Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌──────────────────────┬────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├──────────────────────┼────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├──────────────────────┼────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├──────────────────────┼────────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea │- judecător │
├──────────────────────┼────────────────────┤
│Daniel-Marius Morar │- judecător │
├──────────────────────┼────────────────────┤
│Mona-Maria Pivniceru │- judecător │
├──────────────────────┼────────────────────┤
│Livia Doina Stanciu │- judecător │
├──────────────────────┼────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├──────────────────────┼────────────────────┤
│Daniela Ramona Mariţiu│- magistrat-asistent│
└──────────────────────┴────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 269 din Codul penal, excepţie ridicată de Adrian Movilă în Dosarul nr. 589/180/2016 al Curţii de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 766D/2016. 2. La apelul nominal răspunde autorul excepţiei, personal şi asistat de avocat Gheorghe Ciocîrlan, cu delegaţie depusă la dosar. Procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra stadiului dosarului, arătând că acesta se află la al doilea termen de judecată. La primul termen de judecată, din data de 4 aprilie 2017, domnul avocat Gheorghe Ciocîrlan a solicitat acordarea unui nou termen de judecată în vederea studierii dosarului şi pregătirii apărării. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul avocatului autorului excepţiei, care solicită admiterea excepţiei. Arată că dispoziţiile criticate contravin art. 1 alin. (5), art. 16 şi art. 23 din Legea fundamentală, precum şi art. 20 din Constituţie raportat la prevederile art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În continuare, face referire la situaţia de fapt reţinută în dosarul în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate. Susţine că dispoziţiile art. 269 din Codul penal nu întrunesc criteriile de claritate şi previzibilitate instituite de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, din perspectiva elementului material al infracţiunii, fiind dificil de stabilit care ajutor este permis de lege şi care este persoana căreia i se adresează norma criticată. În ceea ce priveşte admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate, arată că aceasta îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de lege. Referitor la principiul clarităţii şi previzibilităţii legii, arată că instanţa de contencios constituţional a statuat în sensul existenţei unei obligaţii în sarcina legiuitorului de a edicta norme clare, precise şi predictibile. În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că legea trebuie să fie clară şi predictibilă, astfel ca destinatarii acesteia să poată să îşi adapteze comportamentul. În consecinţă, dispoziţiile art. 269 din Codul penal sunt neconstituţionale, fiind imprevizibile, noţiunile de „ajutor“ şi „făptuitor“ nefiind definite de norma penală. În ceea ce priveşte noţiunea de „ajutor“, arată că legiuitorul nu face distincţie între ajutorul prohibit de lege şi cel permis. Referitor la noţiunea de „făptuitor“, arată că nici aceasta nu este definită de norma penală. Astfel, făptuitorul nu are nici calitatea de parte, nici cea de subiect procesual, ceea ce determină neclaritatea normei criticate. În final, arată că dispoziţiile criticate încalcă şi prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie. 4. Având cuvântul, autorul excepţiei prezintă situaţia de fapt reţinută în dosarul în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate. 5. Reprezentantul Ministerului Public apreciază că susţinerile autorului excepţiei nu sunt fundamentate. Arată că legea distinge între ajutorul permis şi cel prohibit de lege, potrivit textului criticat ajutorul trebuind dat cu un anumit scop, şi anume acela al împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, al tragerii la răspundere penală, al executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate. Prin urmare, existând un scop reglementat expres de lege, reiese că este prohibit orice fel de ajutor care este acordat în acest scop. În ceea ce priveşte noţiunea de „ajutor“, arată că aceasta se regăseşte, de exemplu, în reglementarea din Codul penal referitoare la complice, precum şi în reglementarea similară din alte state europene. Astfel, nu ar putea fi, în mod rezonabil, admis că o astfel noţiune nu întruneşte criteriile de claritate şi previzibilitate. Referitor la noţiunea de „făptuitor“, arată că făptuitorul este persoana care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Arată că în reglementarea anterioară se prevedea condiţia ca ajutorul să fie dat unui infractor. Raţiunea ce a stat la schimbarea de optică a legiuitorului este detaliată în chiar expunerea de motive la Codul penal, fiind aceea că activitatea de înfăptuire a justiţiei este împiedicată inclusiv prin sprijinirea unei persoane care a comis o faptă prevăzută de legea penală, dar care, în concret, ar putea să nu angajeze răspunderea penală datorită unor cauze ce fac imposibilă întrunirea trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii, de exemplu minoritatea sau eroarea de fapt. Analiza acestor trăsături trebuie să se realizeze în cadrul unui proces penal şi nu în raport cu aprecierea subiectivă a favorizatorului. Arată că, deşi în doctrină s-a susţinut că ar exista o diferenţă de tratament între favorizator şi complice, din perspectiva răspunderii penale a acestora, această diferenţă de tratament este justificată. Opţiunea legiuitorului nu este una singulară, existând state în care se prevede expres că favorizatorul răspunde indiferent de întrunirea condiţiilor cu privire la răspunderea făptuitorului, de exemplu art. 23 din Codul penal canadian. În continuare, arată că nu poate fi admisă excepţia de neconstituţionalitate prin referire la chestiuni ce nu fac obiectul cauzei în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, de exemplu analiza dispoziţiei criticate din perspectiva emiterii actelor normative. În concluzie, solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 6. Prin Încheierea din 5 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 589/180/2016, Curtea de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 269 din Codul penal, excepţie ridicată de Adrian Movilă cu ocazia soluţionării apelului împotriva sentinţei penale pronunţate de Judecătoria Bacău. 