Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel-Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana-Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Răzvan Horaţiu Radu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 lit. a), ale art. 92 alin. (1)-(3) şi ale art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ioan Petre Crişan în Dosarul nr. 3.955/83/2017/a1 al Tribunalului Satu Mare - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.843D/2017. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate. Invocă, în acest sens, jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la dispoziţiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, şi anume deciziile nr. 840 din 8 decembrie 2015, nr. 462 din 5 iulie 2018, nr. 87 din 13 februarie 2019 şi nr. 630 din 15 octombrie 2019. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 90 lit. a) şi ale art. 92 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală, consideră că textele de lege criticate nu încalcă prevederile constituţionale invocate de autorul excepţiei, acesta punând în discuţie aspecte care pot fi soluţionate în procedura de cameră preliminară. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea penală nr. 151/JCP din 22 noiembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 3.955/83/2017/a1, Tribunalul Satu Mare - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 lit. a), ale art. 92 alin. (1)-(3) şi ale art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Ioan Petre Crişan cu ocazia soluţionării unei cauze penale aflate în procedura de cameră preliminară. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 90 lit. a) şi ale art. 92 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi (5) privind separaţia şi echilibrul puterilor în cadrul democraţiei constituţionale şi principiul legalităţii, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în faţa legii, ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (1) referitor la inviolabilitatea libertăţii individuale şi a siguranţei persoanei, ale art. 24 privind dreptul la apărare şi ale art. 124 referitor la înfăptuirea justiţiei, precum şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportat la prevederile art. 6 paragrafele 1 şi 3 lit. c) şi d) privind dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Arată, astfel, că dispoziţiile art. 90 lit. a) din Codul de procedură penală nu prevăd în mod expres în ce constă asistenţa juridică obligatorie a suspectului şi a inculpatului, considerând că aceasta trebuie să includă toate actele de urmărire penală şi de cercetare judecătorească efectuate din momentul luării măsurii preventive a reţinerii sau, după caz, a arestării şi până în momentul punerii în libertate a persoanei respective. Susţine că o astfel de lacună legislativă a condus la interpretarea acestui text de lege în sensul că asistenţa juridică, în aceste cazuri, ar fi obligatorie numai în ceea ce priveşte actele de urmărire penală care îl privesc nemijlocit pe suspect sau inculpat (audierea acestuia, confruntări, percheziţii etc.), nu însă şi pentru actele de urmărire penală care nu necesită sau exclud prezenţa acestuia (audierea martorilor, dispunerea expertizelor, dispunerea comisiilor rogatorii etc.). Or, dacă în cursul cercetării judecătoreşti, asistenţa juridică obligatorie include toate actele de judecată, autorul excepţiei se întreabă retoric „care ar fi justificarea reducerii drastice a conţinutului asistenţei juridice obligatorii în faza de urmărire penală, prin limitarea acestei obligativităţi numai la audierea suspectului sau a inculpatului“. Mai arată că, în corelaţie cu dispoziţiile art. 90 lit. a) din Codul de procedură penală, cele ale art. 92 alin. (1)-(3) din acelaşi cod încalcă şi ele aceleaşi prevederi din Constituţie, întrucât reglementează numai o facultate a avocatului ales sau desemnat din oficiu de a asista la actele de urmărire penală, fără a prevedea expres că, în situaţia în care suspectul sau inculpatul este reţinut sau arestat preventiv, avocatul are obligaţia să participe/asiste la toate actele de urmărire penală. Consideră că textul art. 92 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală goleşte de conţinut noţiunea de asistenţă juridică obligatorie, deoarece, atât în cazul asistenţei juridice obligatorii, cât şi în cazul celei facultative, prezenţa avocatului la efectuarea actelor de urmărire penală este condiţionată de manifestarea de voinţă a acestuia de a fi prezent la derularea actelor de procedură, iar lipsa avocatului, dacă a fost încunoştinţat, nu împiedică efectuarea actului, chiar dacă urmărirea penală se efectuează împotriva unui suspect sau inculpat privat de libertate. Or, asistenţa juridică obligatorie nu poate fi condiţionată de manifestarea de voinţă a avocatului, adică de împrejurarea dacă acesta doreşte sau nu să asigure asistenţa juridică, întrucât ar fi o evidentă contradicţie în termeni. Susţine, astfel, că „este de neconceput ca exercitarea apărării obligatorii să fie lăsată la latitudinea avocatului, acesta, din diferite motive (dezinteres sau incompetenţă profesională) putând să nu îşi îndeplinească obligaţiile contractuale sau legale, în condiţiile în care asistenţa juridică obligatorie este o chestiune de ordine publică“. