Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată din oficiu de judecătorul de cameră preliminară în Dosarul nr. 27.903/3/2017/a1.8 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.907D/2017. 2. Magistratul-asistent referă asupra faptului că excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată din oficiu de judecătorul de cameră preliminară. Procedura este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens arată că măsura obligării provizorii la tratament medical faţă de inculpat nu poate fi luată de judecătorul de cameră preliminară, deoarece aceasta trebuie fundamentată pe o expertiză medico-legală. Instituind dreptul procurorului de a solicita judecătorului de cameră preliminară să dispună o astfel de măsură, legiuitorul a reglementat, în art. 246 alin. (2) din Codul de procedură penală, că propunerea va fi însoţită de expertiza medico-legală din care să rezulte necesitatea aplicării măsurii obligării la tratament medical. Totodată, dispoziţiile art. 246 alin. (8) din Codul de procedură penală potrivit cărora, „Dacă admite propunerea, judecătorul dispune obligarea provizorie la tratament medical a suspectului sau inculpatului şi efectuarea unei expertize medico-legale, în cazul în care aceasta nu a fost depusă potrivit alin. (2)“, trebuie coroborate cu prevederile art. 343 din Codul de procedură penală, având în vedere faptul că durata procedurii de cameră preliminară este una limitată, iar în cadrul ei nu se poate efectua un astfel de demers. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 17 noiembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 27.903/3/2017/a1.8, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată din oficiu de judecătorul de cameră preliminară, într-o cauză penală având ca obiect sesizarea din oficiu de către judecătorul de cameră preliminară sub aspectul luării faţă de inculpat - trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de omor calificat, în condiţiile violenţei în familie, aflată în concurs cu tentativa la infracţiunea de omor calificat - a măsurii de siguranţă provizorie cu caracter medical a obligării la tratament medical, respectiv a măsurii de siguranţă provizorie cu caracter medical a internării medicale, formulată în temeiul art. 246 din Codul de procedură penală. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia arată că, potrivit normei procesual penale criticate, în cursul urmăririi penale sau al procedurii de cameră preliminară, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi sau judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă o propunere motivată de luare faţă de inculpat a măsurii obligării provizorii la tratament medical. O dispoziţie similară există şi în privinţa luării măsurii de siguranţă provizorii cu caracter medical a internării medicale [art. 248 alin. (1) din Codul de procedură penală]. Faptul că intenţia legiuitorului a fost aceea de a nu conferi şi judecătorului de cameră preliminară posibilitatea, în faza camerei preliminare, de a pune în discuţie din oficiu luarea măsurilor de siguranţă provizorii cu caracter medical, abilitândul doar pe procuror să învestească judecătorul cu o astfel de cerere, rezultă din faptul că pentru faza judecăţii se prevede expres că aceste măsuri pot fi dispuse şi din oficiu [art. 246 alin. (11) şi art. 248 alin. (13) din Codul de procedură penală]. Arată că, în cauză, procurorul nu a apreciat că se impune să învestească judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de cameră preliminară cu o propunere de luare a vreunei măsuri de siguranţă provizorii cu caracter medical. Judecătorul apreciază că, dacă în faza de urmărire penală, faţă de poziţia procurorului, de principal actor al urmăririi penale, este firească stipularea posibilităţii de a se ajunge la dispunerea (de către judecătorul de drepturi şi libertăţi) a unor măsuri de siguranţă provizorii cu caracter medical, doar ca urmare a unei sesizări formulate în acest sens de către procuror, o astfel de dispoziţie nu se mai justifică odată dispusă trimiterea în judecată, indiferent că procesul penal se află în faza camerei preliminare sau în faza judecăţii, poziţia principală revenind judecătorului de cameră preliminară şi, respectiv, instanţei de judecată. O excludere a posibilităţii judecătorului de cameră preliminară de a pune în discuţie din oficiu, în procedura de cameră preliminară, dispunerea unei astfel de măsuri, în condiţiile în care procurorul are posibilitatea de a învesti judecătorul cu o astfel de sesizare, echivalează cu o nesocotire a poziţiei pe care judecătorul de cameră preliminară o deţine în această fază a procesului penal, o restrângere nejustificată a competenţelor judecătorului decurgând din prevederile art. 126 alin. (1) din Constituţie. În plus, apreciază că existenţa unei reglementări diferite sub acest aspect, după cum procesul penal se află în faza camerei preliminare sau în faza judecăţii, este nejustificată. 