Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, excepţie ridicată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti - Secţia penală, din oficiu, în dosarele nr. 15.160/4/2018 şi nr. 4.759/4/2018. Excepţia formează obiectul dosarelor Curţii Constituţionale nr. 1.140D/2018 şi nr. 1.141D/2018. 2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 23 februarie 2021, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea de şedinţă din acea dată, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, Curtea, în conformitate cu dispoziţiile art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea pentru data de 16 martie 2021 şi, respectiv, 8 aprilie 2021, când a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele: 3. Prin încheierile din 9 iulie 2018, pronunţate în Dosarul nr. 15.160/4/2018 şi Dosarul nr. 4.759/4/2018, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, excepţie ridicată de instanţa judecătorească, din oficiu, cu ocazia soluţionării unor cauze penale. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa judecătorească apreciază că dispoziţiile art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept în materie penală, sunt neconstituţionale în raport cu prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5), în componenta sa referitoare la calitatea legii, şi cu cele ale art. 15 alin. (2), în componenta referitoare la securitatea raporturilor juridice. 5. Referitor la cerinţele de claritate şi previzibilitate pe care legea trebuie să le îndeplinească face referire, de exemplu, la Decizia nr. 619 din 11 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 6 din 4 ianuarie 2017, Decizia nr. 183 din 2 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 22 mai 2014, Decizia Curţii Constituţionale nr. 61 din 13 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 6 martie 2018, Decizia nr. 562 din 19 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 837 din 23 octombrie 2017, Decizia nr. 515 din 5 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 596 din 25 iulie 2017. 6. În ceea ce priveşte principiul securităţii raporturilor juridice civile, instanţa judecătorească face referire la cele statuate prin Decizia nr. 981 din 22 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 25 ianuarie 2013, Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 587 din 6 august 2014. De asemenea, invocă Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunţată în Cauza Păduraru împotriva României, paragraful 92. 7. În continuare arată că, prin Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că dispoziţiile art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 se aplică şi pedepselor executate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017, în cazul în care a fost comisă o infracţiune în termenul de încercare a liberării condiţionate din respectiva pedeapsă. Pentru a stabili în acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, în cuprinsul dispoziţiilor art. 55^1 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013, legiuitorul nu distinge, în acordarea măsurii compensatorii, între persoanele private de libertate aflate în executarea pedepsei închisorii la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017 şi persoanele liberate condiţionat şi nu limitează aplicarea dispoziţiilor art. 55^1 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013 la persoanele private de libertate aflate în executarea pedepsei închisorii la momentul intrării în vigoare a legii menţionate. 8. Or, continuând raţionamentul, rezultă că dispoziţiile art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 ar putea fi interpretate în sensul că se aplică pedepselor executate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017, chiar dacă noua infracţiune nu a fost comisă în termenul de încercare a liberării condiţionate din respectiva pedeapsă, situaţie ce poate atrage reţinerea recidivei postexecutorii, sau chiar în situaţia în care persoana condamnată (eliberată condiţionat sau la termen din penitenciar anterior intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017) nu a comis o nouă infracţiune. Această interpretare ar putea rezulta din împrejurarea că legiuitorul nu a distins, în acordarea măsurii compensatorii, între persoanele private de libertate aflate în executarea pedepsei închisorii la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017 şi persoanele liberate condiţionat sau eliberate la termen anterior intrării în vigoare a acestei legi. 9. Aşa fiind, instanţa constată că din procesul legislativ în urma căruia au fost adoptate aceste prevederi rezultă că aceste dispoziţii vizau instituţia liberării condiţionate, împrejurare ce are ca situaţie premisă faptul că prevederile urmau să se aplice persoanelor private de libertate care se aflau în executarea pedepsei la momentul intrării în vigoare a legii, precum şi persoanelor care urmează a se afla în executarea unei pedepse privative de libertate. 10. Totodată, dispoziţiile art. 55^1, introduse prin Legea nr. 169/2017, sunt reglementate în Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, având astfel caracterul unor norme de drept execuţional penal. Or, normele juridice de drept execuţional sunt de imediată aplicare şi reglementează pentru viitor relaţiile sociale privind executarea sancţiunilor de drept penal, în scopul asigurării unei influenţări educative eficiente a acelor persoane supuse executării, în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni şi al apărării ordinii de drept. 11. Dispoziţiile legale cuprinse în Legea nr. 254/2013 reglementează executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, astfel încât este în sarcina administraţiei locului de deţinere să calculeze numărul de zile compensatorii în cazul detenţiei în condiţii necorespunzătoare. În acest sens, administraţia locului de deţinere calculează zilele compensatorii în raport cu pedeapsa efectivă pe care o execută deţinutul, iar în situaţia deţinuţilor care executau o pedeapsă la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017, în mod evident, zilele compensatorii se calculează la pedeapsa aflată în curs de executare. 12. Aşadar, faţă de evoluţia procesului legislativ şi caracterul de drept execuţional penal al acestor norme ar rezulta că dispoziţiile art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 se aplică pedepselor ce se execută la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017, astfel încât nu s-ar mai pune în discuţie pedepsele executate anterior, situaţie ce ar impune calcularea zilelor compensatorii pentru aceste pedepse, cu efecte în planul instituţiilor de drept penal substanţial. Însă, prin interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, dispoziţiile art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 sunt intervertite din norme de drept execuţional penal în norme de drept substanţial, astfel încât interpretarea acestor norme ar putea conduce, în fapt, la aplicarea unei instituţii similare graţierii parţiale a pedepselor executate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017, începând cu data de 24 iulie 2012. 13. Procedând în maniera arătată prin Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, având în vedere că prevederile art. 43 alin. (1) din Codul penal raportează starea de recidivă postcondamnatorie şi la pedeapsa considerată ca executată, s-ar putea interpreta că prin diminuarea restului de pedeapsă se poate reţine starea de recidivă postexecutorie. Aceeaşi interpretare poate fi utilizată şi în cazul recidivei postexecutorii cu privire la o pedeapsă ce a fost integral executată sau considerată ca executată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017, situaţie în care, prin aplicarea dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, s-ar putea interpreta că la soluţia de condamnare urmează să fie scăzute inculpatului zilele compensatorii din pedeapsa anterioară. 