Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. III din Legea nr. 240/2019 privind abrogarea Legii nr. 169/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, precum şi pentru modificarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepţie ridicată de Răzvan-Mihail Bumbu în Dosarul nr. 166/89/2020 al Tribunalului Vaslui - Secţia penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 337D/2020. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Preşedintele dispune să se facă apelul şi în dosarele nr. 1.001D/2020, nr. 1.452D/2020, nr. 1.951D/2020, nr. 932D/2021, nr. 1.009D/2021, nr. 1.873D/2021, nr. 2.663D/2021, nr. 2.683D/2021 şi nr. 408D/2022, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II pct. 2 şi ale art. III din acelaşi act normativ, excepţii ridicate de Onişor Petrică Cârcu în Dosarul nr. 2.006/190/2020/a1 al Tribunalului Bistriţa-Năsăud - Secţia penală, de Teodor Coman în Dosarul nr. 313/302/2020 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală, de Sorin Blejnar în Dosarul nr. 2.456/93/2020 al Tribunalului Ilfov - Secţia penală, de Loredan George Grecică în Dosarul nr. 2.849/302/2021 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti - Secţia I penală, de Vasile Nistor în Dosarul nr. 1.119/325/2021 al Tribunalului Timiş - Secţia penală, de Moisin Alen Daniel în Dosarul nr. 1.162/175/2021/a1 al Judecătoriei Aiud, de Ioan Dumitru Mironescu în Dosarul nr. 94/45/2021 al Curţii de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, de Karacsony Andraş în Dosarul nr. 1.936/235/2021 al Tribunalului Cluj - Secţia penală şi de Kallos Lorand Albert în Dosarul nr. 4.224/111/2021 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori. 4. La apelul nominal răspund autorul excepţiei Loredan George Grecică, personal, iar pentru Sorin Blejnar, domnul avocat Bogdan Micu, având împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. În Dosarul nr. 1.452D/2020, magistratul-asistent referă asupra concluziilor scrise depuse la dosar de către autorul excepţiei, Loredan George Grecică, prin care se solicită admiterea acesteia. În Dosarul nr. 932D/2021, magistratul-asistent referă asupra cererilor depuse la dosar de către autorul excepţiei, prin care acesta solicită înştiinţarea penitenciarului cu privire la termenul de judecată, precum şi asistarea în faţa instanţei de contencios constituţional de către sora sa. În ceea ce priveşte înştiinţarea penitenciarului cu privire la termenul de judecată, magistratul-asistent învederează faptul că a fost realizată procedura de citare cu autorul excepţiei la locul de deţinere al acestuia. În ceea ce priveşte asistarea autorului excepţiei de către sora sa se constată că acesta, prezent personal la şedinţă, doreşte să îşi susţină personal excepţia de neconstituţionalitate. În Dosarul nr. 2.663D/2021, magistratul-asistent referă asupra cererii depuse la dosar de către autorul excepţiei, prin care acesta solicită judecarea în lipsă. 5. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor. Avocatul prezent în Dosarul nr. 1.951D/2020, autorul excepţiei Loredan George Grecică, prezent personal în Dosarul nr. 932D/2021, şi reprezentanta Ministerului Public sunt de acord cu conexarea dosarelor. Curtea, având în vedere obiectul cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea dosarelor nr. 1.001D/2020, nr. 1.452D/2020, nr. 1.951D/2020, nr. 932D/2021, nr. 1.009D/2021, nr. 1.873D/2021, nr. 2.663D/2021, nr. 2.683D/2021 şi nr. 408D/2022 la Dosarul nr. 337D/2020, care a fost primul înregistrat. 6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul avocatului prezent, care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate. Arată că dispoziţiile criticate încalcă prevederile constituţionale care reglementează principiul aplicării legii penale mai favorabile. Susţine că prin dispoziţiile care reglementează recursul compensatoriu se legiferează o cauză de micşorare a pedepsei, acestea intrând în categoria dispoziţiilor de drept penal substanţial. Prevederile din legea privind executarea pedepselor pot conţine atât dispoziţii de drept substanţial, cât şi dispoziţii de procedură. Apreciază că dispoziţiile anterior menţionate nu pot avea caracter temporar, deoarece situaţia care a determinat adoptarea lor, constatată şi prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu a încetat la data abrogării recursului compensatoriu. Aşa fiind, dispoziţiile care reglementează recursul compensatoriu sunt dispoziţii de drept penal substanţial a căror aplicabilitate nu poate fi restrânsă la o anumită perioadă de timp, fără încălcarea principiului aplicării legii penale mai favorabile. 7. Având cuvântul, domnul Loredan George Grecică, prezent personal, solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate. Susţine că adoptarea Legii nr. 240/2019 s-a bazat, potrivit susţinerilor legiuitorului delegat, pe recrudescenţa fenomenului infracţional, pe existenţa recidivei şi a faptelor săvârşite cu violenţă. Susţine că motivele care au stat la baza adoptării Legii nr. 169/2017 şi a Legii nr. 240/2019 sunt diferite, ceea ce determină crearea unei discriminări. Arată că dispoziţiile criticate încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 16, 20, 22 şi 34 din Constituţie. Susţine că un act normativ nu trebuie adoptat doar având în vedere acele persoane liberate condiţionat care au săvârşit fapte cu violenţă şi sunt în stare de recidivă, ci şi având în vedere acele persoane care îşi execută pedeapsa în condiţii necorespunzătoare. Depune la dosar concluzii scrise. 8. Reprezentanta Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Apreciază că soluţia de abrogare a recursului compensatoriu se încadrează în competenţa exclusivă a legiuitorului, această măsură legislativă fiind, de altfel, însoţită de dispoziţii tranzitorii care permit aplicarea textului abrogat pe perioada reglementată de Legea nr. 240/2019. Susţine că dispoziţiile care reglementează recursul compensatoriu nu reprezintă o lege penală mai favorabilă, nefiind vorba despre o dispoziţie de drept penal substanţial, ci despre dispoziţii cuprinse într-o lege care reglementează doar modul de executare a pedepselor privative de libertate, acestea fiind norme de drept execuţional penal. Dispoziţiile art. III din Legea nr. 240/2019 au caracter de lege interpretativă, făcând corp comun cu reglementarea la care se referă, respectând exigenţele de claritate. Nici chestiunile ce ţin de justificarea şi oportunitatea modificărilor legislative şi nici renunţarea de către legiuitor la anumite proceduri nu pot face obiectul controlului de constituţionalitate, atât timp cât nu se aduce atingere directă unui drept fundamental. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie nu impune statului adoptarea unei anumite măsuri, ci conferă acestuia un drept, o opţiune de a alege dintre mijloacele adecvate. Lipsa unor măsuri agreate de către autorii excepţiei, cum este recursul compensatoriu, permite condamnatului introducerea unei acţiuni în răspundere delictuală. 