6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 7. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 8. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 9. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 246 alin. (1) din Codul de procedură penală, având următorul cuprins: „În cursul urmăririi penale sau al procedurii de cameră preliminară, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi sau judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă o propunere motivată de luare faţă de inculpat a măsurii obligării provizorii la tratament medical.“ 10. În susţinerea neconstituţionalităţii normei procesual penale criticate, autoarea excepţiei invocă dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (1) potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. 11. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că măsurile de siguranţă, reglementate în titlul IV al părţii generale a Codului penal, respectiv în art. 107-112^1 din cuprinsul Codului penal, sunt sancţiuni de drept penal care, alături de pedepsele penale, completează categoria sancţiunilor penale necesare prevenirii fenomenului infracţional, aplicabile ca urmare a evidenţierii, cu prilejul comiterii unor infracţiuni, a anumitor împrejurări din realitatea socială, aflate în raport de cauzalitate cu infracţiunile săvârşite care, dacă nu sunt combătute, pot determina săvârşirea unor noi infracţiuni. În acest sens, art. 108 din Codul penal reglementează drept măsuri de siguranţă obligarea la tratament medical, internarea medicală, interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii, confiscarea specială şi confiscarea extinsă. Dintre acestea, obligarea la tratament medical, prevăzută la art. 108 lit. a) din Codul penal, poate fi dispusă potrivit art. 109 din Codul penal. Măsura analizată constă în obligarea persoanei în cauză de a se prezenta regulat la medic, în vederea urmării unui tratament medical, până la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care să înlăturare starea de pericol. La rândul său, măsura de siguranţă a internării medicale reglementată la art. 108 lit. b) din Codul penal poate fi dispusă, potrivit art. 110 din Codul penal, în condiţiile constatării unei stări psihice sau fizice anormale a făptuitorului, care suferă de o boală psihică, este consumator cronic de substanţe psihoactive sau suferă de o boală infectocontagioasă, motiv pentru care prezintă pericol pentru societate. Măsura de siguranţă anterior menţionată constă în internarea persoanei în cauză într-o instituţie medicală de specialitate, până la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol. Dispunerea măsurii obligării provizorii la tratament medical, respectiv a măsurii internării medicale provizorii se face, potrivit art. 245 alin. (1) şi art. 247 alin. (1) din Codul de procedură penală, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, la propunerea procurorului, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de cameră preliminară, la propunerea procurorului, în cursul procedurii camerei preliminare, sau de către instanţa de judecată, în cursul judecăţii în primă instanţă şi în apel, la propunerea procurorului sau din oficiu, pe baza unor rapoarte de expertiză medico-legală din care să rezulte necesitatea aplicării unor asemenea măsuri, potrivit art. 246 alin. (2), alin. (8) şi alin. (11) şi art. 248 alin. (2), alin. (5), alin. (9) şi alin. (13) din Codul de procedură penală. Punerea în executare a măsurilor de siguranţă precitate se face, potrivit art. 572 din Codul de procedură penală, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de instanţa de judecată care a luat această măsură, dispoziţiile prevăzute la art. 566-571 din acelaşi act normativ aplicându-se în mod corespunzător. 12. Curtea observă că dispoziţiile art. 245 şi art. 246 din Codul de procedură penală reglementează procedura referitoare la condiţiile de aplicare şi conţinutul măsurii de siguranţă a obligării provizorii la tratament medical a suspectului sau inculpatului, precum şi procedura de aplicare şi de ridicare a acesteia. Dispunerea faţă de suspect sau inculpat a măsurii obligării provizorii la tratament medical este condiţionată, potrivit art. 245 alin. (1) din Codul de procedură penală, de situaţia prevăzută de art. 109 alin. (1) din Codul penal, potrivit căruia, „Dacă făptuitorul, din cauza unei boli, inclusiv cea provocată de consumul cronic de alcool sau de alte substanţe psihoactive, prezintă pericol pentru societate, poate fi obligat să urmeze un tratament medical până la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol.“ Dispoziţiile art. 246 alin. (1) din Codul de procedură penală, criticate în cauză, prevăd că, în cursul urmăririi penale sau al procedurii de cameră preliminară, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi sau judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă o propunere motivată de luare faţă de inculpat a măsurii obligării provizorii la tratament medical. 13. Curtea reţine, aşadar, că dispunerea de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, respectiv de judecătorul de cameră preliminară a măsurii obligării provizorii la tratament medical, în cursul urmăririi penale, respectiv al procedurii de cameră preliminară, este condiţionată de formularea şi înaintarea unei propuneri motivate de către procuror. Pe de altă parte, Curtea reţine că la judecata în primă instanţă şi în apel, măsura poate fi dispusă la cererea procurorului sau de instanţa de judecată, din oficiu [art. 246 alin. (11) din Codul de procedură penală]. În aceste condiţii, Curtea constată că, în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (1) potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, pe tot parcursul procesului penal, inclusiv în faza de urmărire penală, competenţa de a dispune luarea măsurii de siguranţă a obligării provizorii la tratament medical aparţine judecătorului. Competenţa exclusivă a judecătorului de luare a măsurilor de siguranţă a obligării provizorii la tratament medical şi a internării medicale provizorii a fost definitiv stabilită în anul 2003, în acest sens fiind modificate dispoziţiile art. 162 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 prin art. I pct. 99 din Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003. 14. Aşadar, în primă instanţă şi în apel, instanţa de judecată, din oficiu, poate pune în discuţia părţilor şi poate trece la declanşarea procedurii în vederea luării măsurii obligării provizorii la tratament medical, în timp ce, în faza de urmărire penală şi în procedura de cameră preliminară, deşi competenţa de a se pronunţa asupra măsurii de siguranţă menţionate aparţine, de asemenea, judecătorului - de drepturi şi libertăţi, respectiv de cameră preliminară -, declanşarea procedurii în vederea dispunerii acesteia este condiţionată de propunerea motivată a procurorului formulată în acest sens. În prezenta cauză, judecătorul de cameră preliminară, autor al excepţiei de neconstituţionalitate, susţine, în esenţă, că excluderea posibilităţii judecătorului de cameră preliminară de a pune în discuţie, din oficiu, în procedura de cameră preliminară, dispunerea măsurii obligării provizorii la tratament medical, în condiţiile în care procurorul are posibilitatea de a învesti judecătorul cu o astfel de sesizare, echivalează cu o nesocotire a poziţiei pe care judecătorul de cameră preliminară o deţine în această fază a procesului penal, o restrângere nejustificată a competenţelor judecătorului decurgând din prevederile art. 126 alin. (1) din Constituţie. 15. Examinând normele procesual penale ale art. 246 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la critica formulată, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate invocată este neîntemeiată. 16. Cât priveşte situaţia persoanelor care din cauza unei boli, inclusiv cea provocată de consumul cronic de alcool sau de alte substanţe psihoactive, prezintă pericol pentru societate, Curtea a constatat, în Decizia nr. 25 din 19 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 26 aprilie 2017, că „acestea pot prezenta o suită de afecţiuni ale căror simptome pot genera un comportament de natură a afecta atât propria viaţă, precum şi pe cea a altora, cât şi aspecte ce ţin de ordinea publică sau bunele moravuri. Prin urmare, prin forţa împrejurărilor, situaţia acestor persoane care nu sunt în stare să înţeleagă semnificaţia şi consecinţele comportamentului lor impune cu stringenţă luarea măsurilor legale referitoare la aplicarea unui tratament medical adecvat în aşa fel încât să fie înlăturate orice riscuri iminente ce implică posibile vătămări fizice pentru sine ori pentru alte persoane, precum şi distrugeri de bunuri materiale importante.