Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌────────────────────┬────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea │- judecător │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Daniel Marius Morar │- judecător │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Mona-Maria Pivniceru│- judecător │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Livia Doina Stanciu │- judecător │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- magistrat-asistent│
└────────────────────┴────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91 alin. (1) lit. b) şi art. 335 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată din oficiu, de către Judecătoria Zărneşti, în Dosarul nr. 1.779/338/2015, şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 780D/2016. 2. La apelul nominal lipseşte partea Dragoş-George Andreş, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate, reţinând, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 91 alin. (1) lit. b) din Codul penal, că singurul temei constituţional invocat este art. 53 din Legea fundamentală. Or, potrivit jurisprudenţei instanţei de control constituţional, dispoziţiile art. 53 din Legea fundamentală se aplică prin raportare la alte drepturi şi libertăţi fundamentale din Constituţie. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 335 alin. (1) din Codul penal reţine că motivarea acesteia se realizează prin compararea dispoziţiilor criticate cu alte texte din Codul penal, în aceste condiţii excepţia de neconstituţionalitate neputând fi examinată. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 16 februarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.779/338/2015, Judecătoria Zărneşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91 alin. (1) lit. b) şi art. 335 alin. (1) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată din oficiu într-o cauză penală în care inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul pe drumurile publice fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (1) din Codul penal. Din încheierea de sesizare rezultă că inculpatul are antecedente penale. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91 alin. (1) lit. b) din Codul penal, autoarea arată că, potrivit dispoziţiilor art. 53 din Constituţie, restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică şi proporţională cu situaţia care a determinat-o. Arată, de asemenea, că legislaţia penală actuală nu permite instanţei de judecată să aprecieze liber asupra pericolului social al unei fapte prevăzute de legea penală şi, în final, asupra necesităţii reale de a aplica o pedeapsă cu executare. Autoarea are în vedere faptul că principiul proporţionalităţii impune ca măsurile dispuse să fie adecvate situaţiilor juridice cărora li se adresează, însă, în anumite cazuri, poate fi îngăduită o diminuare rezonabilă a gradului de protecţie oferită unor drepturi şi libertăţi, fără ca prin aceasta să fie atinsă însăşi substanţa acestor drepturi. 6. Reţine autoarea excepţiei că, în cauză, inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul pe drumurile publice fără permis de conducere, cu reţinerea stării de recidivă postcondamnatorie. Reţine, de asemenea, că, din cazierul judiciar al inculpatului rezultă că acesta a mai primit o condamnare în trecut, aşa încât, în măsura în care probele administrate în cauză conduc la concluzia că fapta pentru care inculpatul a fost trimis în judecată constituie infracţiune, instanţa, în mod automat, va da eficienţă stării de recidivă şi, în urma operaţiunilor tehnico-juridice incidente, va aplica inculpatului o pedeapsă cu executare în regim de detenţie. În aceste condiţii, autoarea excepţiei subliniază imposibilitatea legală a instanţei de judecată de a aprecia cu privire la lipsa pericolului social al unei infracţiuni, în condiţiile în care inculpatul are antecedente penale. 7. Observă, totodată, autoarea excepţiei că, de lege lata, nu există niciun mijloc juridic prin care o instanţă judecătorească ar putea valorifica lipsa pericolului social al faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, astfel încât această valorificare să producă efecte vizibile asupra situaţiei inculpatului. Singura manieră de valorificare a pericolului social redus este aplicarea pedepsei închisorii orientate spre minim, însă aceasta echivalează cu o aplicare de drept a pedepsei închisorii. De fapt, în această ipoteză, pedeapsa închisorii nu este aplicabilă de drept, însă produce efecte ca şi cum ar fi aplicabilă de drept şi, în acest sens, invocă Hotărârea din 28 septembrie 2004, pronunţată în Cauza Sabou şi Pîrcălab împotriva României. 