14. Mai mult, mergând mai departe cu raţionamentul, s-ar putea interpreta că dispoziţiile art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal pot avea efecte inclusiv asupra instituţiei reabilitării, sens în care, în cazul pedepselor executate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017, ar putea fi considerat un alt termen ca moment de debut al termenului de reabilitare, prin scăderea zilelor considerate executate în condiţii necorespunzătoare. 15. Prin interpretarea dată se mai pune în discuţie dacă se impune calcularea zilelor compensatorii în cazul hotărârilor judecătoreşti definitive prin care s-a dispus revocarea liberării condiţionate şi s-a adăugat restul rămas de executat din pedeapsa anterioară, ipoteză în care ar trebui calculate zile compensatorii în raport cu pedeapsa din care s-a dispus liberarea condiţionată, cu efecte asupra recalculării restului rămas de executat, sens în care urmează a se aprecia dacă se aduce atingere autorităţii de lucru judecat, precum şi principiului securităţii raporturilor juridice. 16. Instanţa mai are în vedere că, prin această interpretare, în cazul persoanelor liberate condiţionat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017, delimitarea recidivei postcondamnatorii de recidiva postexecutorie se efectuează prin examinarea altor elemente decât conduita persoanei condamnate după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei închisorii. Astfel, recidiva în concret s-ar putea reţine în raport cu unitatea de penitenciar unde s-a executat pedeapsa, respectiv dacă au existat sau nu condiţii corespunzătoare de detenţie. Mai mult, delimitarea stării de recidivă ar fi lăsată la latitudinea condamnatului, prin raportare la formularea de către acesta a unei acţiuni pentru obţinerea de despăgubiri pentru condiţiile necorespunzătoare de detenţie. Or, scăderea zilelor compensatorii nu se poate realiza în cazul în care persoana a fost despăgubită pentru condiţii necorespunzătoare de detenţie, prin hotărâri definitive ale instanţelor naţionale sau ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru perioada pentru care s-au acordat despăgubiri. 17. Sub acest aspect, deşi este de notorietate că au fost formulate acţiuni în despăgubiri la instanţele naţionale de către persoanele private de libertate, în cazul persoanelor care au fost liberate din penitenciar este dificil să se evidenţieze în mod cert dacă acestora li s-au acordat sau nu despăgubiri. Astfel cum rezultă din adresele formulate de Administraţia Naţională a Penitenciarelor, se precizează că nu se deţin informaţii referitoare la acordarea de despăgubiri. 18. Or, persoanele care au executat pedeapsa în condiţii de detenţie necorespunzătoare au în continuare posibilitatea de a obţine despăgubiri, ţinând cont de dreptul comun sau de legislaţia specială, astfel încât interpretarea constituţională, în sensul că dispoziţiile art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal nu se aplică pedepselor executate la data intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017, nu prejudiciază aceste persoane. Invocă decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţată în Cauza Gennaro Stella împotriva Italiei (Cererea nr. 49.169/09), în care instanţa europeană a analizat situaţia Italiei referitoare la tipurile de reparaţie pentru persoanele care au fost închise în condiţii contrare art. 3 din Convenţie. 19. Aşa fiind, instanţa judecătorească apreciază că prin interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 nu se respectă exigenţele de claritate, precizie şi previzibilitate a normei, impuse prin art. 1 alin. (5) din Constituţie, şi se poate aduce atingere securităţii raporturilor juridice. 20. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie se arată că instanţa de contencios constituţional a reţinut în jurisprudenţa sa că sub incidenţa reglementării constituţionale consacrate de art. 15 alin. (2) referitor la retroactivitatea legii penale sau contravenţionale mai favorabile pot intra numai normele de drept penal material (substanţial), şi nicidecum cele de drept penal procedural care sunt de imediată aplicare. Dreptul penal cuprinde ansamblul normelor juridice prin care se reglementează faptele care constituie infracţiuni, sancţiunea ce urmează a fi adoptată (aplicată) în cazul săvârşirii infracţiunii, condiţiile în care statul poate trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni, precum şi condiţiile în care urmează să fie executate pedepsele şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii unor fapte penale. 21. Prin lege penală se înţelege o normă de drept substanţial sau material cu un conţinut normativ propriu-zis, adică o normă care stabileşte conduite, fapte, acţiuni ale subiecţilor într-un raport juridic, în timp ce prin expresia referitoare la dreptul procesual ori procedural se exprimă categoria normelor juridice care cuprind în conţinutul lor proceduri, modalităţi sau mijloace prin care se aplică normele dreptului substanţial. Arată că, prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011, Curtea Constituţională, referindu-se la criteriile de delimitare a normelor de drept penal de cele de procedură penală, a constatat că aşezarea acestor norme în Codul penal sau în Codul de procedură penală nu constituie un criteriu pentru deosebirea lor. Drept urmare, ceea ce prevalează în stabilirea acestui caracter constă în obiectul de reglementare, scopul şi rezultatul la care conduce norma pusă în discuţie. Totodată, nu poate fi înlăturat nici criteriul rezultatului la care conduce norma cu privire la înlăturarea unei stări de pericol şi la preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală. 22. Or, prin interpretarea dată se ajunge la aplicarea retroactivă a prevederilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, împrejurare ce afectează instituţii de drept penal substanţial şi ar putea produce efecte în cauzele definitiv judecate, fiind înfrânt principiul constituţional prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie. 23. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 24. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 25. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 26. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Legea nr. 254/2013 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013. Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 2 iulie 2018. Dispoziţiile art. 55^1 au fost introduse prin art. I pct. 3 din Legea nr. 169/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 18 iulie 2017. Aceste dispoziţii au fost abrogate prin art. II pct. 2 din Legea nr. 240/2019 privind abrogarea Legii nr. 169/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, precum şi pentru modificarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1028 din 20 decembrie 2019. De asemenea, Curtea reţine că art. III din Legea nr. 240/2019 prevede că: „Prevederile art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate, a măsurilor preventive privative de libertate, minorilor care execută măsuri educative în centre de detenţie, în centre educative sau în penitenciare, respectiv minorilor care au executat pedepse în penitenciare, potrivit Legii nr. 15/1968 privind Codul penal al României, cu modificările şi completările ulterioare, şi care execută, la data intrării în vigoare a prezentei legi, măsuri educative în centre de detenţie, în aplicarea art. 21 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 289/2009 privind Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare, pentru perioada cuprinsă între 24 iulie 2012 şi data intrării în vigoare a prezentei legi.