribuţiilor, cât şi a subiecţilor acţiunii disciplinare.
    37. În privinţa art. I pct. 59, cu referire la art. 54 alin. (2), se precizează că modificarea propusă prin acest text a fost considerată necesară în raport cu modificările art. 54, în sensul că alin. (2) era inclus în totalitate în conţinutul alin. (2^1), astfel încât alin. (2) a preluat conţinutul alin. (2^1), care a fost eliminat. Această intervenţie nu aduce o modificare de substanţă a instituţiei incompatibilităţii calităţii de membru al CSM cu alte funcţii, ci realizează doar o clasificare necesară, conformă interpretării legale actuale în materie de incompatibilităţi, de esenţa acestora fiind exercitarea concomitentă a două funcţii incompatibile.
    38. În sfârşit, cu privire la art. I pct. 86, referitoare la introducerea art. 74^1 ca măsură de corelare cu art. 96, modificat prin Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004, se arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii, legea examinată trebuie să se integreze organic în sistemul legislaţiei. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate potrivit cărora noul text introdus contravine art. 21 alin. (1) şi art. 52 alin. (1) din Constituţie, se menţionează faptul că acestea sunt neîntemeiate, deoarece actul emis de Inspecţia Judiciară este un raport consultativ şi nu un act administrativ şi doar în ipoteza în care acestuia i se dă eficienţă juridică se naşte dreptul la acţiune şi la apărare în faţa instanţei. Raportul nu are, aşadar, caracter obligatoriu şi, având natura unui document cu caracter preparator, nu poate fi contestat pe calea unei acţiuni directe, aspect confirmat prin jurisprudenţa recentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Rolul acestuia este de a oferi suport consultativ Ministerului Finanţelor Publice, pe baza căruia acesta să poată face propria analiză în vederea introducerii acţiunii în regres, în concretizarea ideii subliniate prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, astfel încât decizia finală de a acţiona în instanţă să aparţină statului.
    39. Pentru toate argumentele expuse, preşedintele Camerei Deputaţilor solicită respingerea, ca neîntemeiată, a obiecţiei de neconstituţionalitate.
    40. Guvernul nu a comunicat punctul său de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedinţilor Camerei Deputaţilor şi Senatului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    41. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate.
    42. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, astfel cum a fost aprobată de Parlament, în temeiul art. 147 alin. (2) din Legea fundamentală, după reexaminarea în vederea punerii de acord cu Decizia nr. 61 din 13 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 6 martie 2018, prin care, în cadrul controlului a priori de constituţionalitate declanşat prin sesizările formulate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, respectiv, de un număr de 52 de deputaţi, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. I pct. 5, pct. 15 (cu referire la sintagma „comisiile parlamentare de control al serviciilor de informaţii“), pct. 19, 20 şi 62 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 sunt neconstituţionale.
    43. Dispoziţiile din Legea fundamentală invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 1 alin. (5) - referitoare la obligaţia respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, ale art. 69 alin. (2) potrivit cărora „Orice mandat imperativ este nul“, ale art. 133 alin. (1), care consacră rolul Consiliului Superior al Magistraturii de garant al independenţei justiţiei şi ale art. 147 alin. (2) şi (4) din Legea fundamentală, referitoare la obligaţia Parlamentului de a reexamina dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale în cadrul controlului de constituţionalitate a legilor anterior promulgării, pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale, respectiv la efectul general obligatoriu şi cu putere numai pentru viitor al deciziilor Curţii Constituţionale, de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României.
    (1) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate
    44. Curtea constată că sesizarea îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, atât sub aspectul obiectului său, fiind vorba de o lege adoptată şi încă nepromulgată, cât şi sub aspectul titularului dreptului de sesizare, aceasta fiind formulată de un număr de 89 de deputaţi aparţinând Grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal şi ale Uniunii Salvaţi România. Totodată, Curtea constată că sesizarea este admisibilă şi sub aspectul termenului de introducere a acesteia. Astfel, Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 a fost adoptată, în procedură de urgenţă, de Senatul României, Cameră decizională, în data de 26 martie 2018 şi a fost depusă la secretarul general pentru exercitarea dreptului de sesizare cu privire la neconstituţionalitatea legii în data de 28 martie 2018. Sesizarea formulată de un număr de 89 de deputaţi, care formează obiectul prezentei cauze, a fost înregistrată la Curtea Constituţională în data de 29 martie 2018, deci în cadrul termenului de 2 zile prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992.
    45. În ceea ce priveşte susţinerea preşedintelui Senatului, potrivit căreia prezenta sesizare nu vizează o lege nouă, adoptată de Parlament, ci o lege care a mai fost supusă controlului anterior de constituţionalitate, la sesizarea aceluiaşi subiect de drept, în urma căruia a fost declanşată procedura de reexaminare a legii, Curtea constată că împrejurarea învederată nu constituie un fine de neprimire al controlului de constituţionalitate. În prezenta cauză, obiect al controlului îl constituie legea în forma adoptată după reexaminarea şi punerea sa în acord cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 61 din 13 februarie 2018, deci o lege care, din punctul de vedere al conţinutului normativ, diferă de legea supusă anterior controlului de constituţionalitate. Noul act normativ adoptat de Parlament urmează aceeaşi procedură constituţională, fiind trimis spre promulgare, iar subiectele îndrituite de lege pot declanşa controlul de constituţionalitate, în termenele legale şi constituţionale şi în limitele materiale impuse de modificările operate de legiuitor în procedura reexaminării legii.
    46. Prin urmare, Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor legale criticate.

    (2) Parcursul legislativ al actului normativ examinat
    47. Propunerea legislativă cu titlul „Lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii“ a fost iniţiată de 8 deputaţi şi 2 senatori aparţinând Partidului Social Democrat (PSD) şi Partidului Alianţa Liberalilor şi Democraţilor (ALDE).
    48. La data de 13.11.2017, Biroul permanent al Camerei Deputaţilor a trimis propunerea legislativă pentru raport Comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, iar la data de 13.12.2017 a fost înscrisă pe ordinea de zi a plenului Camerei Deputaţilor şi a avut loc dezbaterea raportului în Camera Deputaţilor, fiind adoptată în aceeaşi zi.
    49. În aceeaşi dată, de 13.12.2017, Camera Deputaţilor a înaintat Senatului legea adoptată, pe care Senatul a înregistrat-o pentru dezbatere şi a trimis-o, prin Biroul permanent, Comisiei speciale comune pentru raport. La data de 20.12.2017 a fost primit raportul favorabil al Comisiei speciale comune mai sus menţionate, legea fiind înscrisă pe ordinea de zi a plenului Senatului. La data de 21.12.2017, legea a fost dezbătută în plenul Senatului şi adoptată, fiind apoi depusă la secretarul general pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii legii şi trimisă la promulgare.
    50. La data de 22 şi, respectiv, 27.12.2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, respectiv, un număr de 52 de deputaţi au sesizat Curtea Constituţională în vederea exercitării controlului de constituţionalitate anterior promulgării.
    51. Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 61 din 13 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 6 martie 2018, prin care a admis, parţial, obiecţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. I pct. 5, pct. 15 (cu referire la sintagma „comisiile parlamentare de control al serviciilor de informaţii“), pct. 19, 20 şi 62 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 sunt neconstituţionale.
    52. În temeiul art. 147 alin. (2) din Constituţie s-a deschis procedura reexaminării legii, pentru punerea de acord a dispoziţiilor constatate ca fiind neconstituţionale cu Decizia nr. 61 din 13 februarie 2018.
    53. În ceea ce priveşte procedura reexaminării legii se constată că, în data de 7.03.2018, Biroul permanent al Camerei Deputaţilor a trimis legea, pentru raport, Comisiei speciale comune, cu termen de depunere la data de 27.03.2018.
    54. La data de 20.03.2018 a fost primit raportul Comisiei speciale comune, legea a fost înscrisă pe ordinea de zi a plenului Camerei Deputaţilor şi a fost adoptată (189 voturi pentru, 101 voturi contra, o abţinere, iar doi deputaţi nu au votat).
    55. În aceeaşi dată, de 20.03.2018, legea a fost înaintată Senatului, care a adoptat-o în data de 26.03.2018.
    56. La data de 28.03.2018, legea a fost depusă la secretarul general pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii legii şi, la data de 30.03.2018, a fost trimisă la promulgare.
    57. La data de 29.03.2018 a fost formulată prezenta sesizare de neconstituţionalitate.

    (3) Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate
    (3.1) Analiza criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă
    58. În esenţă, autorii sesizării pretind că legea supusă controlului a fost adoptată cu nerespectarea prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, referitor la obligativitatea respectării legilor, invocând, în acest sens, dispoziţiile art. 134 din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi ale art. 149 din Regulamentul Senatului, care stabilesc procedura reexaminării legii a cărei neconstituţionalitate a fost constatată potrivit art. 146 lit. a) din Constituţie. Conform acestora, competenţa de întocmire, dezbatere şi adoptare a raportului în vederea reexaminării legii aparţine, în exclusivitate, Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi şi comisiei permanente sesizate în fond (din cadrul Camerei Deputaţilor), respectiv Comisiei pentru constituţionalitate, libertăţi civile şi monitorizare a executării hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului (din cadrul Senatului), fără a fi permisă, aşadar, sesizarea unei alte comisii, astfel cum s-a procedat în cauza de faţă, cu referire la Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, care a întocmit, a dezbătut şi a adoptat raportul cu privire la reexaminarea legii criticate. Se precizează că un asemenea obiectiv nu se numără nici printre cele prevăzute în art. 1 al Hotărârii Parlamentului României nr. 69/2017, prin care această Comisie specială comună a fost constituită.
    59. Examinând dispoziţiile cuprinse în Hotărârea Parlamentului României nr. 69/2017 privind constituirea Comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 776 din 29 septembrie 2017, modificată prin Hotărârea Parlamentului României nr. 95/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 915 din 22 noiembrie 2017, se observă că unul dintre obiectivele pentru care această Comisie specială comună a fost înfiinţată constă, potrivit art. 1 alin. (1) lit. j), în „examinarea, modificarea şi completarea, după caz, a tuturor actelor normative cu incidenţă asupra justiţiei, în vederea reformării sistemului judiciar, aflate în procedură parlamentară, precum şi a celor ce urmează a intra în procedură parlamentară, pe toată perioada desfăşurării activităţii Comisiei speciale şi care vor fi transmise acesteia“.