7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate sunt neclare şi imprecise, deoarece nu fac distincţie între ajutorul permis de lege şi cel prohibit de lege. Astfel, apreciază că acordarea de sfaturi asupra comportamentului ce trebuie adoptat în cursul urmăririi penale de către apărător nu poate intra sub incidenţa dispoziţiei de lege criticate. În continuare, apreciază că noţiunile de „ajutor“ şi „făptuitor“, nefiind definite în cadrul legislaţiei penale, sunt apte să ducă la foarte multe situaţii de confuzie şi inechitate penală. 8. Curtea de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că, din economia textului normativ rezultă fără echivoc care sunt acţiunile interzise şi condiţiile în care se angajează răspunderea penală. Atât termenul de „ajutor“, cât şi cel de „făptuitor“, chiar dacă nu sunt definiţi în Codul penal, realizează cerinţa de claritate prin raportare la rezultatul nemijlocit al acţiunii prohibite de norma de incriminare - art. 269 din Codul penal - şi anume „împiedicarea sau îngreunarea cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală“. 9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 10. Guvernul, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia clarităţii şi previzibilităţii legii, apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt formulate clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce şi reglementează cu claritate conduita de urmat pentru destinatarul normei penale, astfel încât excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. De asemenea, apreciază că nu poate fi primită susţinerea autorului excepţiei, conform căreia „textul art. 269 este foarte neclar şi imprecis, deoarece nu face distincţie între un ajutor permis de lege şi un ajutor prohibit de lege“, întrucât nu se poate presupune în mod rezonabil că destinatarul normei penale va interpreta textul incriminator în sensul în care acesta ar sancţiona o fapta permisă de lege. 11. Avocatul Poporului arată că nu poate fi reţinută critica autorului excepţiei, potrivit căreia textul legal ar fi neclar, întrucât nu distinge după cum ajutorul este permis ori prohibit de lege, deoarece ajutorul dat făptuitorului este calificat prin scopul urmărit, şi anume împiedicarea sau îngreunarea cercetărilor întro cauză penală, tragerea la răspundere penală, executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate. Infracţiunea fiind una de pericol, iar nu de rezultat, consumarea ei are loc în momentul în care, săvârşindu-se acţiunea sau inacţiunea incriminată, este creată starea de pericol social pentru activitatea de înfăptuire a justiţiei. În ceea ce priveşte noţiunea de „făptuitor“, apreciază că, spre deosebire de vechea reglementare care utiliza noţiunea de „infractor“, în actuala reglementare legiuitorul a optat pentru angajarea răspunderii penale a celui care favorizează şi atunci când ajutorul este dat unei persoane care a comis o faptă prevăzută de legea penală, dar care, în situaţia concretă, nu întruneşte toate trăsăturile esenţiale ale infracţiunii. Apreciază că textul legal criticat este enunţat cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi controleze conduita, să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Aşa fiind, susţine că, în cauza de faţă, elementele infracţiunii nu necesită alte intervenţii din partea legiuitorului, fiind îndeplinite cerinţele calitative ale legii, inclusiv previzibilitatea, în acord cu prevederile art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Totodată, constată că textul legal criticat este deopotrivă aplicabil tuturor persoanelor aflate în ipoteza descrisă de norma juridică, fără discriminări pe considerente arbitrare, astfel încât nu se poate reţine încălcarea art. 16 din Legea fundamentală. 12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 269 din Codul penal, cu următorul conţinut: "(1) Ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.(2) Pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârşită de autor.(3) Favorizarea săvârşită de un membru de familie nu se pedepseşte." 15. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) potrivit cărora, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 16 referitor la egalitatea în faţa legii, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 23 referitor la libertatea individuală. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, în ceea ce priveşte principiul legalităţii şi previzibilităţii legii, în jurisprudenţa sa, a statuat, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora (Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34; Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140; Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi SRL şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108; Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35; Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi SRL şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109). 17. Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv întro normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Deşi certitudinea în redactarea unei legi este un lucru dorit, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36). Curtea a reţinut că cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în legătură cu principiul clarităţii şi previzibilităţii legii au fost înglobate de instanţa de contencios constituţional în propria jurisprudenţă (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016). 