Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 375 alin. (2) şi ale art. 377 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Eugen Silviu Poşiar în Dosarul nr. 5.167/30/2018 al Tribunalului Timiş - Secţia penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.501D/2019. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care arată că dispoziţiile de lege criticate reglementează procedura abreviată de recunoaştere a învinuirii. Aceste dispoziţii se regăsesc la capitolul „Judecata în primă instanţă“, ceea ce presupune că această etapă este subsecventă procedurii camerei preliminare. În această etapă partea civilă sau partea vătămată poate formula cereri şi excepţii referitoare la competenţă, la legalitatea sesizării instanţei şi administrării probelor. În cadrul procedurii simplificate, legiuitorul a permis ca inculpatul să cunoască faptele pentru care este trimis în judecată şi să le recunoască, în condiţii de contradictorialitate şi oralitate şi nemijlocire, acestea fiind garanţii oferite de legiuitor. Legiuitorul a asigurat condiţii suficiente pentru ca dreptul la apărare al inculpatului să fie protejat. Inculpatul este în măsură să înţeleagă că procedura simplificată este derogatorie de la procedura comună, acesta având posibilitatea de a opta între cele două proceduri. Dacă instanţa respinge cererea prin care se solicită aplicarea procedurii simplificate, inculpatul va fi judecat potrivit procedurii de drept comun. Invocă Decizia nr. 754 din 13 decembrie 2016 şi Decizia nr. 253 din 5 mai 2016. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 16 mai 2019, pronunţată în Dosarul nr. 5.167/30/2018, Tribunalul Timiş - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 375 alin. (2) şi ale art. 377 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Eugen Silviu Poşiar cu ocazia soluţionării unei cauze penale în care s-a solicitat aplicarea dispoziţiilor privind confiscarea extinsă. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia arată că instanţa judecătorească a respins cererea prin care se solicita efectuarea unei expertize care urmărea dovedirea neîndeplinirii condiţiilor pentru dispunerea confiscării extinse. Apreciază că nu este respectat dreptul la apărare al inculpatului, atât textul legal, cât şi instanţele de judecată trebuind să permită administrarea de probe în situaţia în care se contestă îndeplinirea condiţiilor pentru confiscarea extinsă a bunurilor, chiar şi în situaţia în care se aplică procedura simplificată. Susţine că pentru probarea îndeplinirii condiţiilor pentru dispunerea confiscării extinse, respectiv pentru probarea neîndeplinirii acestor condiţii se impune administrarea de probe. O recunoaştere a faptelor reţinute prin rechizitoriu nu poate însemna recunoaşterea îndeplinirii condiţiilor pentru confiscarea extinsă, care, în realitate, reprezintă o altă acuzaţie penală, care nu este cuprinsă în actul de sesizare şi nici nu este dovedită. Apreciază că dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale în situaţia în care nu permit administrarea de probe raportat la solicitarea de confiscare extinsă în situaţia în care inculpatul alege să recunoască faptele şi să meargă pe procedura simplificată. O astfel de interpretare contravine dreptului la apărare şi dreptului la un proces echitabil. Or, inclusiv Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil este faptul că procedurile penale, inclusiv elementele unor astfel de proceduri legate de procedură, ar trebui să fie contradictorii şi ar trebui să existe egalitate de arme între acuzare şi apărare. Dreptul la un proces echitabil înseamnă, într-o cauză penală, că atât procurorul, cât şi apărarea trebuie să aibă posibilitatea de a propune probe. Apreciază că dispunerea măsurii confiscării extinse, fără administrarea niciunei probe solicitate de către inculpat, încalcă dreptul la proprietate consfinţit atât de Constituţie, cât şi de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 6. Tribunalul Timiş - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Confiscarea extinsă afectează în substanţa lor drepturile persoanelor, nu numai ale celor suspectate sau învinuite, ci şi ale terţilor care nu fac obiectul urmăririi penale. Prin urmare, este necesar să se prevadă garanţii şi căi de atac specifice pentru a garanta respectarea drepturilor fundamentale ale acestora în punerea în aplicare a directivei. Aceasta include dreptul de a fi audiat pentru terţii care pretind că sunt proprietarii bunurilor în cauză sau care pretind că ar avea alte drepturi patrimoniale („drepturi reale“, ius in re), precum dreptul de uzufruct. 