Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel-Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana-Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Răzvan Horaţiu Radu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin. (4) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de procuror în Dosarul nr. 30.431/3/2017 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.646D/2017. 2. La apelul nominal se prezintă personal partea Gheorghe Baicu. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul părţii prezente, care menţionează că nu are nimic de adăugat faţă de cele arătate de autorul excepţiei. 4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât problema ridicată de autorul acesteia, şi anume reglementarea posibilităţii schimbării încadrării juridice a faptei după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, nu poate fi rezolvată prin intermediul excepţiei de neconstituţionalitate. Consideră că, în acest caz, soluţia aparţine exclusiv legiuitorului, care nu a prevăzut o asemenea ipoteză, având în vedere faptul că sunt extrem de rare situaţiile în care rezultatul final al unei infracţiuni progresive se produce ulterior condamnării definitive a autorului faptei, adică la un interval foarte mare de timp. Totodată, arată că scopul instituţiei revizuirii este îndreptarea unor erori judiciare, or, în speţă, nu există o astfel de eroare, întrucât hotărârea de condamnare conţine adevărul de la momentul judecăţii. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 5. Prin Sentinţa penală nr. 1.715 din 6 septembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 30.431/3/2017, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin. (4) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de procuror cu ocazia verificării admisibilităţii în principiu a unei cereri de revizuire. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, procurorul, autor al acesteia, susţine, în esenţă, că textul de lege criticat încalcă principiile constituţionale privind valorile statului de drept, egalitatea în drepturi, accesul liber la justiţie, dreptul la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică, precum şi rolul Ministerului Public, în măsura în care se interpretează în sensul că, în cazul infracţiunilor progresive, împrejurările noi nu pot conduce la revizuirea hotărârii definitive de condamnare sub aspectul schimbării încadrării juridice raportat la rezultatul final al faptei produs ulterior rămânerii definitive a respectivei hotărâri. Consideră că, drept urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 2 din 17 ianuarie 2017, se poate formula cerere de revizuire în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală şi în defavoarea persoanei condamnate. Arată că, în jurisprudenţă şi în doctrină, s-a apreciat că dispoziţiile art. 453 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală consacră menţinerea sistemului revizuirii totale cu privire la motivul prevăzut la alin. (1) lit. a) din acelaşi articol, aceasta însemnând că faptele sau împrejurările ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei trebuie să conducă la o soluţie opusă celei pronunţate prin hotărârea a cărei revizuire se cere. În acest sens, în aplicarea dispoziţiilor art. 394 alin. (2) din Codul de procedură penală din 1968, instanţele au reţinut că, în cazul unei condamnări, cererea de revizuire întemeiată pe descoperirea de fapte sau împrejurări noi trebuie să urmărească achitarea condamnatului, iar nu menţinerea condamnării cu modificarea încadrării juridice (Decizia nr. 853/2002 a Curţii Supreme de Justiţie - Secţia penală). Autorul excepţiei apreciază că o astfel de interpretare adaugă la textul de lege criticat condiţii suplimentare, având în vedere faptul că dispoziţiile art. 453 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală se referă la netemeinicie, fără a condiţiona ca aceasta să fie totală. Consideră că netemeinicia hotărârii este o noţiune care implică şi netemeinicia încadrării juridice reţinute. Astfel, dacă prima instanţă pronunţă condamnarea inculpatului pentru tentativă la săvârşirea infracţiunii de omor, iar în timpul judecării apelului intervine decesul persoanei vătămate, instanţa de apel desfiinţează hotărârea pronunţată, pentru motivul că aceasta este netemeinică. Apreciază că, atât timp cât poate fi revizuită o hotărâre definitivă de achitare, cu atât mai mult poate fi revizuită o hotărâre definitivă de condamnare în sensul schimbării încadrării juridice a faptei şi al majorării pedepsei. Arată că „infracţiunile progresive sunt definite în doctrină ca fiind acele infracţiuni al căror element material se amplifică treptat, fie ca urmare a unor procese interne autonome, fie prin adăugarea altor acte materiale, amplificarea având loc fără intervenţia autorului“. Existenţa infracţiunii progresive este recunoscută de noul Cod penal, care stabileşte reguli speciale cu privire la aceasta referitor la instituţia prescripţiei răspunderii penale. Această formă a unităţii legale de infracţiune se întâlneşte în principal la infracţiunile contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii. În cazul acestor infracţiuni există posibilitatea ca, după pronunţarea unei hotărâri definitive, să survină o urmare care, generată de aceeaşi acţiune sau inacţiune, atribuie faptei o încadrare juridică mai gravă, influenţând în acelaşi timp şi drepturile părţii civile. Astfel, decesul victimei conduce la schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de lovire sau alte violenţe în cea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, din vătămare corporală din culpă în ucidere din culpă, din tentativă de omor în omor. Procurorul, în calitate de autor al excepţiei, consideră că în asemenea situaţii survenite după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare care a avut ca obiect infracţiunea mai puţin gravă ar trebui să fie incident cazul de revizuire prevăzut de dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală referitor la descoperirea de fapte sau împrejurări noi, care nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei. Interpretarea dată dispoziţiilor art. 453 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală - potrivit căreia împrejurările noi trebuie să conducă la o soluţie opusă celei pronunţate prin hotărârea a cărei revizuire se cere - conduce însă la imposibilitatea revizuirii hotărârii de condamnare cu scopul de a obţine doar o schimbare de încadrare juridică a faptei. Susţine că, în condiţiile în care Codul de procedură penală nu prevede niciun alt remediu eficient pentru situaţia menţionată, interpretarea criticată duce la încălcarea liberului acces la justiţie şi a dreptului la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică, consacrate de prevederile art. 21 alin. (2) şi ale art. 22 alin. (1) din Constituţie. Totodată, apreciază că o astfel de interpretare aduce atingere şi prevederilor art. 1 alin. (3) şi ale art. 131 din Legea fundamentală, întrucât nu asigură un just echilibru între principiul autorităţii de lucru judecat şi interesul general al societăţii referitor la tragerea la răspundere penală a autorilor infracţiunilor, interes ce impune ca, atunci când există împrejurări ce dovedesc netemeinicia hotărârii definitive de condamnare sub aspectul încadrării juridice a unei fapte cu rezultat progresiv, procurorul şi partea civilă să poată obţine revizuirea hotărârii definitive şi condamnarea autorului faptei pentru rezultatul final produs de aceasta, rezultat ce reiese din împrejurări care nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei. Invocă, în acest sens, considerentele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 894 din 5 decembrie 2006, nr. 983 din 8 iulie 2010, nr. 511 din 12 decembrie 2013, nr. 641 din 11 noiembrie 2014, paragraful 51, şi nr. 336 din 30 aprilie 2015. 7. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că susţinerile autorului excepţiei vizează, în realitate, o lipsă de reglementare a infracţiunii progresive. Arată că situaţia din prezenta cauză este inedită prin raportare la împrejurarea că rezultatul final al faptei s-a produs după o perioadă destul de lungă de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. În mod obişnuit, rezultatul încetează să se amplifice până la terminarea urmăririi penale sau, in extremis, înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare. Consideră că nu există discriminare între părţile civile care nu pot ataca o hotărâre de condamnare în cazul amplificării rezultatului acţiunii inculpatului ulterior rămânerii definitive a acelei hotărâri şi părţile civile care pot ataca o hotărâre de încetare a procesului penal sau de achitare în aceeaşi situaţie, astfel cum susţine procurorul, autor al excepţiei. Arată că, potrivit prevederilor art. 27 alin. (6) din Codul de procedură penală, persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce acţiune la instanţa civilă pentru repararea prejudiciului născut ori descoperit după constituirea ca parte civilă. Menţionează că dispoziţiile art. 453 din Codul de procedură penală stabilesc cazurile de revizuire numai cu privire la latura penală, latura civilă a hotărârii judecătoreşti putând fi revizuită numai în faţa instanţei civile, potrivit Codului de procedură civilă. Instanţa de judecată subliniază, de altfel, că întreaga cerere de revizuire, inclusiv cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, se întemeiază pe interpretarea în mod eronat a sintagmei „fapte sau împrejurări noi“, înţeleasă ca desemnând fapte sau împrejurări survenite ulterior soluţionării definitive a cauzei. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă. Arată, astfel, că autorul excepţiei tinde ca prin decizia ce va fi pronunţată de Curtea Constituţională să fie adăugat la lege un caz de revizuire întemeiat pe apariţia unor împrejurări noi, ulterioare pronunţării unei hotărâri definitive de condamnare. Or, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului (Decizia Curţii Constituţionale nr. 229 din 21 aprilie 2005). Totodată, consideră că autorul excepţiei este nemulţumit, în realitate, de modul de interpretare şi de aplicare de către instanţa de judecată a textului de lege criticat, aspecte ce nu intră însă sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de către Curte, ci sunt de competenţa instanţei de judecată învestite cu soluţionarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. A răspunde criticilor autorului excepţiei în această situaţie ar însemna o ingerinţă a Curţii Constituţionale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituţie, potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege (Decizia Curţii Constituţionale nr. 793 din 15 decembrie 2016). 10. Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin. (4) din Codul de procedură penală este inadmisibilă. Menţionează, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 2 din 17 ianuarie 2017. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 453 alin. (4) din Codul de procedură penală. Din notele scrise ale autorului excepţiei, depuse în motivarea criticii, reiese însă că aceasta priveşte numai dispoziţiile art. 453 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală. Prin urmare, Curtea se va pronunţa numai asupra dispoziţiilor art. 453 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală, modificate prin prevederile art. 102 pct. 272 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Textul de lege criticat are următorul cuprins: „(4) Cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) constituie motiv de revizuire dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal, [...].“ Dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală prevăd că: „(1) Revizuirea hotărârilor judecătoreşti definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când: a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză;“. Prin Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 5 mai 2017, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat, printre altele, că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 453 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală, care exclude posibilitatea revizuirii hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), este neconstituţională. 14. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, procurorul, autor al excepţiei, invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind valorile statului de drept, ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (2) privind accesul liber la justiţie, ale art. 22 alin. (1) referitor la dreptul la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică şi ale art. 131 privind rolul Ministerului Public. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că procurorul, autor al excepţiei, nu formulează o veritabilă critică de neconstituţionalitate, ci solicită completarea dispoziţiilor de lege criticate, în sensul ca, în cazul infracţiunilor progresive, să prevadă posibilitatea unei aşa-zise „revizuiri“ a hotărârii de condamnare sub aspectul schimbării încadrării juridice a faptei raportat la rezultatul final al acesteia, rezultat care se produce ulterior rămânerii definitive a respectivei hotărâri. O asemenea solicitare nu intră însă în competenţa de soluţionare a Curţii Constituţionale, care, conform prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 188 din 31 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 12 iunie 2015, paragraful 14, Decizia nr. 609 din 28 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 881 din 9 noiembrie 2017, paragraful 15, şi Decizia nr. 824 din 12 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 10 martie 2020, paragraful 13). 16. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de procuror în Dosarul nr. 30.431/3/2017 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 4 iunie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Oana-Cristina Puică ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