9. Având cuvântul în replică, domnul Loredan George Grecică susţine că drepturile constituţionale încălcate prin dispoziţiile de lege criticate sunt dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, precum şi dreptul la ocrotirea sănătăţii. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele: 10. Prin Încheierea din 12 februarie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 166/89/2020, Tribunalul Vaslui - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. III din Legea nr. 240/2019 privind abrogarea Legii nr. 169/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, precum şi pentru modificarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepţie ridicată de Răzvan-Mihail Bumbu cu ocazia soluţionării unei contestaţii la executare. 11. Prin Încheierea penală nr. 120/C din 18 iunie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 2.006/190/2020/a1, Tribunalul Bistriţa-Năsăud - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. III din Legea nr. 240/2019 cu referire la art. II pct. 2 din acelaşi act normativ, excepţie ridicată de Onişor Petrică Cârcu cu ocazia soluţionării unei contestaţii la executare. 12. Prin Încheierea din 18 iunie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 313/302/2020, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II pct. 2 şi ale art. III din Legea nr. 240/2019, excepţie ridicată de Teodor Coman cu ocazia soluţionării unei contestaţii la executare. 13. Prin Sentinţa penală nr. 179 din 16 octombrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 2.456/93/2020, Tribunalul Ilfov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. III din Legea nr. 240/2019, excepţie ridicată de Sorin Blejnar cu ocazia soluţionării unei contestaţii la executare. 14. Prin Sentinţa penală nr. 522 din 2 martie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 2.849/302/2021, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II pct. 2 şi ale art. III din Legea nr. 240/2019, excepţie ridicată de Loredan George Grecică cu ocazia soluţionării unei contestaţii la executare. 15. Prin Decizia penală nr. 262/CONT din 8 martie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 1.119/325/2021, Tribunalul Timiş - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II pct. 2 şi ale art. III din Legea nr. 240/2019, excepţie ridicată de Vasile Nistor cu ocazia soluţionării unei contestaţii la executare. 16. Prin Încheierea penală nr. 50 din 5 mai 2021, pronunţată în Dosarul nr. 1.162/175/2021/a1, Judecătoria Aiud a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. III din Legea nr. 240/2019, excepţie ridicată de Moisin Alen Daniel, cu ocazia soluţionării unei cereri prin care s-a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013. 17. Prin Încheierea din 16 martie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 94/45/2021, Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. III din Legea nr. 240/2019, excepţie ridicată de Ioan Dumitru Mironescu cu ocazia soluţionării unei contestaţii la executare. 18. Prin Încheierea din 22 iulie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 1.936/235/2021, Tribunalul Cluj - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. III din Legea nr. 240/2019, excepţie ridicată de Karacsony Andraş cu ocazia soluţionării unei contestaţii la executare. 19. Prin Decizia penală nr. 9/C/2022 din 10 februarie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 4.224/111/2021, Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II pct. 2 şi ale art. III din Legea nr. 240/2019, excepţie ridicată de Kallos Lorand Albert cu ocazia soluţionării unei contestaţii la executare. 20. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin că abrogarea art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 s-a realizat cu încălcarea normelor de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Referitor la dispoziţiile art. III din Legea nr. 240/2019 arată că acestea sunt lipsite de claritate şi previzibilitate în ceea ce priveşte stabilirea beneficiarilor cărora li se poate aplica art. 55^1 din Legea nr. 254/2013. Dispoziţiile art. III din Legea nr. 240/2019 şi cele ale art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 nu pot fi aplicate în mod arbitrar prin stabilirea unei categorii de deţinuţi care nu pot beneficia de măsuri compensatorii în considerarea executării pedepsei privative de libertate în condiţii necorespunzătoare. 21. În continuare, invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la standardele de claritate şi predictibilitate a legii, spre exemplu, Decizia nr. 562 din 19 septembrie 2017, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011 şi Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012. Susţin că legiuitorului îi revine obligaţia ca, în actul de legiferare, indiferent de domeniul în care îşi exercită această competenţă constituţională, să dea dovadă de o atenţie sporită în respectarea principiului clarităţii şi previzibilităţii legii. Or, modul de reglementare a art. III din Legea nr. 240/2019 nu răspunde cerinţelor privind claritatea, precizia şi previzibilitatea normei juridice, întrucât în conţinutul său cuprinde o soluţie normativă contradictorie în ceea ce priveşte aplicarea legii penale mai favorabile, de natură să genereze un tratament juridic diferenţiat şi să conducă la o discriminare pentru persoanele condamnate la momente diferite, care execută pedeapsa în aceleaşi condiţii necorespunzătoare. 22. Invocă Decizia nr. 8 din 11 martie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, şi Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, apreciind că dispoziţiile privind recursul compensatoriu nu se referă doar la executarea pedepsei aplicate, ci au totodată un impact decisiv asupra întinderii „pedepsei“ în sensul art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Susţin că se poate remarca intenţia legiuitorului de a califica dispoziţiile art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 ca norme de drept substanţial care determină aplicarea legii penale mai favorabile. Deşi legiuitorul recunoaşte caracterul de lege penală mai favorabilă al dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, limitează aplicarea acestora pe o anumită perioadă. 