7. Dispoziţiile Codului penal stabilesc diferenţa dintre veniturile licite şi valoarea bunurilor dobândite de către persoana condamnată; în acest sens, se vor avea în vedere valoarea bunurilor la data dobândirii lor, precum şi cheltuielile făcute de către persoana condamnată şi/sau membrii familiei acesteia. Confiscarea extinsă vizează doar valoarea bunurilor dobândite în perioada sus-precizată, care excedează nivelului veniturilor licite ale persoanei condamnate. Confiscarea aduce atingere patrimoniului unei persoane, astfel încât poate fi considerată o măsură de siguranţă patrimonială în beneficiul societăţii. Starea de pericol în cazul confiscării priveşte bunurile menţionate în mod expres de dispoziţiile Codului penal. Această stare trebuie întotdeauna legată de starea de pericol pe care o prezintă persoana făptuitorului care deţine şi poate pune în circulaţie bunurile. Confiscarea este o sancţiune de drept penal, aplicată in rem, respectiv asupra bunurilor care au legătură cu infracţiunea. De regulă, confiscarea priveşte lucruri care sunt proprietatea infractorului şi numai în cazuri excepţionale, prevăzute expres de lege, aceasta se referă şi la bunuri aparţinând altor persoane. 8. Confiscarea este o măsură de siguranţă definitivă şi nu poate fi revocată pe motiv că starea de pericol a încetat. Bunurile confiscate trec în patrimoniul statului sau sunt distruse. În situaţii excepţionale, dacă măsura confiscării este luată în mod greşit, se dispune, potrivit legii, restituirea bunurilor sau, dacă bunurile nu mai există, restituirea contravalorii acestora. 9. Prin avere ilicită se înţelege bunurile dobândite în mod necinstit, pe cale nelegală, care nu pot fi justificate în relaţie cu venitul legal al persoanei în cauză. Potrivit Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la 31 octombrie 2003, ratificată prin Legea nr. 365/2004, fiecare stat parte al Convenţiei, „conform Constituţiei şi principiilor fundamentale ale sistemului său juridic, va lua în considerare adoptarea de măsuri legislative sau de altă natură necesare pentru a incrimina, atunci când este comisă intenţionat, îmbogăţirea fără just temei, o creştere semnificativă a bunurilor unui funcţionar public, pe care nu le poate justifica în mod rezonabil în raport cu venitul său legal“. 10. Deşi Legea fundamentală consacră caracterul licit al dobândirii averii, precum şi faptul că averea dobândită astfel nu poate fi confiscată, reglementarea acestei prezumţii nu împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii, sarcina probei revenind însă celui care invocă acest caracter. În măsura în care partea interesată dovedeşte dobândirea unor bunuri, a unei părţi sau a întregii averi a unei persoane în mod ilicit, asupra acelor bunuri sau a averii dobândite ilegal se poate dispune confiscarea, în condiţiile legii. 11. Susţine că în aplicarea măsurii confiscării legea prevede respectarea dreptului de proprietate prin următoarele pârghii: se ţine cont de proporţionalitatea dintre valoarea bunurilor supuse confiscării, natura şi gravitatea faptei penale, astfel încât, atunci când există o vădită disproporţionalitate, se va dispune confiscarea în parte a bunurilor ori prin echivalent bănesc; instanţa poate să nu dispună confiscarea dacă bunul face parte din mijloacele de existenţă ale infractorului sau ale persoanelor asupra cărora ar putea opera măsura confiscării; deşi se poate dispune instituirea sechestrului asigurător pe mai multe bunuri/valori, confiscarea acestora se dispune până la concurenţa sumei ce reprezintă prejudiciul produs prin infracţiune. 12. Or, analiza acestora necesită, în mod clar, administrarea de probe, care pot fi şi altele decât înscrisurile. În ceea ce priveşte aspectele legate de dreptul la un proces echitabil, instanţa judecătorească reaminteşte că dreptul la apărare, componentă a dreptului la un proces echitabil, reglementat în art. 24 din Constituţie, conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea excepţiilor prevăzute de legea procesual penală, exercitarea oricăror altor drepturi procesual penale şi posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător. 13. Invocă Hotărârea din 27 octombrie 1993, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Dombo Beheer B.V. împotriva Olandei, în care s-a reţinut că fiecare parte la un proces trebuie să beneficieze de o posibilitate rezonabilă de a-şi expune cauza în faţa instanţei, inclusiv în ceea ce priveşte probele, în condiţii care să nu o dezavantajeze în mod semnificativ în raport cu partea adversă. Principiul egalităţii armelor - unul dintre elementele noţiunii mai largi de proces echitabil şi componentă importantă a unei apărări efective într-un proces cu caracter judiciar - impune ca fiecărei părţi să i se ofere posibilitatea rezonabilă de a-şi susţine cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de net dezavantaj în raport cu „adversarul“ ei. Aşadar, principiul egalităţii armelor semnifică tratarea egală a părţilor pe toată durata desfăşurării procedurii în faţa unui tribunal, fără ca una dintre ele să fie avantajată în raport cu cealaltă parte din proces (Hotărârea din 23 octombrie 1996, pronunţată în Cauza Ankerl împotriva Elveţiei, paragraful 38). 