Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 (forma anterioară Legii nr. 255/2013 şi forma ulterioară modificării prin Legea nr. 255/2013) şi ale art. 14 din Legea nr. 14/1992 privind înfiinţarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, ale art. 14 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind organizarea şi funcţionarea Direcţiei Naţionale Anticorupţie (forma anterioară Legii nr. 54/2006 şi forma actuală), ale art. 64 alin. 2, ale art. 90 alin. 2, ale art. 91^2 alin. 5, ale art. 91^6 alin. 2 teza finală şi ale art. 224 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968, ale art. 97 lit. f), ale art. 102 alin. (1) şi (2), ale art. 139 alin. (3), ale art. 142 alin. (5) şi ale art. 143 alin. (1) din Codul de procedură penală, ale art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, excepţie ridicată de Borboly Csaba şi Palffy Domokos în Dosarul nr. 1.517/96/2015 al Tribunalului Harghita - Secţia penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.588D/2018. 2. La apelul nominal răspunde, pentru autorii excepţiei, domnul avocat Sergiu Bogdan, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra notelor scrise depuse la dosar de către autorii excepţiei, prin care se fac precizări referitoare la parcurgerea fazei camerei preliminare în dosarul în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate. Totodată, magistratul-asistent referă asupra concluziilor scrise prin care autorii excepţiei solicită admiterea acesteia. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul domnului avocat Sergiu Bogdan, care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate. Apreciază că art. 102 din Codul de procedură penală poate oferi, prin interpretarea Curţii Constituţionale, o soluţie pentru asigurarea efectivităţii deciziilor acestei instanţe. Principiul supremaţiei Constituţiei trebuie să fie consacrat şi la nivel infralegal, astfel încât deciziile Curţii Constituţionale care vizează procedeele probatorii să producă efecte reale, efective, iar nu teoretice şi iluzorii. Face referire la reglementările altor state europene în materie. În măsura în care o dispoziţie care reglementează o anumită probă/un mijloc de probă/procedeu probatoriu este declarată ca fiind neconstituţională, este evident că această prevedere nu mai poate produce niciun efect. Apreciază că nu ar trebui să depindă de parte dovedirea, în acest caz, a unei vătămări. În continuare, arată că, deşi Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014 a fost pronunţată ca urmare a ridicării excepţiei de neconstituţionalitate în această cauză, nici până la momentul actual această decizie nu a fost aplicată de către instanţa de judecată. Arată că faza camerei preliminare în dosarul de fond a fost soluţionată definitiv la data pronunţării deciziei anterior menţionate, motiv pentru care această decizie nu a fost aplicată în cauza în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate. Apreciază că dispoziţia care prevede aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale pentru viitor era pe deplin aplicabilă în contextul vechii reglementări care dispunea suspendarea cauzei în care se ridica excepţia de neconstituţionalitate. În concluzie, solicită pronunţarea unei decizii interpretative prin care să se statueze că nerespectarea deciziilor de admitere pronunţate de instanţa de contencios constituţional duce la o „nelegalitate constituţională“ care se converteşte într-o sancţiune superioară nulităţii relative şi nulităţii absolute. Solicită crearea unui mecanism real şi concret de respectare a supremaţiei Constituţiei. În final, precizează că, deşi au fost mai multe decizii de admitere pronunţate ca urmare a ridicării unor excepţii de neconstituţionalitate în acest dosar de fond, niciuna dintre acestea nu a fost aplicată în cauza de fond. 4. Reprezentanta Ministerului Public arată că deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii pentru toate instanţele naţionale. Referitor la dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală, solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca devenită inadmisibilă, ca urmare a publicării Deciziei nr. 50 din 4 februarie 2020. Cu privire la art. 102 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală, ale art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 şi ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă, apreciind că aspectele invocate de către autori se referă la modalitatea de sesizare a instanţei judecătoreşti şi la modalitatea de interpretare şi aplicare a legii de către aceasta. Referitor la dispoziţiile art. 97 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală şi ale art. 64 alin. 2, ale art. 90 alin. 2 şi ale art. 224 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968, apreciază că se impune respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă, în condiţiile în care criticile de neconstituţionalitate sunt formulate în sensul antamării fondului de către instanţa de contencios constituţional. 5. Având cuvântul în replică, domnul avocat Sergiu Bogdan subliniază că nu solicită antamarea fondului cauzei de către Curtea Constituţională, ci criticile de neconstituţionalitate formulate tind la crearea unui mecanism prin care să se respecte supremaţia Constituţiei, mecanism ce se regăseşte în alte legislaţii. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 6. Prin Încheierea nr. 28 din 15 octombrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 1.517/96/2015, Tribunalul Harghita - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 (forma anterioară Legii nr. 255/2013 şi forma ulterioară modificării prin Legea nr. 255/2013) şi ale art. 14 din Legea nr. 14/1992 privind înfiinţarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, ale art. 14 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind organizarea şi funcţionarea Direcţiei Naţionale Anticorupţie (forma anterioară Legii nr. 54/2006 şi forma actuală), ale art. 64 alin. 2, ale art. 90 alin. 2, ale art. 91^2 alin. 5, ale art. 91^6 alin. 2 teza finală şi ale art. 224 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968, ale art. 97 lit. f), ale art. 102 alin. (1) şi (2), ale art. 139 alin. (3), ale art. 142 alin. (5) şi ale art. 143 alin. (1) din Codul de procedură penală, ale art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, excepţie ridicată de Borboly Csaba şi Palffy Domokos cu ocazia soluţionării unei cauze penale. 7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia arată că din coroborarea dispoziţiilor art. 11 şi 14 din Legea nr. 14/1992, ale art. 11 din Legea nr. 14/1992, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 255/2013, ale art. 14 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, ale art. 14 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 54/2006, ale art. 64 alin. 2, ale art. 90 alin. 2, ale art. 91^2 alin. 5, ale art. 91^6 alin. 2 teza finală şi ale art. 224 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968 şi ale art. 97 alin. (2) lit. f), ale art. 139 alin. (3), ale art. 142 alin. (5) şi ale art. 143 alin. (1) din Codul de procedură penală rezultă cadrul normativ neconstituţional prin care se permite/s-a permis ca datele şi informaţiile obţinute din activitatea de supraveghere întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României să devină automat, necondiţionat şi nerestricţionat probe în procesul penal, indiferent de natura infracţiunilor care fac obiectul procesului penal, în care acestea au fost comunicate. Această „transformare“ poate avea loc indiferent de natura infracţiunii la care se refereau/referă aceste date sau informaţii - adică indiferent dacă datele sau informaţiile se referă/refereau la infracţiuni relevante pentru securitatea naţională, care au stat sau nu la baza emiterii mandatului, sau, din contră, se referă la infracţiuni de drept comun, care nu prezintă/prezentau vreo legătură cu conceptul de securitate naţională cu care operează Legea nr. 51/1991 şi cu temeiurile în baza căruia a fost emis mandatul de supraveghere. 8. Apreciază că trebuie să existe o separaţie clară între organele de urmărire penală şi serviciile secrete. În acest sens, subliniază că parchetele funcţionează pe lângă instanţele de judecată, conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii. Fac referire la doctrina şi jurisprudenţa constituţională în materie din Germania, Suedia, Cehia. 9. Susţin că, în situaţia în care informaţiile/datele obţinute de către Serviciul Român de Informaţii în baza competenţelor specifice ajung să fie folosite de către organele de urmărire penală, ca urmare a unei colaborări instituţionale, în cauze penale ce nu vizează securitatea naţională, apare o suprapunere problematică la nivel de competenţe, incompatibilă cu art. 131 alin. (3) din Constituţie. Arată că organul de urmărire penală nu are niciodată vreun control asupra evaluării datelor/informaţiilor deţinute de Serviciul Român de Informaţii, considerate relevante într-un dosar anume, Serviciul Român de Informaţii fiind cel care stabileşte în mod unilateral ce informaţie devine probă în procesul penal. Or, aprecierea valorii probante raportat la o anumită cauză penală ţine de competenţa exclusivă a organelor de urmărire penală ori a instanţelor de judecată, fără ca Serviciul Român de Informaţii să aibă vreo competenţă legală în această materie. 10. Astfel, Serviciul Român de Informaţii acţiona/acţionează ca un veritabil organ de urmărire/cercetare penală prin prisma faptului că acesta decide/decidea care sunt acele informaţii sau date rezultate din activitatea operativă întemeiată pe motive de siguranţă naţională care ar putea avea legătură cu cauza şi le transmite/transmitea doar pe acestea organului de urmărire penală. 