Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana-Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Marina-Ruxandra Gorunescu, Ruxandra Stoean şi Smaranda Belciug în Dosarul nr. 42.649/3/2015 (657/2018) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 865D/2018. 2. La apelul nominal lipsesc autoarele excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, în principal, ca inadmisibilă, întrucât la decesul inculpatului calitatea acestuia nu se transmite, astfel încât cererea moştenitorilor de continuare a procesului penal este inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată, având în vedere jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 15 mai 2018, pronunţată în Dosarul nr. 42.649/3/2015 (657/2018), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18 din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de MarinaRuxandra Gorunescu, Ruxandra Stoean şi Smaranda Belciug cu ocazia soluţionării apelului formulat de inculpatul Florin Gorunescu, care a decedat pe parcursul desfăşurării procesului penal, autoarele excepţiei fiind moştenitoarele legale ale acestuia. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarele acesteia susţin, în esenţă, că dispoziţiile art. 18 din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, ale art. 21 alin. (1) şi (2) privind accesul liber la justiţie, ale art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, ale art. 46 privind dreptul la moştenire, ale art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 124 alin. (2) privind unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, precum şi prevederile art. 14 referitor la interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât enumerarea în mod expres şi limitativ a cazurilor în care procesul penal poate fi continuat încalcă drepturile inculpatului care a fost condamnat la fond, însă a decedat ulterior declarării apelului, astfel că „nu-şi mai poate exercita dreptul de a beneficia de un proces echitabil, prin care să i se stabilească vinovăţia sau nevinovăţia, bineînţeles cu exercitarea tuturor căilor de atac prevăzute de lege şi declarate, în termen legal, chiar de către inculpat“. Astfel, arată că, prin Sentinţa penală nr. 97 din 23 ianuarie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 42.649/3/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală, inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea. Împotriva hotărârii penale de condamnare, inculpatul a declarat apel la data de 31 ianuarie 2018, în termenul prevăzut de lege, însă, la data de 13 aprilie 2018, acesta a decedat. Autoarele excepţiei arată că, în această situaţie, devin aplicabile dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală cu privire la decesul inculpatului, urmând ca instanţa de apel să pronunţe încetarea procesului penal, potrivit prevederilor art. 396 alin. (6) din acelaşi Cod. Totuşi, Codul de procedură penală mai prevede, în cuprinsul dispoziţiilor art. 18, posibilitatea continuării procesului penal, însă numai la cererea suspectului sau a inculpatului, reglementare care este de natură a aduce atingere prevederilor constituţionale invocate. În acest sens, arată că, în materia căilor extraordinare de atac, Codul de procedură penală prevede că poate cere revizuirea şi un membru de familie al condamnatului, chiar şi după moartea acestuia, dacă cererea este formulată în favoarea condamnatului [art. 455 alin. (1) lit. b)]. Când cererea de revizuire a fost făcută pentru un condamnat decedat sau când condamnatul care a făcut cererea ori în favoarea căruia s-a făcut revizuirea a decedat după introducerea cererii, prin excepţie de la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f), procedura de revizuire îşi va urma cursul, iar în cazul rejudecării cauzei, după admiterea în principiu, instanţa va hotărî potrivit dispoziţiilor art. 16, care se aplică în mod corespunzător [art. 459 alin. (6)]. În ceea ce priveşte acţiunea civilă exercitată faţă de succesori, Codul de procedură penală stabileşte că în caz de deces al părţii responsabile civilmente, acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale dacă partea civilă indică moştenitorii părţii responsabile civilmente, în termen de cel mult două luni de la data la care a luat cunoştinţă de împrejurarea respectivă [art. 24 alin. (2)]. În materia reabilitării judecătoreşti, potrivit dispoziţiilor art. 530 alin. (1) din Codul de procedură penală, cererea se formulează de către condamnat, iar după