    60. Totodată, potrivit art. 1 alin. (2) din aceeaşi hotărâre a Parlamentului, „Propunerile legislative privind punerea în acord a modificărilor intervenite în Codul civil, Codul de procedură civilă, Codul penal şi Codul de procedură penală, după data adoptării lor şi până în prezent, precum şi modificarea prevederilor legale constatate ca neconstituţionale şi punerea de acord cu prevederi din tratatele şi convenţiile internaţionale la care România este parte se iniţiază de către parlamentari, potrivit dispoziţiilor art. 74 alin. (1) din Constituţia României, republicată, şi se depun la Comisie.“
    61. Din economia tuturor prevederilor cuprinse în hotărârea menţionată rezultă că acestei Comisii speciale comune i-au fost conferite competenţe generale care vizează, în esenţă, operaţiunile preparatorii specifice activităţii de legiferare în domeniul justiţiei, scopul înfiinţării sale constând în sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în acest domeniu. În exercitarea acestor competenţe, art. 1 alin. (1) lit. j) din Hotărârea Parlamentului României nr. 69/2017 enumeră, pe de o parte, operaţiunile prin care se manifestă, în concret, această activitate preparatorie, şi anume: examinarea, modificarea şi completarea tuturor actelor normative cu incidenţă asupra justiţiei, aflate în procedură parlamentară, şi a celor ce urmează a intra în procedură parlamentară, pe toată perioada desfăşurării activităţii Comisiei speciale. Pe de altă parte, alin. (2) al aceluiaşi articol are în vedere propunerile legislative privind modificarea prevederilor legale constatate ca neconstituţionale. Coroborând cele două texte, rezultă, printr-o interpretare sistematică, faptul că, în ambele situaţii prevăzute de alin. (1) lit. j) şi alin. (2) ale art. 1, obiectul de activitate al Comisiei speciale comune vizează toate actele normative cu incidenţă asupra justiţiei, aflate în procedură parlamentară sau care urmează să intre, pe perioada existenţei Comisiei speciale comune, în procedură parlamentară, inclusiv propunerile legislative ce vizează punerea de acord cu deciziile prin care Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea prevederilor legale din acte normative cu acest specific, şi nu doar ale Codului civil, Codului de procedură civilă, Codului penal şi Codului de procedură penală. Astfel, aceste din urmă acte normative sunt expres enumerate în art. 1 alin. (2) teza întâi doar sub aspectul obligativităţii depunerii la Comisia specială comună a propunerilor legislative care vizează punerea în acord a modificărilor intervenite asupra lor, în scopul corelării între ele, pentru o mai bună sistematizare a legislaţiei în materie. Teza a doua a alin. (2) al art. 1 stabileşte, în mod distinct, obligaţia depunerii la aceeaşi Comisie a acelor propuneri legislative privind modificarea prevederilor legale constatate ca neconstituţionale, iar teza a treia are în vedere acele propuneri legislative iniţiate în vederea punerii de acord cu prevederi din tratatele şi convenţiile internaţionale la care România este parte.
    62. Prin urmare, legiuitorul a avut în vedere, la adoptarea Hotărârii Parlamentului României nr. 69/2017, inclusiv competenţa Comisiei speciale comune în procedura legislativă ce urmăreşte punerea de acord a actelor normative cu incidenţă asupra justiţiei, ce se află sau vor intra în procedură parlamentară, cu deciziile prin care Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea unor prevederi din astfel de legi.
    63. Punerea de acord a unor prevederi legale declarate neconstituţionale cu deciziile Curţii Constituţionale este un scop în sine, astfel cum rezultă din prevederile art. 147 alin. (1) şi (2) din Constituţie, însă, sub aspectul procedurii legislative, această intervenţie cunoaşte două modalităţi proprii, specifice şi fundamental diferite, după cum decizia prin care s-a constatat neconstituţionalitatea a fost pronunţată în cadrul controlului de constituţionalitate exercitat anterior intrării în vigoare a legii sau ulterior acestui moment. Limitat la aspectul ce interesează cauza de faţă, Curtea reţine că procedura reexaminării legii este declanşată în temeiul art. 147 alin. (2) şi (4) din Constituţie şi vizează exclusiv legile anterior promulgării, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii unor dispoziţii din acestea pe calea controlului de constituţionalitate exercitat de instanţa constituţională ex ante, în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie. Procedura reexaminării, fiind obligatorie pentru Parlament, nu poate depinde de depunerea unei propuneri legislative (ca expresie a iniţiativei legislative) distincte, în sensul punerii de acord a legii cu decizia Curţii, astfel că Parlamentul va acţiona din oficiu, prin Biroul permanent al fiecărei Camere, transmiţând proiectul de lege sau propunerea legislativă direct comisiei de specialitate - permanente sau speciale, după caz - pentru întocmirea unui raport în vederea reexaminării legii, în acord cu prevederile regulamentare ale fiecărei Camere sau ale Regulamentului activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, după caz.
    64. Dispoziţiile regulamentare invocate de autorii sesizării - art. 134 din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi art. 149 din Regulamentul Senatului - reglementează procedura pentru reexaminarea legii în cazurile de neconstituţionalitate constatate potrivit art. 146 lit. a) din Constituţie, stabilind competenţa Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi şi a comisiei permanente sesizate în fond (la Camera Deputaţilor), respectiv a Comisiei pentru constituţionalitate, libertăţi civile şi monitorizare a executării hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului (la Senat) de a întocmi un raport în acest sens.
    65. Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului a fost înfiinţată în scopul sistematizării, unificării şi al asigurării stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, iar constituţionalitatea Hotărârii Parlamentului României nr. 69/2017, prin care aceasta a fost constituită, a fost confirmată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 828 din 13 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 28 februarie 2018. Prin această decizie, Curtea a analizat critici de natură similară, cu referire la un pretins conflict pozitiv de competenţă între această Comisie specială comună şi comisiile permanente sau speciale ale fiecărei Camere, cu atribuţii în sfera lucrărilor pregătitoare în vederea legiferării în domeniul justiţiei, constatând, la paragraful 62, următoarele: „O comisie specială, astfel cum ilustrează şi denumirea sa, impune o procedură specială, distinctă de cea generală, competenţa sa făcând inutilă parcurgerea procedurii generale de avizare sau adoptare a unui raport. Din moment ce comisia specială întocmeşte un raport asupra unui proiect/propuneri legislative, este inutil ca o comisie permanentă să întocmească un al doilea raport deoarece s-ar ajunge la crearea unei proceduri care ar dubla obligaţia iniţială de întocmire a raportului. Astfel cum s-a arătat, comisia specială comună nu are drept de iniţiativă legislativă, astfel că rolul ei este de a întocmi un raport asupra unui proiect/propuneri legislative care formează obiectul său de activitate, ceea ce înseamnă că ab initio competenţa comisiei permanente este exclusă din această procedură specială. Prin urmare, în această situaţie, Birourile permanente ale fiecărei Camere trebuie să aplice procedura specială, raportul asupra iniţiativei legislative trebuind, în mod firesc, să fie solicitat comisiei speciale comune. (...) De asemenea, Curtea mai reţine că, odată constituită o asemenea comisie, ea trebuie înzestrată cu instrumente şi proceduri care să o facă funcţională şi eficientă. În caz contrar, ea s-ar comporta ca orice altă comisie permanentă, neputând, astfel, răspunde unei nevoi sociale însemnate care, de fapt, a stat la baza instituirii sale.“
    66. În considerarea celor reţinute prin Decizia nr. 828 din 13 decembrie 2017 şi având în vedere concluzia rezultată din interpretarea sistematică a prevederilor art. 1 alin. (1) lit. j) şi alin. (2) din Hotărârea Parlamentului României nr. 69/2017, potrivit cărora obiectul de activitate al Comisiei speciale comune are în vedere inclusiv necesitatea punerii de acord a prevederilor din actele normative cu incidenţă asupra justiţiei, ce se află sau vor intra în procedură parlamentară, cu deciziile prin care Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea unor prevederi din astfel de legi, Curtea constată că nu poate reţine neconstituţionalitatea legii examinate prin invocarea art. 1 alin. (5) din Constituţie, raportat la art. 134 din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi art. 149 din Regulamentul Senatului.
    67. În acelaşi sens, Curtea observă că, în temeiul art. 134 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, Biroul permanent al Camerei „în prima sa şedinţă care are loc după publicarea deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I, va sesiza Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi şi comisia permanentă sesizată în fond cu proiectul de lege sau propunerea legislativă în vederea reexaminării prevederilor declarate neconstituţionale“. De asemenea, conform art. 149 alin. (1) din Regulamentul Senatului „În cazurile de neconstituţionalitate constatate potrivit art. 146 lit. a) din Constituţia României, republicată, Senatul reexaminează prevederile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale. Senatul dezbate pe baza raportului Comisiei pentru constituţionalitate, libertăţi civile şi monitorizare a executării hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului“, iar potrivit alin. (2), „[…] Raportul Comisiei se dezbate conform prevederilor art. 105-110. […]“, care prevăd procedura de dezbatere şi aprobare a „raportului comisiei sesizate în fond“.
    68. Or, în condiţiile în care, în cazul elaborării Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004, comisia sesizată în fond este, potrivit art. 62 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, respectiv potrivit art. 68 din Regulamentul Senatului, fiecare coroborate cu art. 8 din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, rezultă că, în temeiul normelor regulamentare, această comisie este competentă să reexamineze prevederile declarate neconstituţionale şi să întocmească raportul pe care, ulterior, îl prezintă plenului fiecărei Camere a Parlamentului.
    69. Un alt motiv de neconstituţionalitate extrinsecă invocat de autorii sesizării se raportează la dispoziţiile art. 69 coroborate cu cele ale art. 117 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, respectiv la art. 98 coroborate cu cele ale art. 113 din Regulamentul Senatului, texte referitoare la termenul de 3 zile dintre data distribuirii raportului şi data dezbaterilor. Întrucât acest termen imperativ nu a fost respectat în procedura adoptării legii examinate, se susţine că a fost viciat votul parlamentarilor prin faptul că aceştia nu au avut la dispoziţie un timp rezonabil pentru a cunoaşte conţinutul raportului Comisiei speciale comune, astfel că, pe lângă încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie, a avut loc şi înfrângerea art. 69 alin. (2) din aceasta.