23. Astfel, art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 reprezintă o dispoziţie de drept penal substanţial ce reclamă aplicarea principiului legii penale mai favorabile. Susţin că legiuitorul nu poate limita aplicarea legii penale mai favorabile, contrar prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie. Arată că dispoziţiile art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, fiind o normă de drept penal material, care constituie lege penală mai favorabilă, trebuie să se aplice tuturor persoanelor al căror proces penal (de la săvârşirea faptei până la executarea pedepsei) a coexistat cu norma penală în activitate. Susţin că dispoziţia criticată reglementează o soluţie normativă contradictorie în ceea ce priveşte aplicarea legii penale mai favorabile, de natură să genereze un tratament juridic diferenţiat şi să conducă la o discriminare pentru persoanele condamnate la momente diferite, care execută pedeapsa în condiţii necorespunzătoare. Apreciază că dispoziţiile art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 au caracterul unei legi penale mai favorabile, astfel încât ar trebui să se aplice prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie. 24. Arată că, prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, Curtea Constituţională a stabilit o serie de criterii ce trebuie îndeplinite pentru ca o lege să fie considerată lege penală substanţială. Apreciază că, aplicând aceste criterii în cauza de faţă, rezultă că dispoziţiile art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 sunt dispoziţii de drept material, a căror aplicare nu ar trebui restricţionată pe o anumită perioadă, potrivit art. III din Legea nr. 240/2019. Totodată, arată că nu ne aflăm în prezenţa unei legi temporare, nefiind incidente dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Codul penal. Faţă de natura juridică a dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 apreciază că norma tranzitorie din Legea nr. 240/2019 cuprinde o soluţie contradictorie, de natură să creeze un tratament discriminatoriu. Mai mult, dispoziţiile art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, reprezentând legea penală mai favorabilă, trebuie să ultraactiveze, aplicându-se şi după ieşirea din vigoare a normei. Aşadar, susţin că dispoziţiile art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 reprezintă legea penală mai favorabilă, aceasta trebuind să ultraactiveze, aplicându-se, chiar şi după ieşirea sa din vigoare, tuturor persoanelor care au comis fapte penale, condamnate şi încarcerate în perioada de activitate a legii. Soluţia legislativă care stabileşte o dată-limită până la care se acordă beneficiul recursului compensatoriu, fără o raportare obiectivă la data săvârşirii faptelor sau la data condamnării/încarcerării, este vădit arbitrară şi nu se justifică în mod raţional. 25. Având în vedere natura juridică a dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, apreciază că norma criticată conţine o soluţie normativă contradictorie în ceea ce priveşte aplicarea legii penale mai favorabile, de natură să genereze un tratament juridic diferenţiat şi să conducă la o discriminare pentru persoanele condamnate, încarcerate la momente diferite, care execută pedeapsa în aceleaşi condiţii necorespunzătoare. Totodată, făcând referire la expunerea de motive a Legii nr. 240/2019, apreciază că legiuitorul, la momentul adoptării acestui act normativ, nu a avut în vedere acele persoane care au săvârşit fapte penale fără violenţă şi pe cele care se află la prima infracţiune. Or, nefăcând această distincţie în cuprinsul legii, aceasta încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5). De asemenea, dispoziţiile criticate contravin prevederilor art. 16 din Constituţie, în condiţiile în care textul art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 se aplică în mod discriminatoriu, în funcţie de momentul procesual în care persoana a fost condamnată. Astfel, persoanele care au executat pedeapsa în regim de detenţie în perioada 24 iulie 2012-23 decembrie 2019 pot beneficia de o reducere substanţială a pedepsei, dar persoanele care execută pedeapsa în regim de detenţie ulterior acestei perioade nu beneficiază de aceeaşi compensaţie. 26. Susţin că, pe de o parte, este evidentă incapacitatea statului de a asigura condiţii de detenţie umane, iar, pe de altă parte, dreptul de a nu fi supus la tratamente degradante face parte din categoria drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Deşi, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, statele beneficiază de o marjă largă de apreciere în ceea ce priveşte politica penală, aceasta trebuie întotdeauna să respecte Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Or, abrogarea beneficiului recursului compensatoriu fără reglementarea altor măsuri adecvate şi efective determină încălcarea prevederilor art. 22 alin. (2) din Legea fundamentală. Se face referire la Cauza Iacov Stanciu împotriva României şi la Cauza Rezmiveş şi alţii împotriva României. 27. Apreciază că interdicţia impusă de art. 3 din Convenţie este absolută, nicio derogare de la dispoziţiile sale nefiind permisă. Caracterul absolut al interdicţiei instituite de acest text are importante consecinţe practice mai ales cu privire la obligaţiile ce revin statelor contractante în temeiul dispoziţiilor sale. Caracterul absolut al dreptului de a nu fi supus la tortură sau la pedepse ori tratamente inumane sau degradante interzice statelor să invoce în această materie principiul proporţionalităţii. Dacă un stat contractant ar putea invoca principiul proporţionalităţii în determinarea gravităţii minime care să conducă la aplicarea dispoziţiilor art. 3 din Convenţie, aceasta ar însemna să se admită că o atingere adusă acestui drept intangibil absolut ar putea fi declarată ca fiind produsă în conformitate cu prevederile Convenţiei. Or, de principiu, nu poate exista un scop legitim cu privire la o încălcare a dreptului de a nu fi supus la tortură sau la tratamente inumane ori degradante. 28. Tribunalul Vaslui - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Susţine că dispoziţiile art. III din Legea nr. 240/2019 sunt constituţionale, nefiind în contradicţie cu dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi ale art. 20 alin. (2) din Constituţie. Condamnatul a beneficiat de prevederile art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, ulterior, având în vedere dispoziţiile criticate, nemaiputând beneficia de recursul compensatoriu, el însă putând uza de celelalte posibilităţi legale de a fi despăgubit pentru executarea, în condiţii necorespunzătoare, a pedepsei închisorii. 29. Tribunalul Bistriţa-Năsăud - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Susţine că dispoziţiile art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 nu au caracterul unei legi penale mai favorabile, nefiind vorba în cauză despre vreo dispoziţie de drept penal material, ci despre dispoziţii cuprinse într-o lege care reglementează modul de executare a pedepselor privative de libertate. Acestea au caracter reparatoriu, iar compensarea se acordă, dacă este cazul, pentru aspecte administrative, care ţin de executarea pedepsei, şi nu pentru aspecte care ţin de condiţiile de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de aplicare a pedepselor. Dispoziţiile anterior menţionate rămân aplicabile tuturor condamnaţilor care îndeplinesc aceste condiţii, producând efecte până la momentul abrogării, şi nu se pune problema unei retroactivităţi a legii de abrogare. 30. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală susţine că în prezent nu mai există un remediu compensatoriu care să asigure o reparaţie suficientă şi adecvată pentru remedierea încălcării art. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel încât excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. 31. Tribunalul Ilfov - Secţia penală susţine că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Norma penală a cărei neconstituţionalitate se invocă este o normă ce ţine de executarea pedepselor, regimul stabilirii acesteia fiind exclusiv atributul puterii legislative, care are posibilitatea de a stabili data-limită până la care o astfel de lege este aplicabilă. 32. Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti - Secţia I penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II pct. 2 şi ale art. III din Legea nr. 240/2019 este neîntemeiată. Arată că acestea nu conţin privilegii sau discriminări în raport cu criteriile egalităţii în drepturi prevăzute în art. 4 din Constituţie. Făcând referire la Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, susţine că art. II pct. 2 şi art. III din Legea nr. 240/2019 se aplică în mod egal tuturor persoanelor care se află în ipoteza normei, fără nicio discriminare pe criterii arbitrare. Textele de lege criticate reprezintă o garanţie a principiului constituţional prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul fiind obligat ca, în activitatea de legiferare, să respecte principiul neretroactivităţii legii, cu singura excepţie permisă, cea a legii penale sau contravenţionale mai favorabile. Or, dispoziţiile criticate nu reprezintă o lege penală, ci o lege referitoare la executarea pedepselor privative de libertate, conform Legii nr. 169/2017. În acest sens, instanţa judecătorească invocă prevederile art. 1 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu denumirea marginală - normele de procedură penală şi scopul acestora -, prin care se arată că normele de procedură penală reglementează desfăşurarea procesului penal şi a altor proceduri judiciare în legătură cu o cauză penală, adică inclusiv faza de executare a pedepsei. Aşa fiind, dispoziţiile art. 55^1 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 au caracter de norme de procedură penală, în concret, norme de executare penală, ce au natura juridică a unui remediu efectiv în cazul executării pedepsei în condiţii necorespunzătoare, diferit de caracterul de norme penale de drept substanţial cu privire la care Constituţia şi Codul penal prevăd retroactivitatea, respectiv ultraactivitatea legii penale mai favorabile. 33. Tribunalul Timiş - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că dispoziţiile criticate reglementează, în mod clar, faptul că art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 se abrogă, persoanele cărora li se aplică acest articol, precum şi faptul că aceste prevederi se aplică pentru perioada cuprinsă între 24 iulie 2012 şi data intrării în vigoare a legii de abrogare, conţinutul normativ fiind aşadar suficient de clar, precis şi previzibil în aşa fel încât destinatarul acestora să îşi poată adapta conduita la exigenţele impuse de legiuitor, atât în ceea ce priveşte intrarea în vigoare a unei legi, cât şi în cazul abrogării acesteia. Arată că pe perioada în care legea a fost în vigoare, contestatorul a beneficiat de dispoziţiile acesteia referitoare la aplicarea recursului compensatoriu. 34. Judecătoria Aiud apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că abrogarea dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 şi reglementarea situaţiilor tranzitorii sunt aspecte care intră în marja de apreciere a autorităţii legiuitoare. Mai mult, Legea nr. 240/2019 prevede în mod expres faptul că beneficiul recursului compensatoriu se aplică până la intrarea sa în vigoare. De asemenea, instanţa susţine că dispoziţiile art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 sunt norme de drept execuţional penal, cărora nu li se aplică principiul legii penale mai favorabile. 35. Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că dispoziţiile criticate au rolul de a stabili câmpul de aplicare al prevederilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, ca efect direct al abrogării acestora prin art. II din Legea nr. 240/2019, fiind în deplină concordanţă cu prevederile constituţionale invocate. Materia analizată nu poate fi considerată proprie dreptului penal, fiind vorba exclusiv despre o reglementare cu privire la o anumită modalitate de reparare a prejudiciului cauzat persoanelor condamnate ca urmare a cazării acestora în condiţii necorespunzătoare, modalitate pe care legiuitorul a înţeles să o reglementeze pentru o perioadă determinată. Dispoziţiile criticate stabilesc modul în care trebuie interpretate şi aplicate în practică dispoziţiile art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, pentru evitarea oricăror controverse în acest sens. Art. III din Legea nr. 240/2019, cu caracter de lege interpretativă, ce face corp comun cu reglementarea la care se referă, nu contravine dispoziţiilor constituţionale invocate. Susţine că sunt respectate exigenţele referitoare la claritatea legii, iar chestiunile legate de justificarea şi oportunitatea modificării legislative operate nu pot face obiectul analizei instanţei constituţionale atât timp cât, printr-o astfel de modificare, nu s-a adus atingere, în mod direct, unuia dintre drepturile fundamentale ale persoanei, astfel cum acestea sunt interpretate şi aplicate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului sau de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Situaţia-premisă, care a stat la baza adoptării şi aplicării dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, a fost reprezentată de existenţa unor spaţii de cazare necorespunzătoare, situaţie care nu se află în marja de apreciere a persoanei condamnate nici la momentul pronunţării pedepsei iniţiale, nici pe parcursul executării acesteia. Altfel spus, atât timp cât administraţia locului de deţinere se achită de obligaţia de a caza persoanele condamnate în condiţii corespunzătoare, prevederile art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, care instituiau o procedură-remediu, o modalitate de a repara suferinţa cauzată prin cazarea în condiţii necorespunzătoare, nu îşi mai găsesc aplicabilitate. Împrejurarea că statul, prin schimbarea politicii sale în acest domeniu, a înţeles ulterior să renunţe la această procedură-remediu, context în care petentul păstrează integral dreptul de a se adresa instanţelor şi de a obţine despăgubiri pentru eventualul prejudiciu ce i-a fost cauzat pe perioada încarcerării, nu poate fi cenzurată prin excepţia de neconstituţionalitate invocată, aflându-se în aria de aplicare a puterii legislative. 