14. Totodată, invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 641 din 11 noiembrie 2014, în care s-a reţinut că un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil este acela că, în materie penală, inclusiv elementele ce ţin de procedură ar trebui să se desfăşoare într-o manieră contradictorie, trebuind să existe egalitate de arme între acuzare şi apărare. 15. Arată că dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un caz penal, că atât procurorului, cât şi inculpatului trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoştinţă şi de a putea aduce observaţii referitoare la toate probele prezentate sau la observaţiile depuse de către cealaltă parte în vederea influenţării deciziei instanţei (Hotărârea din 16 februarie 2000, pronunţată în Cauza Rowe şi Davis împotriva Regatului Unit, paragraful 60). 16. Or, în condiţiile în care acuzarea a avut posibilitatea de a administra probe în cursul urmăririi penale, în ceea ce priveşte modul de dobândire a bunurilor de către inculpat, respectiv efectuarea unei expertize evaluatorii pentru a stabili un prezumtiv caracter ilicit al averii, iar inculpatului, în faza de judecată, i se interzice administrarea altor probe pentru a contracara aceste susţineri, instanţa apreciază că se poate reţine o încălcare a dreptului la un proces echitabil. 17. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 18. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 19. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 20. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 375 alin. (2) şi ale art. 377 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, cu următorul conţinut: - Art. 375 alin. (2): „Dacă admite cererea, instanţa întreabă părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe cu înscrisuri.“; – Art. 377 alin. (1) şi (2): "(1) Dacă a dispus ca judecata să aibă loc în condiţiile prevăzute la art. 375 alin. (1), instanţa administrează proba cu înscrisurile încuviinţate.(2) Înscrisurile pot fi prezentate la termenul la care instanţa se pronunţă asupra cererii prevăzute la art. 375 alin. (1) sau la un termen ulterior, acordat în acest scop. Pentru prezentarea de înscrisuri instanţa nu poate acorda decât un singur termen." 21. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 21 alin. (3), potrivit căruia părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, şi art. 24 referitor la dreptul la apărare. 22. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, în esenţă, autorul acesteia susţine că dispoziţiile criticate sunt neconstituţionale deoarece nu permit administrarea oricăror probe, ci doar a celor cu înscrisuri, în cazul în care se solicită dispunerea confiscării extinse, în procedura simplificată/abreviată. 23. Pentru început, Curtea observă că, potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) şi alin. (4) din Codul de procedură penală, funcţia judiciară de urmărire penală este o componentă a procesului penal, în exercitarea acesteia procurorul şi organele de cercetare penală strângând probele necesare pentru a se constata dacă există sau nu temeiuri de trimitere în judecată. Totodată, potrivit art. 5 din acelaşi act normativ, organele judiciare au obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului. Organele de urmărire penală au obligaţia de a strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului. În acelaşi sens, Codul de procedură penală dispune în art. 285 că urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. Mai mult, potrivit dispoziţiilor procesual penale cuprinse în art. 306 alin. (7), organul de urmărire penală este obligat să strângă probele necesare pentru identificarea bunurilor şi valorilor supuse confiscării speciale şi confiscării extinse, potrivit Codului penal. 24. Curtea reţine că, după efectuarea urmăririi penale, potrivit art. 327 lit. a) din Codul de procedură penală, când constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi există probele necesare şi legal administrate, procurorul emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, a fost săvârşită de inculpat şi acesta răspunde penal. Potrivit art. 328 alin. (1) din Codul de procedură penală, rechizitoriul se limitează la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală şi cuprinde în mod corespunzător menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2) din acelaşi act normativ, datele privitoare la fapta reţinută în sarcina inculpatului şi încadrarea juridică a acesteia, probele şi mijloacele de probă, cheltuielile judiciare, menţiunile prevăzute la art. 330 şi 331 din acelaşi act normativ, dispoziţia de trimitere în judecată, precum şi alte menţiuni necesare pentru soluţionarea cauzei. 