“ Aşa fiind, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea constată că dispoziţiile art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 îndeplinesc condiţia de a fi „în vigoare“, putând analiza constituţionalitatea acestora. Dispoziţiile criticate au următorul conţinut: "(1) La calcularea pedepsei executate efectiv se are în vedere, indiferent de regimul de executare a pedepsei, ca măsură compensatorie, şi executarea pedepsei în condiţii necorespunzătoare, caz în care, pentru fiecare perioadă de 30 de zile executate în condiţii necorespunzătoare, chiar dacă acestea nu sunt consecutive, se consideră executate, suplimentar, 6 zile din pedeapsa aplicată.(2) În sensul prezentului articol, se consideră condiţii necorespunzătoare cazarea unei persoane în oricare centru de detenţie din România care a avut lipsuri la condiţiile impuse de standardele europene.(3) În sensul prezentului articol, se consideră executare a pedepsei în condiţii necorespunzătoare cazarea în oricare dintre situaţiile următoare: a) cazarea într-un spaţiu mai mic sau egal cu 4 mp/deţinut, care se calculează, excluzând suprafaţa grupurilor sanitare şi a spaţiilor de depozitare a alimentelor, prin împărţirea suprafeţei totale a camerelor de deţinere la numărul de persoane cazate în camerele respective, indiferent de dotarea spaţiului în cauză; b) lipsa accesului la activităţi în aer liber; c) lipsa accesului la lumină naturală sau aer suficient ori disponibilitatea de ventilaţie; d) lipsa temperaturii adecvate a camerei; e) lipsa posibilităţii de a folosi toaleta în privat şi de a se respecta normele sanitare de bază, precum şi cerinţele de igienă; f) existenţa infiltraţiilor, igrasiei şi mucegaiului în pereţii camerelor de detenţie.(4) Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător şi la calcularea pedepsei executate efectiv ca măsură preventivă/pedeapsă în centrul de reţinere şi arestare preventivă în condiţii necorespunzătoare.(5) În sensul prezentului articol, nu se consideră executare a pedepsei în condiţii necorespunzătoare ziua sau perioada în care persoana a fost: a) internată în infirmerii din cadrul locurilor de deţinere, în spitale din reţeaua sanitară a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, a Ministerului Afacerilor Interne sau din reţeaua sanitară publică; b) în tranzit.(6) Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică în cazul în care persoana a fost despăgubită pentru condiţii necorespunzătoare de detenţie, prin hotărâri definitive ale instanţelor naţionale sau ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru perioada pentru care s-au acordat despăgubiri şi a fost transferată sau mutată într-un spaţiu de detenţie având condiţii necorespunzătoare.(7) Beneficiul aplicării dispoziţiilor alin. (1) nu poate fi revocat.(8) Perioada pentru care se acordă zile considerate ca executate în compensarea cazării în condiţii necorespunzătoare se calculează începând cu 24 iulie 2012.“" 27. Prin Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a stabilit că, „în interpretarea dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, pentru determinarea restului de pedeapsă rămas neexecutat în vederea aplicării tratamentului sancţionator de la art. 104 alin. (2) coroborat cu art. 43 alin. (1) din Codul penal, trebuie recalculată, începând cu data de 24 iulie 2012 - perioada executată efectiv din pedeapsa din a cărei executare a fost dispusă liberarea condiţionată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017 prin considerarea ca executate suplimentar a zilelor calculate ca executate în considerarea condiţiilor de detenţie necorespunzătoare“. 28. Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti – Secţia penală susţine că textul criticat, în interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5), potrivit căruia în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, şi art. 15 alin. (2), potrivit căruia legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile. 29. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, a reţinut că (i) dispoziţiile art. 55^1 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013 nu disting, în acordarea măsurii compensatorii, între persoanele private de libertate aflate în executarea pedepsei închisorii la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017 şi persoanele liberate condiţionat şi nu limitează aplicarea dispoziţiilor art. 55^1 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013 la persoanele private de libertate aflate în executarea pedepsei închisorii la momentul intrării în vigoare a legii menţionate; (ii) evoluţia procesului legislativ care a condus la adoptarea Legii nr. 169/2017 relevă, cu claritate, voinţa legiuitorului de a nu limita aplicarea dispoziţiilor art. 55^1 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013 la persoanele private de libertate aflate în executarea pedepsei închisorii la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017 şi de a nu limita acordarea măsurii compensatorii la instituţia liberării condiţionate, aplicabilă ulterior intrării în vigoare a legii menţionate; (iii) modificările operate de legiuitor asupra formei iniţiale a proiectului, prin eliminarea reglementării măsurii compensatorii din capitolul consacrat liberării condiţionate şi includerea acestei reglementări în capitolul dedicat condiţiilor de detenţie, dar mai ales prin eliminarea referirii la liberarea condiţionată, reflectă voinţa acestuia de a nu restrânge aplicabilitatea dispoziţiilor art. 55^1 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013 la persoanele private de libertate aflate în executarea pedepsei închisorii, care au vocaţia de a beneficia de liberarea condiţionată ulterior intrării în vigoare a legii menţionate; (iv) excluderea persoanelor liberate condiţionat anterior din sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 55^1 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013, atunci când devin incidente dispoziţiile în materia revocării liberării condiţionate, ar contraveni voinţei legiuitorului, care rezultă din evoluţia procesului legislativ. 30. Plecând de la aceste premise, pe fondul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 396 alin. (1) din Codul de procedură penală, instanţa hotărăşte asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz, condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal. În ceea ce priveşte măsura condamnării, Curtea observă că pedepsele ce pot fi aplicate sunt reglementate de titlul III, capitolul I, art. 53-55 din Codul penal, acestea fiind pedepsele principale - detenţiunea pe viaţă, închisoarea, amenda -, pedeapsa accesorie - interzicerea exercitării unor drepturi, din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei privative de libertate - şi pedepsele complementare - interzicerea exercitării unor drepturi, degradarea militară, publicarea hotărârii de condamnare. 31. Ca măsuri alternative la pedepsele privative de libertate, legiuitorul a reglementat instituţia renunţării la aplicarea pedepsei (art. 80-82 din Codul penal) şi pe cea a amânării aplicării pedepsei (art. 83-90 din Codul penal). Totodată, ca formă de individualizare judiciară a executării pedepselor, legiuitorul a reglementat suspendarea executării pedepsei sub supraveghere (art. 91-98 din Codul penal). În cazul în care a fost dispusă detenţiunea pe viaţă sau pedeapsa închisorii, legiuitorul a prevăzut posibilitatea liberării condiţionate a persoanei condamnate, în cazul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de dispoziţiile Codului penal. 32. Pe de altă parte, în cazul amânării aplicării pedepsei, al suspendării executării pedepsei sub supraveghere şi al liberării condiţionate, legiuitorul a reglementat instituţia „termenului de supraveghere“ [art. 84,art. 92, art. 99 alin. (3) şi art. 100 alin. (6) din Codul penal], pe durata acestuia persoana faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei/condamnatul trebuind să respecte măsurile de supraveghere şi să execute obligaţiile ce îi revin, în condiţiile stabilite de instanţă. 