11. Organul de urmărire penală nu a avut/are posibilitatea de a realiza el însuşi acte de urmărire penală efective în legătură cu aceste interceptări, mai exact de a realiza el însuşi selecţia presupuselor date sau informaţii relevante pentru cauză, obţinute anterior de Serviciul Român de Informaţii, sau cel puţin de a verifica modul în care acesta a dus la îndeplinire filtrarea/selecţia/trierea. Or, Curtea a statuat deja prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 că Serviciul Român de Informaţii nu poate avea calitate de organ de cercetare penală. Având în vedere aceste argumente, apreciază că dispoziţiile criticate încalcă art. 131 alin. (3) din Constituţie. Pentru aceleaşi motive, se susţine că sunt încălcate şi prevederile art. 1 alin. (3), (4) şi (5) din Constituţie. Arată că o legislaţie care acordă atribuţii de cercetare penală unui organ care nu face parte din puterea judecătorească lato sensu (inclusiv Ministerul Public), ci din puterea executivă, contravine statului de drept şi principiului separaţiei puterilor în stat. 12. Plecând de la importanţa probelor în procesul penal, autorii apreciază că modul în care anumite date sau informaţii deţinute de Serviciul Român de Informaţii pot dobândi această calitate încalcă principiul legalităţii din perspectiva lipsei clarităţii şi previzibilităţii. Aşadar, modul în care un anumit element de fapt poate primi vocaţie probatorie în procesul penal reprezintă o garanţie esenţială împotriva arbitrarului în această materie, cu atât mai mult cu cât informaţiile/datele care au devenit probe au fost obţinute în alte condiţii decât cele specifice procesului penal. 13. Se susţine că ne aflăm în prezenţa unei omisiuni a legiuitorului de a reglementa şi totodată de a limita cooperarea dintre Serviciul Român de Informaţii şi organele de urmărire penală în materia obţinerii mijloacelor de probă, ceea ce contravine prevederilor constituţionale. Apreciază că legiuitorul avea posibilitatea să ofere un cadru normativ clar şi previzibil, care să stabilească că informaţiile/datele obţinute de Serviciul Român de Informaţii pot fi folosite ca probe în procesul penal în cazuri expres enumerate şi să indice procedura în care se realizează acest lucru. 14. În continuare, apreciază că interceptările neincluse în acte de constatare, atât în noua, cât şi în vechea reglementare, se transformă în probe fără vreun fundament legal explicit, în baza unor dispoziţii generale care permit o asemenea interpretare, dispoziţii care nici nu clarifică şi nici nu impun diferenţierea esenţială dintre date/informaţii şi probe în sens procesual penal. Făcând comparaţie între art. 11 din Legea nr. 14/1992 şi art. 61 din Codul de procedură penală, arată că acesta din urmă are în vedere încheierea unor acte de constatare cu privire la săvârşirea în flagrant a unei infracţiuni, reprezentând acte de sesizare ale organului de urmărire penală, fără ca acest articol să acorde vocaţie probatorie datelor sau informaţiilor comunicate de Serviciul Român de Informaţii organului de urmărire penală. Susţine că existenţa unor dispoziţii neclare, precum cele ale art. 64 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 sau cele ale art. 97 lit. f) şi ale art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală, permite transformarea arbitrară şi necondiţionată în probe a datelor şi a informaţiilor comunicate de Serviciul Român de Informaţii organelor de urmărire penală. 15. Pentru toate aceste motive, apreciază că este încălcat şi principiul legalităţii, deoarece normele care reglementează vocaţia probatorie a datelor sau a informaţiilor furnizate de Serviciul Român de Informaţii organului de urmărire penală sunt contradictorii, neclare şi imprevizibile, favorizând astfel arbitrariul în materia extrem de sensibilă a mijloacelor de probă şi a probelor în procesul penal. 16. În continuare, susţin că dispoziţiile de lege criticate încalcă şi dreptul la un proces echitabil, în condiţiile în care inculpatul are acces doar la acele date sau informaţii considerate relevante de către Serviciul Român de Informaţii, dar nu şi la toate celelalte interceptări obţinute în urma supravegherii operative, din care acesta ar putea extrage şi valorifica anumite probe în apărare. O astfel de poziţie a inculpatului este vădit dezavantajoasă faţă de poziţia sa în cazul interceptărilor obţinute în baza dispoziţiilor comune de drept procesual penal, situaţie în care are acces la toate comunicările interceptate şi nu doar la cele considerate relevante de către acuzare. 17. Accesul limitat al inculpatului la toate interceptările obţinute din activitatea de supraveghere operativă întemeiată pe motive de securitate naţională nu reprezintă doar o încălcare a principiului egalităţii de arme, ci constituie şi o încălcare flagrantă a dreptului său la apărare, drept statuat nu doar la nivel constituţional, ci şi la nivel european şi convenţional. În acest sens, fac referire la Hotărârea din 4 iulie 2017, pronunţată în Cauza Matanović împotriva Croaţiei. Arată, de asemenea, că inculpatul se află în imposibilitatea de a contesta în mod efectiv autenticitatea interceptărilor comunicate de către Serviciul Român de Informaţii. Or, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut în mod constant că echitatea procedurii depinde şi de posibilitatea efectivă a inculpatului de a contesta probele invocate de stat în acuzare. 18. În ceea ce priveşte încălcarea prevederilor art. 28 din Constituţie şi a celor ale art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, arată că ingerinţa în dreptul la viaţă privată nu se realizează doar la momentul obţinerii datelor/informaţiilor/probelor, ci şi la momentul administrării ori folosirii acestora. Deşi, potrivit legislaţiei speciale, supravegherea tehnică efectuată de către Serviciul Român de Informaţii are la bază un mandat de siguranţă naţională emis de un judecător desemnat din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, această autorizare are în vedere atingerea unor scopuri ce ţin de competenţele acestui serviciu în materia siguranţei naţionale. Din acest punct de vedere, autorizarea oferită de către judecătorul de drepturi şi libertăţi în materia supravegherii tehnice de drept comun diferă substanţial de autorizarea activităţilor specifice Serviciului Român de Informaţii în baza legislaţiei speciale. Aşa fiind, apreciază că folosirea/transmiterea informaţiilor ori/şi datelor organului de urmărire penală pentru ca acesta să le folosească drept probe într-o cauză penală nu se poate realiza fără un control judecătoresc a priori. 19. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 102 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, autorii excepţiei apreciază că acestea încalcă prevederile art. 1 alin. (5), ale art. 21 alin. (1), ale art. 21 alin. (3), ale art. 24, ale art. 147 alin. (4) din Constituţie şi pe cele ale art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, raportat la art. 6 şi 8 din Convenţie. Consideră că dispoziţiile art. 102 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, în măsura în care doar neloialitatea probelor obţinute ori/şi administrate prin modalităţile prevăzute la art. 102 alin. (1) din Codul de procedură penală atrage sancţiunea excluderii automate şi necondiţionate. Susţin că nerespectarea ordinii constituţionale şi încălcarea gravă a unor prevederi constituţionale, constatate prin decizii ale Curţii Constituţionale, ajung să fie sancţionate în plan procesual doar în măsura în care devine incident vreun caz de nulitate prevăzut la art. 280-282 din Codul de procedură penală. Or, din moment ce cazurile de nulitate absolută sunt expres prevăzute, ne aflăm în situaţia în care afectarea ordinii constituţionale şi încălcările flagrante ale prevederilor constituţionale pot fi sancţionate în plan procesual doar prin raportare la instituţia nulităţii relative. O asemenea concluzie, generată de cadrul legislativ în vigoare, plasează art. 1 alin. (5) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie la un nivel inferior de protecţie faţă de alte încălcări ale legislaţiei infraconstituţionale. Aşa fiind, textul criticat încalcă prevederile art. 21 alin. (1), ale art. 21 alin. (3) şi ale art. 24 din Constituţie, precum şi pe cele ale art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, raportat la art. 6 şi 8 din Convenţie. 20. Totodată, dispoziţiile criticate lipsesc inculpatul de un remediu efectiv în dreptul intern, aspect aflat în contradicţie cu prevederile art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, raportat la art. 8 din aceasta, şi art. 1 alin. (3) şi (5), art. 26 şi 28 din Constituţie. 21. În continuare, apreciază că dispoziţiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 şi ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 sunt neconstituţionale în interpretarea dată de instanţele de judecată, încălcându-se prevederile art. 1 alin. (5), ale art. 21 alin. (1) şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, apreciază că este necesară o decizie interpretativă a Curţii Constituţionale prin care să se statueze faptul că efectele „pentru viitor“ nu se opun invocării deciziilor nr. 51 din 16 februarie 2016 sau nr. 91 din 28 februarie 2018 în momentul analizării într-o cauză penală a legalităţii obţinerii, administrării ori folosirii unor mijloace de probă. În caz contrar, efectele deciziilor Curţii Constituţionale ajung să fie limitate doar la situaţiile facta futura, iar dreptul inculpatului de a avea acces la justiţie devine unul iluzoriu. 