25. Aşa fiind, având în vedere cele anterior menţionate, rezultă că în cursul urmăririi penale organul de urmărire penală va strânge probe nu doar în ceea ce priveşte temeiurile de fapt şi de drept ale acuzaţiei penale imputate inculpatului, ci, în măsura în care apreciază că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 112^1 din Codul penal, este obligat să strângă probele necesare dispunerii confiscării extinse. În ceea ce priveşte confiscarea extinsă, prin Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014, paragraful 36, Curtea a statuat că sarcina probei în această materie are trăsături specifice în sensul că se observă, pe de o parte, o „relaxare“ în ceea ce priveşte proba faptelor specifice sau a actelor de natura celor care au atras condamnarea, iar, pe de altă parte, o „divizare“ a sarcinii probei, cel în cauză având posibilitatea de a dovedi caracterul licit al bunurilor pe care le deţine. Curtea a reţinut însă că „relaxarea“ se referă doar la probarea faptelor sau a actelor de natura celor care au atras condamnarea, instanţa trebuind să îşi formeze convingerea că bunurile respective provin din activităţi infracţionale, fără a fi nevoie de pronunţarea unei hotărâri de condamnare pentru aceste fapte, şi nicidecum că această „relaxare“ se referă la dovedirea caracterului ilicit al bunurilor dobândite. Totodată, prin decizia anterior citată, paragraful 39, Curtea a reţinut că, în ceea ce priveşte măsura confiscării extinse, în vederea stabilirii standardului de probă, nu trebuie plecat de la premisa că prezumţia dobândirii licite a averii poate fi răsturnată doar prin probe, respectiv prin probarea faptului că bunurile în cauză provin din comiterea de infracţiuni. Dacă aceasta ar fi abordarea, confiscarea extinsă ar fi lipsită de orice raţiune de a exista, căci dacă se ajunge la probarea fiecărui act infracţional din care provin anumite bunuri, se va ajunge şi la condamnarea autorului pentru aceste acte şi deci la confiscarea specială a bunurilor astfel obţinute, nemaigăsinduşi utilitatea măsura confiscării extinse. Prin urmare, o prezumţie legală relativă poate fi răsturnată nu doar prin probe, ci şi prin prezumţii simple. 26. În acest context, din perspectiva persoanei acuzate de săvârşirea unei fapte penale, Curtea observă că, potrivit art. 78 şi art. 83 lit. a^1)-e) din Codul de procedură penală, atât suspectul, cât şi inculpatul au, în cursul procesului penal, dreptul de a fi informaţi cu privire la fapta pentru care sunt cercetaţi şi încadrarea juridică a acesteia; dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii; dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a li se desemna un avocat din oficiu; dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii; dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei. 27. Cu alte cuvinte, în cursul urmăririi penale, atât suspectul, cât şi inculpatul pot, în condiţiile legii, consulta dosarul, propune administrarea de probe, ridica excepţii şi pune concluzii. Probele propuse de suspect sau inculpat, excepţiile ridicate şi concluziile puse pot privi orice aspect ce reiese din probele strânse de organul de urmărire penală, inclusiv elemente ce stau la baza solicitării procurorului de a se dispune măsura confiscării extinse. De asemenea, în această etapă procesuală, probatoriul nu este limitat la administrarea probei cu înscrisuri, ci suspectul sau inculpatul poate propune administrarea oricărei probe, potrivit dispoziţiilor procesual penale incidente. 28. În continuare, Curtea reţine că, în temeiul art. 327 lit. a) din Codul de procedură penală, procurorul emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată a inculpatului, sesizând în acest sens instanţa competentă. După sesizarea instanţei prin rechizitoriu, dosarul se repartizează aleatoriu judecătorului de cameră preliminară. Curtea observă că, potrivit art. 342 din Codul de procedură penală, obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. În procedura camerei preliminare, inculpatul poate formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Aşa fiind, în această etapă procesuală, inculpatul poate contesta inclusiv legalitatea administrării acelor probe care stau la baza solicitării dispunerii măsurii confiscării extinse. 