33. Din cele mai sus prezentate Curtea constată că legiuitorul a reglementat anumite „instituţii“/„măsuri“ pentru care punerea în executare echivalează cu restrângerea exerciţiului libertăţii individuale şi „instituţii“/„măsuri“ pentru care punerea în executare se realizează prin alte procedee, care, deşi determină restrângerea exerciţiului unor drepturi ori al unor libertăţi fundamentale, nu produc efecte în sfera libertăţii individuale, în sensul restrângerii exerciţiului acesteia. Cu alte cuvinte, pentru punerea în executare a detenţiunii pe viaţă sau a pedepsei închisorii, restrângerea exerciţiului libertăţii individuale, prin plasarea condamnatului în cadrul unui penitenciar, este o condiţie sine qua non. Pe de altă parte, punerea în executare a amenzii penale, a pedepsei accesorii, a pedepselor complementare, a măsurii amânării aplicării pedepsei, a suspendării executării pedepsei sub supraveghere şi a liberării condiţionate nu este susceptibilă de a produce efecte în sfera libertăţii individuale, în sensul restrângerii exerciţiului acestei libertăţi. 34. În acest context, Curtea observă că, distinct de dispoziţiile Codului penal şi ale Codului de procedură penală, legiuitorul a adoptat Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, şi Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 14 august 2013. Analizând cele două acte normative, rezultă că, pe de-o parte, Legea nr. 254/2013, pe lângă dispoziţiile Codului penal şi cele ale Codului de procedură penală, reglementează executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate, iar, pe de altă parte, Legea nr. 253/2013 reglementează modul şi condiţiile în care sunt executate, printre altele, pedeapsa amenzii, pedeapsa accesorie, pedepsele complementare, măsurile de supraveghere şi obligaţiile impuse de instanţă în cazul amânării aplicării pedepsei, suspendării executării pedepsei sub supraveghere şi liberării condiţionate, obligaţiile impuse de instanţă în cazul acordării amânării sau întreruperii executării pedepsei. 35. Aşa fiind, Curtea observă că, în materia dreptului execuţional penal, legiuitorul a făcut distincţie între „instituţii“/„măsuri“ pentru care punerea în executare echivalează cu restrângerea exerciţiului libertăţii individuale şi cele care nu au această caracteristică, adoptând, în consecinţă, două acte normative distincte. 36. În acest context, cu privire la instituţia liberării condiţionate, Curtea reţine că aceasta poate fi împărţită în două etape, circumstanţiate în funcţie de situaţia persoanei condamnate, etape ce sunt delimitate de hotărârea judecătoriei prin care se dispune liberarea condiţionată/hotărârea tribunalului prin care se soluţionează contestaţia împotriva hotărârii judecătoriei. Astfel, prima etapă se grefează pe situaţia persoanei condamnate aflate în executarea unei pedepse în cadrul unui penitenciar şi are în vedere îndeplinirea şi, subsecvent, verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 99 şi art. 100 din Codul penal. Cea de-a doua etapă se grefează pe situaţia persoanei condamnate, faţă de care s-a dispus liberarea condiţionată, aflată în termenul de supraveghere de 10 ani (liberarea condiţionată în cazul detenţiunii pe viaţă) sau al celui egal cu intervalul cuprins între data liberării condiţionate şi data împlinirii duratei pedepsei (liberarea condiţionată în cazul pedepsei închisorii). Pe durata termenului de supraveghere, dacă restul de pedeapsă rămas neexecutat la data liberării este de 2 ani sau mai mare, condamnatul trebuie să respecte măsurile de supraveghere reglementate de art. 101 alin. (1) din Codul penal, instanţa putând impune acestuia să execute una sau mai multe dintre obligaţiile prevăzute de alin. (2) al articolului anterior menţionat. Obligaţiile prevăzute în art. 101 alin. (2) lit. c)-g) din Codul penal pot fi impuse în măsura în care nu au fost aplicate în conţinutul pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi. După epuizarea termenului de supraveghere, în cazul în care condamnatul nu a săvârşit o nouă infracţiune descoperită până la expirarea acestuia, nu s-a dispus revocarea liberării condiţionate şi nu s-a descoperit o cauză de anulare, pedeapsa se consideră executată. 37. În ceea ce priveşte prima etapă a liberării condiţionate, astfel cum s-a precizat anterior, aceasta trebuie privită în corelaţie cu îndeplinirea/verificarea îndeplinirii anumitor condiţii specifice, care, printre altele, se referă la executarea obligatorie a anumitor fracţii de pedeapsă, potrivit art. 99 alin. (1), art. 100 alin. (1) lit. a) şi alin. (2),(3) şi (4) din Codul penal. Referitor la îndeplinirea condiţiei ce priveşte fracţiile de pedeapsă ce trebuie obligatoriu executate (pentru a avea vocaţie pentru liberare condiţionată în cazul pedepsei închisorii), se constată că, pe lângă executarea pedepsei concretizată/materializată prin prezenţa fizică a persoanei condamnate în penitenciar, legiuitorul a permis ca la calculul acestora să se ţină seama de partea din durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate [potrivit art. 100 alin. (3) şi (4) din Codul penal]. În completarea acestor prevederi ale Codului penal, Legea nr. 254/2013 reglementează la art. 96 dispoziţii referitoare la partea din durata pedepsei care este considerată ca executată pe baza muncii prestate şi/sau a instruirii şcolare şi formării profesionale, făcându-se referire la munca remunerată, munca neremunerată, munca prestată pe timpul nopţii, participarea la cursurile de şcolarizare pentru formele de învăţământ general obligatoriu, participarea la cursurile de calificare ori recalificare profesională, elaborarea de lucrări ştiinţifice publicate sau invenţii şi inovaţii brevetate. 38. Verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute la art. 99 sau art. 100 din Codul penal se realizează prin parcurgerea procedurii reglementate la art. 97 din Legea nr. 254/2013 şi la art. 587 din Codul de procedură penală, finalizându-se cu pronunţarea de către judecătorie/tribunal (în a căror circumscripţie se află locul de deţinere) a unei hotărâri. Numai în condiţiile pronunţării unei hotărâri prin care se dispune liberarea condiţionată a persoanei condamnate se poate constata epuizarea primei etape a liberării condiţionate şi trecerea în cea de-a doua etapă a acesteia. 39. Aşa fiind, Curtea constată că prima etapă a liberării condiţionate, ce presupune îndeplinirea condiţiilor legale şi verificarea îndeplinirii acestora prin procedura prevăzută de dispoziţiile anterior menţionate, este indisolubil legată de plasarea fizică a condamnatului în cadrul unui penitenciar, fapt ce presupune restrângerea exerciţiului libertăţii individuale a persoanei condamnate. Cu alte cuvinte, îndeplinirea condiţiilor specifice care conferă vocaţie pentru dispunerea liberării condiţionate nu poate fi realizată decât de persoana care este privată de libertate, ca urmare a pronunţării unei hotărâri definitive de condamnare a acesteia la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii, şi care se află efectiv într-un loc de detenţie. 40. În ceea ce priveşte a doua etapă, Curtea apreciază că aceasta se circumscrie punerii în executare a măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor stabilite de instanţă, potrivit Codului penal, prin hotărârea prin care s-a dispus liberarea condiţionată a persoanei condamnate. Această etapă nu are în vedere şi nu se referă la verificarea condiţiilor specifice care conferă vocaţie pentru dispunerea liberării condiţionate, aspect relevant în ceea ce priveşte prima etapă a liberării condiţionate. Totodată, procedura punerii în executare a măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor stabilite de instanţă în cazul dispunerii liberării condiţionate este configurată de dispoziţiile art. 101-106 din Codul penal şi de cele ale art. 58-62 din Legea nr. 253/2013. Aşa fiind, Curtea constată că a doua etapă a liberării condiţionate este indisolubil legată de punerea în libertate a persoanei condamnate, numai în acest cadru putându-se vorbi de respectarea de către aceasta a măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor stabilite de instanţă, potrivit Codului penal. 