22. Referitor la dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, apreciază că este necesară o decizie interpretativă a Curţii Constituţionale prin care să se statueze faptul că această dispoziţie tranzitorie nu se poate opune efectelor deciziilor Curţii Constituţionale într-o cauză pendinte. Folosirea în procesul penal a unei probe obţinute prin încălcarea Constituţiei reprezintă o perpetuare a acestei încălcări. De asemenea, este neîndoielnic faptul că, în ciuda prezumţiei de constituţionalitate de care s-a bucurat textul declarat neconstituţional, folosirea în continuare a mijlocului de probă echivalează, practic, cu concluzia că respectivul text continuă să producă efecte juridice. Or, acest lucru se află în contradicţie cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie. 23. Tribunalul Harghita - Secţia penală apreciază că, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 11 şi 14 din Legea nr. 14/1992, ale art. 11 din Legea nr. 14/1992, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 255/2013, ale art. 14 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, ale art. 14 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 54/2006, ale art. 64 alin. 2, ale art. 90 alin. 2, ale art. 91^2 alin. 5, ale art. 91^6 alin. 2 teza finală şi ale art. 224 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968 şi ale art. 97 alin. (2) lit. f), ale art. 139 alin. (3), ale art. 142 alin. (5) şi ale art. 143 alin. (1) din Codul de procedură penală, se poate pune o problemă de neconstituţionalitate prin raportare la Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, la Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017 şi la Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016. 24. Arată că în cauză s-au efectuat interceptări de către Serviciul Român de Informaţii în baza unor mandate de siguranţă naţională emise de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cărora li s-a conferit valoare probatorie de către procuror, fiind folosite la fundamentarea acuzaţiei împotriva acestora. Cât timp însă nu există probe certe că selecţia datelor obţinute de către organele de supraveghere, care nu sunt organe de urmărire penală, nu s-a realizat de către procuror, se poate ridica o problemă de constituţionalitate, întrucât doar organele de urmărire penală pot desfăşura activităţi de urmărire penală într-o cauză şi pot administra probe în procesul penal. Serviciile secrete, inclusiv Serviciul Român de Informaţii, nu au atribuţii de administrare şi apreciere a probelor, ci doar de strângere a datelor şi a informaţiilor ca urmare a executării unor proceduri speciale de supraveghere, în baza unui mandat emis de un judecător, urmând a le pune la dispoziţia procurorului, acestuia din urmă revenindu-i obligaţia şi dreptul de a le da o valoare probatorie în procesul penal. 25. Există o importantă diferenţă între datele şi informaţiile ce pot fi transmise de către Serviciul Român de Informaţii în baza legii privind securitatea naţională şi probele ce pot fi administrate într-un proces penal. De asemenea, s-a arătat că Serviciul Român de Informaţii nu poate avea un statut de organ de cercetare sau urmărire penală. Or, potrivit legii speciale, Serviciul Român de Informaţii este cel care apreciază care din datele şi informaţiile obţinute ca urmare a punerii în executare a măsurii supravegherii tehnice, în baza legii speciale, pot constitui probe într-un proces penal, doar pe acestea transmiţându-le organelor de urmărire penală, exercitând astfel atribuţii de organ de cercetare/urmărire penală. 26. Deopotrivă, legea specială conferă Serviciului Român de Informaţii o procedură mai uşoară de obţinere şi punere în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, faţă de dispoziţiile Codului de procedură penală care conferă garanţii suplimentare în această materie, şi din această perspectivă putându-se ridica unele probleme de neconstituţionalitate. Deşi interceptarea convorbirilor întemeiată pe un mandat de siguranţă naţională este mult mai invazivă faţă de cea de „drept comun“, nicio altă autoritate sau instituţie publică în afara Parlamentului sau a Guvernului (prin modalitatea delegării legislative permisă de art. 115 din Constituţie) nu poate să creeze reguli noi în materie penală, care să oblige organele judiciare să instituie proceduri care se abat de la regulile stabilite prin legea de procedură penală. 27. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 102 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, instanţa apreciază că şi în cazul acestora se poate pune o problemă de neconstituţionalitate. Astfel, încălcarea dispoziţiilor constituţionale în procesul penal, în cadrul administrării probatoriului, constatată prin pronunţarea unor decizii de către Curtea Constituţională, ar trebui să atragă în mod direct aplicarea dispoziţiilor art. 102 din Codul de procedură penală, în sensul excluderii în mod automat a respectivelor mijloace de probă, aşa cum se întâmplă în cazul probelor neloial administrate, şi nu ca urmare a aplicării dispoziţiilor referitoare la sancţiunea procesuală a nulităţii. 28. Referitor la dispoziţiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 şi ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, instanţa judecătorească apreciază că acestea nu ridică probleme de neconstituţionalitate, textele invocate nefiind în contradicţie cu dispoziţiile Constituţiei. Aspectele invocate de către autorii excepţiei vizează mai mult modalitatea de interpretare şi de aplicare a dispoziţiilor legale, prin raportare la deciziile pronunţate deja de Curtea Constituţională, respectiv Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 şi Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018. 29. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 30. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentantului autorilor excepţiei, concluziile procurorului, notele scrise depuse la dosar, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 31. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 32. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală, Curtea observă că din motivarea acesteia rezultă că autorii excepţiei critică utilizarea în procesele penale a înregistrărilor efectuate de Serviciul Român de Informaţii în baza unui mandat de securitate naţională. Aşa fiind, Curtea constată că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală. Astfel, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 11 şi 14 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, ale art. 11 din Legea nr. 14/1992, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 255/2013, dispoziţiile art. 14 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, dispoziţiile art. 14 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 54/2006, dispoziţiile art. 64 alin. 2, ale art. 90 alin. 2, ale art. 91^2 alin. 5, ale art. 91^6 alin. 2 teza finală şi ale art. 224 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968, dispoziţiile art. 97 alin. (2) lit. f), ale art. 102 alin. (1) şi (2), ale art. 139 alin. (3) teza finală, ale art. 142 alin. (5) şi ale art. 143 alin. (1) din Codul de procedură penală, dispoziţiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale. Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 3 martie 1992. Dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 14/1992 au fost modificate prin art. 30 pct. 3 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002. Prin art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 7 octombrie 2005, şi prin articolul unic pct. 4 din Legea nr. 54/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 226 din 13 martie 2006, au fost înlocuite unele denumiri din cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002. Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010. Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Dispoziţiile criticate au următorul conţinut: - Art. 11 din Legea nr. 14/1992: „În cazul în care din verificările şi activităţile specifice prevăzute la art. 9 şi 10 rezultă date şi informaţii care indică pregătirea sau săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, acestea sunt transmise organelor de urmărire penală în condiţiile prevăzute de art. 61 din Codul de procedură penală.“; – Art. 11 din Legea nr. 14/1992, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 255/2013: „Activităţile prevăzute la art. 9 şi 10 se consemnează în acte de constatare care, întocmite cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală, pot constitui mijloace de probă.“; – Art. 14 din Legea nr. 14/1992: " În îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin, Serviciul Român de Informaţii colaborează cu Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, Ministerul Justiţiei, Ministerul Public, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Economiei şi Finanţelor, Direcţia Generală a Vămilor, precum şi cu celelalte organe ale administraţiei publice. Organele prevăzute la alin. 1 au obligaţia să-şi acorde reciproc sprijinul necesar în îndeplinirea atribuţiilor prevăzute de lege." – Art. 14 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002: "(3) Serviciile şi organele specializate în culegerea şi prelucrarea informaţiilor au obligaţia de a pune la dispoziţie Direcţiei Naţionale Anticorupţie, de îndată, datele şi informaţiile deţinute în legătură cu săvârşirea infracţiunilor privitoare la corupţie.