Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 25 din 9 mai 2022 referitoare la interpretarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie şi dobânda legală penalizatoare stipulată de prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, aprobată prin Legea nr. 43/2012, cu completările ulterioare, şi Codul civil

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 25 din 9 mai 2022 referitoare la interpretarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie şi dobânda legală penalizatoare stipulată de prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, aprobată prin Legea nr. 43/2012, cu completările ulterioare, şi Codul civil

EMITENT: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 554 din 7 iunie 2022

Comenteaza legea

Dosar nr. 460/1/2022


┌─────────────┬────────────────────────┐
│             │- vicepreşedintele      │
│Gabriela     │Înaltei Curţi de Casaţie│
│Elena Bogasiu│şi Justiţie -           │
│             │preşedintele completului│
├─────────────┼────────────────────────┤
│Laura-Mihaela│- preşedintele Secţiei I│
│Ivanovici    │civile                  │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Valentina    │- preşedintele delegat  │
│Vrabie       │al Secţiei a II-a civile│
├─────────────┼────────────────────────┤
│Adina        │- judecător la Secţia I │
│Georgeta     │civilă                  │
│Nicolae      │                        │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Cristina     │- judecător la Secţia I │
│Petronela    │civilă                  │
│Văleanu      │                        │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Mirela Vişan │- judecător la Secţia I │
│             │civilă                  │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Mari Ilie    │- judecător la Secţia I │
│             │civilă                  │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Lavinia      │- judecător la Secţia I │
│Curelea      │civilă                  │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Ianina       │- judecător la Secţia a │
│Blandiana    │II-a civilă             │
│Grădinaru    │                        │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Iulia Manuela│- judecător la Secţia a │
│Cîrnu        │II-a civilă             │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Diana Manole │- judecător la Secţia a │
│             │II-a civilă             │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Carmen       │- judecător la Secţia a │
│Trănica Teau │II-a civilă             │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Mirela       │- judecător la Secţia a │
│Poliţeanu    │II-a civilă             │
└─────────────┴────────────────────────┘

    1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 460/1/2022, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).
    2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    3. La şedinţa de judecată participă domnul magistrat-asistent Cristian Balacciu, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.
    4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 2.921/3/2020, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.
    5. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; apelanţii-reclamanţi au depus un punct de vedere la raport, în termenul legal, prin care au susţinut că sesizarea este inadmisibilă.
    6. Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.
    ÎNALTA CURTE,
    deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:
    I. Titularul şi obiectul sesizării
    7. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a V-a civilă a dispus, prin Încheierea din 7 februarie 2022, în Dosarul nr. 2.921/3/2020, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:
    În cazul acţiunilor ce au ca obiect acordarea de daune morale, formulate în contradictoriu cu o societate de asigurare şi BAAR (prin acţiune solicitându-se obligarea solidară a pârâtelor la plată), reclamanţii au posibilitatea de a opta între acordarea penalităţilor în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie şi dobânda legală penalizatoare stipulată de prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, aprobată prin Legea nr. 43/2012, cu completările ulterioare, şi Codul civil?

    II. Dispoziţiile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    8. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie (O.U.G. nr. 54/2016)
    "ART. 20
    Soluţionarea cererii de despăgubire
    (1) În termen de 30 de zile de la data înaintării cererii de despăgubire de către asigurat ori de către partea prejudiciată, dar nu mai târziu de 3 luni de la data avizării daunei, asigurătorul RCA este obligat:
    a) fie să răspundă cererii părţii solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedeşte răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat;
    b) fie să notifice părţii prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire.
    (2) Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunerea cererii de despăgubire de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire, precum şi motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii.
    (...)
    (4) Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la împlinirea termenului de 30 de zile prevăzut la alin. (1) sub condiţia depunerii documentelor necesare stabilirii răspunderii şi cuantificării prejudiciului sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entităţii de soluţionare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească; documentele care stau la baza cererii de despăgubire sunt stabilite prin reglementări ale A.S.F.
    (5) Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte integral obligaţiile în termenul prevăzut la alin. (4) sau dacă diminuează nejustificat despăgubirea ori întârzie achitarea despăgubirii, acesta este obligat la plata unor penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de suma neachitată. Plata penalităţilor se face odată cu plata despăgubirii.
    (6) În cazurile privind vătămările corporale şi daunele morale care fac obiectul unui litigiu, penalităţile şi plata acestora sunt stabilite de către instanţa judecătorească."

    9. Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, aprobată prin Legea nr. 43/2012, cu completările ulterioare (O.G. nr. 13/2011)
    "ART. 1
    (...)
    (3) Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare.
    ART. 2
    În cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi remuneratorii şi/sau penalizatoare, după caz, şi în absenţa stipulaţiei exprese a nivelului acestora de către părţi, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea.
    ART. 3
    (...)
    (2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale.(...)"