moartea acestuia, de soţ sau de rudele apropiate, soţul sau rudele apropiate putând continua procedura de reabilitare pornită anterior decesului. Totodată, arată că „răspunderea civilă se moşteneşte, sub forma pasivului succesoral, fără ca moştenitorii să se poată apăra“. Astfel, autoarele excepţiei consideră că acţiunea civilă constituie, sub aspectul soluţionării ei, o simplă formalitate, în condiţiile în care moştenitorii inculpatului decedat nu pot opta pentru continuarea procesului penal. În schimb, Codul de procedură penală stabileşte că acţiunea civilă se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia [art. 19 alin. (2)], astfel că au calitatea de parte civilă şi succesorii persoanei prejudiciate, dacă exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal [art. 84 alin. (2)]. De asemenea, dispoziţiile art. 27 alin. (1)-(4) şi (6) din Codul de procedură penală prevăd diferite posibilităţi de exercitare a acţiunii civile pentru repararea prejudiciului creat prin infracţiune pe care le au la dispoziţie persoana vătămată şi succesorii acesteia. Autoarele excepţiei invocă şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la principiul egalităţii în drepturi, şi anume Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, prin care Curtea a statuat că violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite. În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, în aplicarea principiului nediscriminării, consacrat de prevederile art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a stabilit că orice diferenţă de tratament făcută de stat între persoane aflate în situaţii similare trebuie să îşi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă (Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunţată în Cauza Marckx împotriva Belgiei). Prin urmare, consideră că dispoziţiile art. 18 din Codul de procedură penală, pe lângă situaţiile reglementate, ar trebui să prevadă posibilitatea continuării procesului penal şi în caz de deces al suspectului sau inculpatului, astfel încât moştenitorii legali/membrii de familie ai acestuia să poată solicita instanţei de judecată continuarea procesului penal în favoarea suspectului sau inculpatului şi pe latură penală, în condiţiile în care pe latură civilă acest aspect este reglementat de legea procesual penală. 6. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18 din Codul de procedură penală este neîntemeiată. Instanţa consideră că nu se poate susţine că moştenitorii condamnatului (soţul şi rudele apropiate ale acestuia) se află în aceeaşi situaţie juridică cu moştenitorii inculpatului, astfel că textul de lege criticat nu aduce nicio atingere principiului egalităţii în drepturi, consacrat de prevederile art. 16 din Constituţie. În acest sens, subliniază că, în cazul revizuirii şi al reabilitării judecătoreşti, există o hotărâre definitivă de condamnare. În prima situaţie, când condamnarea este greşită, soţia şi rudele apropiate urmăresc - prin revizuire - să demonstreze nevinovăţia celui condamnat. În schimb, în cazul unui dosar aflat pe rol - cum este situaţia în speţă -, decesul inculpatului conduce la încetarea procesului penal, întrucât, potrivit prevederilor art. 4 din Codul de procedură penală cu privire la prezumţia de nevinovăţie, în lipsa unei condamnări definitive, inculpatul este considerat nevinovat. În a doua situaţie expusă, cea a reabilitării judecătoreşti, soţia şi rudele apropiate ale condamnatului urmăresc încetarea pentru viitor a consecinţelor juridice ale unei condamnări (decăderi, interdicţii, incapacităţi ce rezultă din condamnare), fără a solicita şi desfiinţarea unei soluţii defavorabile. Totodată, arată că inegalitatea de tratament nu poate fi susţinută cu privire la moştenitorii părţii responsabile civilmente decedate care continuă să fie traşi la răspundere civilă dacă partea civilă îi indică în termenul prevăzut de dispoziţiile art. 24 alin. (2) din Codul de procedură penală, de vreme ce inculpatul este subiect pasiv al acţiunii penale şi, în această calitate, este tras la răspundere penală, iar partea responsabilă civilmente este subiect pasiv al acţiunii civile alăturate celei penale, fiind pasibilă a fi obligată să repare, în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune. De asemenea, instanţa apreciază că textul de lege criticat nu aduce atingere nici liberului acces la justiţie. Arată, astfel, că prevederile art. 21 din Constituţie permit accesul la justiţie al oricărei