    70. Sub acest aspect, Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă cu privire la rolul comisiilor parlamentare, prin care a reţinut că acestea sunt organe interne de lucru ale Camerelor Parlamentului a căror activitate are caracter pregătitor pentru a oferi forului deliberativ toate elementele necesare adoptării deciziei (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 48 din 17 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 125 din 21 mai 1994, Decizia nr. 460 din 13 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 decembrie 2013, Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 15 februarie 2018). Ca urmare a caracterului auxiliar al comisiilor parlamentare, natura juridică a rapoartelor sau avizelor adoptate de acestea este aceea a unor acte preliminare, cu caracter facultativ, de recomandare, adoptate în scopul de a sugera o anumită conduită, sub aspect decizional, plenului fiecărei Camere sau Camerelor reunite. Rapoartele şi avizele au caracter obligatoriu numai sub aspectul solicitării lor, iar nu şi din perspectiva soluţiilor pe care le propun, Senatul şi Camera Deputaţilor fiind singurele corpuri deliberative prin care Parlamentul îşi îndeplineşte atribuţiile constituţionale.
    71. Pe de altă parte, Curtea a mai statuat (Decizia nr. 209 din 7 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 22 martie 2012, Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018) că, în situaţia în care o comisie parlamentară, din diverse motive, nu-şi poate duce la îndeplinire activitatea, respectiv întocmirea unui raport sau a unui aviz, această împrejurare nu este de natură a împiedica plenul fiecărei Camere de a dezbate şi de a decide direct asupra problemelor care intră în atribuţiile lor. În fond, specificul activităţii unei Camere a Parlamentului este de a adopta o decizie colectivă, luată cu majoritatea voturilor, după o dezbatere publică. Orice altă concluzie ar echivala, pe de o parte, cu o supradimensionare a rolului comisiilor de lucru ale Parlamentului prin atribuirea unor efecte mult sporite actelor pe care aceste organe de lucru le adoptă, împrejurare care excedează cadrului constituţional şi regulamentar în care acestea activează, şi, pe de altă parte, ar echivala cu o deturnare a rolului Parlamentului, în ansamblul său, ca organ reprezentativ suprem al poporului român, care beneficiază de o legitimitate originară, fiind exponentul intereselor întregii naţiuni.
    72. Analizând critica referitoare la nerespectarea termenului de 3 zile între data distribuirii raportului comisiei şi data dezbaterilor în plenul fiecărei Camere, Curtea constată că aceasta constituie o problemă de aplicare a regulamentelor celor două Camere, obiectul criticii de neconstituţionalitate reprezentându-l, de fapt, modul în care, ulterior prezentării raportului de către Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, au fost respectate normele şi procedurile parlamentare de adoptare a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004. Or, în măsura în care dispoziţiile regulamentare invocate în susţinerea criticilor nu au relevanţă constituţională, nefiind consacrate expres sau implicit într-o normă constituţională (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 730 din 22 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.043 din 29 decembrie 2017), aspectele invocate de autorii sesizării nu sunt probleme de constituţionalitate, ci de aplicare a normelor regulamentare (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 307 din 28 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 4 mai 2012).
    73. Prin urmare, dată fiind natura juridică a raportului adoptat de comisia parlamentară, care, sub aspectul soluţiilor propuse, are caracter de recomandare, momentul la care acest raport ajunge la cunoştinţa membrilor Parlamentului nu are relevanţă constituţională, doar Senatul şi Camera Deputaţilor, în plenul fiecărei Camere, având competenţă în îndeplinirea atribuţiei de legiferare.
    74. Pentru aceste argumente, Curtea apreciază ca neîntemeiată critica privind neconstituţionalitatea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie.

    (3.2) Analiza criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă
    75. Autorii sesizării critică, punctual, prevederile art. I pct. 15, pct. 17, pct. 21 (în realitate, pct. 19), pct. 32, pct. 35, pct. 59 şi pct. 86 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004, în forma sa ulterioară reexaminării. Elementul comun al criticilor de neconstituţionalitate constă în invocarea art. 147 alin. (2) şi (4) din Constituţie, cu motivarea potrivit căreia, la adoptarea textului criticat în forma reexaminată a legii, legiuitorul fie a depăşit limitele reexaminării, prin raportare la cele constatate de Curte prin Decizia nr. 61 din 13 februarie 2018, fie nu a respectat indicaţiile cuprinse în aceasta.
    76. Cu privire la limitele reexaminării legii ca urmare a constatării neconstituţionalităţii unor prevederi dintr-o lege supusă controlului anterior promulgării, Curtea Constituţională a stabilit, în jurisprudenţa sa, că „decizia prin care obiecţia de neconstituţionalitate a fost parţial admisă are ca efect deschiderea de drept a procedurii complementare de reexaminare a legii de către Parlament pentru punerea de acord a prevederilor neconstituţionale cu decizia Curţii Constituţionale, conform art. 147 alin. (2) din Legea fundamentală. În cadrul acestei proceduri, Parlamentul poate modifica şi alte prevederi legale numai dacă acestea se găsesc într-o legătură indisolubilă cu dispoziţiile declarate ca fiind neconstituţionale, pentru a asigura caracterul unitar al reglementării şi, în măsura în care se impune, va recorela celelalte dispoziţii ale legii ca şi operaţiune de tehnică legislativă, fără a putea aduce alte modificări de substanţă legii în cauză“ (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 975 din 7 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 11 august 2010, Decizia nr. 1.177 din 12 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 871 din 20 decembrie 2007, deciziile nr. 872 şi nr. 874 din 25 iunie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010). În sensul celor constatate de Curtea Constituţională sunt şi prevederile cuprinse în regulamentele parlamentare, respectiv art. 149 din Regulamentul Senatului şi art. 134 din Regulamentul Camerei Deputaţilor.
    77. Analizând criticile de neconstituţionalitate punctuale, Curtea constată că se disting trei categorii de situaţii evidenţiate de autorii sesizării: dispoziţiile, în forma modificată, nu înlătură viciul de constituţionalitate constatat prin Decizia Curţii; sub pretextul corelării dispoziţiilor legii de faţă cu cele cuprinse în Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, de asemenea aflată în procedura reexaminării, legiuitorul a operat unele modificări ce nu au legătură cu implementarea Deciziei nr. 61 din 13 februarie 2018; cu prilejul reexaminării, legiuitorul a introdus noi reglementări sau a eliminat altele, iniţiale, fără nicio legătură cu Decizia nr. 61 din 13 februarie 2018.
    78. Astfel, în opinia autorilor sesizării, art. I pct. 15 nu respectă Decizia nr. 61 din 13 februarie 2018, deoarece legiuitorul l-a menţinut în aceeaşi redactare, potrivit căreia membrii Consiliului Superior al Magistraturii desfăşoară activitate permanentă şi nenormată şi nu exercită activitatea de judecător sau procuror cu excepţia membrilor de drept, or, prin decizia menţionată, Curtea a arătat, prin trimitere la Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, că există o stare de incompatibilitate, contrară normelor Legii fundamentale, între funcţia de ministru al justiţiei şi cea de judecător sau procuror.
    79. Faţă de aceste critici, Curtea observă că dispoziţia criticată se regăsea, în forma legii anterioară reexaminării, la art. I pct. 17 din aceasta. Prin Decizia nr. 61 din 13 februarie 2018, Curtea nu a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. I pct. 17 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004, în sensul că dispozitivul deciziei nu conţine o soluţie de admitere cu privire la acest text. În considerentele deciziei, însă, la paragraful 153, Curtea, distinct de criticile de neconstituţionalitate formulate în sesizările ce au făcut obiectul acelei cauze, dar în considerarea legăturii, prin prisma normelor de trimitere, dintre Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 şi Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, a semnalat faptul că, prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, a reţinut că funcţia de ministru al justiţiei este incompatibilă cu cea de judecător/procuror, neputându-se cumula aceste două calităţi nici potrivit Constituţiei şi nici potrivit Legii nr. 303/2004, în vigoare la data pronunţării acelei decizii, motiv pentru care, prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, Curtea a admis obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 143 [cu referire la art. 82 alin. (2) sintagma „funcţia de ministru al justiţiei“], şi pct. 153 [cu referire la art. 85^1 sintagma „funcţia de ministru al justiţiei“]. Ca atare, prin Decizia nr. 61 din 13 februarie 2018, Curtea a evidenţiat relevanţa acestei soluţii, alături de considerentele ce o fundamentează, în cadrul normativ al Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004, având în vedere în special art. I pct. 17 din aceasta, potrivit căruia „La articolul 23, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins: «(2) Membrii Consiliului Superior al Magistraturii desfăşoară activitate permanentă şi nenormată şi nu exercită activitatea de judecător sau procuror, cu excepţia membrilor de drept.»“ Având în vedere calitatea ministrului justiţiei de membru de drept al CSM, Curtea a reţinut că această reglementare urmează a fi reconsiderată în acord cu cele statuate prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018 sub dublul aspect al incompatibilităţii dintre funcţia de ministru al justiţiei şi calitatea de judecător sau procuror în activitate şi al valorificării duratei mandatului de ministru al justiţiei pentru stabilirea/actualizarea sau recalcularea drepturilor de pensie de serviciu potrivit Legii nr. 303/2004.
    80. Analizând legea în forma sa ulterioară reexaminării în vederea punerii de acord cu Decizia nr. 61 din 13 februarie 2018, Curtea observă, pe de o parte, că dispoziţiile art. I pct. 15 din aceasta au preluat în mod identic conţinutul art. I pct. 17 din forma anterioară a legii, fără a fi operată nicio modificare. Pe de altă parte, constată că, urmare a pronunţării Deciziei nr. 45 din 30 ianuarie 2018, legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 a fost supusă procedurii de reexaminare, în cadrul căreia legiuitorul a intervenit inclusiv asupra regimului incompatibilităţilor aplicabil judecătorilor şi procurorilor.
    81. Astfel, potrivit art. I pct. 7, prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 se modifică şi vor avea următorul cuprins: „(1) Funcţiile de judecător, procuror, magistrat-asistent şi asistent judiciar sunt incompatibile cu orice alte funcţii publice sau private, cu excepţia: (...) c) funcţiilor din cadrul Ministerului Justiţiei sau unităţilor subordonate acestuia; d) funcţiile prevăzute la lit. b) şi c) pot fi ocupate doar prin detaşare“. Totodată, la art. I pct. 98, se stabileşte modificarea art. 58 alin. (1) în următorul sens: „Secţia corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii dispune detaşarea judecătorilor şi procurorilor, cu acordul scris al acestora, la alte instanţe sau parchete, la Consiliul Superior al Magistraturii, Inspecţia Judiciară, Institutul Naţional al Magistraturii, Şcoala naţională de Grefieri, Ministerul Justiţiei sau la unităţile subordonate acestuia, la solicitarea acestor instituţii. Detaşarea în cadrul acestor instituţii nu se poate dispune pentru funcţii de demnitate publică“.