    10. Codul civil
    "ART. 1.535
    Daunele moratorii în cazul obligaţiilor băneşti
    (1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic.
    (2) Dacă, înainte de scadenţă, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadenţă.
    (3) Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit."

    III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept
    11. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 3 februarie 2020, cu nr. 2.921/3/2020, reclamanţii T.M., B.F. şi B.G.A. au solicitat instanţei de judecată obligarea solidară a pârâtelor G.R. Asigurare Reasigurare - S.A. şi Asociaţia Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii la plata daunelor materiale şi morale pentru prejudiciul suferit prin decesul victimelor V.E., B.D. şi A.A., precum şi a dobânzii legale penalizatoare şi actualizarea despăgubirilor cu rata inflaţiei, începând cu data săvârşirii faptei ilicite (4 aprilie 2017) şi până la data achitării despăgubirilor, în temeiul prevederilor art. 1.381 alin. (2), art. 1.385 alin. (3) şi art. 1.535 din Codul civil şi art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.
    12. Prin Sentinţa civilă nr. 2.626 din 16 decembrie 2020, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VI-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (BAAR); a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat-o pe pârâta G.R. Asigurare Reasigurare - S.A. la plata: către reclamanta T.M. a sumei de 2.228 de lei, reprezentând despăgubiri pentru daune materiale, şi a sumei de 31.000 de euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, reprezentând despăgubiri pentru daune morale, ca urmare a deceselor mamei şi surorilor sale; către reclamantul B.F. a sumei de 4.200 de lei, reprezentând despăgubiri pentru daune materiale, şi a sumei de 30.000 de euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, reprezentând despăgubiri pentru daune morale, ca urmare a decesului soţiei sale; către reclamantul B.G.A. a sumei de 33.000 de euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, reprezentând despăgubiri pentru daune morale, ca urmare a deceselor mamei şi bunicii sale; a respins cererea formulată împotriva pârâtei BAAR şi capătul de cerere accesoriu privind plata dobânzii penalizatoare, ca neîntemeiate.
    13. În motivarea soluţiei de respingere a capătului de cerere privind plata dobânzii legale penalizatoare, prima instanţă a reţinut că dispoziţiile O.U.G. nr. 54/2016 stabilesc obligaţia de plată a asigurătorului, după notificarea acestuia printr-o cerere de despăgubire. Or, reclamanţii nu au transmis în prealabil o notificare către asigurător, ci au sesizat direct instanţa de judecată pentru obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor.
    14. Tribunalul a apreciat că victima prejudiciului nu are un drept de opţiune între penalităţile de întârziere stabilite de O.U.G. nr. 54/2016 şi dobânda legală penalizatoare reglementată de dreptul comun, în raportul dintre cele două categorii de norme urmând a se aplica regula specialia generalibus derogant.
    15. Ca atare, a reţinut că cererea de acordare a dobânzii legale penalizatoare aferente despăgubirii a fost formulată cu nesocotirea dispoziţiilor legii speciale care permit acordarea doar a penalităţilor de întârziere prevăzute de O.U.G. nr. 54/2016.
    16. În plus, prima instanţă a apreciat că, în situaţia în care despăgubirea are caracter litigios, penalităţile de întârziere pot fi acordate începând cu a 11-a zi de la data soluţionării definitive a litigiului, iar nu din ziua producerii accidentului.
    17. Reclamanţii au declarat apel împotriva sentinţei primei instanţe prin care au solicitat schimbarea hotărârii atacate în sensul admiterii în tot a acţiunii, inclusiv a capătului de cerere accesoriu privind dobânda legală penalizatoare.
    18. În motivarea căii de atac au arătat că legea specială reprezentată de O.U.G. nr. 54/2016 se completează cu legea generală, în măsura în care aceasta din urmă nu contravine legii speciale. De asemenea, au subliniat că autorul unei fapte ilicite este de drept în întârziere de la data săvârşirii acesteia, astfel că dobânda legală penalizatoare curge de drept de la această dată.
    19. La termenul din 7 februarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a V-a civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

    IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii
    20. Completul de judecată al instanţei de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.
    21. În concret, s-a arătat că instanţa de trimitere este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, întrucât acţiunea în despăgubiri în materia asigurărilor a fost introdusă la data de 3 februarie 2020, recursul fiind suprimat în această materie.
    22. Chestiunea de drept invocată este punctuală şi are la bază capătul de cerere accesoriu ce vizează raportul dintre dispoziţiile legii speciale în materia daunelor morale şi prevederile de drept comun în materia răspunderii delictuale şi a datei de la care sunt datorate despăgubirile, precum şi consecinţa întârzierii la plată.
    23. Soluţia de respingere a acestui capăt de cerere este fundamentată pe interpretarea în sensul inexistenţei unui drept de opţiune între cele două tipuri de accesorii, faţă de aplicarea prioritară a legii speciale reprezentate de O.U.G. nr. 54/2016.
    24. S-a mai arătat că problema de drept este nouă, deoarece nu a format obiectul unei dezlegări jurisprudenţiale consecvente, nefiind cristalizată o practică judiciară unitară.
    25. În plus, s-a subliniat că inclusiv la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie există practică judiciară neunitară asupra chestiunii de drept invocate, iar în cadrul întâlnirii organizate de Institutul Naţional al Magistraturii în anul 2020, la care au participat şi preşedinţii secţiilor civile ale curţilor de apel şi ale instanţei supreme, nu s-a ajuns la un punct de vedere comun.
    26. De asemenea, s-a menţionat că instanţa supremă nu a statuat asupra acestei chestiuni printr-o altă hotărâre prealabilă sau printr-o decizie în interesul legii.