persoane fizice sau juridice pentru apărarea oricărui drept şi a oricărui interes legitim, în mod concret şi efectiv, în sensul ca justiţiabilul să beneficieze de posibilitatea clară şi concretă de a contesta un act care aduce o atingere drepturilor sale şi fără ca vreo lege să poată îngrădi acest drept. Aceasta nu înseamnă însă că accesul liber la justiţie este un drept absolut, ci, aşa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, şi Hotărârea din 28 mai 1985, pronunţată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit), accesul la justiţie poate face obiectul unor limitări. Aceste limitări sunt implicit permise, deoarece dreptul de acces la justiţie necesită, prin însăşi natura sa, o reglementare din partea statelor, care poate să varieze în timp şi spaţiu, în funcţie de nevoile şi resursele de care dispune comunitatea. Gradul de acces la justiţie permis de legislaţia naţională trebuie să fie însă suficient pentru a asigura accesul individual la instanţă, în lumina principiului supremaţiei dreptului într-o societate democratică. În acelaşi sens a statuat şi Curtea Constituţională, care a reţinut că dreptul de acces la justiţie nu este un drept absolut, orice restricţie fiind admisă atât timp cât nu se aduce atingere dreptului de acces la un tribunal în substanţa sa, statul dispunând în acest sens de o marjă de apreciere (Decizia nr. 894 din 5 decembrie 2006). Prin urmare, instanţa de judecată apreciază că instituirea de reguli diferite pentru cazuri care nu sunt identice sau similare nu încalcă dreptul fundamental de liber acces la instanţă, consacrat de prevederile art. 21 din Constituţie. Cu atât mai puţin sunt încălcate dispoziţiile art. 46 din Legea fundamentală cu privire la dreptul la moştenire, care vizează drepturile de natură patrimonială ale defunctului care se transmit asupra moştenitorilor legali sau testamentari, drepturile personale - cum este şi cel de a cere continuarea procesului penal - nefiind transmisibile. De asemenea, instanţa consideră că textul de lege criticat nu aduce nicio atingere prevederilor art. 124 din Constituţie, având denumirea marginală „Înfăptuirea justiţiei“, prevederi care sunt generic invocate. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Avocatul Poporului arată că, având în vedere considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 362 din 30 mai 2017, dispoziţiile art. 18 din Codul de procedură penală sunt constituţionale. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 18 din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „În caz de amnistie, de prescripţie, de retragere a plângerii prealabile, de existenţă a unei cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate ori în cazul renunţării la urmărirea penală, suspectul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal“. 12. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autoarele excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, ale art. 21 alin. (1) şi (2) privind accesul liber la justiţie, ale art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, ale art. 46 privind dreptul la moştenire, ale art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 124 alin. (2) privind unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, precum şi a prevederilor art. 14 referitor la interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 18 din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 16 alin. (1) şi ale art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie - invocate şi în prezenta cauză - şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 212 din 2 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 589 din 6 iulie 2020, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate. 14. Prin decizia mai sus menţionată, Curtea a reţinut că prevederile art. 29 din Codul de procedură penală enumeră „participanţii în procesul penal“, respectiv organele judiciare, avocatul, părţile, subiecţii procesuali principali, precum şi alţi subiecţi procesuali. Cu privire la „părţi“, dispoziţiile art. 32 alin. (1) din Codul de procedură penală prevăd că acestea sunt subiecţii procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită o acţiune judiciară, iar alin. (2) al aceluiaşi articol identifică părţile din procesul penal ca fiind inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Totodată, dispoziţiile art. 33 din acelaşi Cod stabilesc în alin. (1) că „subiecţii procesuali principali“ sunt suspectul şi persoana vătămată, iar la alin. (2) prevăd, cu valoare de principiu, că aceştia au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi părţile, cu excepţia celor pe care legea le acordă numai acestora din urmă. Dreptul de a cere continuarea procesului penal - în caz de amnistie, de prescripţie, de retragere a plângerii prealabile, de existenţă a unei cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate ori în cazul renunţării la urmărirea penală - este recunoscut, prin norma procesual penală criticată, inculpatului şi suspectului, deşi acesta din urmă nu este parte, ci subiect procesual principal. 