    82. Prin coroborarea celor două texte cuprinse în Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004, în forma reexaminată, rezultă interdicţia pentru un judecător sau procuror de a exercita, în acelaşi timp, demnitatea publică de ministru al justiţiei. Aceasta deoarece, în acest caz, detaşarea nu se poate dispune, ceea ce conduce la ideea că, dacă un judecător sau procuror este propus şi numit în funcţia de ministru al justiţiei, acesta, pentru a nu se afla în stare de incompatibilitate, va trebui să opteze pentru una dintre cele două funcţii. Curtea constată că această concluzie ce se desprinde din cuprinsul Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 este suficient de clară încât să îşi găsească o aplicabilitate deplină, nefiind imperios necesar ca o soluţie legislativă expresă în acest sens să se regăsească şi în cuprinsul legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004, ce face obiectul cauzei de faţă. În plus, urmează a se face aplicarea dispoziţiilor art. 54 alin. (4) din forma actuală a Legii nr. 317/2004, care se menţin în vigoare în urma reexaminării legii şi care prevăd următoarele: „Calitatea de membru al Consiliului Superior al Magistraturii încetează, după caz, la expirarea mandatului, prin demisie, revocare din funcţie, nerezolvarea stării de incompatibilitate în termen de 15 zile de la data alegerii ca membru al Consiliului Superior al Magistraturii, nerespectarea dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, imposibilitatea exercitării atribuţiilor pe o perioadă mai mare de 3 luni, precum şi prin deces“. Acest text rezolvă un eventual conflict de interpretare în sens antagonic a normelor art. I pct. 15 din legea supusă controlului în cauza de faţă şi a prevederilor invocate din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004, deoarece însăşi Legea nr. 317/2004 prevede în mod expres consecinţa încetării de drept a calităţii de membru al CSM, deci inclusiv a calităţii de membru de drept, în ipoteza în care persoana vizată nu rezolvă, în termenul legal, starea de incompatibilitate în care se află.
    83. În considerarea argumentelor mai sus invocate, Curtea constată că nu poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate formulată cu privire la încălcarea, prin art. I pct. 15 din legea examinată, a prevederilor art. 147 alin. (2) şi (4) din Constituţie.
    84. În ce priveşte prevederile art. I pct. 17 din legea examinată, se susţine, în motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, că, deşi a urmărit punerea de acord a dispoziţiilor art. 24 alin. (1) şi (2) din forma iniţială a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 cu Decizia nr. 61 din 13 februarie 2018, acestea continuă să fie contrare acestei decizii, deoarece impun în funcţia de preşedinte şi vicepreşedinte un judecător şi un procuror, care fac parte din secţii diferite, ceea ce limitează, contrar art. 133 alin. (1) din Constituţie, voinţa Plenului CSM de a alege doar un judecător sau doar un procuror pentru oricare dintre cele două funcţii menţionate. Totodată, se semnalează că, sub pretextul necesităţii corelării acestor norme cu cele nou-adoptate, prin art. I pct. 18, cu referire la art. 24 alin. (2^1) şi (2^2) din Legea nr. 317/2004, legiuitorul a depăşit limitele reexaminării, deoarece a modificat cvorumul cu care sunt aleşi preşedintele şi vicepreşedintele CSM, dar şi candidaţii pentru aceste funcţii, ceea ce conduce la încălcarea art. 147 alin. (2) din Constituţie.
    85. Analizând aceste critici, Curtea observă că, prin Decizia nr. 61 din 13 februarie 2018, a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. I pct. 19 şi pct. 20, reţinând, în esenţă, că „noua procedură de alegere a conducerii CSM (...) încalcă dispoziţiile art. 133 alin. (3) din Constituţie, prin aceea că face diferenţa pe care Constituţia nu o prevede, cu privire la vocaţia de a fi ales preşedinte al CSM, între membrii aleşi ai CSM, judecători şi procurori, şi prin faptul că prevede votul Plenului doar pentru validarea, sub aspectul condiţiilor de formă, a alegerii preşedintelui şi vicepreşedintelui CSM, nu şi a alegerii propriu-zise“ (paragraful 141).
    86. În ce priveşte dispoziţiile art. 24 alin. (1), acestea preiau soluţiile juridice de principiu în vigoare cuprinse la art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 317/2004, dar, în redactarea ulterioară reexaminării, textele vizate de decizia Curţii au fost reconfigurate. Astfel, din examinarea noii proceduri de alegere a conducerii CSM se observă că aceasta se caracterizează prin două etape: cea a desemnării candidaţilor pentru funcţia de preşedinte şi de vicepreşedinte, respectiv procedura alegerii, dintre aceşti candidaţi desemnaţi, a preşedintelui şi a vicepreşedintelui CSM. Procedura desemnării candidaţilor este prevăzută la art. 24 alin. (2), (2^1) şi (2^2) şi se desfăşoară astfel: potrivit alin. (2^1), candidaţii pentru funcţiile de preşedinte, respectiv de vicepreşedinte îşi vor depune candidaturile, însoţite de un proiect privind obiectivele urmărite, la Secţiile de care aparţin. Acest text se adresează în egală măsură atât judecătorilor, cât şi procurorilor - membri aleşi ai CSM în cadrul adunărilor generale ale magistraţilor, şi permite, totodată, depunerea mai multor candidaturi, atât din partea judecătorilor, cât şi din partea procurorilor, pentru oricare dintre cele două funcţii. Prin urmare, vocaţie la funcţia de preşedinte sau vicepreşedinte, fără deosebire, au exclusiv judecătorii sau procurorii membri ai celor două Secţii ale CSM. Candidaturile se depun la secţia de care aparţine fiecare magistrat judecător sau procuror, potrivit alin. (2^2) al art. 24. Desemnarea propriu-zisă are loc, în urma analizei şi dezbaterii candidaturilor, potrivit dispoziţiilor cuprinse la art. 24 alin. (2), respectiv în prezenţa a cel puţin 2/3 din membrii secţiilor, cu votul majorităţii membrilor prezenţi, respectiv a întrunirii unui număr de cel puţin 6 voturi favorabile exprimate din totalul celor cel puţin 10 magistraţi, membri aleşi ai secţiilor CSM, a căror prezenţă este necesară pentru întrunirea cvorumului de şedinţă în vederea votului. În urma acestui scrutin va fi desemnat candidatul judecător şi candidatul procuror pentru alegerea în funcţia de preşedinte şi de vicepreşedinte al CSM. Alegerea propriu-zisă a preşedintelui şi vicepreşedintelui CSM are loc în Plenul CSM, în prezenţa a cel puţin 15 membri ai acestuia, cu votul majorităţii membrilor prezenţi, respectiv a întrunirii a minim 8 voturi favorabile pentru fiecare candidatură la fiecare dintre cele două funcţii.
    87. Faptul că legea examinată face precizarea că preşedintele şi vicepreşedintele, aleşi de Plen dintre magistraţii judecători şi procurori membri ai celor două Secţii ale CSM, fac parte din secţii diferite, nu reprezintă un element de noutate, ci, dimpotrivă, este o soluţie juridică preluată din actualul text al art. 24 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, în forma sa în vigoare. Cu privire la această sintagmă - „care fac parte din secţii diferite“ -, chiar Decizia nr. 61 din 13 februarie 2018 cuprinde, la paragraful 135, următoarea precizare: „Curtea observă, totodată, că şi actuala Lege nr. 317/2004 prevede, la art. 24 alin. (1), faptul că preşedintele şi vicepreşedintele CSM sunt aleşi dintre magistraţii judecători şi procurori aleşi ca membri ai CSM şi care fac parte din secţii diferite (este sintagma din lege), însă sensul acestui text este de a asigura, la nivelul conducerii CSM, o reprezentare egală, atât a judecătorilor, cât şi a procurorilor, fără însă a prestabili cine dintre cele două categorii de magistraţi poate fi ales preşedinte al CSM şi cine ca vicepreşedinte al CSM“.
    88. Prin urmare, preluând sintagma din actualul text de lege, art. 24 alin. (1), în noua sa redactare configurată în urma reexaminării legii, îndepărtează viciul de constituţionalitate ce a fundamentat soluţia de admitere pronunţată prin Decizia nr. 61 din 13 februarie 2018 în privinţa art. I pct. 19 din lege. Aceasta, deoarece legiuitorul organic, cu prilejul reexaminării legii şi în acord cu decizia menţionată, nu a mai menţinut condiţionalitatea legală a deţinerii calităţii de judecător pentru accesul la funcţia de preşedinte al CSM, ci a prevăzut, la fel ca în prezent, vocaţia egală a oricăruia dintre magistraţii judecători sau procurori, membri aleşi ai CSM în adunările generale ale magistraţilor şi validaţi de Senat, de a candida la funcţia de preşedinte sau de vicepreşedinte al CSM, aşa cum impune art. 133 alin. (3) din Constituţie.
    89. Odată cu eliminarea acestei limitări/condiţionări, sancţionate prin Decizia nr. 61 din 13 februarie 2018, prezenta lege elimină şi soluţia neconstituţională anterioară, potrivit căreia preşedintele Secţiei pentru judecători devenea, ope legis, preşedintele de drept al CSM, iar preşedintele Secţiei pentru procurori devenea, de asemenea ope legis, vicepreşedintele de drept al CSM. Această procedură prestabilea, practic, faptul că doar un judecător poate deveni preşedinte al CSM şi că doar un procuror poate deveni vicepreşedinte al Consiliului, ceea ce Curtea a constatat că înfrânge prevederile art. 133 alin. (3) din Constituţie. Or, în noua sa redactare, legea nu mai operează o astfel de distincţie în rândul aceleiaşi categorii profesionale a magistraţilor aleşi membri ai CSM, ci doar conţine precizarea că cei doi candidaţi pentru cele două funcţii trebuie să facă parte din secţii diferite, prevedere de natură să asigure reprezentarea egală atât a judecătorilor, cât şi a procurorilor la nivelul conducerii CSM, organ colegial unic şi colectiv, reprezentant, în egală măsură, al celor două ramuri ale magistraturii - judecătorii şi procurorii - şi garant, în această calitate, al independenţei justiţiei - în componenta sa referitoare la autoritatea judecătorească, respectiv instanţele judecătoreşti şi Ministerul Public.
    90. Reprezentativitatea conducerii CSM este asigurată, în noua redactare a legii ulterioară reexaminării, şi prin procedura alegerii acesteia. Astfel, dacă potrivit legii în vechea sa redactare, alegerea preşedintelui şi a vicepreşedintelui se valida, sub aspectul condiţiilor de formă, în şedinţa Plenului, dar, în realitate, fiecare dintre acesta era ales separat, exclusiv prin votul exprimat de câte o adunare electivă, în noua sa formă, alegerea propriu-zisă a preşedintelui şi a vicepreşedintelui CSM are loc în Plenul CSM, dintre candidaţii desemnaţi de Secţii.