41. Curtea constată, aşadar, că, din perspectiva reglementărilor în vigoare, pe lângă dispoziţiile Codului penal şi ale Codului de procedură penală, prima etapă a liberării condiţionate este reglementată de dispoziţiile Legii nr. 254/2013, pe când cea de-a doua etapă a liberării condiţionate este reglementată de dispoziţiile Legii nr. 253/2013. 42. În acest context, Curtea reţine că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi de clar pentru a putea fi aplicat (Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, şi Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012). 43. Prin Decizia nr. 238 din 3 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 28 iulie 2020, paragraful 36, Curtea a reţinut că sensul normei poate fi înţeles/dedus prin metodele interpretative. Astfel, Curtea a constatat că determinarea şi evaluarea înţelesului normei interpretate nu se poate realiza decât în cadrul ansamblului legislativ reprezentat de dispoziţiile legii din care aceasta face parte, aceasta reprezentând interpretarea sistematică a normei. Dacă în urma parcurgerii metodelor interpretative se ajunge la concluzia că textul legal este neclar/imprecis/imprevizibil, atunci se poate constata încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie (Decizia nr. 626 din 22 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 3 februarie 2021, paragrafele 32-34). 44. Din această perspectivă, Curtea observă că dispoziţiile art. 55^1 au fost introduse prin art. I pct. 3 din Legea nr. 169/2017 în cuprinsul Legii nr. 254/2013, făcând parte integrantă din aceasta. Aşa fiind, Curtea apreciază că dispoziţiile art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 nu pot fi interpretate strict gramatical şi izolat de ansamblul actului normativ din care fac parte, respectiv Legea nr. 254/2013, şi că sensul prevederilor legale analizate avut în vedere de legiuitor este cel care decurge din interpretarea lor sistematică, prin coroborarea acestora cu restul normelor din cuprinsul actului normativ menţionat (mutatis mutandis, Decizia nr. 509 din 30 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1077 din 13 noiembrie 2020, paragraful 20). Aşa fiind, dispoziţiile referitoare la compensarea în cazul cazării în condiţii necorespunzătoare fac parte din ansamblul normativ relativ la punerea în executare a acelor „instituţii“/„măsuri“ care presupun restrângerea exerciţiului libertăţii individuale. 45. Plecând de la această premisă, se observă că, potrivit art. 1 din Legea nr. 254/2013, executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate se realizează în conformitate cu dispoziţiile Codului penal, ale Codului de procedură penală şi ale acestei legi. Totodată, din analiza ansamblului normativ al Legii nr. 254/2013 rezultă că toate prevederile acesteia reglementează măsuri/proceduri/situaţii ce decurg sau sunt indisolubil legate de starea de privare de libertate a persoanelor condamnate la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii sau aflate sub imperiul unei măsuri preventive privative de libertate. 46. Prin urmare, orice modificare sau completare adusă legii trebuie să păstreze legătura cu actul normativ modificat/completat, indiferent de amplasarea acesteia în ansamblul legii în cauză. Or, în condiţiile în care Legea nr. 254/2013 normează numai în sfera chestiunilor ce decurg sau ţin de starea de privare de libertate (survenită ca urmare a pronunţării unei hotărâri definitive de condamnare la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii sau a unei hotărâri prin care se dispune o măsură preventivă privativă de libertate), concluzia logică ce decurge din interpretarea sistematică a acesteia este că dispoziţiile referitoare la compensarea în cazul cazării în condiţii necorespunzătoare se circumscriu primei etape a liberării condiţionate, acestea reprezentând, în fapt, o altă modalitate de calcul ce trebuie avută în vedere la verificarea îndeplinirii condiţiei ce priveşte fracţiile de pedeapsă ce trebuie obligatoriu executate. Această modalitate de calcul se aplică, spre deosebire de celelalte prevăzute de art. 96 din Legea nr. 254/2013, şi persoanelor condamnate la detenţiunea pe viaţă (în acest sens este Decizia nr. 620 din 22 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 82 din 26 ianuarie 2021). 47. Curtea reţine că art. 55^1 face parte din capitolul IV - „Condiţiile de detenţie“ - al titlului III - „Executarea pedepselor privative de libertate“. În acest context, Curtea observă că titlul III conţine zece capitole care reglementează, pe lângă condiţiile de detenţie, organizarea executării pedepselor privative de libertate, siguranţa penitenciarelor, regimurile de executare a pedepselor privative de libertate, drepturile persoanelor condamnate, munca prestată de persoanele condamnate la pedepse privative de libertate, activităţile educative, de asistenţă psihologică şi asistenţă socială, instruirea şcolară, învăţământul universitar şi formarea profesională a persoanelor condamnate, liberarea condiţionată, recompensele, abaterile şi sancţiunile disciplinare, documentele întocmite de administraţia penitenciarului. Astfel, Curtea observă că întreg titlul III, ca de altfel întreg ansamblul normativ al Legii nr. 254/2013, se referă la măsuri/proceduri/situaţii ce decurg sau au legătură cu starea de privare de libertate a persoanei condamnate. 48. În aceste condiţii, având în vedere sfera normativă a Legii nr. 254/2013, Curtea apreciază că legiuitorul nu trebuia să realizeze precizarea expresă, în sensul că art. 55^1 se va aplica doar în cazul persoanelor care se află la momentul adoptării acestei dispoziţii într-un penitenciar . Această concluzie decurge logic, pe de-o parte, din obiectul de reglementare al legii modificate şi, pe de altă parte, din opţiunea legiuitorului de a legifera distinct, prin două acte normative separate, punerea în executare a acelor „instituţii“/„măsuri“ care presupun restrângerea exerciţiului libertăţii individuale, respectiv punerea în executare a acelor „instituţii“/„măsuri“ care se realizează prin alte procedee, care, deşi pot determina restrângerea exerciţiului unor drepturi ori al unor libertăţi fundamentale, nu produc efecte în sfera libertăţii individuale, în sensul restrângerii exerciţiului acesteia, pe de altă parte. A aprecia în mod contrar ar însemna că, în cazul oricărei dispoziţii din Legea nr. 254/2013, legiuitorul ar trebui să facă precizări relative la persoanele care intră în sfera de aplicare a acesteia, ceea ce ar determina o îngreunare nejustificată a actului normativ, cu implicaţii asupra calităţii şi previzibilităţii normelor conţinute. 49. Pentru a ajunge la concluzia diferită, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a analizat parcursul legislativ al Legii nr. 169/2017, prin care au fost introduse în Legea nr. 254/2013 dispoziţiile art. 55^1. Comparând forma iniţiatorului cu forma adoptată de către legiuitor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a apreciat că eliminarea reglementării măsurii compensatorii din capitolul consacrat liberării condiţionate şi includerea acestei reglementări în capitolul dedicat condiţiilor de detenţie, dar mai ales eliminarea referirii la liberarea condiţionată reflectă voinţa legiuitorului de a nu restrânge aplicabilitatea dispoziţiilor art. 55^1 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013 la persoanele private de libertate aflate în executarea pedepsei închisorii, care au vocaţia de a beneficia de liberarea condiţionată ulterior intrării în vigoare a legii menţionate. 