8. Susţine autoarea excepţiei că, potrivit definiţiei date de art. 15 alin. (1) din Codul penal, pericolul social încetează a mai fi o trăsătură esenţială a infracţiunii. Reţine, însă, că pericolul social este în continuare hotărâtor pentru orice instanţă judecătorească în angajarea răspunderii penale a inculpatului. Sub aspect terminologic observă că legiuitorul penal modern este adeptul noţiunii de „gravitate“ a infracţiunii, expresie folosită, de pildă, în art. 74 sau în art. 80 din Codul penal, noţiune care este cel puţin similară aceleia de pericol social. 9. Apreciază autoarea excepţiei că, în aplicarea normelor penale criticate, pedeapsa urmează a fi pronunţată în absenţa unui veritabil control exercitat de către instanţa de judecată şi fără a lua în considerare diferitele particularităţi ale infracţiunii deduse judecăţii sau ale persoanei inculpatului, deoarece instanţa nu dispune de o asemenea putere. Consideră că, din această perspectivă, inculpatului i se va aplica o sancţiune disproporţionată. În aceste condiţii, textul art. 91 alin. (1) lit. b) din Codul penal indică o severitate deosebit de sporită din partea legiuitorului, cu ignorarea anumitor realităţi sociale. Astfel, tehnica de reglementare a legiuitorului determină ca o faptă de mică însemnătate, care a adus o atingere minimă valorilor sociale ocrotite de lege, să fie sancţionată cu asprime. În egală măsură, această tehnică de reglementare limitează puterea instanţei judecătoreşti de apreciere şi de judecare a gravităţii perseverenţei infracţionale a inculpatului, or, această limitare nu este instituită în considerarea unui interes general particularizat asupra unui anumit tip de infracţiuni, cum a fost, de pildă, cazul dispoziţiilor art. 120 din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic. 10. Apreciază autoarea excepţiei că lipsa unei asemenea prerogative din sfera puterii judecătoreşti transformă judecata penală într-un act pur formal şi pe judecător într-un simplu executant al dispoziţiilor legale. Reţine că justiţia se înfăptuieşte în numele legii, potrivit art. 124 din Constituţie, însă România este stat de drept şi social, în care dreptatea reprezintă o valoare supremă, or, a face dreptate nu înseamnă a aplica mecanic legile, ci a stabili şi menţine echilibrul în societate. Susţine autoarea excepţiei că situaţia în care se află inculpatul îi este imputabilă, dar cadrul legislativ îi este acestuia deosebit de defavorabil, în mod nejustificat şi întrutotul excesiv. Arată că dispoziţiile art. 91 alin. (1) lit. b) din Codul penal au caracter firesc în orice societate, însă obiectul criticii îl reprezintă normele penale precitate, în contextul în care nu există niciun alt mijloc de valorificare a lipsei de pericol social al unei infracţiuni, cum erau, de pildă, dispoziţiile art. 18^1 din Codul penal anterior, care să permită judecătorului să aprecieze liber asupra infracţiunii săvârşite, fără a fi condiţionat de drept de antecedentele penale ale inculpatului. 11. În concluzie, autoarea excepţiei consideră că dispoziţiile art. 91 alin. (1) lit. b) din Codul penal, prin caracterul restrictiv al reglementării - lipsa unei condamnări anterioare -, pot, în numeroase situaţii, contribui în mod determinant la aplicarea unei sancţiuni disproporţionate, conducând, astfel, la încălcarea dispoziţiilor art. 53 din Constituţie. 12. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 335 alin. (1) din Codul penal, autoarea are în vedere faptul că, în principiu, toate infracţiunile contra siguranţei circulaţiei pe drumurile publice care privesc conducerea efectivă pe drumurile publice sunt sancţionate cu pedeapsa închisorii, dar şi cu pedeapsa amenzii, şi, în acest sens, face referire la dispoziţiile art. 334 şi 336 din Codul penal. Cu referire la dispoziţiile art. 335 alin. (1) din Codul penal arată că severitatea legiuitorului este justificată de gravitatea abstractă a faptei de a conduce un vehicul pe drumurile publice fără a deţine unicul document care atestă pregătirea necesară pentru acest tip de activitate, respectiv permisul de conducere. Susţine că legiuitorul ignoră situaţiile intermediare în care, de pildă, inculpatul a absolvit cursurile unei şcoli de şoferi, fără a mai susţine examenul, situaţie care nu poate fi identică cu ipoteza lipsei totale de experienţă. Apreciază că omisiunea legiuitorului de a prevedea pedeapsa închisorii alternativ cu pedeapsa amenzii conduce la efecte disproporţionate, în special asupra libertăţii fizice a persoanei, prin aplicarea automată a pedepsei închisorii în anumite condiţii. Consideră că acest regim sancţionator apare ca exagerat, în condiţiile în care conducerea unui vehicul sub influenţa băuturilor alcoolice este, în concret, mult mai periculoasă decât conducerea fără permis, iar, în stabilirea regimului sancţionator al infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa băuturilor alcoolice, legiuitorul a prevăzut şi sancţiunea amenzii. 13. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 14. Guvernul consideră excepţia de neconstituţionalitate neîntemeiată. În motivarea punctului său de vedere arată că, potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, „infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora“ se reglementează prin lege organică, revenind, astfel, legiuitorului competenţa de a reglementa conţinutul constitutiv al infracţiunilor, precum şi tratamentul sancţionator aplicat acestora. Precizează că rolul constituţional al instanţelor de judecată este acela de aplicare a legii, potrivit art. 124 din Constituţie, instanţa dispunând de marja de apreciere necesară şi de posibilitatea de individualizare a pedepselor pentru fiecare caz în parte cu ocazia individualizării judiciare a aplicării pedepsei, totodată, regimul pedepselor constituind o problemă de politică penală pe care organul legislativ este îndreptăţit să o soluţioneze în funcţie de împrejurările existente în domeniul criminalităţii. 15. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Guvernului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 16. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 17. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 91 alin. (1) lit. b) şi art. 335 alin. (1) din Codul penal, având următorul conţinut: - Art. 91 alin. (1) lit. b) cu denumirea marginală „Condiţiile suspendării executării pedepsei sub supraveghere“: „(1) Instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă sunt întrunite următoarele condiţii: [...] b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare.“; – Art. 335 alin. (1) cu denumirea marginală „Conducerea unui vehicul fără permis de conducere“: „(1) Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul ori a unui tramvai de către o persoană care nu posedă permis de conducere se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.“ 18. Autoarea excepţiei susţine că normele penale ale art. 91 alin. (1) lit. b) contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, iar dispoziţiile art. 335 alin. (1) din Codul penal aduc atingere prevederilor constituţionale ale art. 23 privind libertatea individuală. 19. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, prin Decizia nr. 407 din 16 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 573 din 28 iulie 2016, a examinat critici identice, invocate din oficiu, de către Judecătoria Zărneşti, referitoare la dispoziţiile art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal privind condiţiile renunţării la aplicarea pedepsei, în ipoteza în care infractorul a mai suferit anterior o condamnare, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) şi b) din Codul penal sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare. 20. În prezenta cauză, aceeaşi autoare a excepţiei din cauza precitată critică norma penală ce reglementează cu privire la condiţiile suspendării executării pedepsei sub supraveghere, respectiv art. 91 alin. (1) lit. b) din Codul penal, potrivit căreia instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă sunt întrunite anumite condiţii, printre care şi aceea ca infractorul să nu mai fi fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare. Susţine, ca şi în precedent, că dispoziţiile art. 91 alin. (1) lit. b) din Codul penal, prin caracterul restrictiv al reglementării - lipsa unei condamnări anterioare -, pot, în numeroase situaţii, contribui în mod determinant la aplicarea unei sancţiuni disproporţionate, conducând astfel la încălcarea dispoziţiilor art. 53 din Constituţie şi invocă, în mod similar, Hotărârea din 28 septembrie 2004, pronunţată în Cauza Sabou şi Pîrcălab împotriva României. 21. Respingând criticile anterior menţionate, Curtea a reţinut în Decizia nr. 407 din 16 iunie 2016, paragraful 18 şi următoarele, că dispoziţiile art. 53 din Constituţie - care permit, în mod condiţionat şi cu titlu de excepţie, restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi, aşadar care statuează cu privire la regimul restrângerii exerciţiului acestora - nu au o existenţă autonomă, aşa încât pot fi invocate în susţinerea unei excepţii de neconstituţionalitate prin raportare la alte dispoziţii din Constituţie care, în mod necesar, reglementează cu privire la drepturi ori libertăţi fundamentale. În aceste condiţii, având în vedere acest aspect, precum şi faptul că autoarea excepţiei de neconstituţionalitate nu a precizat vreun drept ori libertate fundamentală al căror exerciţiu să fi fost restrâns prin textul de lege criticat, instanţa de contencios constituţional a reţinut că nu poate examina constituţionalitatea normelor procesual penale ale art. 80 alin. (2) lit. a) prin raportare art. 53 din Legea fundamentală, considerente aplicabile, mutatis mutandis, şi în prezenta cauză. 