    91. În ce priveşte modificarea cvorumului cu care preşedintele şi vicepreşedintele CSM sunt aleşi, în sensul că vechea lege se raporta la majoritatea membrilor Consiliului (19 membri), în timp ce noua lege se raportează la majoritatea membrilor prezenţi, în condiţii de cvorum de cel puţin 15 membri ai CSM prezenţi, Curtea constată că aceasta nu are, în realitate, o semnificaţie substanţială în sensul afectării reprezentativităţii şi legitimităţii acestor funcţii, aşa cum susţin autorii sesizării.
    92. Potrivit noii proceduri de alegere a conducerii CSM, prevăzute la art. 24 alin. (1), astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 17, cvorumul de prezenţă la vot este de cel puţin 15 membri ai CSM, fiind declarat ales în funcţia de preşedinte sau vicepreşedinte candidatul care a întrunit votul majoritar al celor prezenţi, respectiv cel puţin 8 voturi favorabile, în timp ce, potrivit vechii legi, numărul minim de voturi favorabile necesar a fi întrunit prin raportare la majoritatea membrilor CSM era de 10.
    93. Scăderea numerică a voturilor favorabile necesare pentru alegerea conducerii CSM creează o falsă presupunere de nereprezentativitate şi nelegitimitate a acestor funcţii, deoarece se omite, în acest raţionament, noua procedură a desemnării candidaţilor, în cadrul căreia este desemnat a participa la alegerea ca preşedinte sau vicepreşedinte acel candidat care a întrunit un număr de cel puţin 6 voturi ale judecătorilor şi procurorilor, membrii aleşi ai celor două secţii CSM, cu un cvorum de prezenţă la vot de 2/3 din membrii secţiilor, reprezentând cel puţin 10 membri magistraţi. Prin urmare, obţinerea a cel puţin 6 voturi favorabile din cel puţin 10 voturi exprimate asigură, încă din etapa preliminară a desemnării candidaţilor la aceste funcţii, reprezentativitatea judecătorilor şi a procurorilor la nivelul conducerii CSM şi legitimitatea alegerilor. Prin urmare, reprezentativitatea trebuie raportată la componenta de bază a CSM, respectiv magistraţii aleşi membrii ai CSM, prevăzuţi la art. 133 alin. (2) lit. a) din Legea fundamentală, respectiv cei 9 judecători şi cei 5 procurori ce compun fiecare dintre cele două Secţii ale CSM, având în vedere aspectul esenţial că doar aceştia au vocaţie la eligibilitatea în funcţiile de conducere ale CSM, potrivit art. 133 alin. (3) din Constituţie.
    94. Curtea constată că nu poate fi reţinută nici critica referitoare la aşa-numitul rol decisiv pe care l-ar avea Secţiile prin procedura de desemnare a candidaţilor pentru funcţiile de preşedinte şi de vicepreşedinte ai CSM, deoarece Plenul CSM are, cu prilejul alegerii propriu-zise a conducerii CSM, deplina libertate ca, prin vot, să respingă candidaturile, astfel că neîndeplinirea numărului minim de voturi favorabile pentru un candidat sau altul va determina reluarea procedurii de desemnare.
    95. Pentru toate argumentele mai sus învederate, Curtea constată că sunt neîntemeiate criticile de neconstituţionalitate formulate cu privire la prevederile art. I pct. 17 şi 18 din legea examinată.
    96. O altă critică de neconstituţionalitate vizează prevederile art. I pct. 19 (şi nu pct. 21, eronat indicat în motivarea scrisă a obiecţiei), prin raportare la dispoziţiile art. 147 alin. (2) din Constituţie, autorii sesizării susţinând că eliminarea art. 24 alin. (3) lit. f) din Legea nr. 317/2004 nu a fost impusă de obligaţia punerii de acord cu Decizia nr. 61 din 13 februarie 2018, reprezentând, în fapt, o depăşire a limitelor reexaminării şi o legiferare substanţială a Parlamentului asupra formei iniţiale a legii.
    97. Curtea reţine că, potrivit prevederii legale abrogate cu prilejul reexaminării legii, prin art. I pct. 19, Preşedintele CSM „sesizează Curtea Constituţională în vederea soluţionării conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, pe baza deciziei Plenului“.
    98. Această prevedere a fost reglementată, în forma iniţială a legii, la art. I pct. 21 şi nu a constituit obiectul controlului de constituţionalitate exercitat cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 61 din 13 februarie 2018. Având în vedere această împrejurare, pentru a evalua dacă intervenţia legiuitorului a depăşit sau nu limitele reexaminării legii, declanşate în condiţiile art. 147 alin. (2) şi (4) din Constituţie, prin raportare la decizia menţionată, Curtea observă că sunt relevante dispoziţiile art. 146 lit. e) din Legea fundamentală, ce atribuie Preşedintelui CSM competenţa de a sesiza Curtea Constituţională cu soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională între autorităţile publice. Actul sesizării aparţine, prin urmare, Preşedintelui CSM. Prin abrogarea respectivei atribuţii, astfel cum era configurată în planul legii anterior reexaminării sale, se menţine în vigoare actuala redactare a prevederilor art. 24 alin. (3) lit. f) din Legea nr. 317/2004, potrivit cărora „Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii are următoarele atribuţii principale: (...) f) sesizează Curtea Constituţională, în vederea soluţionării conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice“, text ce nu face altceva decât să transpună în cadrul legii organice privind CSM atribuţia Preşedintelui CSM consacrată la nivel constituţional.
    99. Spre deosebire de textul mai sus citat, art. 24 alin. (3) lit. f) din varianta iniţială a legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 prevedea faptul că preşedintele CSM putea sesiza Curtea Constituţională în baza deciziei Plenului. Această sintagmă suplimentară a textului normativ avea, însă, o semnificaţie deosebită, deoarece condiţiona actul sesizării Curţii de către Preşedintele CSM de decizia Plenului, condiţie pe care, însă, Constituţia nu o prevede în art. 146 lit. e).
    100. Aşa fiind, abrogarea acestei formule redacţionale a art. 24 alin. (3) lit. f) răspunde imperativului corelării legii reexaminate cu însăşi Constituţia. Deşi modificarea în discuţie nu se încadrează strict în coordonatele trasate în jurisprudenţa Curţii cu privire la reexaminarea legii (a se vedea supra, paragraful 78), întrucât abrogarea, în sine, are şi o componentă substanţială sub aspectul suprimării voinţei legiuitorului exprimate în varianta iniţială a legii, totuşi, instanţa de contencios constituţional nu poate constata neconstituţionalitatea unei dispoziţii prin care Parlamentul a evitat introducerea în fondul activ al legislaţiei a unei dispoziţii discutabile sub aspectul constituţionalităţii sale. În caz contrar, ar însemna ca legiuitorul să fie sancţionat pentru diligenţa sa de a elimina un posibil viciu de constituţionalitate dintr-o lege aflată în procedura legislativă a reexaminării pentru unicul argument de natură formală că respectiva dispoziţie nu a fost avută în vedere la pronunţarea deciziei de admitere ce stă la baza reexaminării legii. În plus, Parlamentul ar fi obligat să menţină intangibilă o atare prevedere, pentru simplul motiv că ea nu a fost supusă analizei Curţii cu prilejul exercitării primului control de constituţionalitate asupra legii anterior promulgării, nefăcând obiectul sesizării şi al criticilor de neconstituţionalitate. Din moment ce nici Curtea nu se poate sesiza din oficiu cu prilejul exercitării controlului de constituţionalitate anterior promulgării legii, rezultă cu evidenţă că o asemenea abordare ar fi potrivnică atât rolului Curţii Constituţionale, cât şi celui al autorităţii legiuitoare, ajungându-se la situaţia paradoxală ca litera Constituţiei să fie interpretată contrar spiritului ei.
    101. În concluzie, Curtea consideră că, dimpotrivă, este de datoria Parlamentului să opereze, cu prilejul reexaminării legii, acele intervenţii impuse cu evidenţă nu numai de necesitatea recorelării dispoziţiilor sub aspectul normelor de tehnică legislativă, deci prin raportare la Legea nr. 24/2000, ci, în primul rând, de necesitatea conformităţii acelor dispoziţii cu normele Constituţiei. Demersul legiuitorului este unul firesc, diligent, neprevăzut în mod expres de un text legal sau regulamentar, dar care urmăreşte respectarea art. 1 alin. (5) din Constituţie, referitor la principiul general al obligativităţii respectării Constituţiei şi a supremaţiei sale şi impus de principiul colaborării loiale şi cu bună-credinţă între autorităţile publice, în exercitarea atribuţiilor acestora, derivat din normele fundamentale.
    102. Autorii sesizării susţin, în continuare, că modificarea art. 40 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004, prin art. I pct. 32, în sensul în care Secţia pentru judecători a CSM numeşte şi revocă din funcţie preşedintele, vicepreşedinţii şi preşedinţii de secţii ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, depăşeşte limitele sesizării, deoarece nu a fost impusă direct de soluţia pronunţată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 61 din 13 februarie 2018, ci de necesitatea corelării cu o altă lege, respectiv legea de modificare şi completare a Legii nr. 303/2004, care, însă, nu este în vigoare. Se susţine, astfel, că un amendament de corelare între cele trei legi de modificare şi completare a Legilor nr. 303/2004, nr. 304/2004 şi nr. 317/2004, aflate în procedura parlamentară de reexaminare, depăşeşte limitele reexaminării stabilite prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi afectează, totodată, posibilitatea acesteia de a exercita controlul asupra unor astfel de articole prin raportare la art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta privind claritatea, precizia şi predictibilitatea legii, pentru simplul motiv că instanţa de contencios constituţional nu se poate pronunţa cu privire la modul în care se corelează un text supus controlului cu un alt text dintr-o lege care încă nu produce efecte juridice, întrucât nu a fost finalizată procedura legislativă.