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, autorul excepţiei susţine că acestea încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil şi ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, precum şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportat la prevederile art. 6 paragraful 3 lit. c) privind dreptul la apărare din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, arată că, în cazul în care inculpatul invocă o nulitate relativă, acesta trebuie să dovedească nu numai încălcarea unei norme de procedură, ci şi cauzarea unei vătămări a drepturilor sale, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului respectiv. Consideră că este artificială distincţia realizată de Codul de procedură penală între nulităţile absolute şi cele relative, având în vedere că în procesul penal regula este oficialitatea, procurorul şi părţile, mai ales inculpatul, nesituându-se pe poziţii de egalitate în cadrul raportului juridic penal şi procesual penal - sarcina probei revenind, în principiu, acuzării, care are nu numai dreptul, ci şi obligaţia de a pune în mişcare acţiunea penală şi de a administra toate probele necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, identificarea persoanelor care le-au săvârşit şi stabilirea răspunderii penale a acestora -, spre deosebire de dreptul privat, unde părţile se află pe poziţii de egalitate. Susţine că împiedicarea unei părţi de a-şi exercita un drept procesual sau de a beneficia de o garanţie procesuală a dreptului său la apărare produce, prin ea însăşi, o vătămare procesuală, care constă în restrângerea posibilităţilor de susţinere a intereselor ei legitime. 6. Tribunalul Satu Mare - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece dispoziţiile de lege criticate nu aduc nicio atingere prevederilor din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale invocate de autorul excepţiei. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 lit. a), ale art. 92 alin. (1)-(3) şi ale art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală este neîntemeiată. În acest sens, arată că, având a se pronunţa asupra unor critici similare invocate cu privire la dispoziţiile art. 171 din Codul de procedură penală din 1968 - corespondentul art. 90 din noul Cod de procedură penală -, prin Decizia nr. 494 din 19 aprilie 2011, Curtea Constituţională a reţinut că dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistenţă juridică obligatorie, primul fiind garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea fiind creat de legiuitor, care stabileşte şi cazurile în care se consideră că este necesar. Aşadar, întrucât Constituţia garantează dreptul la apărare, iar nu şi pe cel la asistenţă juridică obligatorie, stabilirea cazurilor în care aceasta din urmă este obligatorie constituie atributul exclusiv al legiuitorului. De asemenea, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, Guvernul invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, şi anume Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 90 lit. a), ale art. 92 alin. (1)-(3) şi ale art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală. Dispoziţiile art. 92 alin. (1) din Codul de procedură penală au fost modificate prin prevederile art. 102 pct. 54 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Textele de lege criticate au următorul cuprins: - Art. 90 lit. a): "Asistenţa juridică este obligatorie: a) când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenţie ori într-un centru educativ, când este reţinut sau arestat, chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale, chiar în altă cauză, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege;" – Art. 92 alin. (1)-(3): "(1) În cursul urmăririi penale, avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, cu excepţia: a) situaţiei în care se utilizează metodele speciale de supraveghere ori cercetare, prevăzute în cap. IV din titlul IV; b) percheziţiei corporale sau a vehiculelor în cazul infracţiunilor flagrante.(2) Avocatul suspectului sau inculpatului poate solicita să fie încunoştinţat de data şi ora efectuării actului de urmărire penală ori a audierii realizate de judecătorul de drepturi şi libertăţi. Încunoştinţarea se face prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin alte asemenea mijloace, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.