50. În acest context, Curtea Constituţională observă că în expunerea de motive la Legea nr. 169/2017, prin care au fost introduse în Legea nr. 254/2013 dispoziţiile art. 55^1, s-a menţionat că „proiectul de lege îşi propune un dublu scop: de a acorda o compensare persoanelor care execută pedepse privative de libertate în condiţii de supraaglomerare severă şi de a contribui, în acelaşi timp, la degrevarea penitenciarelor. Astfel, toate persoanele private de libertate vor avea în mod automat vocaţia de a beneficia de liberarea condiţionată, dacă îndeplinesc condiţiile stabilite prin proiect, respectiv dacă au fost sau sunt cazate în condiţii de supraaglomerare, însemnând un spaţiu mai mic sau egal cu 3 mp/deţinut“. 51. Totodată, s-a precizat că „mecanismul este conceput ca un instrument juridic potrivit căruia, în vederea acordării liberării condiţionate, în calculul pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată se include, indiferent de regimul de executare a pedepsei, ca măsură compensatorie, executarea pedepsei într-un spaţiu necorespunzător“, precum şi că „această formă de compensare prezintă avantajul de a contribui la rezolvarea problemei suprapopulării prin accelerarea ieşirii din penitenciar a persoanelor deţinute“. 52. De asemenea, tot în expunerea de motive, s-a reţinut că „în vederea calculării părţii din durata pedepsei considerate ca executate, serviciul sau biroul regim penitenciar împreună cu serviciul sau biroul evidenţă din cadrul locului de deţinere va întocmi, pentru fiecare persoană privată de libertate, o fişă individuală care să cuprindă perioadele de detenţie şi condiţiile existente prin raportare la criteriul spaţiu mai mic de 3 mp/deţinut“. În egală măsură s-a specificat că „Serviciul sau biroul regim penitenciar transmite dosarul comisiei pentru liberare condiţionată“, precum şi că „procedura de acordare a liberării condiţionate, [...] va urma dreptul comun, fiind completată cu trei aspecte, pentru asigurarea celerităţii“. Nu în ultimul rând, s-a precizat că „prevederile noului act normativ se vor aplica în mod corespunzător minorilor care execută măsuri educative în centre de detenţie sau în centre educative, precum şi minorilor care au executat pedepse în penitenciare potrivit Codului penal din 1968 şi care execută, la data intrării în vigoare a prezentei legi, măsuri-educative în centrele de detenţie, în aplicarea art. 21 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, putându-se dispune înlocuirea măsurii internării cu măsura educativă a asistării zilnice“. 53. În continuare, Curtea reţine că, într-adevăr, forma iniţiatorului prevedea introducerea în Legea nr. 254/2013 a unor noi articole sau alineate în capitolul destinat „Liberării condiţionate“, precum şi reglementarea distinctă a unor norme relative la procedura aplicabilă în materie. Legea nr. 169/2017 nu se limitează însă la introducerea în Legea nr. 254/2013 a art. 55^1, fapt ce ar fi trebuit să determine instanţa supremă să realizeze o analiză de ansamblu a conţinutului normativ al actului pentru a determina voinţa legiuitorului. Astfel, prin art. I pct. 2 din Legea nr. 169/2017, legiuitorul a dispus introducerea unui nou alineat, alineatul (9), la articolul 45 din Legea nr. 254/2013, în sensul că „este interzisă transferarea sau mutarea, pentru motive personale, la cererea persoanei condamnate care execută o pedeapsă privativă de libertate, din condiţii corespunzătoare, în condiţii necorespunzătoare de detenţie, în scopul de a beneficia de măsura compensatorie prevăzută la art. 55^1 alin. (1) şi (2)“. Or, este evident că interdicţia reglementată de legiuitor are în vedere solicitările persoanei condamnate care execută o pedeapsă privativă de libertate, care, relativ la data intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017, nu era liberată condiţionat, ci se afla la locul de detenţie. Totodată, art. V alin. (1) din Legea nr. 169/2017 dispunea în sensul că „în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, Biroul evidenţă şi organizarea muncii din cadrul fiecărei unităţi va deschide o fişă de evidenţă pentru fiecare persoană privată de libertate în care vor fi consemnate clădirile în care a fost cazată pe parcursul pedepsei“. Art. VI alin. (1) din acelaşi act normativ preciza că „prevederile prezentei legi se aplică în mod corespunzător minorilor care execută măsuri educative în centre de detenţie, în centre educative sau în penitenciare, precum şi minorilor care au executat pedepse în penitenciare potrivit Legii nr. 15/1968 privind Codul penal al României, cu modificările şi completările ulterioare, şi care execută, la data intrării în vigoare a prezentei legi, măsuri educative în centrele de detenţie, în aplicarea art. 21 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările ulterioare“. Potrivit art. VII din Legea nr. 169/2017, „pentru punerea în aplicare a prezentei legi, colegiile de conducere ale fiecărei instanţe vor lua măsuri de suplimentare temporară a completurilor de judecată, astfel încât propunerile de liberare condiţionată, formulate ca urmare a intrării în vigoare a prezentei legi, să nu determine creşterea termenelor în care vor fi soluţionate“. 54. Având în vedere toate aceste norme, Curtea apreciază că modalitatea de reglementare a dispoziţiilor anterior menţionate concură la ideea că voinţa legiuitorului nu a vizat aplicarea prevederilor referitoare la compensarea în cazul cazării în condiţii necorespunzătoare şi persoanelor care fuseseră liberate condiţionat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 169/2017. 55. Un alt argument care susţine această concluzie este acela că din coroborarea prevederilor Legii nr. 254/2013 cu cele ale Legii nr. 169/2017 se pot decela, într-o manieră exhaustivă, competenţa şi atribuţiile fiecărui organ implicat în analiza şi evaluarea condiţiilor de detenţie pentru a se putea aplica măsura compensatorie prevăzută de art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 la calculul fracţiei ce trebuie executată obligatoriu pentru a avea vocaţie la liberare condiţionată, precum şi etapele ce trebuie parcurse pentru ca instanţa judecătorească să fie învestită şi să se pronunţe referitor la dispunerea liberării condiţionate. Or, în cazul recalculării perioadei executate efectiv din pedeapsa din a cărei executare a fost dispusă liberarea condiţionată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017, prin considerarea ca executate suplimentar a zilelor calculate ca executate în considerarea condiţiilor de detenţie necorespunzătoare, legea nu prevede o procedură ce trebuie urmată, în sensul reglementării organelor ce trebuie să dea relaţii în acest sens instanţei judecătoreşti, modalitatea de solicitare a acestor date, dacă această modalitate de calcul se aplică în cazul recidivei, al reabilitării etc. Curtea apreciază că în acest caz nu se poate reţine omisiunea de reglementare a legiuitorului, ci, dimpotrivă, exprimarea implicită a voinţei sale, ce transpare din întreg ansamblul legislativ, în sensul că acesta nu a urmărit aplicarea prevederilor referitoare la compensarea în cazul cazării în condiţii necorespunzătoare şi persoanelor care fuseseră liberate condiţionat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 169/2017. 56. Având în vedere aceste aspecte, Curtea apreciază că argumentele adoptate de instanţa supremă nu pot fi reţinute, astfel că şi concluzia ce se regăseşte în dispozitivul Deciziei nr. 7 din 26 aprilie 2018 apare ca fiind lipsită de susţinere. 