22. Curtea a observat, însă, că autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine, în esenţă, că normele procesual penale criticate determină imposibilitatea instanţei de judecată de a aprecia cu privire la lipsa pericolului social al unei infracţiuni, în condiţiile în care inculpatul are antecedente penale, aşa încât se limitează puterea instanţei judecătoreşti de apreciere şi de judecare a gravităţii perseverenţei infracţionale a inculpatului, iar pedeapsa urmează a fi pronunţată în absenţa unui veritabil control exercitat de către instanţa de judecată şi fără a lua în considerare diferitele particularităţi ale infracţiunilor deduse judecăţii. În aceste condiţii, din motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea a dedus că autoarea susţine încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei. Aşa încât instanţa de contencios constituţional a examinat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal prin raportare la aceste din urmă dispoziţii constituţionale. 23. Analizând, din această perspectivă, excepţia de neconstituţionalitate, Curtea a reţinut, în Decizia nr. 407 din 16 iunie 2016, următoarele: în actualul Cod penal, legiuitorul român are o orientare mai degrabă preventivă, decât represivă, de vreme ce s-a optat pentru reducerea limitelor speciale de pedeapsă pentru mai multe infracţiuni, concomitent cu înăsprirea tratamentului penal al pluralităţii de infracţiuni; legiuitorul a urmărit ca noul Cod penal să ofere şi instrumente mult mai eficiente pentru individualizarea şi sancţionarea pluralităţii de infracţiuni, aşa încât noul Cod penal răspunde unei puternice exigenţe sociale, de a reglementa mai sever tratamentul sancţionator al celui care repetă comportamentul infracţional; potrivit Expunerii de motive la proiectul Legii privind Codul penal, „într-un stat de drept, întinderea şi intensitatea represiunii penale trebuie să rămână în limite determinate, în primul rând, prin raportare la importanţa valorii sociale lezate pentru cei care înfrâng pentru prima oară legea penală, urmând să crească progresiv pentru cei care comit mai multe infracţiuni înainte de a fi definitiv condamnaţi şi cu atât mai mult pentru cei aflaţi în stare de recidivă. De aceea, limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială trebuie corelate cu dispoziţiile părţii generale, care vor permite o agravare proporţională a regimului sancţionator prevăzut pentru pluralitatea de infracţiuni“; săvârşirea mai multor infracţiuni de către aceeaşi persoană demonstrează o perseverenţă pe calea infracţională a acesteia, aşa încât sunt necesare sisteme de sancţionare adecvate pentru asigurarea constrângerii şi reeducării, iar reglementarea acestora trebuie să se facă cu respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale. 24. Totodată, în decizia precitată, analizând susţinerile autorului excepţiei potrivit cărora normele penale criticate afectează independenţa judecătorului din perspectiva dreptului magistratului de a individualiza sancţiunea aplicată infractorului în ipoteza renunţării la aplicarea pedepsei, Curtea le-a respins ca neîntemeiate, pentru considerentele ce urmează. 25. Curtea a reţinut că individualizarea sancţiunilor de drept penal este, pe de o parte, legală - revine legiuitorului, care stabileşte normativ pedepsele şi celelalte sancţiuni de drept penal, prin fixarea unor limite minime şi maxime ale fiecărei pedepse, care să corespundă în abstract importanţei valorii sociale ocrotite prin săvârşirea faptei incriminate, iar, pe de altă parte, judiciară - pe care o realizează judecătorul în cadrul limitelor stabilite de lege. Curtea a subliniat importanţa individualizării legale a sancţiunilor de drept penal prin aceea că legiuitorul nu poate să confere judecătorului o libertate absolută în stabilirea pedepsei concrete, întrucât ar exista riscul unei interpretări şi aplicări arbitrare a pedepsei. Pe de altă parte, Curtea a apreciat că, în reglementarea sancţiunilor de drept penal de către legiuitor, trebuie stabilit un echilibru între dreptul fundamental, care face obiectul limitării impuse de sancţiune, şi valoarea socială a cărei protecţie a determinat limitarea. Curtea a reţinut, de asemenea, că legiuitorul nu trebuie să îi ia judecătorului dreptul de a proceda la individualizarea judiciară prin stabilirea unor pedepse absolut determinate sau prin prevederea unor pedepse care, datorită aplicării lor automate, scapă oricărui control judiciar. Prin individualizarea legală, legiuitorul oferă judecătorului puterea de stabilire a pedepsei în cadrul anumitor limite predeterminate - minimul şi maximul special al pedepsei, dar, totodată, îi oferă aceluiaşi judecător instrumentele care îi permit alegerea şi determinarea unei sancţiuni concrete, în raport cu particularităţile faptei şi cu persoana infractorului. 