15. În continuare, Curtea a observat că procesul penal parcurge mai multe etape, caracterizate prin nivele diferite ale probării vinovăţiei persoanelor acuzate de săvârşirea unor fapte de natură penală, de la bănuiala rezonabilă la dovedirea vinovăţiei dincolo de orice îndoială rezonabilă. Acest parcurs debutează cu existenţa unor suspiciuni rezonabile că persoana în cauză a săvârşit o infracţiune - suspiciuni a căror constatare îi conferă respectivei persoane calitatea de suspect - şi continuă cu formarea, pe baza probelor administrate, a unei presupuneri rezonabile că persoana avută în vedere a săvârşit o infracţiune, etapă ce determină punerea în mişcare a acţiunii penale, conform prevederilor art. 15 din Codul de procedură penală, şi dobândirea calităţii de inculpat. În fine, calitatea de condamnat poate fi stabilită pe baza unor probe din care să rezulte, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul a săvârşit infracţiunea de care este acuzat. 16. Totodată, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 18 coroborate cu cele ale art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală prevăd dreptul de a cere continuarea urmăririi penale, în cazul constatării, printre altele, a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, doar în privinţa suspectului şi a inculpatului, drept ce poate fi exercitat într-un termen de decădere de 20 de zile de la data primirii ordonanţei procurorului de clasare, emisă potrivit dispoziţiilor art. 315 coroborate cu cele ale art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi Cod. Din prevederile art. 319 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală reiese faptul că, drept consecinţă a continuării urmăririi penale, cauza va fi soluţionată prin adoptarea, din nou, a unei soluţii de netrimitere în judecată - fie aceeaşi soluţie, fie o soluţie diferită. Astfel, procurorul va putea administra probatoriul necesar lămuririi cauzei sub toate aspectele, ignorând impedimentul legal care a survenit, iar, în situaţia în care constată incidenţa unui alt caz de împiedicare a exercitării acţiunii penale din cele prevăzute de dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală decât cel ce a condus la clasarea iniţială, va dispune clasarea cauzei în raport cu acesta. Dacă în urma administrării probatoriului nu constată această ipoteză mai favorabilă suspectului sau inculpatului, procurorul va adopta prima soluţie de netrimitere în judecată. Aşadar, similar principiului non reformatio in peius, aplicabil căilor de atac, nici în această situaţie, întrucât se continuă urmărirea penală la cererea suspectului sau a inculpatului, la finalul urmăririi nu se va putea adopta o soluţie care să îi creeze acestuia o situaţie mai grea decât cea care a fost desfiinţată prin cererea de continuare a urmăririi penale. Prin urmare, nu se va putea dispune o soluţie de trimitere în judecată şi nici o soluţie de renunţare la urmărirea penală. 17. De asemenea, Curtea a invocat jurisprudenţa sa cu privire la dispoziţiile art. 18 din Codul de procedură penală, şi anume Decizia nr. 362 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 780 din 3 octombrie 2017, şi Decizia nr. 500 din 17 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 977 din 19 noiembrie 2018, prin care a respins critica potrivit căreia textul de lege menţionat încalcă accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, pe motiv că nu prevede şi dreptul persoanei vătămate de a cere continuarea procesului penal în cazul în care procurorul dispune clasarea ca urmare a constatării intervenirii prescripţiei răspunderii penale. Curtea a subliniat că soluţia legislativă criticată se justifică atât din punct de vedere formal, cât şi din punct de vedere substanţial, întrucât, având în vedere procesul etapizat de stabilire a vinovăţiei, mai sus prezentat, doar suspectul şi