    V. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept
    27. Apelanţii-reclamanţi au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, deoarece nu sunt îndeplinite cerinţele existenţei unei chestiuni de drept de care să depindă soluţionarea pe fond a cauzei şi a noutăţii. Au mai arătat că penalităţile de întârziere şi dobânda legală penalizatoare sunt reglementate prin două acte normative distincte, dintre care O.U.G. nr. 54/2016 constituie legea specială, care reglementează o anumită categorie de despăgubiri pentru întârzierea în efectuarea plăţii, însă nu exclude aplicarea dreptului comun.

    VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept
    28. Instanţa de trimitere a apreciat că prezentarea opiniei sale ar echivala cu o antepronunţare în cauză. De asemenea, titularul sesizării a subliniat că punctul său de vedere asupra chestiunii de drept invocate nu constituie o cerinţă indispensabilă pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, ci are un rol consultativ în această procedură. În acest sens a menţionat că prin Decizia nr. 43 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1051 din 3 noiembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a apreciat ca fiind admisibilă sesizarea chiar şi în lipsa opiniei instanţei de trimitere, în contextul în care o atare opinie ar fi echivalat cu dezlegarea unui motiv invocat de părţi în calea de atac.

    VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie
    29. La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel Braşov, Bucureşti, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti şi Timişoara au transmis practică judiciară relevantă asupra chestiunii de drept supuse dezlegării, iar curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Târgu Mureş şi Timişoara au comunicat punctele de vedere ale colectivelor de judecători.
    30. Din răspunsurile primite au rezultat două opinii.
    31. Într-o primă opinie s-a apreciat că, în cazul acţiunilor având ca obiect acordarea de daune morale, formulate în contradictoriu cu o societate de asigurare şi BAAR, reclamanţii pot solicita penalităţile de 0,2% pe zi de întârziere prevăzute de O.U.G. nr. 54/2016 şi dobânda legală penalizatoare stipulată de O.G. nr. 13/2011 şi Codul civil (Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia a II-a civilă, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a V-a civilă, Curtea de Apel Cluj - Secţia a II-a civilă, Curtea de Apel Iaşi - Secţia civilă, tribunalele Ilfov, Teleorman, Iaşi, Vaslui şi judecătoriile Braşov, Cornetu, Slatina, Alexandria, Roşiori de Vede, Videle, Huşi şi Bârlad).
    32. S-a argumentat că dobânda legală penalizatoare poate fi acordată chiar dacă asigurătorul şi-a îndeplinit obligaţiile a căror nerespectare ar atrage aplicarea penalităţilor de întârziere prevăzute de O.U.G. nr. 54/2016, în considerarea finalităţii lor diferite. Astfel, în timp ce dobânda legală penalizatoare are ca scop repararea prejudiciului cauzat sub forma beneficiului nerealizat, penalităţile de întârziere au ca finalitate sancţionarea asigurătorului pentru neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute expres în O.U.G. nr. 54/2016. S-a mai arătat că dreptul de opţiune al persoanei prejudiciate reprezintă o expresie a principiului disponibilităţii ce poate fi exercitat în limitele prevăzute de lege.
    33. Într-o a doua opinie s-a apreciat că, în cazul acţiunilor ce au ca obiect acordarea de daune morale, formulate în contradictoriu cu o societate de asigurare şi BAAR, reclamanţii nu pot opta între penalităţile de 0,2% pe zi de întârziere prevăzute de O.U.G. nr. 54/2016 şi dobânda legală penalizatoare stipulată de O.G. nr. 13/2011 şi Codul civil (Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VI-a civilă, Curtea de Apel Craiova - Secţia a II-a civilă, Curtea de Apel Galaţi - Secţiile civile, Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Timişoara - Secţia a II-a civilă, tribunalele Bucureşti, Neamţ, Covasna, Constanţa, Gorj, Brăila, Giurgiu, Ialomiţa, Maramureş, Bistriţa-Năsăud şi judecătoriile Bolintin-Vale, Caracal, Turnu Măgurele, Zimnicea şi Vaslui).
    34. S-a argumentat că atât timp cât O.U.G. nr. 54/2016 reglementează daunele moratorii cuvenite persoanei prejudiciate, în sensul că instituie condiţiile acordării penalităţilor de întârziere destinate a acoperi acelaşi prejudiciu ca şi dobânda legală, această reglementare specială se aplică cu prioritate în cazul răspunderii asigurătorului RCA. Prin urmare, s-a apreciat că O.U.G. nr. 54/2016 înlătură de la aplicare dispoziţiile de drept comun care instituie dobânda legală penalizatoare.
    35. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii, cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

    VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale
    36. Nu au fost identificate decizii relevante pronunţate de Curtea Constituţională în exercitarea controlului de constituţionalitate.

    IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    37. Prin Decizia nr. 86 din 20 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 46 din 17 ianuarie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 58 alin. (2) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cu modificările şi completările ulterioare, asigurătorul subrogat în drepturile persoanei păgubite este îndreptăţit să obţină penalizările prevăzute de dispoziţiile art. 38 din acelaşi act normativ dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile la scadenţă sau şi le îndeplineşte necorespunzător.“
    În considerentele de la paragrafele 38, 58 şi 62 din decizia evocată anterior s-au reţinut următoarele: „(...) prin dispoziţiile art. 20 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie, ca şi prin prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, neîndeplinirea corespunzătoare sau în termenele defipte de lege a obligaţiilor ce îi revin asigurătorului RCA învestit cu o cerere de despăgubire formulată de persoana prejudiciată sau de asigurat este sancţionată prin stabilirea unor daune-interese moratorii evaluate legal, respectiv penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi, calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenite sau la diferenţa de sumă neachitată. (...) Este ştiut faptul că daunele-interese moratorii sunt despăgubirile în bani care reprezintă echivalentul prejudiciului cauzat creditorului prin întârzierea executării obligaţiei de către debitor. Prin dispoziţiile art. 38 din Norma nr. 23/2014 au fost evaluate legal daunele-interese moratorii cuvenite persoanei prejudiciate prin neîndeplinirea în termenele prevăzute de lege a obligaţiilor ce îi revin asigurătorului RCA, cu consecinţa prevăzută de art. 1.535 alin. (1) din Codul civil, constând în inexistenţa obligaţiei creditorului de a face dovada existenţei şi întinderii prejudiciului. În plus, cuantumul daunelor-interese moratorii, stabilit legal, este unul fix, astfel încât el nu poate fi modificat prin proba faptului că prejudiciul creditorului este mai mic. (...) Daunele-interese moratorii evaluate legal de art. 38 se circumscriu atât sferei obligaţiilor care au ca obiect prestaţia de a da o sumă de bani, cât şi obligaţiilor de a face care pot fi evaluate în bani. În esenţă, se sancţionează nesoluţionarea cererii de despăgubire în termenele legale, precum şi neplata despăgubirilor în termenele defipte de lege, atât în cazul în care cererea de despăgubire este formulată de persoana prejudiciată, cât şi atunci când o atare cerere este înaintată de asigurătorul de bunuri.“

    38. La nivelul secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost identificate hotărâri judecătoreşti definitive care au tranşat chestiuni de drept vizând aplicarea normelor referitoare la dobânda legală penalizatoare, respectiv, penalităţi de întârziere (deciziile nr. 992 din 3 iunie 2017, nr. 1.199 din 17 aprilie 2018, nr. 438 din 27 februarie 2019, nr. 910 din 15 mai 2019 ale Secţiei I civile şi deciziile nr. 744 din 3 aprilie 2019, nr. 995 din 11 iunie 2020 şi nr. 41 din 20 ianuarie 2021 ale Secţiei a II-a civile).

    X. Raportul asupra chestiunii de drept
    39. Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

    XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    40. Pentru regularitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiţii de admisibilitate a acestei proceduri, a căror îndeplinire trebuie realizată cumulativ, respectiv:
    - existenţa unei cauze aflate în curs de judecată;
    – instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă;
    – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza;
    – soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere;
    – chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă;
    – chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