18. Raportând cele expuse anterior la dispoziţiile art. 269 din Codul penal, Curtea observă că o primă critică de neconstituţionalitate se referă la lipsa de claritate şi previzibilitate a noţiunii de „făptuitor“. Din această perspectivă, Curtea observă că infracţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 269 din Codul penal se regăsea în dispoziţiile art. 264 din Codul penal din 1969, sub denumirea marginală „Favorizarea infractorului“. În contextul celor două reglementări succesive, Curtea reţine că noţiunea de „infractor“ din Codul penal din 1969 a fost înlocuită în noul cod cu cea de „făptuitor“. Totodată, în expunerea de motive a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal s-a arătat că se renunţă la folosirea noţiunilor de „infracţiune“ şi „infractor“ în favoarea celor de „faptă prevăzută de legea penală“ şi de „făptuitor“, întrucât activitatea de înfăptuire a justiţiei este împiedicată inclusiv prin sprijinirea unei persoane care a comis o faptă interzisă de legea penală, dar care ar putea în concret să nu angajeze răspunderea penală datorită unor cauze care fac imposibilă întrunirea trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii (de pildă, minoritatea sau eroarea de fapt). Aceasta deoarece verificarea condiţiilor de existenţă sau inexistenţă a responsabilităţii penale a unei persoane se face în cadrul unui proces penal, şi nu în raport cu aprecierea făcută de favorizator. 19. Astfel, în ceea ce priveşte noţiunea de „făptuitor“, Curtea constată că, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, aceasta este definită ca „făptaş; persoană care făptuieşte, realizează ceva“, iar potrivit aceluiaşi dicţionar, „făptaş“ este acea „persoană care a comis o faptă condamnabilă, de obicei un delict, o infracţiune“. 20. În continuare, Curtea apreciază că, pentru a stabili înţelesul penal al noţiunii de „făptuitor“, trebuie avut în vedere întreg ansamblul legislativ prevăzut de actul normativ în care se regăseşte prevederea criticată, şi anume Codul penal. Astfel, din analiza dispoziţiilor art. 15 alin. (1) şi art. 16 din Codul penal, care definesc infracţiunea şi prevăd formele de vinovăţie în materie penală, rezultă că făptuitor este acea persoană care săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală. 21. În plus, Curtea observă că, potrivit dispoziţiilor art. 269 din Codul penal, constituie infracţiunea de favorizare a făptuitorului săvârşirea faptelor concretizate în ajutorul dat făptuitorului, sub aspectul laturii subiective presupunând intenţia directă calificată prin scop, şi anume în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate. Având în vedere acest aspect, Curtea constată că nu orice faptă ce se concretizează într-un ajutor dat făptuitorului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de favorizare a făptuitorului. Astfel, doar dacă se constată că scopul prevăzut de lege - împiedicarea sau îngreunarea cercetărilor într-o cauză penală, tragerea la răspundere penală, executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate - a fost urmărit prin realizarea faptei, se va reţine săvârşirea infracţiunii de favorizare a făptuitorului. În realizarea elementului material al infracţiunii de favorizare a făptuitorului, autorul acesteia îşi va fi prefigurat efectul pe care realizarea acestuia îl va avea asupra făptuitorului unei fapte prevăzute de legea penală. Astfel, favorizatorul va avea o reprezentare reală a activităţii desfăşurate de cel favorizat, altfel nu s-ar realiza conceptual activitatea sub forma ajutorului dat făptuitorului. 22. În ceea ce priveşte critica potrivit căreia neclaritatea şi imprecizia noţiunii de „ajutor“ reies din faptul că aceasta nu face distincţie între ajutorul permis de lege şi cel prohibit de lege, din perspectiva activităţii depuse de către apărătorul din dosarul penal, Curtea apreciază că nici aceasta nu poate fi reţinută. Astfel, limitele exercitării activităţii avocatului sunt strict reglementate de Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, de dispoziţiile Codului de procedură penală şi de Statutul profesiei de avocat, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 898 din 19 decembrie 2011. În acest context, Curtea reţine că, potrivit art. 39 alin. (3) din Legea nr. 51/1995, „avocatul nu răspunde penal pentru susţinerile făcute oral sau în scris, în forma adecvată [...], în faţa instanţelor de judecată, a organelor de urmărire penală sau a altor organe administrative de jurisdicţie şi nici dacă sunt în legătură cu consultaţiile oferite justiţiabililor ori cu formularea apărării în acea cauză ori pentru susţinerile făcute în cadrul consultaţiilor verbale sau consultaţiilor scrise acordate clienţilor, dacă ele sunt făcute cu respectarea normelor de deontologie profesională“. 23. Aşa fiind, Curtea apreciază că, din analiza dispoziţiilor art. 39 alin. (3) din Legea nr. 51/1995, rezultă că, atât timp cât „ajutorul“ dat unui făptuitor se circumscrie limitelor stabilite de lege, fapta unui avocat este una care se situează în afara normei de incriminare, neputându-se reţine în sarcina acestuia săvârşirea infracţiunii de favorizare a infractorului. Totodată, din coroborarea prevederilor art. 21 din Codul penal cu cele ale art. 18 din acelaşi act normativ rezultă că respectarea prevederilor legale de către avocat fiind o faptă justificată, nu constituie infracţiunea de favorizare a infractorului. În aceste condiţii, un organ judiciar nu poate considera că exercitarea drepturilor sau îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege realizează conţinutul elementului material al infracţiunii de favorizare a făptuitorului. 24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Adrian Movilă în Dosarul nr. 589/180/2016 al Curţii de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi constată că dispoziţiile art. 269 din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 25 aprilie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