(4) Serviciile şi organele specializate în culegerea şi prelucrarea informaţiilor, la cererea procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie sau a procurorului anume desemnat de acesta, îi vor pune la dispoziţie datele şi informaţiile prevăzute la alin. (3), neprelucrate.“;" – Art. 14 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 54/2006: "(3) Serviciile şi organele specializate în culegerea şi prelucrarea informaţiilor au obligaţia de a pune la dispoziţie Departamentului Naţional Anticorupţie, de îndată, datele şi informaţiile deţinute în legătură cu săvârşirea infracţiunilor privitoare la corupţie.(4) Serviciile şi organele specializate în culegerea şi prelucrarea informaţiilor, la cererea procurorului general al Departamentului Naţional Anticorupţie sau a procurorului anume desemnat de acesta, îi vor pune la dispoziţie datele şi informaţiile prevăzute la alin. (3), neprelucrate.“;" – Art. 64 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968: „Mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal.“; – Art. 90 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968: „De asemenea, sunt mijloace de probă procesele-verbale şi actele de constatare, încheiate de alte organe, dacă legea prevede aceasta.“; – Art. 91^2 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968: „Convorbirile sau comunicările interceptate şi înregistrate pot fi folosite şi în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea sau săvârşirea unei alte infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 91^1 alin. 1 şi 2.“; – Art. 91^6 alin. 2 teza finală din Codul de procedură penală din 1968: „Înregistrările prevăzute în prezenta secţiune, efectuate de părţi sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege.“; – Art. 224 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968: "De asemenea, în vederea strângerii datelor necesare organelor de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale, pot efectua acte premergătoare şi lucrătorii operativi din Ministerul de Interne, precum şi din celelalte organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, anume desemnaţi în acest scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii, ameninţări la adresa siguranţei naţionale. Procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă." – Art. 97 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală: „Proba se obţine în procesul penal prin următoarele mijloace: [...] f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.“; – Art. 102 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală: "(1) Probele obţinute prin tortură, precum şi probele derivate din acestea nu pot fi folosite în cadrul procesului penal.(2) Probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal.“;" – Art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală: „Înregistrările prevăzute în prezentul capitol, efectuate de părţi sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege.“; – Art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală: „Datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică pot fi folosite şi în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea ori săvârşirea unei alte infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2).“; – Art. 143 alin. (1) din Codul de procedură penală: „Procurorul sau organul de cercetare penală întocmeşte un proces-verbal pentru fiecare activitate de supraveghere tehnică, în care sunt consemnate rezultatele activităţilor efectuate care privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, datele de identificare ale suportului care conţine rezultatul activităţilor de supraveghere tehnică, numele persoanelor la care se referă, dacă sunt cunoscute, sau alte date de identificare, precum şi, după caz, data şi ora la care a început activitatea de supraveghere şi data şi ora la care s-a încheiat.“; – Art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992: „Deciziile, hotărârile şi avizele Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.“; – Art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013: „Actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepţiile prevăzute de prezenta lege.“ 33. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitor la statul de drept, art. 1 alin. (4) referitor la separaţia şi echilibrul puterilor în cadrul democraţiei constituţionale, art. 1 alin. (5) potrivit căruia, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1) şi (3) referitor la accesul liber la justiţie, art. 24 referitor la dreptul la apărare, art. 28 referitor la secretul corespondenţei, art. 131 alin. (3) referitor la rolul Ministerului Public şi art. 147 alin. (4) referitor la efectele deciziilor Curţii Constituţionale. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 8 referitor la dreptul la respectarea vieţii private şi de familie şi art. 13 referitor la dreptul la un remediu efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 34. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală, Curtea observă că, prin Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 17 iunie 2020, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului desfăşurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991. 35. În prezenta cauză, criticile de neconstituţionalitate având ca obiect art. 139 alin. (3) teza finală sunt formulate din perspectiva motivelor de neconstituţionalitate examinate prin Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020, precitată. Astfel, în motivarea excepţiei se arată că aceasta a fost ridicată în contextul în care, ca urmare a punerii în executare a unor mandate de siguranţă naţională, ofiţerii din cadrul Serviciului Român de Informaţii au consemnat rezumativ interceptările realizate, ulterior actele de constatare şi înregistrările aferente fiind consemnate în procesul-verbal de constatare a efectuării unor acte premergătoare/procesul-verbal de redare a convorbirilor telefonice, devenite mijloace de probă în procesul penal. Din această perspectivă, autorul susţine că dispoziţiile criticate, care permit ca datele sau informaţiile furnizate de Serviciul Român de Informaţii să devină probe în procesul penal automat, necondiţionat şi arbitrar, sunt în contradicţie flagrantă cu dispoziţiile constituţionale ale art. 131 alin. (3). 36. Având în vedere soluţia de admitere pronunţată de Curtea Constituţională cu privire la această excepţie de neconstituţionalitate, sunt incidente dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, potrivit cărora „Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale“. Întrucât sesizarea instanţei constituţionale prin Încheierea Tribunalului Harghita - Secţia penală din 15 octombrie 2018 a fost efectuată înainte de pronunţarea Deciziei nr. 55 din 4 februarie 2020 şi având în vedere soluţia de admitere pronunţată de Curtea Constituţională prin această decizie, Curtea urmează să respingă, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală. 37. Referitor la dispoziţiile art. 97 alin. (2) lit. f), ale art. 142 alin. (5) şi ale art. 143 alin. (1) din Codul de procedură penală, ale art. 64 alin. 2 şi ale art. 91^2 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968, precum şi cu privire la dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 14/1992, Curtea observă că autorii excepţiei invocă atât prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3), (4) şi (5), ale art. 20 alin. (2), ale art. 21 alin. (3), ale art. 24 şi ale art. 131 alin. (3), cât şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, însă nu motivează, în concret, pretinsa contrarietate cu prevederile constituţionale şi convenţionale invocate a normelor referitoare la procedura de consemnare a activităţilor de supraveghere tehnică din legea procesual penală în vigoare, a dispoziţiilor din legea procesual penală anterioară care stabilesc că mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal şi a celor din Legea nr. 14/1992, care reglementează cu privire la raporturile de colaborare dintre Serviciul Român de Informaţii şi alte instituţii. Cu toate că materialitatea motivării excepţiei nu este o condiţie sine qua non a existenţei acesteia, critica de neconstituţionalitate formulată de autori cu privire la relaţia de contrarietate existentă între celelalte texte ce fac obiect al excepţiei de neconstituţionalitate şi textele de referinţă pretins încălcate nu se poate extinde şi cu privire la normele menţionate anterior. Aşa încât, indicarea temeiurilor constituţionale nu este suficientă pentru determinarea, în mod rezonabil, a criticilor vizate de autorii excepţiei cu privire la dispoziţiile menţionate anterior. În acelaşi sens a statuat Curtea şi prin Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 9 septembrie 2011, prilej cu care a stabilit că „simpla enumerare a unor dispoziţii constituţionale sau convenţionale nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituţionalitate. Dacă ar proceda la examinarea excepţiei de neconstituţionalitate motivate într-o asemenea manieră eliptică, instanţa de control constituţional sar substitui autorului acesteia în formularea unor critici de neconstituţionalitate, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil însă, în condiţiile în care art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 precizează că «sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi.»“ (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 627 din 29 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 23 iulie 2008). 38. În consecinţă, Curtea urmează să respingă, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. f), ale art. 142 alin. (5) şi ale art. 143 alin. (1) din Codul de procedură penală, ale art. 64 alin. 2 şi ale art. 91^2 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968 şi ale art. 14 din Legea nr. 14/1992. 39. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 14/1992, ale art. 14 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, ale art. 14 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 54/2006, Curtea observă că o critică similară cu cea realizată în prezenta cauză a fost analizată prin Decizia nr. 105 din 15 martie 2022*), nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data pronunţării prezentei decizii, excepţia de neconstituţionalitate cu un atare obiect fiind respinsă ca inadmisibilă. *) Decizia Curţii Constituţionale nr. 105 din 15 martie 2022 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 721 din 18 iulie 2022. 40. Curtea a reiterat cele reţinute prin Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 20 aprilie 2018, paragrafele 29-37, observând că, în general, dispoziţiile Legii nr. 51/1991 se referă la „date şi informaţii“. Astfel, Curtea a reţinut că, din analiza coroborată a dispoziţiilor anterior menţionate, rezultă că prevederile Legii nr. 51/1991 se referă la date şi informaţii din domeniul securităţii naţionale, instituind posibilitatea transmiterii acestora organului de urmărire penală, dacă sunt indicii referitoare la pregătirea sau săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, fără ca, în cuprinsul actului normativ, să fie reglementată vreo dispoziţie care să confere calitatea de mijloc de probă acestor date şi informaţii. De altfel, Curtea a constatat că obiectul de reglementare al Legii nr. 51/1991 îl reprezintă cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor interne sau externe ce pot aduce atingere securităţii naţionale, iar nu reglementarea elementelor ce se pot constitui în probe sau mijloace de probă în procesul penal, acestea fiind prevăzute de titlul IV - Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii - din Codul de procedură penală. În aceste condiţii, Curtea a reţinut că prevederile Codului de procedură penală sunt cele care, la art. 97 alin. (1), stabilesc elementele ce constituie probă, iar la alin. (2) al aceluiaşi articol lit. a)-e) enumeră expres mijloacele de probă, şi anume: declaraţiile suspectului sau ale inculpatului; declaraţiile persoanei vătămate; declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente; declaraţiile martorilor; înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă. În cadrul mijloacelor de probă, dispoziţiile art. 97 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală prevăd că „proba se obţine în procesul penal prin orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege“. 41. Totodată, în materia înregistrărilor, Curtea a observat că art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală califică drept mijloc de probă înregistrările efectuate de părţi sau de alte persoane, când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii, precum şi orice alte înregistrări, dacă nu sunt interzise de lege. Aşa fiind, Curtea a constatat că dispoziţiile legii privind securitatea naţională nu conferă calitatea de probă/mijloc de probă datelor şi informaţiilor rezultate din activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991. Doar dispoziţiile art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală ar putea conferi calitatea de mijloc de probă înregistrărilor rezultate din activităţi specifice culegerii de informaţii, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991, iar nu dispoziţiile art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1991. Astfel, Curtea a constatat că problema de constituţionalitate ridicată de autorii excepţiei nu ţine de modul de reglementare a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1991, ci de modul de reglementare a dispoziţiilor procesual penale, eventual coroborate cu dispoziţiile Legii nr. 51/1991. Având în vedere aceste aspecte, Curtea a constatat că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1991 este inadmisibilă. 42. Având în vedere aceste aspecte, Curtea urmează să respingă, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 14/1992 şi ale art. 14 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 14 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 54/2006, Curtea observă că acestea nu diferă în esenţă faţă de forma ulterioară Legii nr. 54/2006. Astfel, în ceea ce priveşte textele criticate, în primul rând, prin acest act normativ denumirea „Departamentul Naţional Anticorupţie“ a fost înlocuită cu „Direcţia Naţională Anticorupţie“, iar, în al doilea rând, în cuprinsul alin. (4) a fost introdusă sintagma „la sediul lor“, în ceea ce priveşte punerea la dispoziţie a datelor şi a informaţiilor. Astfel, având în vedere diferenţele dintre dispoziţiile art. 14 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, în redactarea anterioară şi ulterioară modificării prin Legea nr. 54/2006, Curtea constată că cele reţinute anterior sunt aplicabile, urmând să respingă, ca inadmisibilă, şi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 54/2006. 43. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 14/1992, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 255/2013, Curtea observă că o critică similară cu cea realizată în prezenta cauză a fost analizată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 105 din 15 martie 2022, precitată, excepţia de neconstituţionalitate cu un atare obiect fiind respinsă ca inadmisibilă. Curtea a constatat că, potrivit normelor criticate, cadre anume desemnate din Serviciul Român de Informaţii pot efectua, cu respectarea legii, verificări prin: solicitarea şi obţinerea de obiecte, înscrisuri sau relaţii oficiale de la instituţii publice; consultarea de specialişti ori experţi; primirea de sesizări sau note de relaţii, fixarea unor momente operative prin fotografiere, filmare ori prin alte mijloace tehnice. Totodată, în cazul situaţiilor care constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale se va solicita procurorului eliberarea mandatului prevăzut de art. 13 din Legea privind siguranţa naţională a României pentru desfăşurarea activităţilor autorizate de acesta. Curtea a subliniat că toate aceste activităţi sunt, aşa cum le defineşte legea, „acte de constatare“ care trebuie întocmite cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală şi care nu pot constitui eo ipso mijloace de probă, legea conferindu-le numai vocaţia de a fi catalogate ca atare. Prin urmare, având în vedere aceste din urmă considerente, rezultat al unui raţionament identic celui formulat în paragrafele 29-37 ale Deciziei nr. 91 din 28 februarie 2018, precitată, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 14/1992, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 255/2013, nu conferă calitatea de probă/mijloc de probă actelor de constatare efectuate de cadre anume desemnate/stabilite în acest scop din/de Serviciul Român de Informaţii în vederea stabilirii existenţei ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale/în situaţiile care constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale, astfel cum prevăd art. 9 şi 10 din acelaşi act normativ. Doar dispoziţiile legii procesual penale ar putea conferi calitatea de mijloc de probă înregistrărilor rezultate din activităţi specifice culegerii de informaţii, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991, iar nu dispoziţiile de lege criticate. Potrivit art. 63 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei, iar mijloacele de probă prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă sunt declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale şi expertizele (art. 64 alin. 1 din acelaşi act normativ), în timp ce mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal (alin. 2). În materia înregistrărilor, dispoziţiile art. 91^6 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 califică drept mijloc de probă înregistrările - prevăzute în secţiunea VI, capitolul II din titlul III al părţii generale a legii procesual penale anterioare - efectuate de părţi sau de alte persoane, când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii, precum şi orice alte înregistrări, dacă nu sunt interzise de lege. 44. Aşa încât, în acord cu cele statuate de Curte prin Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, Curtea a reţinut că problema de constituţionalitate ridicată de autorii excepţiei nu ţine de modul de reglementare a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 14/1992, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 255/2013, ci de modul de reglementare a dispoziţiilor procesual penale menţionate anterior, cu privire la care autorii excepţiei nu formulează critici în prezenta cauză. 45. Având în vedere aceste aspecte, Curtea urmează să respingă, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 14/1992, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 255/2013. 