(3) Lipsa avocatului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală sau a audierii, dacă există dovada că acesta a fost încunoştinţat în condiţiile alin. (2).“;" – Art. 282 alin. (1): "(1) Încălcarea oricăror dispoziţii legale în afara celor prevăzute la art. 281 determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului." 12. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi (5) privind separaţia şi echilibrul puterilor în cadrul democraţiei constituţionale şi principiul legalităţii, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în faţa legii, ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (1) referitor la inviolabilitatea libertăţii individuale şi a siguranţei persoanei, ale art. 24 privind dreptul la apărare şi ale art. 124 referitor la înfăptuirea justiţiei, precum şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportat la prevederile art. 6 paragraful 1 şi paragraful 3 lit. c) şi d) privind dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 90 din Codul de procedură penală stabilesc în ce cazuri este obligatorie asistenţa juridică a suspectului sau a inculpatului, şi anume: când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenţie ori într-un centru educativ, când este reţinut sau arestat, chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale, chiar în altă cauză, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege [lit. a)]; în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea [lit. b)]; precum şi în cursul procedurii în cameră preliminară şi în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani [lit. c)]. 14. În cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie, dacă suspectul sau inculpatul nu şi-a ales un avocat, prevederile art. 91 alin. (1) din Codul de procedură penală instituie în sarcina organului judiciar obligaţia de a asigura prezenţa unui apărător din oficiu. Respectarea de către organul judiciar a acestei obligaţii este garantată prin intermediul dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, care sancţionează cu nulitatea absolută încălcarea dispoziţiilor privind asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa juridică este obligatorie. Dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare, nulitatea se constată până la încheierea procedurii în camera preliminară, potrivit prevederilor art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală. 15. Curtea constată că dispoziţiile art. 90 lit. a) şi ale art. 92 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală nu aduc nicio atingere dreptului la apărare consacrat de prevederile art. 24 din Constituţie şi ale art. 6 paragraful 3 lit. c) şi d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, având în vedere faptul că dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistenţă juridică obligatorie. Primul este garantat de Legea fundamentală şi de Convenţie în orice situaţie, pe când cel de-al doilea este creat de legiuitor, care stabileşte şi cazurile în care consideră că este necesar, aşa cum a reţinut Curtea Constituţională printr-o bogată jurisprudenţă cu privire la dispoziţiile art. 171 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968, dispoziţii cu un conţinut similar cu cel al prevederilor art. 90 din noul Cod de procedură penală (de exemplu, Decizia nr. 600 din 21 septembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 24 octombrie 2006, Decizia nr. 62 din 31 ianuarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 142 din 25 februarie 2008, Decizia nr. 102 din 14 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2008, Decizia nr. 312 din 13 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 301 din 17 aprilie 2008, Decizia nr. 771 din 1 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 5 august 2008, Decizia nr. 834 din 22 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 536 din 30 iulie 2010, Decizia nr. 313 din 3 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 12 aprilie 2011, şi Decizia nr. 970 din 12 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 26 august 2011). 16. Astfel, nu poate fi reţinută critica autorului excepţiei potrivit căreia dispoziţiile art. 90 lit. a) şi ale art. 92 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală încalcă dreptul la apărare consacrat de prevederile art. 24 din Constituţie şi ale art. 6 paragraful 3 lit. c) şi d) din Convenţie - pe motiv că nu prevăd, în mod expres, că asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului include toate actele de urmărire penală efectuate în intervalul de timp cât suspectul sau inculpatul este reţinut sau arestat preventiv, chiar în altă cauză (inclusiv actele de urmărire penală care nu necesită sau exclud prezenţa acestuia), şi că avocatul are obligaţia să participe/asiste la toate actele de urmărire penală (în afara celor două care sunt exceptate) -, câtă vreme exercitarea dreptului la asistenţă juridică este garantată. 