    41. Se constată, verificând elementele sesizării de faţă, că primele cerinţe de admisibilitate, referitoare la titularul sesizării, respectiv stadiul soluţionării pricinii în ultimă instanţă (faţă de data promovării acţiunii în despăgubiri, ulterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, care a suprimat calea de atac a recursului în materia asigurărilor), sunt întrunite.
    42. De asemenea, este relevată legătura chestiunii de drept cu soluţionarea cauzei în apel, având în vedere că hotărârea de primă instanţă a respins capătul de cerere accesoriu referitor la acordarea dobânzii legale penalizatoare, iar criticile formulate în calea de atac vizează şi acest aspect.
    43. În ce priveşte însă condiţia ca prin sesizare să fie dedusă spre interpretare o veritabilă chestiune de drept, susceptibilă unei dezlegări de principiu, aptă să preîntâmpine jurisprudenţa neunitară, se constată o serie de neregularităţi, care fac demersul inadmisibil.
    44. Astfel, referitor la această cerinţă, ca problema supusă interpretării să se identifice într-o chestiune de drept reală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut, în jurisprudenţa sa, că art. 519 din Codul de procedură civilă nu defineşte noţiunea de „chestiune de drept“, fiind supusă de aceea unei evaluări în concret, din partea instanţei supreme, raportat la elementele care legitimează, în aprecierea instanţei de trimitere, declanşarea mecanismului pronunţării hotărârii prealabile.
    45. Aşa cum s-a arătat şi în doctrină^1, pentru a fi justificată intervenţia instanţei supreme în scopul preîntâmpinării unei jurisprudenţe neunitare, este necesar ca respectiva chestiune de drept să releve aspecte dificile şi controversate de interpretare, date de neclaritatea normei, de caracterul incomplet al acesteia, susceptibil de mai multe sensuri ori accepţiuni deopotrivă de justificate faţă de imprecizia redactării textului legal.
    ^1 A se vedea, de exemplu, M. Nicolae, Recursul în interesul legii şi dezlegarea, în prealabil, a unei chestiuni de drept noi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în lumina noului Cod de procedură civilă, în Dreptul nr. 2/2014, p. 59; V. Belegante în Noul Cod de procedură civilă, comentat şi adnotat, vol. I (coordonatori V. M. Ciobanu, M. Nicolae), Ed. U.J., Bucureşti, ed. a II-a, 2016, p. 1468; M. Tăbârcă, Drept procesual civil, ed. a II-a, vol. I, Teoria generală, Ed. Solomon, 2017, p. 691; O. Spineanu-Matei, în Noul Cod de procedură civilă, Comentariu pe articole (coordonator G. Boroi), vol. I, Ed. Hamangiu, 2013, p. 1008.

    46. Jurisprudenţa dezvoltată de instanţa supremă în legătură cu această cerinţă a statuat constant că „în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii“. În acest sens au fost pronunţate, cu titlu de exemplu: Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016; Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 52 din 3 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 26 septembrie 2017; Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017; Decizia nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018.
    47. Ca atare, chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare sau că şi-ar putea extinde efectele după data abrogării lui (prin ultraactivitate), fie că ar intra în coliziune cu principii fundamentale ale dreptului.
    48. Ceea ce este definitoriu pentru această procedură este deci dezlegarea de principiu pe care o poate da instanţa supremă în legătură cu sensul normei de drept, cu cea mai adecvată interpretare a lui, atunci când este susceptibil de mai multe înţelesuri, astfel încât ulterior, printr-o aplicare corespunzătoare din partea instanţelor, jurisprudenţa să capete coerenţă şi unitate.
    49. Este vorba, aşadar, despre o interpretare cu caracter de principiu asupra unei norme de drept stabilite ca incidentă cauzei, aptă să ducă la dezlegarea raportului litigios, iar nu despre determinarea, în concret, a acestei norme de către instanţa supremă, pe care ulterior să o interpreteze, iar instanţa de trimitere, având norma astfel stabilită şi interpretată, să îi facă aplicarea tale quale la speţă, întrucât nu acesta este scopul mecanismului instituit prin dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.
    50. Or, potrivit obiectului sesizării, instanţa de trimitere întreabă dacă: în cazul acţiunilor în despăgubiri morale îndreptate împotriva asigurătorului de răspundere civilă delictuală, reclamantul are posibilitatea de a opta între acordarea penalităţilor în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere prevăzute de O.U.G. nr. 54/2016 şi, respectiv, dobânda legală penalizatoare prevăzută de O.G. nr. 13/2011.
    51. Aceasta, în contextul în care, conform acţiunii deduse judecăţii în cauză, reclamanţii au solicitat acordarea de daune materiale şi morale, precum şi a dobânzii legale penalizatoare, inclusiv actualizarea despăgubirilor cu rata inflaţiei, începând cu data săvârşirii faptei ilicite până la data achitării integrale, indicând ca temei dispoziţiile art. 1.381 alin. (2), art. 1.385 alin. (3), art. 1.535 din Codul civil şi art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011. Prima instanţă, respingând cererea accesorie referitoare la dobânzi penalizatoare, a motivat că nu sunt datorate, întrucât „victima prejudiciului nu are un drept de opţiune între penalităţile de întârziere stabilite de O.U.G. nr. 54/2016 şi dobânda legală penalizatoare reglementată de dreptul comun, în raportul dintre cele două categorii de norme urmând a se aplica regula specialia generalibus derogant“.
    52. Având a cenzura legalitatea acestei soluţii, prin prisma motivelor de apel (în care s-a arătat că dreptul comun nu este înlăturat de la aplicare şi că dobânzile penalizatoare se solicită, în mod specific materiei răspunderii civile delictuale, de la data săvârşirii faptei ilicite), instanţa de trimitere invocă, pe calea sesizării prealabile, chestiunea referitoare la existenţa unui drept de opţiune a părţii între cele două categorii de penalităţi, dar, în concret, solicită stabilirea de către instanţa supremă a normei aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.
    53. Formularea în aceşti termeni a sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile nu se circumscrie exigenţelor art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru că nu urmăreşte, în realitate, o dezlegare de principiu asupra unei chestiuni de drept, ci, dimpotrivă, în mod punctual, se tinde la obţinerea calificării juridice asupra raportului de drept substanţial dedus judecăţii, în funcţie de pretenţia concretă a reclamantului, prin indicarea normei de drept incidente.
    54. Astfel, deşi pune problema unui drept de opţiune în realizarea despăgubirii cauzate printr-o faptă ilicită, ce antrenează răspunderea asigurătorului, instanţa de trimitere nu oferă argumentele care ar justifica o astfel de abordare, având în vedere că, potrivit acţiunii deduse judecăţii, pretenţiile părţii referitoare la dobânda penalizatoare au fost fundamentate pe dispoziţiile art. 1.381 alin. (2), art. 1.385 alin. (3) şi art. 1.535 din Codul civil, solicitându-se, ca atare, dobânzi (lucrum cessans), potrivit art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, ca parte a prejudiciului încercat prin săvârşirea faptei ilicite, în asigurarea principiului reparaţiei integrale [conform art. 1.385 alin. (1) din Codul civil].
    55. Celelalte dispoziţii la care se face referire [art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016], pe temeiul cărora ar putea să fie satisfăcută pretenţia vizând accesoriile creanţei principale, sancţionează o altă situaţie juridică, aceea în care asigurătorul nu îşi îndeplineşte obligaţia de plată a despăgubirii în maximum 10 zile de la împlinirea termenului de 30 de zile, termen care curge de la înaintarea cererii de despăgubire de către asigurat ori de către partea prejudiciată (şi când se datorează penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere).
    56. Ipoteza premisă a unui drept de opţiune a părţii între mai multe forme de reparaţie a prejudiciului, în ce măsură poate fi sau nu activat acesta, presupune însă ca în valorificarea aceluiaşi drept subiectiv încălcat să existe mai multe posibilităţi legale deschise, la alegerea celui prejudiciat, cum este, de exemplu, situaţia prevăzută de art. 1.386 alin. (1) din Codul civil, potrivit căruia „repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situaţiei anterioare, iar dacă aceasta nu este cu putinţă ori dacă victima nu este interesată de reparaţia în natură, prin plata unei despăgubiri, stabilite prin acordul părţilor sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească“ (când cel prejudiciat are posibilitatea să opteze între reparaţia în natură sau cea prin echivalent, chiar dacă principiul reparaţiei directe, în natură, este prioritar)^2.
    ^2 Pe acest aspect, în doctrină (L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. III, Raporturile obligaţionale extracontractuale, Editura UJ, Bucureşti, 2000, p. 498) s-a arătat că „pentru stabilirea sferei de aplicare şi a procedeelor de realizare a exigenţelor principiului reparării în natură a prejudiciului, trebuie avute în vedere, pe de o parte, natura şi specificul fiecărui prejudiciu în individualitatea lui şi, pe de altă parte, opţiunea victimei prejudiciate“.