    103. Faţă de aceste critici, Curtea constată că, la paragraful 154 al Deciziei nr. 61 din 13 februarie 2018, a subliniat obligaţia Parlamentului ca, în cadrul procedurii de reexaminare a legii privind modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004, să ţină seama de cele constatate prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018 cu privire la modalitatea de numire şi revocare din funcţie a preşedintelui, vicepreşedinţilor şi preşedinţilor de secţii ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel: „legiuitorului îi revine obligaţia ca, în procesul de reexaminare a prezentei legi, să pună de acord inclusiv aceste dispoziţii cu Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, având în vedere identitatea dintre soluţia juridică declarată neconstituţională prin decizia menţionată şi cea cuprinsă la art. I pct. 34 a legii examinate în cauza de faţă, cu referire la art. 40 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004“. În speţă era vorba despre dispoziţiile art. I pct. 34 din forma iniţială a legii, cu referire la art. 40 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, în privinţa cărora obiecţia de neconstituţionalitate a fost respinsă ca inadmisibilă pe motivul nemotivării acesteia. Tocmai pentru că în acea cauză nu au fost formulate critici de neconstituţionalitate cu referire specială la acest text care prevedea, la art. 40 alin. (1) lit. b), atribuţia Secţiei pentru judecători a CSM de a propune Preşedintelui României numirea în funcţie şi revocarea din funcţie a preşedintelui şi vicepreşedinţilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curtea Constituţională, exercitându-şi rolul activ de garant al supremaţiei Constituţiei, prevăzut de art. 142 alin. (1) din Legea fundamentală, şi „în considerarea legăturii, prin prisma normelor de trimitere, dintre Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii şi Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor“, a evidenţiat, la paragraful 153 din Decizia nr. 61 din 13 februarie 2018, obligaţia pe care Parlamentul o are de a corela, în procesul reexaminării, dispoziţiile dintre cele două legi, pornind de la obligaţia punerii de acord a acelor texte din aceste acte normative în privinţa cărora Curtea a pronunţat soluţii de admitere în cadrul controlului de constituţionalitate ex ante.
    104. Prin urmare, necesitatea corelării dispoziţiilor legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind CSM cu acele dispoziţii din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, ambele acte normative aflându-se în procedura reexaminării impuse de art. 147 alin. (2) şi (4) din Constituţie, a fost menţionată chiar în Decizia nr. 61 din 13 februarie 2018, paragrafele 153 şi 154.
    105. De asemenea, în paragraful 156 al aceleiaşi Decizii nr. 61 din 13 februarie 2018, Curtea a observat că „decizia prin care obiecţia de neconstituţionalitate a fost parţial admisă are ca efect deschiderea de drept a procedurii de reexaminare a legii de către Parlament pentru punerea de acord a prevederilor neconstituţionale cu decizia Curţii Constituţionale, în temeiul art. 147 alin. (2) din Constituţie. În cadrul acestei proceduri, Parlamentul poate modifica şi alte prevederi legale numai dacă acestea se găsesc într-o legătură indisolubilă cu dispoziţiile declarate ca fiind neconstituţionale, pentru a asigura caracterul unitar al reglementării şi, în măsura în care se impune, va recorela celelalte dispoziţii ale legii ca şi operaţiune de tehnică legislativă, fără a putea aduce alte modificări de substanţă legii în cauză“.
    106. Aşadar, modificarea poate viza şi alte prevederi legale în măsura în care acestea se află indisolubil legate de dispoziţiile declarate neconstituţionale, Curtea nefăcând precizarea că dispoziţia declarată neconstituţională, faţă de care se urmăreşte punerea de acord, trebuie să aparţină în mod obligatoriu aceluiaşi act normativ, esenţial fiind criteriul legăturii indisolubile, şi nu cel al apartenenţei, sub aspect formal, la un act normativ sau altul.
    107. În plus, aşa cum s-a arătat la paragraful nr. 103 din prezenta decizie, ar fi paradoxal a se declara neconstituţională intervenţia prin care Parlamentul, în procesul de reexaminare a legilor din domeniul justiţiei, corelează textele acestora în considerarea criteriului legăturii lor indisolubile, asigurând astfel unitatea conceptuală a acestor reglementări şi consonanţa soluţiilor legislative prevăzute de acestea, care să reflecte o viziune legislativă coerentă, aptă să asigure funcţionalitatea autorităţii judecătoreşti, în ansamblul său, sub toate aspectele şi în toate componentele sale. O limitare excesivă şi rigidă a legiuitorului în acest sens ar avea efecte contrare, pe de o parte, principiului prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie, care consacră obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, precum şi, pe de altă parte, misiunii Parlamentului ca, în calitatea sa de unică autoritate legiuitoare a ţării, conferită de art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, să creeze un cadru normativ armonios şi articulat, sistematizat şi omogen.
    108. Având în vedere particularităţile procedurii de adoptare a legilor de modificare şi completare a Legilor nr. 303/2004, nr. 304/2004 şi nr. 317/2004, în sensul că adoptarea acestora a avut loc simultan, precum şi faptul că cele trei legi au fost contestate la Curtea Constituţională în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie pentru exercitarea controlului de constituţionalitate anterior promulgării, iar în urma acestui control au fost pronunţate Deciziile nr. 31, nr. 45 şi nr. 61 din anul 2018, corelarea acelor dispoziţii declarate neconstituţionale, cuprinse în aceste legi şi care se află indisolubil legate între ele prin prisma normelor de trimitere sau chiar a reglementării aceleiaşi soluţii juridice de principiu reprezintă, contrar susţinerilor autorilor sesizării, o obligaţie ce revine legiuitorului în cadrul procesului de reexaminare a acestor legi, cu respectarea soluţiilor cuprinse în deciziile mai sus menţionate ale Curţii şi ale considerentelor pe care acestea se fundamentează.
    109. Referitor la art. I pct. 35, prin care se abrogă alin. (4) şi (5) ale art. 44 din Legea nr. 317/2004, se susţine că este neconstituţional prin faptul că, prin eliminarea celor două alineate, legiuitorul a depăşit limitele reexaminării şi a operat o modificare substanţială asupra formei iniţiale a legii. Curtea observă că prevederile art. 44 alin. (4) şi (5) nu au făcut obiectul intervenţiilor operate prin legea iniţială de modificare şi completare a Legii nr. 317/2004, astfel că, în forma lor în vigoare, acestea stabilesc că acţiunea disciplinară în cazul abaterilor săvârşite de procurori se exercită de Inspecţia Judiciară, prin inspectorul judiciar, de ministrul justiţiei sau de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie [alin. (4)], iar acţiunea disciplinară în cazul abaterilor săvârşite de un magistrat-asistent se exercită de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau de Inspecţia Judiciară, prin inspectorul judiciar [alin. (5)].
    110. Abrogarea acestor texte din cuprinsul Legii nr. 317/2004 în forma sa în vigoare a fost justificată, potrivit Raportului înaintat Camerei Deputaţilor de către Comisia specială a Camerei Deputaţilor şi Senatului privind sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, prin suprapunerea acestora cu soluţia juridică cuprinsă la art. 44 alin. (3), potrivit căruia acţiunea disciplinară în cazul abaterilor săvârşite de judecători, procurori şi magistraţi-asistenţi se exercită de Inspecţia Judiciară, prin inspectorul judiciar.
    111. În opinia autorilor sesizării, eliminarea alin. (4) şi (5) ale art. 44 reprezintă mai mult decât o simplă operaţiune de corelare cu prevederile art. 44 alin. (3), deoarece aduce modificări substanţiale în planul etapelor procedurale specifice procedurii acţiunii disciplinare, care presupun punerea în mişcare a acţiunii disciplinare, cercetarea disciplinară, aplicarea sancţiunii disciplinare etc. Menţinerea unei dispoziţii generale, cuprinse la art. 44 alin. (3), este de natură să creeze impredictibilitate în aplicarea normei, deoarece se poate interpreta că toate elementele componente ale acţiunii disciplinare se realizează de către Inspecţia Judiciară, prin inspectorul judiciar. S-ar ajunge astfel la concluzia eronată că toate celelalte autorităţi cu atribuţii în exercitarea acţiunii disciplinare (CSM şi ministrul justiţiei) sunt eliminate prin procedura de tragere la răspundere disciplinară a magistraţilor, aspect care conduce la încălcarea art. 134 alin. (2) şi ale art. 132 alin. (1) din Constituţie. Or, această modificare, inclusiv eliminarea alin. (3) al art. 49 din Legea nr. 317/2004, prin art. I pct. 51 din legea analizată, constituie o depăşire a limitelor reexaminării impuse prin Decizia nr. 61 din 13 februarie 2018.
    112. Faţă de aceste critici, Curtea constată că, prin art. I pct. 51 din legea supusă controlului, a fost abrogat alin. (3) al art. 49, care, de asemenea, nu a făcut obiectul intervenţiilor operate prin legea iniţială de modificare şi completare a Legii nr. 317/2004 şi care, în forma sa în vigoare, prevede că, „în cazul în care acţiunea disciplinară este exercitată de ministrul justiţiei, de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau, după caz, de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, acţiunea disciplinară este susţinută de către titular ori de un reprezentant desemnat de acesta“.
    113. Aceste critici se încadrează în tipologia criticilor ce vizează depăşirea limitelor reexaminării, prin faptul că legiuitorul a operat modificări suplimentare, ce nu au legătură directă cu scopul punerii de acord, în cadrul procedurii de reexaminare, a dispoziţiilor a căror neconstituţionalitate a fost constatată prin Decizia nr. 61 din 13 februarie 2018. O situaţie asemănătoare a fost examinată la paragrafele 96-101 din prezenta decizie, referitor la eliminarea art. 24 alin. (3) lit. f) din Legea nr. 317/2004, prin art. I pct. 19 al legii examinate, au fost depăşite limitele reexaminării.
    114. Faţă de această situaţie, Curtea consideră că intervenţia legiuitorului materializată la art. I pct. 35 şi pct. 51, prin care au fost abrogate alin. (4) şi (5) ale art. 44 şi alin. (3) al art. 49 din forma în vigoare a Legii nr. 317/2004, se poate încadra, prin prisma celor trei coordonate stabilite prin jurisprudenţa Curţii în materia limitelor procedurii reexaminării legii, menţionate la paragraful 78 din prezenta decizie, în ipoteza recorelării celorlalte dispoziţii ale legii, ca operaţiune impusă de normele de tehnică legislativă, fără a putea aduce alte modificări de substanţă legii în cauză.
    115. Astfel, în condiţiile în care alin. (3) al art. 44 reglementează o soluţie legislativă generală, potrivit căreia unicul organ abilitat să exercite acţiunea disciplinară este Inspecţia Judiciară, prin inspectorul judiciar, indiferent că subiect al acţiunii disciplinare este un judecător, un procuror sau un magistrat-asistent, se impunea, pentru evitarea interpretărilor contradictorii, a confuziilor şi a impredictibilităţii normei juridice, eliminarea celorlalte soluţii juridice cuprinse la alin. (4) şi (5) ale art. 44 şi la art. 49 alin. (3) (din forma actuală a Legii nr. 317/2004, menţinute în vigoare în forma iniţială a legii de modificare şi completare a Legii nr. 317/2004), care prevedeau ca titulari alternativi ai acţiunii disciplinare alte subiecte de drept, respectiv ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau, după caz, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    116. Autorii sesizării reclamă faptul că cele două operaţiuni de abrogare aduc modificări de substanţă asupra etapelor procedurale specifice procedurii acţiunii disciplinare, întrucât se poate ajunge la concluzii eronate potrivit cărora CSM sau ministrul justiţiei, deci alte autorităţi decât Inspecţia Judiciară, sunt eliminate din anumite etape ale acestei proceduri, ceea ce ar fi contrar art. 132 alin. (1) şi art. 134 alin. (2) din Constituţie.