46. În continuare, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 90 alin. 2 şi ale art. 224 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968, Curtea observă că o critică similară cu cea realizată în prezenta cauză a fost analizată prin Decizia nr. 105 din 15 martie 2022, excepţia de neconstituţionalitate cu un atare obiect fiind respinsă ca inadmisibilă. Curtea, făcând referire la dispoziţiile vechiului Cod de procedură penală, a constatat că procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare nu constituie eo ipso mijloc de probă, ci revine judecătorului competenţa de a stabili concludenţa şi utilitatea unor asemenea procese-verbale în economia cauzei a cărei soluţionare se află în competenţa sa. Curtea a reţinut că în procesul deliberării, judecătorul verifică şi evaluează materialul probator şi îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat în cauză, prin coroborarea şi aprecierea probelor, şi nu prin raportarea exclusivă la procesele-verbale şi actele de constatare întocmite de alte organe, cu competenţă specială. Aşadar, judecătorul îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat, verificând, evaluând şi coroborând probele, astfel că informaţiile culese imediat după săvârşirea faptei reclamate, în măsura obţinerii lor legale, nu pot crea în mod concret riscul unui abuz de procedură (a se vedea şi deciziile nr. 524 din 27 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 7 septembrie 2006, şi nr. 241 din 15 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 2 mai 2012). 47. Cât priveşte critica potrivit căreia Serviciul Român de Informaţii se substituie organelor de urmărire penală şi devine un veritabil organ de cercetare/urmărire penală, Curtea a constatat că, potrivit art. 201 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, urmărirea penală se efectuează de către procurori şi de către organele de cercetare penală, iar, conform alin. 2 lit. b) al aceluiaşi articol, organele de cercetare speciale sunt organe de cercetare penală. Totodată, potrivit art. 13 din Legea nr. 14/1992 (forma anterioară modificării prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 mai 2016), „Organele Serviciului Român de Informaţii nu pot efectua acte de cercetare penală“, iar, potrivit art. 12 alin. 2 din aceeaşi lege, „la solicitarea organelor judiciare competente, cadre anume desemnate din Serviciul Român de Informaţii pot acorda sprijin la realizarea unor activităţi de cercetare penală pentru infracţiuni privind siguranţa naţională“. Având în vedere cele de mai sus, Curtea a constatat că Serviciul Român de Informaţii nu are atribuţii de cercetare penală (a se vedea şi Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016, paragraful 37) şi, prin urmare, nu are calitatea de organ de cercetare penală, activitatea sa mărginindu-se la asigurarea unui sprijin tehnic „la realizarea unor activităţi de cercetare penală pentru infracţiuni privind siguranţa naţională“ (a se vedea mutatis mutandis şi Decizia nr. 734 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 23 aprilie 2018, paragrafele 17 şi 18). Sprijinul/suportul/concursul tehnic nu poate fi echivalat cu o activitate de cercetare penală, specifică organelor de urmărire penală. De aceea, indiferent de faptul că sprijinul tehnic, acordat în temeiul Legii nr. 14/1992, a vizat perioada de activitate a Codului de procedură penală din 1968 sau a noului Cod de procedură penală, acest sprijin nu putea fi valorizat ca o activitate de cercetare penală (în acest sens, Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 12 martie 2019, paragraful 155). După intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, art. 142 alin. (1) din acesta a prevăzut posibilitatea punerii în executare a mandatului de supraveghere tehnică „de alte organe specializate ale statului“, însă această sintagmă a fost constatată ca fiind neconstituţională prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, precitată. Prin urmare, de principiu, efectuarea actelor procesuale/de procedură în cursul urmăririi penale se realizează de către organele de urmărire penală şi nicidecum de alte organe exterioare acestora. Mai mult, deşi prin art. IV pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016, precitată, a fost modificat art. 13 din Legea nr. 14/1992, stabilindu-se, în mod expres, că „[...] Prin excepţie, organele Serviciului Român de Informaţii pot fi desemnate organe de cercetare penală speciale conform art. 55 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, conform prevederilor art. 57 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală“, iar prin art. I pct. 1 din acelaşi act normativ a fost modificat art. 57 alin. (2) din Codul de procedură penală, prevăzându-se că, „De asemenea, organele de cercetare penală speciale pot efectua, în cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute în titlul X din Codul penal şi infracţiunilor de terorism, din dispoziţia procurorului, punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică.“, prin Decizia nr. 55 din 16 februarie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 11 aprilie 2022, Curtea a constatat că dispoziţiile art. I pct. 1 fraza a doua şi ale art. IV pct. 2 fraza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 încalcă prevederile art. 1 alin. (5) şi ale art. 26 şi 28 din Constituţie, atribuirea calităţii de organ de cercetare specială Serviciului Român de Informaţii fiind per se neconstituţională. 48. De asemenea, cât priveşte susţinerea potrivit căreia lipsa de previzibilitate şi claritate a dispoziţiilor criticate permite ca datele sau informaţiile furnizate de Serviciul Român de Informaţii să devină probe în procesul penal, Curtea a reţinut că, prin Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020, precitată, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului desfăşurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991. În considerentele deciziei precitate, Curtea a constatat că reglementarea posibilităţii conferirii calităţii de mijloc de probă înregistrărilor ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului nu este însoţită de un ansamblu de norme care să permită contestarea legalităţii acestora în condiţii de efectivitate. Aşa încât, Curtea a constatat că prin simpla reglementare a acestei posibilităţi, fără crearea cadrului adecvat care să ofere posibilitatea contestării legalităţii acestora, legiuitorul a legiferat fără a respecta cerinţele de claritate şi previzibilitate. 49. Astfel, Curtea a reţinut că, deşi, în principiu, legiuitorul are libertatea de a reglementa categoria mijloacelor de probă, orice reglementare trebuie însoţită de garanţiile necesare respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale. În aceste condiţii, Curtea constată că acordarea calităţii de mijloc de probă în procesul penal înregistrărilor rezultate în urma desfăşurării activităţii specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, în temeiul Legii nr. 51/1991, se poate realiza numai în măsura în care această reglementare este însoţită de o procedură clară şi explicită referitoare la verificarea legalităţii acestui element, procedură nereglementată la data soluţionării prezentei excepţii de neconstituţionalitate. 50. În aceste condiţii jurisprudenţiale şi de reglementare, Curtea a reţinut că prin deciziile nr. 55 din 4 februarie 2020 şi nr. 55 din 16 februarie 2022 a stabilit reperele unui comportament constituţional la care atât legiuitorul, cât şi instanţa de judecată trebuie să se raporteze. Aşa încât, din această perspectivă, Curtea a constatat că susţinerile autorilor excepţiei relevă o problemă de interpretare şi aplicare a normelor procesual penale criticate, având în vedere efectele deciziilor instanţei de control constituţional anterior menţionate şi ţinând cont de dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, potrivit cărora „actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepţiile prevăzute de prezenta lege“. 51. Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că nu este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele ce ţin de aplicarea legii (deciziile nr. 1.402 din 2 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 9 decembrie 2010; nr. 357 din 22 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406 din 9 iunie 2011; nr. 785 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 3 februarie 2016, paragraful 17; nr. 145 din 17 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 10 iunie 2016, paragraful 19; nr. 698 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2017, paragraful 23; nr. 149 din 14 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017, paragraful 14, şi nr. 332 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 16 august 2017, paragraful 14), aceste aspecte intrând în competenţa instanţei judecătoreşti învestite cu soluţionarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. A răspunde criticilor autorilor excepţiei ar însemna o ingerinţă a Curţii Constituţionale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituţie, potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. 52. Având în vedere aceste aspecte, Curtea urmează să respingă, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 alin. 2 şi ale art. 224 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968. 53. Referitor la dispoziţiile art. 102 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 16 februarie 2016, paragrafele 16 şi 17, a constatat că o probă nu poate fi obţinută nelegal decât dacă mijlocul de probă şi/sau procedeul probatoriu prin care este obţinută este nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei. Or, nelegalitatea acestora este sancţionată de prevederile art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, prin aplicarea regimului nulităţii absolute sau relative. Aceasta deoarece nulităţile, aşa cum sunt ele reglementate la art. 280-282 din Codul de procedură penală, privesc doar actele procedurale şi procesuale, adică mijloacele de probă şi procedeele probatorii, şi nicidecum probele în sine, care nu sunt decât elemente de fapt. Prin urmare, este firească aplicarea regimului nulităţilor, conform art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, doar actelor prin care s-a dispus sau s-a autorizat proba sau actelor prin care s-a administrat aceasta. Doar aceste acte pot fi lovite de nulitate absolută sau relativă, aceasta din urmă presupunând o încălcare a drepturilor unui participant la procesul penal, ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin excluderea probei astfel obţinute din procesul penal. 