    57. Nu se circumscrie unei asemenea ipoteze cea în care victima poate pretinde, în acoperirea prejudiciului său, mai multe prestaţii decurgând din caracterul diferitelor acţiuni ilicite, care contribuie la dimensionarea pagubei acesteia (respectiv săvârşirea faptei prejudiciabile, ceea ce presupune acordarea despăgubirilor constând, deopotrivă, în pierderea efectivă şi beneficiul nerealizat, dar şi sancţionarea asigurătorului, prin plata de penalităţi, dacă nu plăteşte despăgubirile în condiţiile şi termenele prevăzute de lege).
    58. Aşadar, ceea ce trebuie avut în vedere este fundamentul juridic diferit al pretenţiilor, constând în dobânzi penalizatoare sau penalităţi de întârziere (în terminologia folosită de O.U.G. nr. 54/2016), întrucât ele corespund unor funcţii şi scopuri diferite în procedura de recuperare a prejudiciului încercat de victima unei fapte ilicite, care se constituie, în acelaşi timp, în risc asigurat, de natură să activeze răspunderea asigurătorului în numele asiguratului său (ori a organismului de garantare a plăţii despăgubirilor, Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, atunci când nu există încheiat contract de asigurare).
    59. În timp ce dobânzile penalizatoare solicitate pe temeiul art. 1.381, art. 1.385, art. 1.535 din Codul civil şi art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 au ca scop asigurarea unei reparaţii integrale a prejudiciului, constând nu doar în pierderea efectivă (damnum emergens), ci şi în beneficiul nerealizat (lucrum cessans, exprimat prin dobânda datorată), penalităţile de întârziere prevăzute de O.U.G. nr. 54/2016 au ca funcţie sancţionarea atitudinii culpabile a asigurătorului, care nu îşi îndeplineşte obligaţia legală de plată a despăgubirilor în termenele stipulate.
    60. Ca atare, în mod inadecvat, sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pune chestiunea „unui drept de opţiune a reclamantului“ în astfel de situaţii şi a dificultăţii de tranşare asupra acestuia, pentru că ar exista două reglementări în materie, care ar pune inclusiv problema raportului dintre norma generală şi cea specială.
    61. În realitate, instanţa de trimitere are de stabilit norma de drept aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii, în funcţie de pretenţiile concrete formulate de partea reclamantă, operaţiune pe care nu o poate delega, pe calea întrebării prealabile, instanţei supreme.
    62. Problema de drept, redactată în termenii sesizării, nu este una care să se circumscrie cerinţelor art. 519 din Codul de procedură civilă, întrucât nu vizează interpretarea unei norme de drept neclare, nici măcar pe cea a stabilirii raportului dintre norma generală şi cea specială (un principiu de drept a cărui aplicare, de altfel, nu poate ridica vreun grad de dificultate în practica instanţelor), ci înlăturarea unei dificultăţi a instanţei de trimitere în a stabili norma de drept aplicabilă.
    63. Tranşarea asupra acestui aspect nu se poate realiza însă altfel decât determinându-se natura dreptului a cărui sancţionare se urmăreşte atunci când se pretinde acordarea dobânzilor penalizatoare, demers care nu se poate înfăptui la nivel de principiu, pe calea hotărârii prealabile, ci în mod concret, la speţa dedusă judecăţii, în funcţie de modalitatea de formulare a pretenţiilor şi de fundamentul acestora.
    64. Întrebarea instanţei de trimitere vizează de fapt, prin solicitarea identificării „unui drept de opţiune a părţii“, pe care nu îl poate încadra dintru început în una dintre cele două reglementări pe care le indică, stabilirea normei aplicabile litigiului, operaţiune care îi incumbă însă şi de care nu se poate deroba apelând la mecanismul hotărârii preliminare, întrucât acesta nu poate fi deturnat de la raţiunea reglementării lui, aceea a asigurării unor dezlegări în drept de principiu, iar nu a subrogării în atribuţiile jurisdicţionale ale instanţei de judecată^3.
    ^3 În mod asemănător, în doctrină s-a arătat că „este exclus ca sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se refere la aspecte de fapt ale pricinii cu judecata căreia a fost învestită instanţa trimiţătoare sau să i se solicite instanţei supreme opinia asupra soluţiei ce se va da în cauză“ (O. Spineanu-Matei, op. cit. supra, p. 1008).