29. Curtea a reţinut, prin Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 6 februarie 2018, paragraful 24, că fac obiect al verificării în procedura camerei preliminare toate actele de urmărire penală prin care s-au administrat probele pe care se bazează acuzaţia, pentru a se asigura, în acest fel, garanţia de legalitate, independenţă şi imparţialitate. Curtea a reţinut, totodată, că verificarea legalităţii, inclusiv a loialităţii - componentă intrinsecă a legalităţii - administrării probelor de către organele de urmărire penală implică controlul realizat de judecătorul de cameră preliminară cu privire la modul/condiţiile de obţinere şi folosire/administrare a probelor. Judecătorul de cameră preliminară este competent a analiza, din oficiu sau la cerere, probele şi actele prin prisma respectării dispoziţiilor legale, nelegalităţile constatate urmând a fi sancţionate în măsura şi cu sancţiunea permise de lege. Or, având în vedere acest obiect al procedurii de cameră preliminară, Curtea subliniază că judecătorul de cameră preliminară trebuie să realizeze o verificare minuţioasă, exclusiv prin prisma legalităţii, a fiecărei probe şi a mijlocului prin care aceasta a fost administrată. Pe cale de consecinţă, Curtea a reţinut că verificarea legalităţii şi loialităţii demersului judiciar din faza de urmărire penală privind administrarea probelor exclude o cercetare judecătorească formală. 30. De asemenea, Curtea reţine că, potrivit art. 346 alin. (5) din Codul de procedură penală, probele excluse în procedura camerei preliminare nu pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei. Ca urmare a epuizării etapei procesuale a camerei preliminare, potrivit art. 346 din Codul de procedură penală, una dintre soluţiile pronunţate de judecătorul de cameră preliminară este aceea a dispunerii începerii judecăţii. 31. Potrivit art. 374 alin. (1) şi (4) din Codul de procedură penală, la primul termen la care procedura de citare este legal îndeplinită şi cauza se află în stare de judecată, în cazurile în care acţiunea penală nu vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă, preşedintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi şi de persoana vătămată, dacă recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa, aducându-i la cunoştinţă dispoziţiile art. 396 alin. (10) din acelaşi act normativ. 32. În acest context, Curtea observă că instanţa de contencios constituţional a statuat că reducerea limitelor speciale de pedeapsă ca urmare a recunoaşterii învinuirii nu poate fi convertită într-un drept fundamental, ci reprezintă un beneficiu acordat de legiuitor, potrivit politicii sale penale, în anumite condiţii, printre care se numără şi recunoaşterea în totalitate a faptelor reţinute în sarcina inculpatului, tocmai caracterul integral al recunoaşterii învinuirii fiind cel care face inutilă efectuarea cercetării judecătoreşti, aşa cum este reglementată aceasta de dispoziţiile art. 374 alin. (5)-(10) din actualul Cod de procedură penală (în acest sens, Decizia nr. 117 din 28 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 19 iunie 2019, paragraful 17, Decizia nr. 220 din 17 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 26 iunie 2018, paragraful 23). 33. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că recunoaşterea învinuirii nu îi este impusă inculpatului, ci acesta, având cunoştinţă de întreg materialul probator aflat la dosarul cauzei, recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa şi solicită ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi şi de persoana vătămată. În egală măsură, dacă apreciază că este oportună administrarea unor noi probe, inculpatul poate învedera instanţei că nu doreşte aplicarea procedurii recunoaşterii învinuirii, caz în care instanţa va proceda potrivit art. 374 alin. (5)-(10) din Codul de procedură penală, alin. (9) reglementând faptul că inculpatul poate cere administrarea de probe noi şi în cursul cercetării judecătoreşti. 34. Plecând de la premisa admiterii de către instanţă a aplicării procedurii recunoaşterii învinuirii, ca urmare a solicitării inculpatului, se constată că soluţionarea cauzei în aceste condiţii se va realiza exclusiv pe baza probatoriului administrat în cadrul urmăririi penale de către organul competent şi supus verificării în cadrul procedurii de cameră preliminară, potrivit dispoziţiilor procesual penale incidente. Singura excepţie de la această situaţie este cea reglementată de dispoziţiile de lege criticate, care permit părţilor şi persoanei vătămate să propună administrarea de probe cu înscrisuri. 35. Cu alte cuvinte, în cadrul procedurii recunoaşterii învinuirii singura probă nouă ce poate fi administrată este proba cu înscrisuri. Acest fapt nu semnifică însă că judecarea cauzei în procedura recunoaşterii învinuirii se va realiza doar pe baza acestor probe, ci judecarea în această procedură se bazează pe probele administrate în faza urmăririi penale, care nu au fost excluse şi care pot fi obţinute prin oricare dintre mijloacele de probă prevăzute de dispoziţiile art. 97 alin. (2) din Codul de procedură penală, precum şi pe baza probelor cu înscrisuri propuse de părţi sau de persoana vătămată, a căror administrare a fost încuviinţată de instanţa judecătorească, potrivit art. 100 din acelaşi act normativ. 