36. Tribunalul Cluj - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 242 din 8 aprilie 2021. Considerentele deciziei care sunt obligatorii erga omnes evidenţiază că justificarea soluţiei are la bază faptul că „recursul compensatoriu“ nu constituie o lege penală mai favorabilă. Pe de altă parte, statul român are obligaţia respectării drepturilor persoanelor private de libertate şi luării unor măsuri corespunzătoare pentru a asigura o satisfacţie echitabilă în ipoteza încălcării acestor drepturi, inclusiv din perspectiva cazării în condiţii necorespunzătoare. Această obligaţie pozitivă a statului, care decurge din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu impune statului o anumită măsură, ci îi conferă un drept de opţiune în alegerea mijloacelor adecvate. Lipsa unor măsuri precum era recursul compensatoriu permite condamnatului de lege lata să introducă o acţiune în răspundere civilă delictuală. 37. Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Arată că Legea nr. 169/2017 a fost adoptată pentru a pune capăt încălcărilor constatate în mod frecvent de către Curtea de la Strasbourg în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la condiţiile din penitenciare, în special supraaglomerarea şi lipsa accesului la igienă, precum şi tratamentul necorespunzător al problemelor de sănătate. În această privinţă a fost adoptată hotărârea-pilot în Cauza Rezmiveş şi alţii împotriva României, din data de 25 aprilie 2017, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat existenţa unei probleme structurale în ceea ce priveşte suprapopularea din centrele de reţinere şi arest preventiv şi din unităţile penitenciare din România şi a confirmat, totodată, progresele înregistrate, apreciind pozitiv măsurile deja adoptate sau prognozate de către statul român pentru a contracara acest fenomen al suprapopulării. În acelaşi timp, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recomandat măsuri suplimentare din partea autorităţilor naţionale, fie de natură logistică, fie de politică penală, precum şi consolidarea, respectiv introducerea unor remedii de natură preventivă şi compensatorie, pentru situaţiile în care o persoană se confruntă cu sau a fost expusă la suprapopularea în locurile în care este sau a fost deţinută. 38. Ţinând cont că statul are nevoie de timp pentru definirea acestor măsuri suplimentare, instanţa europeană a acordat autorităţilor un termen de 6 luni de la momentul rămânerii definitive a hotărârii pentru prezentarea, în cooperare cu Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei, a unui plan de acţiune care să identifice măsurile suplimentare şi calendarul adoptării acestora. Pentru a sprijini autorităţile în acest demers, Curtea de la Strasbourg a decis suspendarea examinării cererilor aflate pe rolul său şi necomunicate încă Guvernului pentru observaţii, favorizând astfel concentrarea eforturilor pentru identificarea şi ulterior adoptarea măsurilor suplimentare. Chiar şi Curtea Constituţională a României a constatat că premisa legiferării a constituit-o jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin care instanţa europeană a constatat încălcări ale art. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care interzice în termeni categorici tortura sau tratamentele şi pedepsele inumane sau degradante, indiferent de comportamentul victimei, în legătură cu condiţiile de detenţie care au existat de-a lungul anilor în penitenciarele din România, mai ales supraaglomerarea, igiena necorespunzătoare şi lipsa asistenţei medicale corespunzătoare. De asemenea, instanţa constituţională a reţinut că obligaţiile stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în sarcina statelor semnatare ale Convenţiei reprezintă standarde minimale de protecţie cu privire la interzicerea torturii sau a tratamentelor şi pedepselor inumane sau degradante, în legătură cu condiţiile de detenţie din penitenciare, standarde pe care statele sunt obligate să le transpună în măsurile legislative sau administrative interne. Cu acelaşi prilej, Curtea Constituţională a statuat că stabilirea numărului de zile considerate efectiv executate, ca măsură compensatorie pentru fiecare perioadă de 30 de zile executate în condiţii necorespunzătoare, este un element care ţine în exclusivitate de opţiunea legiuitorului, existând libertatea de a dispune sub acest aspect pe baza unor considerente de oportunitate, apreciate în funcţie de scopul legii şi de perioada în care se estimează a fi atins acest scop. Aceleaşi argumente susţin şi opţiunea pentru perioada pentru care se acordă zile considerate executate în compensarea cazării în condiţii necorespunzătoare, care se calculează începând cu 24 iulie 2012, data pronunţării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărârii sale în Cauza Iacov Stanciu împotriva României. 39. Pe de altă parte, jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional a fost în sensul că dispoziţiile art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 sunt constituţionale. În acest sens, face referire la Decizia nr. 760 din 28 noiembrie 2019, Decizia nr. 293 din 9 iunie 2020 şi Decizia nr. 242 din 8 aprilie 2021. Totodată, invocă Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. 40. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 41. Guvernul, în punctul de vedere transmis în dosarele nr. 1.001D/2020 şi nr. 408D/2022, apreciază că dispoziţiile art. III din Legea nr. 240/2019 respectă cerinţele de claritate şi previzibilitate impuse de standardele constituţionale. Astfel, aceste norme de drept intertemporar stabilesc cu claritate că dispoziţiile privind recursul compensatoriu se aplică între 24 iulie 2012 şi 23 decembrie 2019 - data intrării în vigoare a legii -, fără a putea ultraactiva. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II pct. 2 din Legea nr. 240/2019 arată că prevederile art. 55^1 au fost introduse în Legea nr. 254/2013 prin Legea nr. 169/2017 şi reprezintă o formă de compensare pentru executarea în condiţii necorespunzătoare a pedepselor şi măsurilor privative de libertate. Precizează că instituţia recursului compensatoriu avea un rol reparatoriu, integrându-se în ansamblul reglementărilor execuţional-penale care asigură fie standarde mai bune de executare a pedepselor (spre exemplu, posibilitatea de a cumpăra şi de a primi pachete), fie o perspectivă de reintegrare socială şi menţinere a relaţiilor de familie (permisiunile de ieşire din penitenciar pentru o zi), fie o reparaţie ulterioară, cu un cuantum fix, stabilit de legiuitor pentru executarea pedepsei în condiţii improprii. 