inculpatul pot avea interesul procesual de a cere continuarea procesului penal, după momentul constatării intervenirii prescripţiei răspunderii penale, în condiţiile în care în privinţa acestora există suspiciuni rezonabile că ar fi săvârşit fapte prevăzute de legea penală. Or, procedura reglementată de dispoziţiile art. 18 şi ale art. 319 din Codul de procedură penală are ca finalitate tocmai asigurarea posibilităţii demonstrării nevinovăţiei acestor persoane, în privinţa cărora a intervenit prescripţia răspunderii penale. Prin urmare, legiuitorul a dat posibilitatea persoanelor care au fost urmărite pentru săvârşirea unor infracţiuni - şi care se consideră nevinovate - să-şi dovedească nevinovăţia, prevăzând obligaţia organelor judiciare ca, în urma formulării unei cereri în baza dispoziţiilor art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală, să procedeze la continuarea urmăririi penale. Deşi aflarea adevărului constituie un principiu de bază al procesului penal, el se aplică în coordonatele prevăzute de lege, principiul legalităţii impunându-se organelor judiciare ca un imperativ tot atât de puternic. Având în vedere existenţa, în privinţa suspectului şi a inculpatului, cel puţin a unor suspiciuni rezonabile referitoare la săvârşirea de către aceştia a unor fapte prevăzute de legea penală - rezultate din probele administrate în cauză -, se justifică acordarea de către legiuitor a unui regim juridic diferit în privinţa dreptului procesual conferit acestora de dispoziţiile de lege criticate, fără ca în acest mod să fie încălcate prevederile constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil. 18. Aşa fiind, prin Decizia nr. 212 din 2 iunie 2020, mai sus citată, Curtea a constatat că jurisprudenţa anterior menţionată este aplicabilă mutatis mutandis şi în ceea ce îi priveşte pe moştenitorii legali ai inculpatului decedat, având în vedere şi principiul răspunderii penale personale, potrivit căruia atât obligaţia ce decurge dintr-o normă penală de a avea o anumită conduită, cât şi răspunderea ce decurge din nesocotirea acelei obligaţii revin persoanei care nu şi-a respectat obligaţia, săvârşind fapta interzisă, iar nu altei persoane sau unui grup de persoane, astfel încât nu poate fi reţinută pretinsa contrarietate dintre dispoziţiile art. 18 din Codul de procedură penală şi principiul constituţional al liberului acces la justiţie. 19. Referitor la susţinerea potrivit căreia normele procesual penale criticate aduc atingere prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea a reţinut că moştenitorii legali ai inculpatului decedat, pe de o parte, şi suspectul şi inculpatul, pe de altă parte, se află în situaţii juridice diferite, sub aspectul interesului procesual de a solicita continuarea procesului penal în temeiul dispoziţiilor art. 18 din Codul de procedură penală. Această diferenţă este generată atât de existenţa, în privinţa celor din urmă, cel puţin a unor suspiciuni rezonabile referitoare la săvârşirea de către aceştia a unor fapte prevăzute de legea penală, rezultate din probele administrate în cauză, cât şi de caracterul personal al răspunderii penale, potrivit căruia poate fi angajată doar răspunderea penală a persoanei care a participat la săvârşirea unei infracţiuni în calitate de autor, instigator sau complice. Or, această diferenţă este de natură să justifice acordarea de către legiuitor a unui regim juridic diferit în privinţa dreptului prevăzut de textul de lege criticat, fără ca prin aceasta să fie încălcate exigenţele constituţionale ale art. 16 alin. (1). În această privinţă, Curtea Constituţională a statuat, în jurisprudenţa sa, că principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, motiv pentru care el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, şi Decizia nr. 545 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 6 iulie 2011). 20. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin Decizia nr. 212 din 2 iunie 2020, mai sus menţionată, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 21. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Marina-Ruxandra Gorunescu, Ruxandra Stoean şi Smaranda Belciug în Dosarul nr. 42.649/3/2015 (657/2018) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi constată că dispoziţiile art. 18 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 20 aprilie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Oana-Cristina Puică -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