36. Totodată, se poate observa că legiuitorul a identificat expres persoanele care pot solicita administrarea probei cu înscrisuri în această procedură, şi anume inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente [care sunt părţi, potrivit art. 32 alin. (2) din Codul de procedură penală] şi persoana vătămată. Menţionarea expresă doar a acestor participanţi în procesul penal determină excluderea procurorului de la posibilitatea propunerii administrării de probe cu înscrisuri în această procedură. Mai mult, în cadrul procedurii recunoaşterii învinuirii, spre deosebire de judecata cauzei în procedura normală, procurorul nu poate solicita încuviinţarea administrării niciunei noi probe. 37. Având în vedere aceste aspecte, Curtea reţine că în cursul urmăririi penale inculpatul beneficiază de dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, precum şi de dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei, iar în cursul procedurii de cameră preliminară, inculpatul are posibilitatea de a formula cereri şi excepţii şi de a depune concluzii. Aşa fiind, la primul termen la care procedura de citare este legal îndeplinită şi cauza se află în stare de judecată inculpatul are la cunoştinţă întreg materialul probator pe care se bazează acuzarea, astfel că poate aprecia dacă doreşte ca judecata să aibă loc potrivit procedurii recunoaşterii învinuirii sau doreşte să urmeze procedura normală. 38. În ceea ce priveşte principiul egalităţii armelor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în Hotărârea din 27 octombrie 1993, pronunţată în Cauza Dombo Beheer B.V. împotriva Olandei, că fiecare parte la un proces trebuie să beneficieze de o posibilitate rezonabilă de a-şi expune cauza în faţa instanţei, inclusiv în ceea ce priveşte probele, în condiţii care să nu o dezavantajeze în mod semnificativ în raport cu partea adversă. Principiul egalităţii armelor - unul dintre elementele noţiunii mai largi de proces echitabil şi componentă importantă a unei apărări efective într-un proces cu caracter judiciar - impune fiecărei părţi să i se ofere posibilitatea rezonabilă de a-şi susţine cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de net dezavantaj în raport cu „adversarul“ ei. Aşadar, principiul egalităţii armelor semnifică tratarea egală a părţilor pe toată durata desfăşurării procedurii în faţa unui tribunal, fără ca una dintre ele să fie avantajată în raport cu cealaltă parte din proces (Hotărârea din 23 octombrie 1996, pronunţată în Cauza Ankerl împotriva Elveţiei, paragraful 38). 39. Or, în condiţiile în care inculpatul, în cursul urmăririi penale, poate ridica excepţii, poate pune concluzii, poate formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei, în cursul procedurii de cameră preliminară are posibilitatea de a formula cereri şi excepţii şi de a depune concluzii, iar în cadrul procedurii simplificate poate solicita administrarea probei cu înscrisuri (posibilitate ce nu îi este permisă procurorului), Curtea apreciază că inculpatul nu este dezavantajat faţă de acuzare, fiind respectat principiul egalităţii armelor. 40. De altfel, Curtea reţine că procedura recunoaşterii învinuirii (denumită şi procedura simplificată/abreviată) este o procedură facultativă care comportă anumite particularităţi ce o deosebesc de procedura normală şi care tinde la respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale printr-un normativ specific. Dacă s-ar accepta ideea că numai regulile aplicabile desfăşurării procedurii normale îndeplinesc criteriile de constituţionalitate incidente, atunci însăşi existenţa procedurii simplificate ar fi lipsită de orice raţiune de a exista. 41. Aşa fiind, Curtea apreciază că dispoziţiile de lege criticate nu încalcă prevederile art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil şi nici art. 24 referitor la dreptul la apărare. 42. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Eugen Silviu Poşiar în Dosarul nr. 5.167/30/2018 al Tribunalului Timiş - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 375 alin. (2) şi ale art. 377 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Timiş - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 5 mai 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE pentru prof. univ. dr. VALER DORNEANU, în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, semnează MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