42. Arată că Legea nr. 240/2019 pentru abrogarea Legii nr. 169/2017 prevede expres în norma tranzitorie a cărei constituţionalitate se contestă (art. III) că dispoziţiile art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 îşi produc efectele pentru o perioadă determinată, respectiv 24 iulie 2012-23 decembrie 2019 (data intrării în vigoare a Legii nr. 240/2019). Prin urmare, zilele-câştig acordate deţinuţilor, în temeiul Legii nr. 169/2017, care au executat pedeapsa în condiţii necorespunzătoare rămân aplicabile, însă, după data intrării în vigoare a Legii nr. 240/2019, dispoziţiile art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 îşi încetează efectele. Legea nr. 169/2017 viza instituirea unui remediu compensatoriu pentru persoanele care execută o pedeapsă sau o măsură privativă de libertate în condiţii necorespunzătoare, actul normativ fiind adoptat în executarea Hotărârii-pilot Rezmiveş şi alţii împotriva României, pronunţată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului la 25 aprilie 2017, în vederea rezolvării problemei sistemului penitenciar din România privind condiţiile de detenţie. Art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 se referea la instituirea unui mecanism compensatoriu în cazul cazării deţinuţilor în condiţii necorespunzătoare. Astfel, la fiecare 30 de zile executate în condiţii necorespunzătoare se considerau executate suplimentar 6 zile din pedeapsa aplicată. 43. Face referire la expunerea de motive a Legii nr. 169/2017. Având în vedere scopul recursului compensatoriu - compensarea persoanelor care execută pedepse privative de libertate în condiţii necorespunzătoare -, apreciază că o astfel de compensare poate fi realizată şi pe calea unei acţiuni în justiţie de drept comun, cu precizarea că, în acest caz, întinderea reparaţiei va fi stabilită de către instanţa de judecată. În acest sens, subliniază că instanţa de la Strasbourg a apreciat că acţiunea în răspundere civilă delictuală reprezintă, din 13 ianuarie 2021, un remediu eficient pentru încălcările art. 3 din Convenţie derivând din condiţiile necorespunzătoare de detenţie (Cauza Polgar împotriva României). Aşadar, apreciază că abrogarea mecanismului compensatoriu instituit prin Legea nr. 169/2017 se încadrează în marja de apreciere a legiuitorului, reprezentând un aspect de politică legislativă. 44. Apreciază că dispoziţiile art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 sunt dispoziţii care reglementează modul de executare a pedepselor privative de libertate, aplicându-se exclusiv persoanelor aflate în executarea pedepselor şi măsurilor privative de libertate, nu şi acelor persoane care au săvârşit infracţiuni în perioada în care aceste prevederi legale au fost în vigoare, dar nu au fost condamnate încă la executarea unor pedepse privative de libertate. Aceste dispoziţii vizau o situaţie de compensare a executării pedepsei în condiţii necorespunzătoare, deci chestiuni vizând strict zona de administrare a executării pedepsei, şi nu alte aspecte de drept penal precum tragerea la răspundere penală sau pedeapsa aplicabilă. Aşadar, abrogându-se legea ce instituia mecanismul compensatoriu (Legea nr. 169/2017), prin norma tranzitorie prevăzută de Legea nr. 240/2019 s-a dat posibilitatea de a beneficia în continuare de aplicarea reducerii din pedeapsă doar acelor persoane care execută pedeapsa sau măsura privativă de libertate într-un loc de deţinere şi numai cu privire la partea din pedeapsa executată începând cu data de 24 iulie 2012 (data pronunţării Deciziei semi-pilot Iacov Stanciu împotriva României) până în momentul intrării în vigoare a Legii nr. 240/2019 pentru abrogarea Legii nr. 169/2017, respectiv 23 decembrie 2019. 45. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actele de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile avocatului prezent şi ale autorului excepţiei, prezent personal, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 46. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 47. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. II pct. 2 şi ale art. III din Legea nr. 240/2019 privind abrogarea Legii nr. 169/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, precum şi pentru modificarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1028 din 20 decembrie 2019. Dispoziţiile criticate au următorul conţinut: - Art. II pct. 2: „Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică după cum urmează: [...] 2. Articolul 55^1 se abrogă.“; – Art. III: „Prevederile art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate, a măsurilor preventive privative de libertate, minorilor care execută măsuri educative în centre de detenţie, în centre educative sau în penitenciare, respectiv minorilor care au executat pedepse în penitenciare, potrivit Legii nr. 15/1968 privind Codul penal al României, cu modificările şi completările ulterioare, şi care execută, la data intrării în vigoare a prezentei legi, măsuri educative în centre de detenţie, în aplicarea art. 21 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 289/2009 privind Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare, pentru perioada cuprinsă între 24 iulie 2012 şi data intrării în vigoare a prezentei legi.“ 48. Autorii excepţiei susţin că textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3), (4) şi (5) referitor la statul român, art. 11 referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 15 alin. (2) referitor la retroactivitatea legii penale mai favorabile, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1)-(3) referitor la accesul liber la justiţie, art. 22 alin. (1) şi (2) referitor la dreptul la viaţă şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei, art. 34 alin. (2) referitor la dreptul la ocrotirea sănătăţii, art. 52 referitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 124 referitor la înfăptuirea justiţiei, art. 126 alin. (2) referitor la instanţele judecătoreşti, art. 148 referitor la integrarea în Uniunea Europeană şi art. 154 referitor la conflictul temporal dintre legi. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 3, 6 şi 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 7 şi 8 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, precum şi ale art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. 49. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prin art. II pct. 2 din Legea nr. 240/2019 au fost abrogate dispoziţiile art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, care instituiau o procedură de compensare pentru persoanele care executau pedeapsa cu închisoarea în condiţii necorespunzătoare (recursul compensatoriu). Astfel, la calcularea pedepsei executate efectiv se avea în vedere, indiferent de regimul de executare a pedepsei, ca măsură compensatorie, şi executarea pedepsei în condiţii necorespunzătoare, caz în care, pentru fiecare perioadă de 30 de zile executate în condiţii necorespunzătoare, chiar dacă acestea nu erau consecutive, se considerau executate, suplimentar, 6 zile din pedeapsa aplicată. 