“ (paragraful 19). Obligarea provizorie la tratament medical nu este o pedeapsă în sensul legii penale, dispunerea acestei măsuri de siguranţă este reclamată de existenţa unei stări de pericol pentru societate care nu ar putea fi înlăturată altfel decât prin obligarea suspectului/ inculpatului de a urma, în mod regulat, tratamentul medical prescris de un medic de specialitate, până la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări (paragraful 20). Caracterul provizoriu al unei astfel de măsuri se deduce din faptul că aceasta este dispusă pe parcursul procedurilor judiciare (în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi/sau în cursul judecăţii) prin convertirea măsurii de siguranţă reglementată de art. 108 lit. a) din Codul penal într-o măsură procesuală a cărei subzistenţă sub o astfel de identitate se încheie odată cu pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti - potrivit art. 404 alin. (4) lit. d) din Codul de procedură penală dispozitivul hotărârii trebuie să cuprindă şi cele hotărâte cu privire la măsurile de siguranţă. Aceasta nu înseamnă că, în mod automat, dispunerea obligării la tratament medical se întinde până la finalizarea procesului, întrucât menţinerea ei este indisolubil legată de însănătoşire ori de obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol. Totodată, măsura obligării provizorii la tratament medical va fi dispusă după ce, în prealabil, a fost efectuată o expertiză medico-legală, cu citarea suspectului/ inculpatului şi numai în prezenţa avocatului ales sau numit din oficiu. Persoana supusă măsurii are dreptul ca, la soluţionarea unei astfel de propuneri, să fie asistată şi de către un medic desemnat de aceasta care poate prezenta concluzii şi care poate participa la alcătuirea planului terapeutic. În cazul în care a intervenit însănătoşirea ori o ameliorare a stării de sănătate care înlătură starea de pericol, măsura provizorie a obligării la tratament medical poate fi ridicată la sesizarea procurorului ori a medicului de specialitate sau la cererea suspectului/ inculpatului ori a unui membru de familie al acestuia. 17. Totodată, Curtea a constatat, în aceeaşi decizie, precitată, că măsura obligării la tratament medical este o măsură procesuală provizorie, iar nu o sancţiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale, neavând aşadar caracter punitiv, ci eminamente preventiv. 18. Având în vedere cele arătate, Curtea reţine că, în faza de urmărire penală, faţă de poziţia procurorului, de principal actor al urmăririi penale, este justificată soluţia legislativă potrivit căreia declanşarea procedurii de luare a măsurii obligării provizorii la tratament medical este subordonată formulării şi înaintării judecătorului de drepturi şi libertăţi a unei propuneri motivate, în această fază procesuală procurorul având competenţa de efectuare sau, după caz, de supraveghere a urmăririi penale şi de apreciere în acest sens. Cu alte cuvinte, reglementarea posibilităţii de a se ajunge la dispunerea de către judecătorul de drepturi şi libertăţi a măsurii obligării provizorii la tratament medical doar ca urmare a formulării şi înaintării de către procuror a unei propuneri motivate în acest sens, în faza de urmărire penală, apare ca firească, având în vedere faptul că, potrivit art. 300 din Codul de procedură penală, acest din urmă organ judiciar conduce activitatea de urmărire penală în general. Aceeaşi raţiune este valabilă şi în cazul reglementării dispoziţiilor art. 246 alin. (13), potrivit cărora „În cazul în care dispune o soluţie de netrimitere în judecată, procurorul sesizează judecătorul de cameră preliminară pentru confirmarea ori, după caz, înlocuirea sau încetarea măsurii.[...]“, în condiţiile în care prevederile art. 315 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală stabilesc că „Ordonanţa de clasare cuprinde menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), precum şi dispoziţii privind: [...] e) sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de luare ori, după caz, de confirmare, de înlocuire sau de încetare a măsurilor de siguranţă prevăzute de art. 109 sau 110 din Codul penal, dispoziţiile art. 246 alin. (13) aplicându-se în mod corespunzător;“. În acest sens a dispus şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, cu referire la măsura internării medicale provizorii, prin Decizia nr. 13 din 18 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2008, privind examinarea recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 162 din Codul de procedură penală [din 1968], cu referire la art. 114 din Codul penal [din 1969], în cazul scoaterii de sub urmărire penală a învinuitului sau inculpatului, pe motiv de iresponsabilitate, fără ca procurorul să fi dispus faţă de acesta, în cursul urmăririi penale, luarea în mod provizoriu a măsurii internării medicale, în care a decis că „În cazul în care procurorul a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului sau inculpatului, pe motiv de iresponsabilitate, iar faţă de acesta, în cursul urmăririi penale, nu a fost luată în mod provizoriu măsura internării medicale, această măsură se dispune de instanţa de judecată, la sesizarea procurorului“, întrucât, „chiar în cazul netrimiterii în judecată a făptuitorului, obligaţia şi dreptul procurorului de a reacţiona împotriva stărilor de pericol pe care legea înţelege şi vrea să le combată îi impun să sesizeze instanţa în vederea luării în mod provizoriu a măsurii internării medicale a învinuitului sau inculpatului faţă de care sa dispus scoaterea de sub urmărire penală pe motiv de iresponsabilitate“. 