57. În continuare, Curtea urmează a analiza în ce măsură dispoziţiile criticate pot fi privite ca intrând în categoria legilor penale substanţiale a căror aplicare retroactivă mai favorabilă este obligatorie. 58. Curtea observă că instanţa europeană a stabilit distincţia între o măsură ce reprezintă prin natura sa o „pedeapsă“ şi o măsură ce priveşte „executarea“ sau „punerea în aplicare“ a „pedepsei“. Astfel, atunci când însăşi natura sau scopul unei măsuri priveşte reducerea unei pedepse sau o schimbare în regimul liberării condiţionate, aceasta nu se circumscrie noţiunii de „pedeapsă“ în sensul art. 7 din Convenţie (Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 142). 59. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că modificarea legislativă a condiţiilor liberării condiţionate face parte din regimul general referitor la executarea pedepsei, iar nu din categoria „pedepsei“ în sensul art. 7 din Convenţie (Hotărârea din 29 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Uttley împotriva Regatului Unit). Instanţa europeană a reiterat că, în acest sens, chestiunile referitoare la politicile de eliberare, modul de implementare şi de justificarea acestora ţin de puterea recunoscută statelor membre ale Convenţiei de a-şi stabili singure politica penală (Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 151). Pe de altă parte, Curtea europeană a subliniat că articolul 7 paragraful 1 nu poate fi interpretat ca excluzând din câmpul său de aplicare toate măsurile introduse ulterior pronunţării unei sentinţe. A reiterat în acest sens că este de o importanţă crucială ca interpretarea şi aplicarea Convenţiei să se realizeze de o aşa manieră încât garanţiile sale să devină concrete şi efective, nu teoretice şi iluzorii, astfel că nu a exclus posibilitatea ca măsurile adoptate de autorităţile legislative, administrative sau de către instanţe ulterior pronunţării hotărârii definitive sau în timpul executării acesteia să se traducă într-o redefinire sau modificare a întinderii „pedepsei“ aplicate de instanţa de judecată. În această ipoteză, Curtea Europeană a apreciat că măsurile în cauză trebuie să intre sub incidenţa interdicţiei de aplicare retroactivă a pedepselor, consacrată în articolul 7 paragraful 1 in fine din Convenţie (Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 88 şi 89). 60. Pentru a stabili dacă o măsură luată în timpul executării unei pedepse priveşte modalitatea de executare a acesteia sau, dimpotrivă, îi afectează întinderea, este necesară o analiză a implicaţiilor reale ale „pedepsei“ în dreptul intern în vigoare la data săvârşirii faptelor sau, cu alte cuvinte, a naturii sale intrinseci. În acest demers este nevoie să se ţină seama de dreptul intern în ansamblul său şi de modalitatea în care acesta era aplicat la momentul respectiv (Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 145). 61. Aplicând aceste principii la cauza dedusă controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională apreciază că, pentru început, este necesară stabilirea naturii dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013. În ceea ce priveşte plasarea dispoziţiilor a căror constituţionalitate este verificată, Curtea observă că acestea sunt cuprinse în Legea nr. 254/2013 care normează în materia executării pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. De asemenea, Curtea reţine că, în ansamblul legislativ al actului normativ anterior precizat, art. 55^1 se regăseşte în titlul III al acestuia, cu denumirea marginală „Executarea pedepselor privative de libertate“, capitolul III referitor la „Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate“. Instanţa de contencios constituţional, referindu-se la criteriile de delimitare a normelor de drept penal de cele de procedură penală, a constatat că „aşezarea acestor norme în Codul penal sau în Codul de procedură penală nu constituie un criteriu pentru deosebirea lor“. Drept urmare, ceea ce prevalează în stabilirea acestui caracter constă în obiectul de reglementare, scopul şi rezultatul la care conduce norma pusă în discuţie (Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011, şi Decizia nr. 78 din 11 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 273 din 14 aprilie 2014). 62. Referitor la obiectul de reglementare a dispoziţiilor criticate, Curtea reţine că acestea se referă la instituirea unui mecanism de calculare a pedepsei executate efectiv în cazul plasării persoanei condamnate în condiţii necorespunzătoare de cazare, mecanism aplicabil în cazul analizării condiţiilor de acordare a liberării condiţionate. Cu privire la scopul reglementării, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 760 din 28 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 295 din 8 aprilie 2020, paragrafele 14 şi 17, a statuat, pe de-o parte, că dispoziţiile legale se referă la instituirea unei măsuri compensatorii pentru condiţii necorespunzătoare în cazul cazării în centrele de detenţie din România a persoanelor aflate în executarea unor pedepse privative de libertate ori a unor măsuri preventive, iar, pe de altă parte, că soluţia legislativă urmăreşte remedierea problemelor structurale legate de supraaglomerare, precum şi a urmărilor acestora, în aşa fel încât să fie respectate dispoziţiile art. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care interzic în termeni categorici tortura sau tratamentele şi pedepsele inumane sau degradante. 63. Totodată, prin Decizia nr. 423 din 23 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 721 din 11 august 2020, paragraful 21, Curtea a observat că, potrivit expunerii de motive a Legii nr. 169/2017, reglementarea are ca scop acordarea unei compensaţii persoanelor care execută pedepse privative de libertate în condiţii de supraaglomerare severă, contribuind, în acelaşi timp, la degrevarea penitenciarelor. Mecanismul astfel instituit este caracterizat ca fiind o vocaţie a „condamnatului“, legiuitorul delimitând astfel sfera destinatarilor beneficiului legal al compensării. 64. Referitor la rezultatul la care conduce norma pusă în discuţie, Curtea observă că intrarea în vigoare a Legii nr. 169/2017 şi-a produs efecte în ceea ce priveşte desemnarea Comisiei de evaluare a condiţiilor de detenţie, instruirea membrilor Comisiei, în raport cu atribuţiile pe care le vor avea, modul de atribuire a criteriilor prevăzute la art. 55^1 alin. (3) din Legea nr. 254/2013, realizarea inventarului clădirilor cu destinaţia de spaţii de cazare pentru persoane private de libertate existente la nivelul unităţilor penitenciare/de detenţie şi analiza acestora pentru a stabili care dintre ele cad sub incidenţa art. 55^1 alin. (3) din Legea nr. 254/2013. Totodată, efectele intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017 se reflectă în obligaţia Biroului evidenţă şi organizarea muncii din cadrul fiecărei unităţi de a deschide o fişă de evidenţă pentru fiecare persoană privată de libertate, în care vor fi consemnate clădirile în care a fost cazată pe parcursul pedepsei, pe de-o parte, şi obligaţia de a efectua calculul zilelor câştigate în raport cu perioada executării pedepsei în condiţii necorespunzătoare de detenţie, în raport cu art. 55^1 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, pe de altă parte. 