50. Prin dispoziţiile art. III din Legea nr. 240/2019, legiuitorul a reglementat o dispoziţie tranzitorie, potrivit căreia prevederile art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 se aplică persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate, a măsurilor preventive privative de libertate, minorilor care execută măsuri educative în centre de detenţie, în centre educative sau în penitenciare, respectiv minorilor care au executat pedepse în penitenciare, potrivit Legii nr. 15/1968 privind Codul penal al României, cu modificările şi completările ulterioare, şi care execută, la data intrării în vigoare a Legii nr. 240/2019, măsuri educative în centre de detenţie, în aplicarea art. 21 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 289/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, cu modificările şi completările ulterioare, pentru perioada cuprinsă între 24 iulie 2012 şi data intrării în vigoare a legii. 51. Curtea reţine că, în ceea ce priveşte reglementarea recursului compensatoriu, a statuat prin Decizia nr. 515 din 5 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 596 din 25 iulie 2017, că iniţiativa legislativă a fost justificată în expunerea de motive de necesitatea soluţionării problemelor sistemului penitenciar din România privind supraaglomerarea şi condiţiile de detenţie şi are ca scop de a acorda o compensare persoanelor care execută pedepse privative de libertate în condiţii de supraaglomerare severă şi de a contribui, în acelaşi timp, la degrevarea penitenciarelor. Astfel, toate persoanele private de libertate vor avea în mod automat vocaţia de a beneficia de liberarea condiţionată, dacă îndeplinesc condiţiile stabilite în proiectul de lege (Decizia nr. 515 din 5 iulie 2017, paragraful 24). 52. Curtea a luat act de contextul juridic şi social în care legiuitorul şi-a manifestat intervenţia modificatoare a legii privind executarea pedepselor şi măsurilor privative de libertate. Instanţa constituţională a constatat că premisa legiferării a constituit-o jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin care instanţa europeană a constatat încălcări ale art. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care interzice în termeni categorici tortura sau tratamentele şi pedepsele inumane sau degradante, indiferent de comportamentul victimei, în legătură cu condiţiile de detenţie care au existat de-a lungul anilor în penitenciarele din România, mai ales supraaglomerarea, igiena necorespunzătoare şi lipsa asistenţei medicale corespunzătoare. 53. Totodată, Curtea a analizat în detaliu Hotărârea din 24 iulie 2012, pronunţată în Cauza Iacov Stanciu împotriva Românei, concluzionând că legiuitorul român a adoptat dispoziţiile art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 în considerarea vastei jurisprudenţe a Curţii Europene a Drepturilor Omului. 54. Aşa fiind, Curtea observă că prin Hotărârea din 24 iulie 2012, pronunţată în Cauza Iacov Stanciu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, deşi a constatat o încălcare a prevederilor art. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a reţinut că „nu este sarcina Curţii să stabilească ce măsuri reparatorii ar fi indicat de luat de către un stat pârât în conformitate cu obligaţiile acestuia prevăzute la art. 46 din Convenţie. Cu toate acestea, preocuparea Curţii este de a facilita eliminarea rapidă şi eficace a unei nereguli constatate în cadrul sistemului naţional pentru apărarea drepturilor omului“ (paragraful 194). De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că, „pentru a atinge o conformitate corespunzătoare cu obligaţiile care rezultă din hotărârile pronunţate anterior de Curte în cauze similare, ar trebui instituit un sistem corespunzător şi eficient de căi de atac la nivel naţional, disponibil reclamanţilor şi capabil să permită autorităţilor să se ocupe de fondul respectivului capăt de cerere întemeiat pe Convenţie şi să acorde o reparaţie corespunzătoare. Calea de atac care, conform legislaţiei româneşti, se bazează în principal pe judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, ar trebui să permită judecătorului delegat şi instanţelor interne să stopeze o situaţie declarată contrară art. 3 din Convenţie şi să acorde despăgubiri dacă se fac asemenea constatări. Referitor la legislaţia internă privind despăgubirile, aceasta trebuie să reflecte existenţa prezumţiei că respectivele condiţii de detenţie necorespunzătoare i-au cauzat persoanei afectate un prejudiciu moral. Condiţiile de detenţie necorespunzătoare nu sunt în mod obligatoriu cauzate de probleme ale sistemului penitenciarelor ca atare, ci pot fi legate de probleme mai generale ale politicii în materie penală. De asemenea, chiar şi într-o situaţie în care aspecte distincte ale condiţiilor de detenţie sunt în conformitate cu reglementările interne, efectul cumulat al acestora poate fi de aşa natură încât să constituie un tratament inuman. Aşa cum a subliniat Curtea în mod repetat, Guvernului îi revine sarcina de a-şi organiza sistemul penitenciar de aşa natură încât să asigure respectarea demnităţii deţinuţilor. Nivelul despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral de către instanţele naţionale în cazul constatării încălcării art. 3 nu trebuie să fie nerezonabil, luând în considerare reparaţiile echitabile acordate de Curte în cauze similare. Dreptul de a nu fi supus la tratamente inumane sau degradante este atât de important şi central în sistemul apărării drepturilor omului, încât autoritatea sau instanţa naţională care se ocupă de această chestiune va trebui să prezinte motive convingătoare şi serioase pentru justificarea deciziei de a acorda o despăgubire semnificativ mai mică sau de a nu acorda nicio despăgubire cu titlu de prejudiciu moral“ (paragrafele 197-199). 55. Având în vedere cele reţinute de instanţa europeană, Curtea observă că aceasta a constatat că intră în marja de apreciere a fiecărui stat stabilirea măsurilor reparatorii aplicabile în cazul executării pedepselor cu închisoarea în care se constată existenţa unei situaţii contrare art. 3 din Convenţie. 56. În acest context, Curtea reţine că a statuat, prin Decizia nr. 181 din 31 martie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 785 din 8 august 2022, paragrafele 23-25, că legiuitorul şi-a manifestat intenţia de modificare a legii privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate şi de adoptare a soluţiei legislative a compensării în cazul cazării în condiţii necorespunzătoare într-un anumit context juridic şi social. Astfel, Curtea a apreciat că soluţia de abrogare a dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 se încadrează în competenţa exclusivă a Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare, de a identifica şi edicta soluţii normative, cu respectarea exigenţelor constituţionale, în acord cu realităţile prezente ale societăţii. Deplina competenţă în ceea ce priveşte stabilirea acestor soluţii revine legiuitorului, în acest sens fiind prevederile constituţionale ale art. 126 alin. (2), potrivit cărora „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“. Curtea a observat, de asemenea, că abrogarea măsurii compensării în cazul cazării în condiţii necorespunzătoare este însoţită de reglementarea unor dispoziţii tranzitorii care permit aplicarea prevederilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 persoanelor enumerate în art. III din Legea nr. 240/2019, pentru perioada cuprinsă între 24 iulie 2012 şi 23 decembrie 2019 (data intrării în vigoare a Legii nr. 240/2019). 