26. De asemenea, Curtea a reţinut că, în activitatea de judecată, judecătorii nu sunt independenţi faţă de lege, iar, potrivit art. 124 alin. (3) din Legea fundamentală, aceştia „se supun numai legii“. Textul constituţional precitat raportat la dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (2) potrivit cărora „nimeni nu este mai presus de lege“ şi ale art. 124 alin. (1) care stabilesc că „Justiţia se înfăptuieşte în numele legii“ fixează poziţia justiţiei, a judecătorului faţă de lege. Totodată, Curtea a observat că, potrivit normelor procesual penale ale art. 2, „procesul penal se desfăşoară potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege“ şi „nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii“ [art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală]. Cu alte cuvinte, judecătorul nu creează legea, ci o aplică la speţa concretă. Competenţa judecătorului implică nu numai identificarea normei aplicabile şi analiza conţinutului său, ci şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit. Organul legislativ, emitent al normei juridice, poate fi însă mai restrictiv, obligându-l pe judecător să fie mai apropiat de lege, ori poate prefera, ţinând seama de diversitatea şi complexitatea relaţiilor sociale, o redactare generală a legii. 27. În aceste condiţii, având în vedere faptul că susţinerile autoarei excepţiei din prezenta speţă sunt identice cu cele examinate de Curte prin Decizia nr. 407 din 16 iunie 2016, aşadar, ţinând cont de faptul că atât în prezenta cauză, cât şi în speţa anterioară a fost supusă atenţiei instanţei de control constituţional critica potrivit căreia textele de lege invocate aduc atingere dispoziţiilor constituţionale privind înfăptuirea justiţiei, din perspectiva imposibilităţii instanţei de a aprecia, în mod liber, cu privire la gravitatea infracţiunii şi de a individualiza pedeapsa, în ipoteza stării de recidivă a infractorului, pentru identitate de raţiune se impune aceeaşi soluţie, considerentele reţinute în decizia precitată, enumerate în precedent, fiind aplicabile mutatis mutandis în cauza de faţă. 28. Curtea reţine că împrejurarea că, în speţă, este îndeplinită condiţia existenţei unei conduite negative a infractorului - a unei condamnări la pedeapsa închisorii mai mare de un an, anterior săvârşirii faptei supuse judecăţii - reglementată în art. 91 alin. (1) lit. b) din Codul penal, astfel încât instanţa nu poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, nu echivalează cu „imposibilitatea legală a instanţei de judecată de a aprecia cu privire la lipsa pericolului social al unei infracţiuni“, astfel cum susţine autoarea. Curtea constată că suspendarea executării sub supraveghere constituie o măsură de individualizare judiciară a pedepsei închisorii - din punctul de vedere al executării acesteia - care permite instanţei de judecată ca, prin hotărârea de condamnare, să suspende executarea efectivă, prin privare de libertate, a pedepsei închisorii aplicate condamnatului, pe durata unui termen de supraveghere, pe parcursul căruia persoana condamnată să fie supusă unui ansamblu de măsuri de supraveghere şi obligaţii. Or, astfel cum Curtea a subliniat în precedent, legiuitorul a urmărit ca noul Cod penal să ofere instrumente mult mai eficiente pentru individualizarea şi sancţionarea pluralităţii de infracţiuni, aşa încât norma penală în vigoare răspunde unei puternice exigenţe sociale, de a reglementa mai sever tratamentul sancţionator al celui care repetă comportamentul infracţional, stabilirea condiţiilor în care instanţa de judecată poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere intrând în atribuţiile Parlamentului, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării. Curtea reţine că reglementarea de către legiuitor a unor condiţii negative, în prezenţa cărora instanţa de judecată nu poate dispune cu privire la suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, nu echivalează cu aplicarea de drept a pedepsei închisorii, instanţa de judecată având libertatea de a aprecia cu privire la gravitatea infracţiunii în alegerea şi determinarea unei sancţiuni concrete, în raport cu particularităţile faptei şi cu persoana infractorului, urmând ca pentru a dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere să fie îndeplinite condiţiile reglementate în art. 91 din Codul penal. 