65. Curtea constată că din perspectiva instituţiei liberării condiţionate, intrarea în vigoare a Legii nr. 169/2017 are ca rezultat calcularea fracţiilor de pedeapsă ce trebuie obligatoriu executate (pentru a avea vocaţie pentru liberare condiţionată), inclusiv prin aplicarea dispoziţiilor art. 55^1 alin. (1) din Legea nr. 254/2013. Aplicarea modalităţii de calcul instituite prin dispoziţiile art. 55^1 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 nu are însă ca efect anularea celorlalte condiţii prevăzute de art. 99 şi art. 100 din Codul penal. Liberarea persoanei condamnate înaintea epuizării termenului pedepsei rămâne în continuare un beneficiu prevăzut de lege, şi nu un drept, astfel că aplicarea dispoziţiilor art. 55^1 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 nu are ca efect admiterea automată a cererii/propunerii de liberare condiţionată a persoanei condamnate. În acest sens, în expunerea de motive a Legii nr. 169/2017 s-a precizat că acest mecanism va opera „în cadrul instituţiei liberării condiţionate, cu menţiunea însă că acesta va fi o vocaţie şi nu un drept recunoscut condamnatului care, de plano, să beneficieze de reducerea pedepsei pentru executarea acesteia în condiţii necorespunzătoare“. 66. Prin urmare, realizând o analiză de ansamblu a acestor criterii, Curtea apreciază că dispoziţiile art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 nu reprezintă o normă de drept penal material, ci o normă care reglementează în materia executării pedepselor, astfel că principiul aplicării legii penale mai favorabile, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, nu poate fi aplicat prin raportare la norma de lege criticată. 67. Curtea constată că principiul aplicării legii penale mai favorabile ar fi temeiul stabilirii incidenţei, după dispunerea liberării condiţionate, a unei legi care modifică modalitatea de calcul al fracţiei obligatorii ce trebuie executată pentru a avea vocaţie la această măsură şi, subsecvent, recalcularea pedepsei ce se consideră executată pentru persoanele aflate în termenul de supraveghere, aceasta însemnând că acest principiu trebuie aplicat indiferent de motivul reducerii fracţiunii de pedeapsă. Astfel, dacă s-ar accepta interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, s-ar ajunge la situaţia în care se repun în discuţie criteriile ce au stat la baza pronunţării hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus liberarea condiţionată. Aşa fiind, pentru orice modificare legislativă survenită în ceea ce priveşte art. 96 din Legea nr. 254/2013 (referitor la partea din durata pedepsei care este considerată ca executată pe baza muncii prestate şi/sau a instruirii şcolare şi formării profesionale), favorabilă celui faţă de care s-a dispus liberarea condiţionată, ar trebui realizată o recalculare a pedepsei ce se consideră executată. Or, acest fapt ar însemna o reevaluare a înseşi hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus măsura liberării condiţionate, cu încălcarea principiului stabilităţii/securităţii raporturilor juridice. 68. Curtea Constituţională a reţinut, prin Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 6 mai 2008, că, deşi nu este în mod expres consacrat de Constituţia României, acest principiu se deduce atât din prevederile art. 1 alin. (3), potrivit cărora România este stat de drept, democratic şi social, cât şi din preambulul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa. Referitor la acelaşi principiu, instanţa de la Strasbourg a reţinut că „unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice“ (Hotărârea din 6 iunie 2005, pronunţată în Cauza Androne împotriva României, paragraful 44; Hotărârea din 7 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99). Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, „odată ce Statul adoptă o soluţie, aceasta trebuie să fie pusă în aplicare cu claritate şi coerenţă rezonabile pentru a evita pe cât este posibil insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiectele de drept vizate de către măsurile de aplicare a acestei soluţii (...)“ (Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunţată în Cauza Păduraru împotriva României, paragraful 92; Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunţată în Cauza Beian împotriva României, paragraful 33). În ceea ce priveşte principiul stabilităţii/securităţii raporturilor juridice din perspectiva dreptului la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că acesta „trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă preeminenţa dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată“ (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61; Hotărârea din 22 martie 2005, pronunţată în Cauza Roşca împotriva Moldovei, paragraful 24). 69. În continuare, Curtea observă că, potrivit art. 106 din Codul penal, „în cazul în care condamnatul nu a săvârşit o nouă infracţiune descoperită până la expirarea termenului de supraveghere, nu s-a dispus revocarea liberării condiţionate şi nu s-a descoperit o cauză de anulare, pedeapsa se consideră executată“. Astfel, recalcularea „părţii efectiv executate“ din durata pedepsei închisorii, pentru persoana aflată în termenul de supraveghere, are implicaţii concrete asupra analizei stării de recidivă, a revocării sau nerevocării liberării condiţionate, reabilitării etc. 70. Curtea apreciază, dimpotrivă, că stabilirea datei la care pedeapsa urma a fi considerată ca executată, dată cunoscută de condamnatul liberat condiţionat, concură la respectarea principiului securităţii raporturilor juridice şi a aplicării previzibile a legii. În condiţiile în care data este incertă, condamnatul nu îşi va putea regla comportamentul şi nici nu va putea stabili consecinţele penale ale acestuia. De exemplu, condamnatul liberat condiţionat, care săvârşeşte o infracţiune în termenul de supraveghere, nu va şti, până la momentul pronunţării noii hotărâri de condamnare, dacă se află în stare de recidivă postcondamnatorie sau în stare de recidivă postexecutorie. Or, este cunoscut faptul că regimul sancţionator aplicabil celor două forme de recidivă este diferit. 71. Aşa fiind, Curtea constată că, prin pronunţarea Deciziei nr. 7 din 26 aprilie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a conferit dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal un caracter imprevizibil. Acest caracter imprevizibil are implicaţii în ceea ce priveşte persoana faţă de care s-a dispus liberarea condiţionată, acesteia fiindu-i imposibil să cunoască data la care pedeapsa urma a fi considerată ca executată, şi, în consecinţă, să îşi regleze comportamentul. Persoana faţă de care s-a dispus liberarea condiţionată se află în imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a consecinţelor faptelor sale. 72. Or, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, o dispoziţie legală trebuie să fie precisă, neechivocă şi să instituie norme clare, previzibile şi accesibile, a căror aplicare să nu permită arbitrarul sau abuzul, iar norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar şi uniform şi să stabilească cerinţe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi (a se vedea Decizia nr. 637 din 13 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015, paragraful 34). 73. Având în vedere cele anterior expuse, Curtea Constituţională constată că decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală conferă o interpretare a dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 de natură a crea persoanei faţă de care s-a dispus liberarea condiţionată o situaţie juridică incertă în ceea ce priveşte efectele liberării condiţionate sau ale săvârşirii unei noi fapte penale, cu încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5). Totodată, decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală determină o aplicare retroactivă a unei norme care nu are natura juridică a unei legi penale de drept substanţial sau material, cu încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 15 alin. (2). 74. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti - Secţia penală, din oficiu, în dosarele nr. 15.160/4/2018 şi nr. 4.759/4/2018 şi constată că dispoziţiile art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt neconstituţionale. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 8 aprilie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