    65. În procedura pronunţării hotărârii prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se substituie atributului fundamental al instanţelor, de interpretare şi aplicare a legii, ci se limitează la ai facilita judecătorului eliminarea ambiguităţilor, impreciziilor ori lacunelor textelor legale, în scopul asigurării unor dezlegări jurisdicţionale adecvate şi unitare. În acest sens sunt de menţionat, de exemplu: Decizia nr. 16 din 23 mai 2016 (paragrafele 43-47), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016; Decizia nr. 89 din 4 decembrie 2017 (paragrafele 82-87), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 12 martie 2018; Decizia nr. 65 din 1 octombrie 2018 (paragrafele 53-56), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 963 din 14 noiembrie 2018; Decizia nr. 6 din 20 ianuarie 2020 (paragrafele 84-86; 102-105), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 3 martie 2020; Decizia nr. 52 din 20 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 970 din 21 octombrie 2020; Decizia nr. 77 din 15 noiembrie 2021 (paragrafele 57-63, 67-68), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 11 februarie 2022 - decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
    66. În speţă, o clarificare, în termenii sesizării, ar presupune, în realitate, identificarea actului normativ aplicabil în funcţie de pretenţia părţii referitoare la dobânzile penalizatoare, aspect care este în mod necesar legat de limitele învestirii, fiind, ca atare, în competenţa exclusivă a judecătorului care soluţionează litigiul, potrivit art. 22 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi, respectiv, principiilor devoluţiunii din apel.
    67. De aceea, se constată că întrebarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu se circumscrie necesităţii unei interpretări in abstracto a unor dispoziţii legale şi nici nu vizează o chestiune de drept punctuală, concretă, adecvată speţei, reprezentând, în realitate, o problemă de determinare a normei aplicabile, în funcţie de cadrul judecăţii, în contra exigenţelor procedurale ale art. 519 din Codul de procedură civilă, care impun ca sesizarea să vizeze exclusiv chestiuni de interpretare a legii la nivel de principiu.
    68. Din această perspectivă, sesizarea nu poate primi o dezlegare pe fond, având caracter inadmisibil, câtă vreme se tinde, în fapt, la o „delegare“ a funcţiei jurisdicţionale a instanţei de trimitere (aceea de a spune dreptul faptelor concrete deduse judecăţii) către instanţa supremă, îndrituită legal doar să dea dezlegări de principiu asupra unor veritabile chestiuni de drept, iar nu să arate norma incidentă raportului litigios, a cărei aplicare să o facă apoi instanţa de trimitere.
    69. De asemenea, tot ca aspect al inadmisibilităţii sesizării, se constată că problema dobânzilor penalizatoare, respectiv a penalităţilor de întârziere pe care le pot solicita persoanele prejudiciate, victime ale unor accidente de circulaţie, în funcţie de diferitele situaţii concrete deduse judecăţii, a primit dezlegări jurisdicţionale consistente din partea instanţelor de judecată, dezvoltându-se şi conturându-se deja o jurisprudenţă în această materie, neputându-se susţine că ar fi vorba despre o chestiune de drept cu caracter de noutate, aptă să reclame intervenţia instanţei supreme, în scopul preîntâmpinării unei practici divergente.
    70. În legătură cu această cerinţă şi în lipsa unei definiţii ori a unor criterii legale predeterminate, evaluarea ei în concret revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel cum s-a reţinut constant în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, de exemplu: Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015; Decizia nr. 41 din 21 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 10 februarie 2017; Decizia nr. 58 din 17 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 911 din 30 octombrie 2018.
    71. Astfel, s-a statuat că această condiţie este îndeplinită atunci când problema de drept îşi are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial ori atunci când chestiuni noi de drept sunt generate de un act normativ mai vechi, în situaţia în care aplicarea unei norme vechi a devenit de actualitate şi nu există jurisprudenţă cu privire la interpretarea acesteia sau dacă se impune clarificarea unei asemenea norme într-un nou context legislativ, din care rezultă dificultăţi de interpretare.
    72. Se pierde însă acest caracter de noutate pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unor interpretări concretizate într-o jurisprudenţă consacrată, când s-a depăşit, aşadar, stadiul unei practici incipiente, în curs de formare. În acest sens pot fi evocate, de exemplu: Decizia nr. 37 din 7 mai 2020 (paragrafele 77-78), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 6 iulie 2020; Decizia nr. 13 din 15 martie 2021 (paragrafele 36-37), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 27 aprilie 2021; Decizia nr. 57 din 28 septembrie 2020 (paragrafele 49-62), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1170 din 3 decembrie 2020; Decizia nr. 10 din 21 februarie 2022 (paragrafele 95-98), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 16 martie 2022, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
    73. Or, cu privire la cele două acte normative indicate în cuprinsul sesizării, O.U.G. nr. 54/2016 (abrogată prin Legea nr. 132/2017) şi O.G. nr. 13/2011, se constată, pe de o parte, că ele nu sunt unele recent intrate în vigoare şi, pe de altă parte, că au generat o interpretare jurisprudenţială consistentă şi consolidată.
    74. Astfel cum rezultă din examinarea hotărârilor judecătoreşti puse la dispoziţie de instanţele naţionale, acestea au aplicat, pentru o perioadă de timp deja apreciabilă, normele de drept la care se face trimitere în sesizarea pentru pronunţarea hotărârii prealabile, primind, într-o majoritate covârşitoare a cazurilor, aceeaşi interpretare, în sensul necesităţii distincţiei între dobânzile legale penalizatoare şi penalităţile pe zi de întârziere.