54. Aşadar, Curtea a apreciat că art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală trebuie coroborat cu alin. (3) al acestui text legal, ceea ce înseamnă că probele obţinute prin actele prevăzute la art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală nu pot fi folosite în procesul penal în condiţiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă. Cele două alineate nu reglementează instituţii diferite, ci presupun întotdeauna aplicarea regimului nulităţilor în materia probaţiunii, aşa cum este acesta reglementat la art. 280-282 din Codul de procedură penală, iar rezultatul nulităţii actelor, respectiv a mijloacelor de probă şi a procedeelor probatorii, determină imposibilitatea folosirii probelor în proces. 55. În continuare, menţionând jurisprudenţa sa referitoare la nulitatea relativă şi nulitatea absolută şi la relaţia dintre cele două, Curtea a constatat că regimul juridic al acestora, sub aspectul cazurilor în care pot fi invocate şi al momentului până la care pot fi invocate, reprezintă opţiunea legiuitorului, potrivit politicii sale penale. 56. De asemenea, Curtea, prin Decizia nr. 133 din 18 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 297 din 5 aprilie 2004, Decizia nr. 868 din 10 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 578 din 31 iulie 2008, şi Decizia nr. 1.402 din 2 noiembrie 2010, precitată, a reţinut că nulitatea reprezintă o sancţiune procedurală extremă, care intervine numai atunci când alte remedii nu sunt posibile. Cum însă nu orice încălcare a unei norme procedurale provoacă o vătămare care să nu poată fi reparată decât prin anularea actului, legiuitorul a instituit regula potrivit căreia nulitatea actului făcut cu încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal intervine numai atunci când s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod. Această reglementare reflectă preocuparea legiuitorului de a salva actele procedurale care, deşi iniţial nu au respectat formele procedurale, îşi pot atinge scopul, prin completarea sau refacerea lor. Nimic nu împiedică persoana interesată ca, în ipoteza în care există o vătămare ce nu poate fi înlăturată, să invoce şi să dovedească vătămarea pretinsă. Condiţionarea anulării actului de procedură care nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege de existenţa unei vătămări ce nu poate fi înlăturată în alt mod nu are semnificaţia unei sustrageri a acestuia de la aplicarea sancţiunilor legale sau a unei „derogări“ de la obligativitatea respectării legii. 57. Totodată, Curtea a observat că, deşi este recunoscut faptul că nulitatea absolută nu poate interveni în cazul oricărei încălcări a normelor de procedură, aceasta trebuie să fie incidentă atunci când normele de procedură încălcate reglementează un domeniu cu implicaţii decisive asupra procesului penal (Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, paragraful 57). Cu alte cuvinte, atunci când normele de procedură reglementează elemente esenţiale, cu implicaţii fundamentale asupra procesului penal, legiuitorul trebuie să reglementeze sancţiuni adecvate aplicabile în cazul încălcării acestora. Totodată, prin Decizia nr. 462 din 5 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 991 din 22 noiembrie 2018, paragraful 33, Curtea a constatat că ipoteza intervenirii sancţiunii nulităţii absolute în cazul încălcării tuturor normelor de procedură penală, fără nicio distincţie, ar echivala cu reglementarea unei prezumţii absolute că încălcarea oricărei norme procedurale generează o vătămare, care nu poate fi înlăturată decât prin aplicarea acestei sancţiuni, iar nu prin aplicarea altor remedii procesuale. Curtea a apreciat că o asemenea reglementare ar presupune că încălcarea oricărei dispoziţii legale ar atrage, per se, sancţiunea cea mai gravă - nulitatea absolută -, consecinţa într-un asemenea caz fiind îngreunarea desfăşurării procedurilor penale. 58. Având în vedere aceste aspecte, Curtea urmează să respingă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 102 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală. 59. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 şi ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, Curtea observă că autorii acesteia formulează criticile de neconstituţionalitate din perspectiva modalităţii de interpretare şi aplicare de către instanţele judecătoreşti a acestor prevederi. În esenţă, se apreciază că modalitatea de interpretare şi aplicare a acestor dispoziţii denaturează efectele pe care anumite decizii pronunţate de Curtea Constituţională ar trebui să le aibă în practică. Referitor la acest aspect, în jurisprudenţa sa, Curtea a statuat constant că nu este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele ce ţin de aplicarea legii, acestea intrând în competenţa instanţei judecătoreşti învestite cu soluţionarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. Atât interpretarea conţinutului normelor, ca fază indispensabilă procesului de aplicare a legii la situaţiile de fapt deduse judecăţii, cât şi aplicarea acestora sunt de competenţa organelor judiciare. În cazuri similare, Curtea a reţinut că a acţiona diferit ar însemna o ingerinţă a Curţii Constituţionale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituţie, potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege (a se vedea Decizia nr. 779 din 28 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 439 din 24 mai 2018, paragraful 22, şi Decizia nr. 820 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 23 aprilie 2018, paragraful 21). 60. Totodată, Curtea reţine că doar o interpretare a textului criticat acceptată la nivelul instanţelor judecătoreşti ar justifica realizarea de către Curte a unei analize a fondului excepţiei de neconstituţionalitate invocate. În acest sens, prin Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 7 ianuarie 2014, Curtea a statuat că este competentă să procedeze la o astfel de analiză, atunci când deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare şi aplicare eronată a acestora de către instanţele judecătoreşti sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispoziţiile de lege, poate determina neconstituţionalitatea acelei reglementări. De asemenea, prin Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iulie 2016, paragraful 21, Curtea a reţinut că nu are competenţa de a elimina, pe calea controlului de constituţionalitate, din conţinutul normativ al textului, o anumită interpretare izolată şi vădit eronată a acestuia, legislaţia în vigoare oferind alte remedii procesuale ce au ca scop interpretarea unitară a normelor juridice. A accepta un punct de vedere contrar ar echivala cu încălcarea competenţei instanţelor judecătoreşti, iar Curtea şi-ar aroga competenţe specifice acestora, transformându-se din instanţă constituţională în una de control judiciar. 61. Or, Curtea observă că autorii excepţiei nu au făcut dovada unei interpretări şi aplicări eronate generale şi continue la nivelul instanţelor judecătoreşti a textelor criticate, astfel încât nu poate fi pusă în discuţie o problemă de constituţionalitate a acestora, problema juridică invocată fiind, prin urmare, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii, atribuţie ce revine instanţelor judecătoreşti. Aşa fiind, această critică nu poate fi reţinută. 62. Având în vedere aceste aspecte, Curtea urmează să respingă, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 şi ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013. 63. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 91^6 alin. 2 teza finală din Codul de procedură penală din 1968, Curtea observă că soluţia legislativă reglementată în acest articol a fost preluată identic de prevederile art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală. Curtea, prin Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului desfăşurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991. 64. În acest context legislativ şi jurisprudenţial, Curtea apreciază că trebuie realizată o distincţie între măsurile de supraveghere tehnică, dispuse potrivit Codului de procedură penală din 1968, şi activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului desfăşurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991. Curtea reţine că supravegherea tehnică era reglementată de Codul de procedură penală din 1968, iar punerea în executare era, potrivit art. 91^2 din acest act normativ, realizată de procuror, care proceda personal la interceptările şi înregistrările prevăzute în art. 91^1, sau de organul de cercetare penală, dacă procurorul dispunea în acest sens. 65. Curtea observă că activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului este reglementată de Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, iar punerea în executare este, potrivit art. 6 alin. (1) şi art. 13 din această lege, realizată de organele de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale. Curtea subliniază că punerea în executare a activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului nu trebuie confundată cu punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse potrivit Codului de procedură penală/Codului de procedură penală din 1968. Astfel, Curtea constată că Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 şi Decizia nr. 55 din 16 februarie 2022, precitate, nu antamează şi nu se referă la punerea în executare a activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, dispuse potrivit Legii nr. 51/1991, ci se referă la punerea în executare a supravegherii tehnice, dispusă potrivit normelor procesual penale, de către alte organe decât procurorul sau organul de cercetare penală. 