    117. În analiza acestor critici, Curtea reţine că soluţia legislativă cuprinsă la alin. (3) al art. 44 a fost introdusă în procesul legislativ iniţial de adoptare a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004, la art. I pct. 36 din aceasta, şi nu a constituit obiect al criticilor de neconstituţionalitate formulate cu prilejul sesizărilor de neconstituţionalitate a legii. Aceste dispoziţii materializează intenţia legiuitorului de a consolida poziţia şi statutul Inspecţiei Judiciare ca structură cu personalitate juridică în cadrul CSM şi de a conferi activităţii sale un caracter mai articulat, mai coerent, deziderat menţionat în expunerea de motive a legii, în forma sa iniţială. În considerarea acestuia, legiuitorul a modificat o serie de dispoziţii ale Legii nr. 317/2004, relevante fiind, în acest context, prevederile art. 45 alin. (1)-(4), modificate prin art. I pct. 37 din legea examinată, prin care este reglementată, la alin. (1), procedura sesizării Inspecţiei Judiciare din oficiu sau de către orice persoană interesată, inclusiv de CSM, în legătură cu abaterile disciplinare săvârşite de judecători şi procurori. În continuare, art. 45 alin. (5) din Legea nr. 317/2004, al cărui conţinut nu a fost modificat prin legea examinată, menţine în vigoare competenţa ministrului justiţiei, a preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau, după caz, a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de a promova anumite acţiuni în cazul în care, în urma efectuării verificărilor prealabile cercetării disciplinare, inspectorul judiciar emite o rezoluţie de clasare, motivată de faptul că nu s-au constatat indicii ale săvârşirii unei abateri disciplinare. Prin urmare, aşa cum rezultă din exemplul de mai sus, Curtea observă că legea continuă să menţină diferite atribuţii ale altor subiecte de drept în cadrul procedurii acţiunii disciplinare, dar nu şi pe cea de exercitare a acţiunii disciplinare în sine, dată în exclusivitate în competenţa Inspecţiei Judiciare, care fie se sesizează din oficiu, prin inspectorul judiciar, fie poate fi sesizată de către orice persoană interesată, inclusiv de către CSM. Prevederile art. 44 alin. (3), în forma modificată, se referă la competenţa unică a Inspecţiei Judiciare de exercitare a acţiunii disciplinare, fără a afecta competenţa de sesizare a sa de către alţi titulari, în condiţiile art. 45 alin. (1) din lege.
    118. Aşadar, sub aspectul îndeplinirii unor etape componente ale acestei proceduri, legea nu a suferit nicio modificare substanţială prin abrogările operate la art. I pct. 35 şi pct. 51 din legea examinată, acestea având doar natura unor simple corelări legislative pentru evitarea unor interpretări confuze sau contradictorii, pe fondul modificării art. 44 alin. (3), încă din forma iniţială a legii de modificare şi completare a Legii nr. 317/2004.
    119. Totodată, în ce priveşte aplicarea sancţiunilor disciplinare, Curtea constată că sunt menţinute în vigoare prevederile art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, potrivit cărora „Secţiile Consiliului Superior al Magistraturii, în cazul în care constată că sesizarea este întemeiată, aplică una dintre sancţiunile disciplinare prevăzute de lege, în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârşite de judecător sau procuror şi cu circumstanţele personale ale acestuia“, precum şi cele ale art. 44 alin. (1) şi (2), potrivit cărora
    "(1) Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte, prin secţiile sale, rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, pentru faptele prevăzute în Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
(2) Secţia pentru judecători are rolul de instanţă disciplinară şi pentru magistraţii-asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Dispoziţiile prezentei legi se aplică în mod corespunzător şi magistraţilor-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie."

    120. Aşa fiind, se constată că abrogările operate prin art. I pct. 35 şi pct. 51 din legea examinată nu afectează substanţa legii de modificare şi completare a Legii nr. 317/2004, în varianta sa iniţială, ci doar realizează o necesară coerenţă şi armonizare a normelor cuprinse în acelaşi act normativ, prin evitarea unor texte contradictorii şi cu respectarea art. 132 alin. (1) şi a art. 134 alin. (2) din Constituţie.
    121. Dincolo de aceste aspecte, este de menţionat faptul că, prin formularea unei sesizări privind neconstituţionalitatea unei legi adoptate de Parlament în procedura reexaminării, nu pot fi exprimate critici de neconstituţionalitate noi cu privire la texte ce nu au fost avute în vedere în procesul reexaminării. Astfel, dacă nemulţumirea autorilor rezidă, în realitate, în faptul că prin art. I pct. 34 din lege s-a modificat art. 44 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 în sensul că unicul organ abilitat să exercite acţiunea disciplinară este Inspecţia Judiciară, prin inspectorul judiciar, indiferent dacă subiect al acţiunii disciplinare este un judecător, un procuror sau un magistrat-asistent, atunci aceste critici nu pot fi primite, având un caracter inadmisibil.
    122. În concluzie, Curtea constată că intervenţiile legislative efectuate de legiuitor la art. I pct. 35 şi pct. 51, în procesul reexaminării legii, nu depăşesc limitele reexaminării, acestea fiind justificate de cerinţele de tehnică legislativă, în sensul evitării reglementării unor norme contradictorii sau confuze, care ar afecta claritatea şi predictibilitatea legii, imperative ale principiului legalităţii, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    123. Art. I pct. 59 din legea examinată este criticat din perspectiva depăşirii limitelor reexaminării, autorii sesizării susţinând în acest sens că Decizia nr. 61 din 13 februarie 2018 nu a vizat dispoziţiile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, modificate prin textul legal mai sus menţionat cu încălcarea art. 147 alin. (2) din Constituţie.
    124. Analizând dispoziţiile art. I pct. 59 din lege, Curtea observă că acestea prevăd modificarea art. 54 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 317/2004. Critica autorilor vizează doar prevederile alin. (2) al art. 54, care, în forma modificată potrivit legii după reexaminare, au următorul conţinut: „Calitatea de membru ales al Consiliului Superior al Magistraturii, reprezentant al societăţii civile, reprezintă vechime în specialitate recunoscută în profesiile juridice, şi pe durata mandatului este incompatibilă cu exercitarea calităţii de parlamentar, ales local, funcţionar public, judecător, procuror, notar public, avocat, consilier juridic, mediator, arbitru, executor judecătoresc, practician în insolvenţă, grefier, consilier de probaţiune şi a altor profesii juridice reglementate de lege“.
    125. Examinând forma iniţială a legii, anterioară procesului de reexaminare, Curtea constată că această dispoziţie, cu un conţinut identic, a fost introdusă prin art. I pct. 57, sub forma art. 54 alin. (2^1) din Legea nr. 317/2004. Totodată, observă că aceeaşi lege, în forma sa iniţială, nu opera modificări asupra dispoziţiilor art. 54 alin. (2) din forma în vigoare a Legii nr. 317/2004, astfel că acestea ar fi urmat să fie menţinute în fondul activ al legislaţiei, sub următoarea redactare: „Calitatea de reprezentant al societăţii civile ales membru al Consiliului Superior al Magistraturii este incompatibilă cu calitatea de parlamentar, ales local, funcţionar public, judecător sau procuror în activitate, notar public, avocat, consilier juridic sau executor judecătoresc în exerciţiu“.
    126. Analizând prin comparaţie cele două texte mai sus redate, Curtea constată că noua soluţie juridică reglementată la art. I pct. 57 din forma iniţială a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 o cuprinde şi pe cea actuală, care, însă, printr-o omisiune a legiuitorului, nu a fost abrogată. Aşadar, în eventualitatea în care legea de modificare şi completare ar fi intrat în vigoare, ar fi avut loc o dublare legislativă, în sensul că soluţia cuprinsă la art. 54 alin. (2) ar fi fost reglementată şi la art. 54 alin. (2^1), ceea ce ar fi fost contrar prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie din perspectiva exigenţelor de calitate ale legii.
    127. Or, cu prilejul reexaminării legii, procedură deschisă de drept prin pronunţarea Deciziei nr. 61 din 13 februarie 2018, Parlamentul a observat această deficienţă şi a corectat-o, în sensul că legea nu mai cuprinde referiri cu privire la introducerea alin. (2^1) la art. 54, ci cu privire la modificarea alin. (2) al art. 54, care conţine, însă, aceeaşi reglementare, aceeaşi soluţie juridică adoptată de legiuitor cu prilejul primului proces de modificare şi completare a Legii nr. 317/2004. Aşadar, fără a interveni în mod substanţial asupra normei juridice în sine, legiuitorul a evitat paralelismul legislativ prin eliminarea alin. (2^1) şi preluarea aceluiaşi conţinut, în mod corect, la alin. (2) al art. 54 din Legea nr. 317/2004, operaţiune de tehnică legislativă efectuată prin art. I pct. 59 din legea supusă controlului.
    128. Această intervenţie se justifică prin necesitatea corelării dispoziţiilor de lege ca operaţiune impusă de normele de tehnică legislativă, fără a fi aduse alte modificări de substanţă legii în cauză. Aşadar, acţiunea formală şi diligentă a Parlamentului de a interveni în scopul evitării unor paralelisme în corpul aceluiaşi act normativ - şi deci al îndepărtării unui viciu de constituţionalitate constând în încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie - nu poate fi calificată drept o depăşire a limitelor reexaminării, care să contravină normelor fundamentale şi jurisprudenţei Curţii Constituţionale în materie, atât timp cât prin aceasta nu au avut loc modificări substanţiale ale normei juridice.