57. Totodată, Curtea Constituţională a observat că, potrivit de art. 55^1 alin. (6) din Legea nr. 254/2013, „dispoziţiile prezentului articol nu se aplică în cazul în care persoana a fost despăgubită pentru condiţii necorespunzătoare de detenţie, prin hotărâri definitive ale instanţelor naţionale sau ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru perioada pentru care s-au acordat despăgubiri şi a fost transferată sau mutată într-un spaţiu de detenţie având condiţii necorespunzătoare“. Cu alte cuvinte, însuşi legiuitorul recunoaşte mai multe forme de compensare pentru condiţii necorespunzătoare în cazul cazării în centrele de detenţie din România a persoanelor aflate în executarea unor pedepse privative de libertate ori a unor măsuri preventive (Decizia nr. 293 din 9 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 985 din 26 octombrie 2020, paragraful 19). 58. În continuare, în ceea ce priveşte natura juridică a dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, Curtea a apreciat că acestea nu reprezintă o normă de drept penal material, ci o normă care reglementează în materia executării pedepselor, astfel că principiul aplicării legii penale mai favorabile, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, nu poate fi aplicat prin raportare la norma de lege criticată. 59. Curtea a constatat că principiul aplicării legii penale mai favorabile ar fi temeiul stabilirii incidenţei, după dispunerea liberării condiţionate, a unei legi care modifică modalitatea de calcul al fracţiei obligatorii ce trebuie executată pentru a avea vocaţie la această măsură şi, subsecvent, recalcularea pedepsei ce se consideră executată pentru persoanele aflate în termenul de supraveghere, ceea ce înseamnă că acest principiu trebuie aplicat indiferent de motivul reducerii fracţiunii de pedeapsă. Astfel, dacă s-ar accepta interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, s-ar ajunge la situaţia în care se repun în discuţie criteriile ce au stat la baza pronunţării hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus liberarea condiţionată. Aşa fiind, pentru orice modificare legislativă survenită în ceea ce priveşte art. 96 din Legea nr. 254/2013 (referitor la partea din durata pedepsei care este considerată ca executată pe baza muncii prestate şi/sau a instruirii şcolare şi formării profesionale), favorabilă celui faţă de care s-a dispus liberarea condiţionată, ar trebui realizată o recalculare a pedepsei ce se consideră executată. Or, acest fapt ar însemna o reevaluare a înseşi hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus măsura liberării condiţionate, cu încălcarea principiului stabilităţii/securităţii raporturilor juridice. 60. Curtea Constituţională a reţinut, prin Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 6 mai 2008, că, deşi nu este în mod expres consacrat de Constituţia României, acest principiu se deduce atât din prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3), potrivit cărora România este stat de drept, democratic şi social, cât şi din preambulul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa. Referitor la acelaşi principiu, instanţa de la Strasbourg a reţinut că „unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice“ (Hotărârea din 6 iunie 2005, pronunţată în Cauza Androne împotriva României, paragraful 44; Hotărârea din 7 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99). Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că odată ce statul adoptă o soluţie, aceasta trebuie să fie pusă în aplicare cu claritate şi coerenţă rezonabile pentru a evita pe cât este posibil insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiectele de drept vizate de către măsurile de aplicare a acestei soluţii (Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunţată în Cauza Păduraru împotriva României, paragraful 92; Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunţată în Cauza Beian împotriva României, paragraful 33). În ceea ce priveşte principiul stabilităţii/securităţii raporturilor juridice din perspectiva dreptului la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că acesta „trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă preeminenţa dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată“ (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României,, paragraful 61; Hotărârea din 22 martie 2005, pronunţată în Cauza Roşca împotriva Moldovei, paragraful 24). 61. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia şi considerentele care au fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 62. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Răzvan-Mihail Bumbu în Dosarul nr. 166/89/2020 al Tribunalului Vaslui - Secţia penală, de Onişor Petrică Cârcu în Dosarul nr. 2.006/190/2020/a1 al Tribunalului Bistriţa-Năsăud - Secţia penală, de Teodor Coman în Dosarul nr. 313/302/2020 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală, de Sorin Blejnar în Dosarul nr. 2.456/93/2020 al Tribunalului Ilfov - Secţia penală, de Loredan George Grecică în Dosarul nr. 2.849/302/2021 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti - Secţia I penală, de Vasile Nistor în Dosarul nr. 1.119/325/2021 al Tribunalului Timiş - Secţia penală, de Moisin Alen Daniel în Dosarul nr. 1.162/175/2021/a1 al Judecătoriei Aiud, de Ioan Dumitru Mironescu în Dosarul nr. 94/45/2021 al Curţii de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, de Karacsony Andraş în Dosarul nr. 1.936/235/2021 al Tribunalului Cluj - Secţia penală şi de Kallos Lorand Albert în Dosarul nr. 4.224/111/2021 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că dispoziţiile art. II pct. 2 şi ale art. III din Legea nr. 240/2019 privind abrogarea Legii nr. 169/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, precum şi pentru modificarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Vaslui - Secţia penală, Tribunalului Bistriţa-Năsăud - Secţia penală, Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală, Tribunalului Ilfov - Secţia penală, Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti - Secţia I penală, Tribunalului Timiş - Secţia penală, Judecătoriei Aiud, Curţii de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, Tribunalului Cluj - Secţia penală, Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 27 aprilie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