66. Curtea observă că regimul nulităţii absolute este reglementat de dispoziţiile art. 281 din Codul de procedură penală, acest articol dispunând asupra cauzelor de nulitate absolută, precum şi a termenelor în care aceasta poate fi invocată. În acest context, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, precitată, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituţională. Având în vedere dispoziţiile art. 281 din Codul de procedură penală, precum şi decizia anterior menţionată, rezultă că nulitatea absolută ce decurge din nerespectarea competenţei materiale şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală poate fi invocată, potrivit alin. (2) şi (3) ale articolului menţionat, din oficiu sau la cerere, în orice stare a procesului. 67. Cu alte cuvinte, din perspectiva materiei analizate şi a criticilor de neconstituţionalitate invocate, nulitatea absolută poate interveni doar pentru punerea în executare a supravegherii tehnice, dispuse potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală/Codului de procedură penală din 1968, de către un organ necompetent. 68. Curtea reţine însă că, în cauză, dispoziţiile criticate nu se referă la înregistrările rezultate din punerea în executare a măsurilor de supraveghere tehnică dispuse potrivit dispoziţiilor procesual penale, ci au în vedere acele înregistrări permise de legislaţie, altele decât cele anterior menţionate şi cele efectuate de părţi sau de alte persoane, când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii. Or, în condiţiile în care textul criticat nu se referă la ipoteza existenţei unui mandat de supraveghere tehnică şi, implicit, la competenţa organului care îl pune în executare, Curtea constată că acest caz nu cade sub incidenţa nulităţii absolute. 69. Având în vedere cele reţinute anterior, Curtea constată că în situaţia înregistrărilor la care se referă textul de lege criticat, este incidentă sancţiunea nulităţii relative, al cărei regim este reglementat de dispoziţiile art. 282 din Codul de procedură penală. 70. Potrivit art. 282 alin. (4) din Codul de procedură penală, nulitatea relativă poate fi invocată: până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură; până la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale, când instanţa a fost sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei; până la următorul termen de judecată cu procedura completă, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecăţii. 71. În acest context, Curtea reţine că, prin Adresa înregistrată cu nr. 3.457 din 20 aprilie 2022, instanţa judecătorească a învederat că „La data de 16 septembrie 2013 a fost sesizată cu rechizitoriu Curtea de Apel Târgu Mureş, fiind înregistrat Dosarul nr. 325/43/2013. Prin Sentinţa penală nr. 11 din 10 martie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 325/43/2013, Curtea de Apel Târgu Mureş a fost declinată competenţa în favoarea Tribunalului Harghita. Dosarul a parcurs faza camerei preliminare, fiind pronunţată Încheierea nr. 1 din 7 august 2014 rămasă definitivă prin Încheierea nr. 48 din 11 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Târgu Mureş. La data de 1 februarie 2014 dosarul se afla pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş, în prima fază procesuală - fond. Nu s-a invocat din oficiu nulitatea relativă a mijloacelor de probă reprezentând interceptări realizate de Serviciul Român de Informaţii, în baza punerii în executare a mandatelor de securitate naţională“. 72. Aşa fiind, din cele anterior transmise de instanţa judecătorească Curtea observă că dosarul în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate se afla la momentul intrării în vigoare a noilor dispoziţii procesual penale în faza judecăţii fondului. Totodată, întrucât dosarul a parcurs faza procesuală a camerei preliminare, Curtea observă că în dosar nu se începuse cercetarea judecătorească, ipoteză reglementată de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 255/2013, aşa încât, instanţa pe rolul căreia s-a aflat cauza a trimis-o judecătorului de cameră preliminară, pentru a proceda potrivit art. 342-348 din Codul de procedură penală, ori, după caz, a declinat-o în favoarea instanţei competente. 73. În aceste condiţii, Curtea observă că dosarul în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate a parcurs procedura camerei preliminare, fiind aplicabile dispoziţiile potrivit cărora în cadrul acestei etape procesuale se vor verifica competenţa şi legalitatea sesizării instanţei, precum şi legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Totodată, Curtea observă că, deşi urmărirea penală a fost realizată potrivit Codului de procedură penală din 1968, cauza se soluţionează de către instanţa competentă conform legii procesual penale noi, potrivit regulilor prevăzute de aceasta. Acest fapt presupune că în cauză sunt aplicabile inclusiv normele care reglementează materia nulităţii. 74. Or, în condiţiile în care, potrivit art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, nulitatea relativă poate fi invocată până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură, rezultă că o decizie de admitere a Curţii Constituţionale ar produce efecte numai dacă excepţia de neconstituţionalitate ar fi invocată în această fază procesuală. Din încheierile aflate la dosar rezultă însă că excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată în faza procesuală a judecăţii în fond, moment procesual la care invocarea de către procuror, inculpat, celelalte părţi sau persoana vătămată a nulităţii relative nu mai este posibilă. 75. Totodată, Curtea observă că instanţa judecătorească nu a ridicat ea însăşi nulitatea relativă a mijloacelor de probă reprezentând interceptări realizate de Serviciul Român de Informaţii, în baza punerii în executare a mandatelor de securitate naţională, astfel încât o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate să îşi poată produce efecte în cauză. De altfel, Curtea observă că Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020 a fost pronunţată ca urmare a sesizării instanţei de contencios constituţional cu excepţia de neconstituţionalitate ridicată într-o cauză aflată, în etapa camerei preliminare, pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală - Judecătorul de cameră preliminară. 76. În acest context, Curtea reţine - cu privire la condiţiile de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate - că „legătura cu soluţionarea cauzei“, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun aceste dispoziţii legale, în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului (a se vedea Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014). Prin urmare, condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv a incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti, nu trebuie analizată în abstract, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat. Cu alte cuvinte, excepţia de neconstituţionalitate trebuie să fie realmente utilă pentru soluţionarea litigiului în cadrul căruia a fost ridicată. Practic, decizia Curţii Constituţionale trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra desfăşurării procesului, cerinţa relevanţei fiind expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului dintre părţi. Or, excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată în faza procesuală a judecăţii în primă instanţă, moment la care nu mai poate fi invocată nulitatea relativă, astfel că în cazul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate decizia pronunţată nu va produce niciun efect concret. 77. Având în vedere aceste aspecte, Curtea urmează să respingă, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^6 alin. 2 teza finală din Codul de procedură penală din 1968. 78. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Borboly Csaba şi Palffy Domokos în Dosarul nr. 1.517/96/2015 al Tribunalului Harghita - Secţia penală. 2. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 şi art. 14 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, ale art. 11 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 255/2013, ale art. 14 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, ale art. 14 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 54/2006, ale art. 64 alin. 2, ale art. 90 alin. 2, ale art. 91^2 alin. 5, ale art. 91^6 alin. 2 teza finală şi ale art. 224 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968, ale art. 97 alin. (2) lit. f), ale art. 142 alin. (5) şi ale art. 143 alin. (1) din Codul de procedură penală, ale art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, excepţie ridicată de aceiaşi autori în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe. 3. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceiaşi autori în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 102 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Harghita - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 5 mai 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE pentru prof. univ. dr. VALER DORNEANU, în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, semnează Marian Enache Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