19. Totodată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de inculpat şi că acesta răspunde penal, potrivit art. 327 lit. a) din Codul de procedură penală, procurorul emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată. Trimiterea în judecată a inculpatului constituie o etapă procesuală a fazei urmăririi penale, încheie această fază procesuală şi precedă şi declanşează faza procesuală a camerei preliminare. Odată cu epuizarea urmăririi penale, prin trimiterea în judecată, are loc atât sesizarea judecătorului de cameră preliminară, cât şi dezînvestirea procurorului din calitatea de organ de urmărire penală. După trimiterea în judecată a inculpatului, judecătorul de cameră preliminară îşi va exercita atribuţiile stabilite în art. 342 din Codul de procedură penală, rechizitoriul constituind, potrivit art. 329 din acelaşi act normativ, actul de sesizare a instanţei de judecată. Prevederile art. 246 alin. (1) din Codul de procedură penală subordonează luarea de către judecătorul de cameră preliminară, în cursul procedurii de cameră preliminară, a măsurii obligării provizorii la tratament medical faţă de inculpat, de formularea şi înaintarea de către procuror a unei propuneri motivate în acest sens, deşi a intervenit transferul de competenţă funcţională de la organul de urmărire penală către instanţa de judecată. Curtea constată însă că soluţia legislativă este justificată, având în vedere că legiuitorul constituant a înţeles să confere procurorului un rol determinat în reprezentarea intereselor generale ale societăţii, potrivit art. 131 alin. (1) din Legea fundamentală. În acest sens, se reaminteşte că măsura obligării provizorii la tratament medical se poate dispune împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, măsura de siguranţă având caracter preventiv, fiind, totodată, condiţionată de existenţa pericolului pentru societate. Aşadar, măsura de siguranţă a obligării provizorii la tratament medical este reclamată de existenţa unei stări de pericol pentru societate ce nu ar putea fi înlăturată decât prin obligarea inculpatului să urmeze un tratament medical până la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol. Aşa încât, câtă vreme crearea stării de pericol social rezultă din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, Curtea reţine că măsura de siguranţă a obligării provizorii la tratament medical trebuie dispusă fără întârziere, oricare ar fi stadiul procesului penal. Potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Constituţie, libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile. Însă, în acord cu art. 22 alin. (1) şi art. 26 alin. (2) din Legea fundamentală, dreptul la integritatea fizică şi psihică este garantat, orice persoană fizică având dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri. Măsurile de siguranţă, inclusiv măsura obligării provizorii la tratament medical, sunt măsuri de constrângere cu caracter preventiv care au ca scop înlăturarea unei stări de pericol generatoare de fapte prevăzute de legea penală. Măsura obligării provizorii la tratament medical are drept scop înlăturarea unui potenţial pericol pentru societate, însă are, totodată, şi un pronunţat caracter de protejare a inculpatului, fiind dispusă şi în interesul celui care a intrat în conflict cu legea penală (în acelaşi sens, Decizia nr. 25 din 19 ianuarie 2017, precitată, paragraful 19). 20. Curtea constată, totodată, că legiuitorul, prin edictarea normelor procesual penale criticate, şi-a exercitat competenţa constituţională consacrată de art. 61 din Legea fundamentală, ţinând cont de specificul măsurilor cu caracter medical instituite în procesul penal - măsuri procesuale cu caracter provizoriu - şi de scopul pentru care acestea sunt dispuse, respectiv de a înlătura pericolul pentru societate, prin aceasta nefiind adusă atingere dispoziţiilor constituţionale invocate de autoare. 21. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată din oficiu de judecătorul de cameră preliminară în Dosarul nr. 27.903/3/2017/a1.8 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 246 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 16 aprilie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