    75. În concluzie, sesizarea vizând pronunţarea unei hotărâri prealabile nu îndeplineşte, din punctul de vedere al naturii şi caracterului veritabil al chestiunii de drept, rigorile art. 519 din Codul de procedură civilă, în înţelesul dat acestora conform jurisprudenţei în materie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
    76. Pe de o parte, instanţa de trimitere nu supune interpretării o normă de drept echivocă, neclară, căreia să îi fi stabilit incidenţa în cauză, ci, dimpotrivă, prevalându-se de instituţia unui „drept de opţiune“, inexistent în materie, solicită instanţei supreme stabilirea normei de drept aplicabile raportului juridic concret dedus judecăţii.
    77. Pe de altă parte, actele normative la care se face referire în conţinutul sesizării au primit în practica instanţelor de judecată, cu referire la situaţii factuale similare, interpretări şi aplicări care au conturat deja o jurisprudenţă consistentă, pentru a mai putea subzista elementul de noutate în abordarea acestora, o eventuală practică neunitară putând face, în măsura în care i se verifică premisele, obiectul celuilalt mecanism procedural, al recursului în interesul legii.
    78. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,
    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a V-a civilă în Dosarul nr. 2.921/3/2020, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
    În cazul acţiunilor ce au ca obiect acordarea de daune morale, formulate în contradictoriu cu o societate de asigurare şi BAAR (prin acţiune solicitându-se obligarea solidară a pârâtelor la plată), reclamanţii au posibilitatea de a opta între acordarea penalităţilor în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie şi dobânda legală penalizatoare stipulată de prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, aprobată prin Legea nr. 43/2012, cu completările ulterioare, şi Codul civil?

    Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
    Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 mai 2022.

                    VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
                    GABRIELA ELENA BOGASIU
                    Magistrat-asistent,
                    Cristian Balacciu

    -----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIA nr. 25 din 9 mai 2022

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"