29. Cu privire la susţinerile potrivit cărora, în ipoteza reglementată de art. 91 alin. (1) lit. b) din Codul penal, pedeapsa închisorii produce efecte ca şi cum ar fi aplicabilă de drept, în acest sens fiind invocată Hotărârea din 28 septembrie 2004, pronunţată în Cauza Sabou şi Pîrcălab împotriva României, Curtea constată, ca şi în precedent, că, în considerentele hotărârii precitate, instanţa de la Strasbourg a observat că, în dreptul român, interzicerea unor drepturi (în cauză, interzicerea exercitării drepturilor părinteşti) se aplică în mod automat şi absolut, cu titlu de pedeapsă accesorie, oricărei persoane care execută o pedeapsă cu închisoarea, în absenţa oricărui control exercitat de către instanţele judecătoreşti şi fără a lua în considerare tipul infracţiunii. În aceste condiţii, Curtea constată că hotărârea instanţei europene, precitată, nu are nicio relevanţă în cauză. 30. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 335 alin. (1) din Codul penal, Curtea reţine că infracţiunea de conducere a unui autovehicul ori a unui tramvai fără permis de conducere face parte din grupa infracţiunilor contra siguranţei circulaţiei pe drumurile publice, obiectul juridic special al acesteia fiind reprezentat de relaţiile sociale referitoare la siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, a căror normală existenţă şi desfăşurare sunt condiţionate de interzicerea faptelor de conducere a unui autovehicul ori a unui tramvai de către persoane care nu au acest drept certificat prin deţinerea unui permis de conducere. Situaţia premisă a infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (1) din Codul penal constă în preexistenţa unei anumite stări, situaţii, respectiv existenţa unor dispoziţii legale care să reglementeze regimul juridic privind pregătirea persoanelor care conduc autovehicule pe drumurile publice. 31. Curtea observă că, potrivit art. 20 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, „pentru a conduce pe drumurile publice autovehicule, tramvaie ori tractoare agricole sau forestiere, conducătorii acestora trebuie să posede permis de conducere corespunzător.“, art. 23 alin. (1) din acelaşi act normativ prevăzând că „Dreptul de a conduce un autovehicul sau tramvai pe drumurile publice îl are numai persoana care posedă permis de conducere valabil, corespunzător categoriei ori subcategoriei din care face parte vehiculul respectiv, sau dovada înlocuitoare a acestuia cu drept de circulaţie.“ De altfel, în ceea ce priveşte persoanele care efectuează activitatea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere, Curtea a reţinut, în jurisprudenţa sa, că acestea desfăşoară o activitate cu risc permis, scop în care sunt supuse unor forme de şcolarizare, aşa încât este vorba de persoane avizate şi diligente, care, pe durata deţinerii permisului de conducere, au obligaţia de a rămâne la curent cu normele legale în materie [Decizia nr. 154 din 24 martie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 16 iunie 2016, paragraful 18]. 32. Curtea reţine, de asemenea, că urmarea imediată, în cazul infracţiunii reglementate de art. 335 alin. (1) din Codul penal, constă în crearea unei stări de pericol pentru siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, valoare socială apărată prin normele de incriminare, consumarea acesteia fiind sancţionată cu închisoarea de la unu la 5 ani. 33. În aceste condiţii, având în vedere cele arătate, Curtea constată că, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere în reglementarea limitelor de pedeapsă prevăzute pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul ori a unui tramvai de către o persoană care nu posedă permis de conducere, având în vedere valoarea socială ocrotită prin incriminare. Totodată, Curtea reţine că libertatea individuală a persoanei, invocată de autoarea excepţiei, nu este un drept absolut, astfel cum s-a arătat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, ci unul relativ. Limitele libertăţii individuale sunt menţionate expres chiar prin textul Constituţiei, respectiv dispoziţiile art. 23 alin. (2)-(12) din Constituţie, rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare, prin aplicarea unei sancţiuni privative de libertate de natură penală, în ipoteza săvârşirii unei infracţiuni constituind, potrivit normei fundamentale, un caz de limitare a libertăţii individuale. 34. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată din oficiu, de către Judecătoria Zărneşti, în Dosarul nr. 1.779/338/2015 şi constată că dispoziţiile art. 91 alin. (1) lit. b) şi art. 335 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Zărneşti şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 25 aprilie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