17. În acest sens, Curtea observă că dreptul la apărare, reglementat de prevederile art. 24 din Constituţie, se referă la asistenţa juridică facultativă. În cazurile în care legea impune asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului, apărarea are valoarea unei instituţii de cert interes social, care funcţionează atât în favoarea suspectului şi a inculpatului, cât şi în vederea asigurării unei bune desfăşurări a procesului penal, în considerarea unor situaţii speciale, în deplină concordanţă şi cu prevederile constituţionale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil şi ale art. 124 referitor la înfăptuirea justiţiei. Totodată, faptul că legiuitorul impune anumite condiţii de exercitare a dreptului la apărare, cărora avocatul - indiferent că este ales de suspect sau inculpat ori desemnat din oficiu de către organul judiciar - este obligat să se conformeze, nu constituie o încălcare a prevederilor art. 24 din Legea fundamentală. 18. Referitor la asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului, dispoziţiile art. 90 şi ale art. 91 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt mai favorabile decât norma corespondentă din art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţie - ce prevede dreptul acuzatului de a se apăra el însuşi sau de a fi asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, de a fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer -, aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa cu privire la dispoziţiile art. 90 lit. b) şi c) din Codul de procedură penală (Decizia nr. 328 din 24 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 611 din 10 august 2016, paragraful 17, Decizia nr. 506 din 5 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 833 din 20 octombrie 2016, paragraful 15, Decizia nr. 134 din 20 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 5 iulie 2018, paragraful 19, şi Decizia nr. 519 din 24 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 27 ianuarie 2020, paragraful 16). 19. Totodată, Curtea constată că, sub aspectul exercitării dreptului la apărare, legiuitorul reglementează de o manieră identică drepturile avocatului suspectului sau inculpatului, indiferent dacă apărătorul este ales sau desemnat din oficiu. Astfel, dispoziţiile art. 92 din Codul de procedură penală stabilesc că, în cursul urmăririi penale, avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, cu excepţia situaţiei în care se utilizează metodele speciale de supraveghere ori cercetare, precum şi cu excepţia percheziţiei corporale sau a vehiculelor în cazul infracţiunilor flagrante [alin. (1)]. În acest sens, avocatul - ales sau desemnat din oficiu - are dreptul să solicite să fie încunoştinţat de data şi ora efectuării actului de urmărire penală ori a audierii realizate de judecătorul de drepturi şi libertăţi [alin. (2)]. Dacă există dovada că avocatul a fost încunoştinţat, lipsa acestuia nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală sau a audierii [alin. (3)]. 20. Aşa fiind, atunci când, potrivit prevederilor art. 90 din Codul de procedură penală, asistenţa juridică este obligatorie, organului judiciar îi incumbă obligaţia de a lua măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu, dacă suspectul sau inculpatul nu are un avocat ales, precum şi obligaţia de a asigura caracterul efectiv al dreptului la apărare, prin crearea posibilităţii pentru avocatul inculpatului de a asista la efectuarea tuturor actelor de urmărire penală la care are dreptul să asiste şi la audierea realizată de judecătorul de drepturi şi libertăţi. În acest scop, dispoziţiile art. 92 alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală îi impun în mod expres organului judiciar să dea curs solicitării avocatului de a fi încunoştinţat de data şi ora efectuării actului de urmărire penală ori a audierii realizate de judecătorul de drepturi şi libertăţi. Întrucât îi este imputabilă organului judiciar, neîndeplinirea oricăreia dintre aceste două obligaţii atrage nulitatea absolută a actului de urmărire penală efectuat în lipsa avocatului suspectului sau inculpatului, în temeiul dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală. 21. Aşadar, Curtea nu poate reţine critica potrivit căreia legiuitorul lasă la aprecierea discreţionară a organelor de urmărire penală modul de asigurare a asistenţei juridice obligatorii. Curtea observă că autorul excepţiei de neconstituţionalitate face, de fapt, o confuzie atunci când analizează conţinutul noţiunii de asistenţă juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului - pe care o rezumă la actele de urmărire penală care îl privesc nemijlocit pe acesta (de exemplu, audiere, confruntare sau percheziţie domiciliară), întrucât sfera acestei noţiuni reiese cu claritate, aşa cum s-a arătat mai sus, din cuprinsul dispoziţiilor art. 92 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală, în sensul că, în cursul urmăririi penale, avocatul suspectului sau al inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, cu excepţia celor două situaţii mai sus menţionate, în care se utilizează metodele speciale de supraveghere ori cercetare sau se efectuează percheziţia corporală sau a vehiculelor în cazul infracţiunilor flagrante. Aşa fiind, dispoziţiile de lege criticate întrunesc cerinţele privind claritatea şi previzibilitatea legii şi nu aduc nicio atingere principiului legalităţii, consacrat de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie. 22. Ipoteza la care se referă autorul excepţiei - aceea în care avocatul inculpatului fie nu solicită organului judiciar să îl încunoştinţeze de efectuarea unui anumit act de urmărire penală, fie solicită şi este încunoştinţat, dar decide să nu asiste la efectuarea actului - vizează modalitatea concretă în care avocatul respectiv înţelege să exercite apărarea în cauză, iar nu modul în care organul judiciar şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de dispoziţiile art. 90 şi ale art. 91 alin. (1) din Codul de procedură penală, de a asigura inculpatului asistenţă juridică din partea unui avocat din oficiu. Altfel spus, dacă organul judiciar a luat măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu ori dacă suspectul sau inculpatul are apărător ales, iar avocatul respectiv - ales sau desemnat din oficiu - exercită apărarea într-un mod apreciat de către suspect sau inculpat ca fiind necorespunzător, este pusă în discuţie conduita procesuală a avocatului, care nu este imputabilă organului judiciar. Sub acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că prevederile art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţie, care îi recunosc oricărui acuzat dreptul „să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător“, nu precizează condiţiile de exercitare a acestui drept, lăsând statelor contractante dreptul să aleagă mijloacele potrivite pentru a permite sistemului lor judiciar să garanteze acest drept. Din acest motiv, statului nu i se poate imputa răspunderea pentru orice deficienţă a asistenţei din partea unui avocat numit din oficiu sau ales de acuzat. Din independenţa baroului faţă de stat rezultă faptul că organizarea apărării aparţine, în mare parte, acuzatului şi avocatului său, numit din oficiu cu titlu de asistenţă judiciară sau retribuit de clientul său [Hotărârea din 16 decembrie 2008, pronunţată în Cauza Rupa împotriva României (nr. 1), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 562 din 10 august 2010, paragrafele 225 şi 226]. Tot Curtea de la Strasbourg a constatat, într-o altă speţă, că nu este rolul statului acela de a obliga un avocat, fie numit din oficiu, fie ales, să efectueze anumite proceduri legale contrare opiniei sale cu privire la şansele de succes ale acestora. Astfel de puteri acordate statului ar fi în detrimentul rolului esenţial pe care îl are profesia independentă de avocat într-o societate democratică, profesie întemeiată pe relaţia de încredere dintre avocat şi client. Responsabilitatea statului este aceea de a asigura un echilibru între exercitarea efectivă a accesului la o instanţă, pe de o parte, şi independenţa profesiei de avocat, pe de altă parte (Hotărârea din 22 martie 2007, pronunţată în Cauza Staroszczyk împotriva Poloniei, paragraful 133). 23. De asemenea, Curtea nu poate reţine nici critica adusă dispoziţiilor art. 90 lit. a) şi ale art. 92 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală cu privire la pretinsa încălcare a principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, consacrat de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie. Aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, persoanele care au calitatea de suspect sau inculpat în faza de urmărire penală şi cele care au calitatea de inculpat în cursul procedurii în cameră preliminară şi în cursul judecăţii se află în situaţii juridice diferite, chiar dacă sunt acuzate de săvârşirea unor infracţiuni din aceeaşi categorie, diferenţă determinată de specificul acestor faze procesuale şi de drepturile şi obligaţiile diferite pe care părţile procesului penal le au în cadrul acestora. Astfel se justifică acordarea de către legiuitor a unui regim juridic diferit sub aspectul asigurării asistenţei juridice din oficiu în faza urmăririi penale faţă de cea a camerei preliminare şi de cea a judecăţii, fără ca dispoziţiile de lege criticate să contravină prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie (Decizia nr. 134 din 20 martie 2018, paragraful 24, şi Decizia nr. 519 din 24 septembrie 2019, paragraful 18, citate mai sus). 24. Pentru motivele mai sus arătate, dispoziţiile art. 90 lit. a) şi ale art. 92 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală nu încalcă nici prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (4) privind separaţia şi echilibrul puterilor în cadrul democraţiei constituţionale şi ale art. 23 alin. (1) referitor la inviolabilitatea libertăţii individuale şi a siguranţei persoanei. 25. Cât priveşte critica referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 90 lit. a) din Codul de procedură penală în sensul că asistenţa juridică ar fi obligatorie numai în ceea ce priveşte actele de urmărire penală care îl privesc nemijlocit pe suspect sau inculpat (de exemplu, audiere, confruntare sau percheziţie domiciliară), Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că nu este competentă să se pronunţe cu privire la modul de aplicare a legii de către organele de urmărire penală (Decizia nr. 785 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 3 februarie 2016, paragraful 17, Decizia nr. 145 din 17 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 10 iunie 2016, paragraful 19, şi Decizia nr. 698 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2017, paragraful 23). Atât interpretarea conţinutului normelor juridice, ca fază indispensabilă procesului de aplicare a legii la situaţia de fapt dedusă judecăţii, cât şi aprecierea legalităţii activităţii desfăşurate de către organele de urmărire penală sunt, în speţă, de competenţa judecătorului de cameră preliminară (Decizia nr. 332 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 16 august 2017, paragraful 14, Decizia nr. 500 din 17 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 977 din 19 noiembrie 2018, paragraful 14, şi Decizia nr. 824 din 12 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 10 martie 2020, paragraful 14). 26. Referitor la dispoziţiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea observă că acestea au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la principiul dreptului la un proces echitabil, consacrat de prevederile art. 21 din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - invocate şi în prezenta cauză - şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 87 din 13 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 498 din 19 iunie 2019, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, reţinând, în paragrafele 53-59, că nulitatea relativă este o nulitate virtuală, ce derivă din principiul fundamental al legalităţii şi rezultă din încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la desfăşurarea procesului penal, altele decât cele expres prevăzute de lege, care atrag nulitatea absolută. Aceasta poate fi invocată de către procuror, părţi şi subiecţii procesuali principali, atunci când au un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiilor legale încălcate. Prin urmare, nulitatea relativă are următoarele caracteristici: intervine atunci când prin încălcarea dispoziţiilor legale s-a produs o vătămare a drepturilor participanţilor la procesul penal anterior enumeraţi; trebuie invocată într-o anumită etapă a procesului penal sau într-un anumit moment procesual; se acoperă atunci când titularii dreptului de a o invoca nu îşi exercită acest drept în termenul de decădere prevăzut de lege; iar subiecţii procesuali care pot invoca nulitatea relativă trebuie să aibă calitatea prevăzută de lege, precum şi un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale pretins încălcate. Aşadar, cazurile în care poate fi invocată nulitatea relativă sunt, teoretic, foarte numeroase, fiind reprezentate de toate încălcările unor dispoziţii procesual penale, altele decât cele pentru care poate fi invocată nulitatea absolută. Cu toate acestea, cele mai întâlnite cauze de nulitate relativă se referă la: reglementarea regulilor de bază, a principiilor sau a altor cerinţe care asigură organizarea şi desfăşurarea procesului penal, competenţa organelor judiciare, sesizarea organelor judiciare, forma şi conţinutul actelor procedurale, procedura de citare şi de comunicare a actelor procedurale, termenele procedurale şi administrarea probelor. 27. Prin Decizia nr. 87 din 13 februarie 2019, mai sus menţionată, Curtea a constatat că, spre deosebire de nulitatea relativă, nulitatea absolută se caracterizează prin aceea că nu poate fi înlăturată în niciun fel, poate fi invocată în orice stare a procesului penal - cu excepţia cazurilor prevăzute de dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. e) şi lit. f) din Codul de procedură penală, care pot fi invocate în condiţiile stabilite de prevederile art. 281 alin. (4) din acelaşi cod - şi poate fi luată în considerare din oficiu. Cazurile de nulitate absolută se referă la: compunerea completului de judecată, competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, publicitatea şedinţei de judecată, participarea procurorului la judecată, atunci când aceasta este obligatorie, prezenţa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea lor la şedinţa de judecată este obligatorie potrivit legii, şi la efectuarea unor acte procesuale şi procedurale interzise de lege ca efect al inadmisibilităţii sau al decăderii. Curtea a reţinut că în cazul nulităţilor absolute vătămarea procesuală este prezumată iuris et de iure, neexistând o condiţie în sensul dovedirii existenţei acesteia, pe când în cazul nulităţilor relative vătămarea produsă prin nerespectarea legii trebuie dovedită de către acela care invocă această sancţiune. Chiar şi dovedită fiind, se va constata incidenţa nulităţii relative numai dacă vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. Astfel, Curtea a reţinut că nulitatea reprezintă o sancţiune procedurală extremă, care intervine numai atunci când alte remedii nu sunt posibile. Cum însă nu orice încălcare a unei norme procedurale provoacă o vătămare care nu poate fi reparată decât prin anularea actului, legiuitorul a instituit regula potrivit căreia nulitatea actului făcut cu încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal intervine numai atunci când s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod. Această reglementare reflectă preocuparea legiuitorului de a salva actele procedurale care, deşi iniţial nu au respectat formele procedurale, îşi pot atinge scopul prin completarea sau refacerea lor. Nimic nu împiedică persoana interesată ca, în ipoteza în care există o vătămare ce nu poate fi înlăturată, să invoce şi să dovedească vătămarea pretinsă. Aşadar, condiţionarea anulării actului de procedură care nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege de dovedirea existenţei unei vătămări ce nu poate fi înlăturată în alt mod nu are semnificaţia unei sustrageri a respectivului act de procedură de la aplicarea sancţiunilor legale sau a unei „derogări“ de la obligativitatea respectării legii. 28. Totodată, prin Decizia nr. 87 din 13 februarie 2019, mai sus citată, Curtea a concluzionat că, în mod evident, nulitatea absolută nu poate interveni în cazul oricărei încălcări a normelor de procedură, ci aceasta trebuie să fie incidentă atunci când normele de procedură încălcate reglementează un domeniu cu implicaţii decisive asupra procesului penal (Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, paragraful 57). Cu alte cuvinte, atunci când normele de procedură reglementează elemente esenţiale, cu implicaţii fundamentale asupra procesului penal, legiuitorul trebuie să reglementeze sancţiuni adecvate aplicabile în cazul încălcării acestora. Având în vedere aceste aspecte, Curtea a observat că autorul excepţiei doreşte, practic, ca sancţiunea nulităţii absolute să intervină în cazul încălcării oricărei norme de procedură penală, fără nicio distincţie, ceea ce ar echivala cu reglementarea unei prezumţii absolute că încălcarea oricărei norme procedurale generează o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin aplicarea sancţiunii nulităţii absolute, nu şi prin aplicarea altor remedii procesuale. O asemenea reglementare ar presupune că încălcarea oricărei dispoziţii legale ar atrage, per se, sancţiunea cea mai gravă - nulitatea absolută - consecinţa într-un asemenea caz fiind îngreunarea desfăşurării procedurilor penale. 29. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 16 februarie 2016, Decizia nr. 462 din 5 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 991 din 22 noiembrie 2018, şi Decizia nr. 630 din 15 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.024 din 19 decembrie 2019. 30. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 31. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ioan Petre Crişan în Dosarul nr. 3.955/83/2017/a1 al Tribunalului Satu Mare - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 90 lit. a), ale art. 92 alin. (1)-(3) şi ale art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Satu Mare - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 4 iunie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Oana-Cristina Puică -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