    129. Art. I pct. 86 din legea examinată este criticat pentru motivul că legiuitorul, sub pretextul corelării cu dispoziţiile art. 96, aşa cum a fost modificat prin Legea de completare şi modificare a Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, a adoptat un nou text - art. 74^1 - în condiţiile în care nu se poate invoca necesitatea corelării cu un act normativ care nu este încă în vigoare, nefiind finalizată procedura legislativă. În plus, autorii sesizării formulează critici de fond, arătând că dispoziţiile art. 74^1, care reglementează procedura prin care Inspecţia Judiciară efectuează verificări în vederea evaluării dacă eroarea judiciară cauzată de un judecător sau procuror a fost ca urmare a exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, sunt neconstituţionale prin raportare la art. 21 alin. (1) şi art. 52 alin. (1) din Constituţie, deoarece nu prevăd o cale de atac împotriva actului administrativ prin care Inspecţia Judiciară finalizează verificarea, ceea ce afectează dreptul de acces la justiţie şi dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică.
    130. Analizând prima categorie de critici, referitoare la imposibilitatea corelării, în cadrul procesului de reexaminare a unei legi, cu dispoziţiile unei alte legi în privinţa căreia nu s-a finalizat procedura legislativă, Curtea constată că aceasta a mai fost invocată şi analizată supra, în cadrul paragrafelor 102-108. Fiind în discuţie aceeaşi corelare a dispoziţiilor prezentei legi cu unele dispoziţii din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 - aflată, de asemenea, în procedura reexaminării, în baza Deciziei nr. 45 din 30 ianuarie 2018 -, Curtea a conchis, pornind de la cele trei criterii/coordonate ce fixează cadrul/limitele reexaminării, că cel de-al doilea criteriu, potrivit căruia este permisă modificarea acelor dispoziţii ce se află în legătură indisolubilă cu dispoziţiile declarate ca fiind neconstituţionale, pentru a asigura caracterul unitar al reglementării, poate viza şi alte prevederi legale în măsura în care acestea sunt indisolubil legate de dispoziţiile declarate neconstituţionale. Aşadar, prevederea constatată ca fiind neconstituţională nu este obligatoriu să aparţină aceluiaşi act normativ, esenţial fiind criteriul legăturii indisolubile, şi nu cel al apartenenţei, sub aspect formal, la un act normativ sau altul.
    131. Analizând dispoziţiile art. 74^1, Curtea constată că acestea au fost adoptate de prima Cameră sesizată - Camera Deputaţilor -, justificarea constând, potrivit Raportului Comisiei speciale comune, în corelarea cu modificarea art. 96 din Legea nr. 303/2004. Art. 96 a fost modificat în cadrul procedurii de reexaminare a Legii de modificare şi completare a Legii nr. 303/2004, în sensul punerii de acord cu Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, prin care Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. I pct. 156 [cu referire la art. 96 alin. (3)-(5) şi (8) teza întâi] din lege încalcă art. 1 alin. (5), şi art. 52 alin. (3) din Constituţie.
    132. În noua sa redactare, art. 96 cuprinde, la alin. (7), norme de trimitere, astfel: „În termen de 2 luni de la comunicarea hotărârii definitive pronunţate în acţiunea prevăzută la alin. (6), Ministerul Finanţelor Publice va sesiza Inspecţia Judiciară pentru a verifica dacă eroarea judiciară a fost cauzată de judecător sau procuror ca urmare a exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, potrivit procedurii prevăzute de art. 74^1 din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare“. În continuare, alin. (8) al art. 96 prevede că statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, va exercita acţiunea în regres împotriva judecătorului sau procurorului dacă, în urma raportului consultativ al Inspecţiei Judiciare şi a propriei evaluări, apreciază că eroarea judiciară a fost cauzată ca urmare a exercitării de judecător sau procuror a funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Termenul de exercitare a acţiunii în regres este de 6 luni de la data comunicării raportului Inspecţiei Judiciare.
    133. Procedura reglementată prin introducerea, la art. I pct. 86, a art. 74^1 din Legea nr. 317/2004 răspunde, aşadar, unei necesităţi evidente de corelare legislativă la nivelul a două acte normative distincte, aflate, însă, punctual, în legătură indisolubilă, prin intermediul normei de trimitere mai sus enunţate, respectiv art. 96 alin. (7) din Legea nr. 303/2004, în forma preconizată a intra în vigoare. Întrucât sediul materiei pentru stabilirea, în final, a răspunderii civile a magistratului în cazul exercitării acţiunii în regres, ca urmare a răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, se află în Legea nr. 303/2004, iar aceasta face trimitere la Inspecţia Judiciară ca fiind organul sesizat de Ministerul Finanţelor Publice pentru a efectua verificări în stabilirea faptului dacă eroarea judiciară a fost cauzată de judecător sau procuror ca urmare a exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, era firesc ca sediul materiei pentru stabilirea în detaliu a procedurii corespunzătoare acestei verificări să fie în Legea nr. 317/2004, de vreme ce aceasta este actul normativ în care sunt prevăzute atribuţiile Inspecţiei Judiciare, structură cu personalitate juridică ce funcţionează în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii.
    134. Prin urmare, Curtea constată că nu pot fi reţinute criticile de natură formală, potrivit cărora legiuitorul a depăşit limitele reexaminării, prin adoptarea art. 74^1 din Legea nr. 317/2004, deoarece pretinsa corelare legislativă nu poate avea loc prin raportare la un alt act normativ ce nu face, însă, parte din fondul activ al legislaţiei, nefiind finalizată procedura legislativă.
    135. În ceea ce priveşte criticile de fond aduse cu privire la art. 74^1, în sensul că afectează accesul liber la justiţie şi dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică ca urmare a faptului că nu reglementează o cale de atac împotriva „actului administrativ“ emis de Inspecţia Judiciară în cadrul acestei proceduri, Curtea apreciază că sunt neîntemeiate. Potrivit dispoziţiilor normative ale art. 74^1, procedura verificării în vederea evaluării dacă eroarea judiciară cauzată de judecător sau procuror a fost ca urmare a exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă se declanşează prin sesizarea Inspecţiei Judiciare de către Ministerul Finanţelor Publice, în cazurile şi termenele prevăzute la art. 96 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 303/2004. Verificarea nu poate depăşi 120 de zile şi se efectuează de către o comisie formată, în funcţie de calitatea persoanei verificate, din 3 judecători, inspectori judiciari, sau 3 procurori, inspectori judiciari, sau de către două comisii distincte, în situaţia în care în cauză sunt verificaţi atât judecători, cât şi procurori. În cadrul verificărilor, ascultarea magistratului în cauză este obligatorie, potrivit art. 74^1 alin. (4), iar refuzul este consemnat într-un proces-verbal, fără a constitui o piedică la încheierea verificărilor. Magistratul vizat are dreptul să cunoască toate actele verificării şi să solicite probe în apărare, iar inspectorii judiciari pot audia orice altă persoană implicată în respectiva cauză. Verificările se finalizează printr-un raport prin care, în baza întregului material probator administrat, Inspecţia Judiciară apreciază dacă eroarea judiciară a fost săvârşită de judecător sau procuror cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Raportul este supus confirmării inspectorului-şef, care poate dispune motivat, o singură dată, completarea verificărilor, operaţiune ce se va efectua într-un termen de cel mult 30 de zile de la data dispunerii. Acest raport este comunicat atât Ministerului Finanţelor Publice, cât şi persoanei vizate. Potrivit art. 96 alin. (8) din Legea nr. 303/2004, statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, va exercita acţiunea în regres împotriva judecătorului sau procurorului dacă, în urma raportului consultativ al Inspecţiei Judiciare şi a propriei evaluări, apreciază că eroarea judiciară a fost cauzată ca urmare a exercitării de judecător sau procuror a funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Termenul de exercitare a acţiunii în regres este de 6 luni de la data comunicării raportului Inspecţiei Judiciare.
    136. Potrivit prevederilor art. 74^1 din Legea nr. 317/2004, în forma preconizată a intra în vigoare, Inspecţia Judiciară este sesizată de unicul titular al acţiunii - Ministerul Finanţelor Publice - pentru a realiza o verificare asupra faptului dacă eroarea judiciară a fost cauzată de judecător sau procuror ca urmare a exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Rezultatul verificărilor se consemnează într-un raport - consultativ, potrivit art. 96 alin. (8) din Legea nr. 303/2004 - şi conţine aprecierea inspectorului judiciar, care este supus confirmării inspectorului-şef. Acest raport nu este un veritabil act juridic cu caracter administrativ, deoarece nu produce, în sine, niciun efect juridic direct şi vătămător asupra persoanei vizate. Aceasta deoarece, în urma comunicării lui către Ministerul Finanţelor Publice, doar această ultimă autoritate publică are competenţa de a exercita acţiunea în regres. Ministerul Finanţelor Publice nu este, însă, obligat să exercite acţiunea în regres exclusiv pe baza acestui document, ci doar dacă, în urma raportului şi a propriei evaluări, ajunge la concluzia potrivit căreia eroarea a fost cauzată de judecător sau procuror ca urmare a exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Prin urmare, se constată că această procedură respectă considerentele reţinute de Curtea Constituţională la paragraful 224 al Deciziei nr. 45 din 30 ianuarie 2018, în sensul că instituie o anumită marjă de apreciere a statului în declanşarea acţiunii în regres. Odată declanşată acţiunea în regres, art. 96 alin. (9) din Legea nr. 303/2004 prevede că aceasta va fi soluţionată, în primă instanţă, de secţia civilă a curţii de apel, împotriva hotărârii pronunţate de aceasta fiind instituită, prin alin. (10) al aceluiaşi articol, posibilitatea exercitării căii de atac a recursului la secţia corespunzătoare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    137. În concluzie, Curtea constată că nu se poate susţine că raportul întocmit de inspectorul judiciar în urma sesizării Ministerului Finanţelor Publice are valoarea unui act administrativ, pentru a putea fi aplicată procedura specifică atacării unui act cu o atare natură. Raportul are valoare consultativă, deci are mai degrabă natura unui aviz consultativ, a unei lucrări preparatorii de specialitate, care, este adevărat, poate deveni un element important de fundamentare a acţiunii în regres, dar care nu o declanşează de jure. Legea reglementează, în cadrul acţiunii de regres, un mecanism corespunzător valorificării dreptului de acces liber la justiţie, prin exercitarea căii de atac a recursului formulat împotriva hotărârii pronunţate de curtea de apel competentă să soluţioneze acţiunea. Prin urmare, criticile de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea art. 21 alin. (1) şi a art. 52 alin. (1) din Legea fundamentală sunt neîntemeiate.

    138. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate formulată şi constată că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii este constituţională în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 19 aprilie 2018.

                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Valentina Bărbăţeanu

    ----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIA nr. 251 din 19 aprilie 2018

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"

﻿ DECIZIA nr. 251 din 19 aprilie 2018 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii

Comentarii

Atentie, Juristi!

DECIZIA nr. 251 din 19 aprilie 2018 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii