Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 353 alin. (10) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Costel Bobic, respectiv a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (5) teza întâi şi alin. (7) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gheorghe Tănase în Dosarul nr. 15.169/318/2007** al Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.451D/2017. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că autorul Gheorghe Tănase a depus la dosar o cerere prin care solicită amânarea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 68 alin. (5) teza întâi şi alin. (7) din Codul de procedură penală, în vederea comunicării de către instanţa de judecată a încheierii de îndreptare a erorii materiale cuprinse în minuta şi dispozitivul actului de sesizare a instanţei de control constituţional. Magistratul-asistent face precizarea că, la dosar, a fost comunicată Încheierea din 25 martie 2019 a Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori prin care s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în minuta şi dispozitivul Deciziei penale nr. 1.675 din 17 decembrie 2015, pronunţată de aceeaşi instanţă, în Dosarul nr. 15.169/318/2007**. 3. Având cuvântul, cu privire la cererea de amânare a soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate, reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea acesteia, având în vedere că la dosar se află încheierea de îndreptare a erorii materiale la care autorul excepţiei face referire. 4. Preşedintele Curţii respinge cererea de amânare a soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 68 alin. (5) teza întâi şi alin. (7) din Codul de procedură penală. 5. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, reţine că procedura de preschimbare a termenului de judecată este o procedură graţioasă, administrativă, astfel încât nu se justifică citarea părţilor. În acelaşi fel, procedura de soluţionare a recuzării, fiind un incident procedural, nu reclamă citarea părţilor. Reţine că soluţionarea recuzării se face în camera de consiliu, fără citarea părţilor, iar încheierea prin care se soluţionează recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 6. Prin Decizia penală nr. 1.675 din 17 decembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 15.169/318/2007**, completată prin Încheierea din 25 martie 2019, pronunţată în acelaşi dosar, Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 353 alin. (10) din Codul de procedură penală şi, respectiv, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (5) teza întâi şi alin. (7) din Codul de procedură penală. Excepţiile au fost ridicate de Costel Bobic, respectiv de Gheorghe Tănase în soluţionarea unei cauze penale în care a avut loc preschimbarea primului termen de judecată, respectiv a fost formulată o cerere de recuzare a completului de judecată. 7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin - potrivit notelor scrise aflate la dosar şi actului de sesizare a Curţii - că normele procesual penale criticate sunt contrare dispoziţiilor constituţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil, încalcă dreptul la apărare şi nesocotesc caracterul public al dezbaterilor, întrucât, potrivit acestora, cererea de recuzare şi cererea de preschimbare a termenului de judecată se soluţionează de către instanţă în camera de consiliu, fără citarea părţilor. 8. Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori opinează că excepţiile de neconstituţionalitate invocate sunt neîntemeiate, deoarece prin rezoluţia de preschimbare a primului termen de judecată, respectiv prin soluţionarea cererii de recuzare nu a avut loc o judecată efectivă a litigiului dedus judecăţii. Totodată, reţine că procedurile reglementate de art. 353 alin. (10) din Codul de procedură penală, respectiv art. 68 alin. (5) teza întâi şi alin. (7) din Codul de procedură penală au fost introduse pentru a nu se prelungi durata de soluţionare a fondului litigiului. 9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 10. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate invocată este neîntemeiată. Cât priveşte normele procesual penale referitoare la procedura de soluţionare a cererii de recuzare invocă deciziile Curţii nr. 1.016 din 29 noiembrie 2012, respectiv nr. 992 din 8 iulie 2010, în care s-a reţinut că reglementarea procedurii de soluţionare a cererilor de recuzare reflectă preocuparea legiuitorului pentru asigurarea celerităţii acestei proceduri. În ceea ce priveşte procedura preschimbării termenului de judecată reţine că aceasta vizează o chestiune incidentală, ce nu presupune dezbateri asupra fondului cauzei penale, desfăşurarea ei în camera de consiliu şi fără citarea părţilor nefiind de natură să aducă atingere dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare. Raţiunea preschimbării termenului de judecată rezidă în interesul public de a asigura buna administrare a justiţiei şi celeritatea în soluţionarea cauzelor. Subliniază că, pentru a garanta părţilor dreptul la un proces echitabil şi posibilitatea exercitării dreptului la apărare, dispoziţiile ultimei teze a art. 353 alin. (10) din Codul de procedură penală prevăd că, atunci când instanţa preschimbă termenul de judecată, este obligată să dispună citarea de îndată a părţilor pentru noul termen fixat. 11. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile procesual penale criticate sunt constituţionale. Reţine că dispoziţiile legale criticate referitoare la procedura soluţionării cererii de recuzare, precum şi cele referitoare la posibilitatea preschimbării primului termen sau a termenului luat în cunoştinţă, în situaţia în care din motive obiective instanţa nu îşi poate desfăşura activitatea de judecată la termenul fixat ori în vederea soluţionării cu celeritate a cauzei, au fost instituite de legiuitor în temeiul competenţei sale constituţionale, astfel cum este aceasta stabilită de art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, reflectând preocuparea acestuia de a asigura celeritatea acestor proceduri. De altfel, procedura de soluţionare a cererii de recuzare nu îmbracă forma unui contencios care să reclame un tratament jurisdicţional, ci este vorba despre o chestiune de administrare a actului de justiţie, totodată, soluţia pronunţată în soluţionarea cererilor de preschimbare a termenului vizând, în mod exclusiv, tot un aspect de procedură, iar nu fondul cauzei. 12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 68 alin. (5) teza întâi şi alin. (7) şi art. 353 alin. (10) din Codul de procedură penală, având următorul cuprins: - Art. 353 alin. (10): „Completul învestit cu judecarea unei cauze penale poate, din oficiu sau la cererea părţilor ori a persoanei vătămate, să preschimbe primul termen sau termenul luat în cunoştinţă, cu respectarea principiului continuităţii completului, în situaţia în care din motive obiective instanţa nu îşi poate desfăşura activitatea de judecată la termenul fixat ori în vederea soluţionării cu celeritate a cauzei. Preschimbarea termenului se dispune prin rezoluţia judecătorului în camera de consiliu şi fără citarea părţilor. Părţile vor fi citate de îndată pentru noul termen fixat.“; – Art. 68 alin. (5) teza întâi şi alin. (7): „(5) Soluţionarea abţinerii sau recuzării se face, în cel mult 24 de ore, în camera de consiliu. [...] (7) Încheierea prin care se soluţionează abţinerea ori recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac.“ 15. În susţinerea neconstituţionalităţii normelor procesual penale ale art. 353 alin. (10), autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 24 privind dreptul la apărare. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (5) teza întâi şi alin. (7) din Codul de procedură penală, autorul susţine că acestea sunt contrare dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul părţilor la un proces echitabil, art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare, art. 127 privind caracterul public al dezbaterilor şi art. 129 referitor la căile de atac. 16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 68 alin. (5) teza întâi din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, prin Decizia nr. 500 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 743 din 23 septembrie 2016, fiind respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate cu un atare obiect. În considerentele deciziei precitate, paragrafele 23-28, Curtea a reţinut că procedura de soluţionare a cererii de recuzare nu îmbracă forma unui contencios care să reclame un tratament jurisdicţional, ci este vorba de o chestiune de administrare a actului de justiţie. Cu alte cuvinte, procedura asupra cercetării şi judecării cererii de recuzare este o procedură incidentală, al cărei obiect este cu totul distinct de obiectul propriu al procesului penal la care se referă, această procedură nu are caracter jurisdicţional penal în sens material, ci caracter administrativ-judiciar, iar actele ce se îndeplinesc în această procedură, după ritualul procesului penal, îi dau un caracter jurisdicţional numai în sens formal. 17. Într-o analiză comparativă a cadrului legislativ actual cu cel din Codul de procedură penală din 1968, Curtea a observat că în ambele reglementări soluţionarea recuzării se realizează fără citarea părţilor şi a procurorului. Fiind sesizată cu dispoziţiile din Codul de procedură penală din 1968 referitoare la soluţionarea recuzării, instanţa de contencios constituţional a reţinut că, potrivit prevederilor constituţionale ale art. 126 alin. (2), „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“, iar, potrivit dispoziţiilor art. 127 din Constituţie, „Şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege“. De asemenea, Curtea a luat în considerare şi prevederile cuprinse în art. 129 din Constituţie, potrivit cărora „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii“. Având în vedere aceste prevederi constituţionale, Curtea a statuat că legiuitorul este unica autoritate competentă să reglementeze procedura de judecată, cazurile în care şedinţele de judecată nu sunt publice, precum şi căile de atac şi condiţiile exercitării acestora. Aşa fiind, Curtea a reţinut că reglementarea procedurii de soluţionare a cererilor de recuzare este în deplină concordanţă cu prevederile constituţionale, având în vedere că aceasta face parte integrantă din procedura de judecată (a se vedea Decizia nr. 290 din 9 iunie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 589 din 7 iulie 2005). 18. De asemenea, Curtea a reţinut că reglementarea procedurii de soluţionare a cererilor de recuzare reflectă preocuparea legiuitorului pentru asigurarea celerităţii acestei proceduri. Astfel, referitor la vechea reglementare, instanţa de contencios constituţional a statuat că, potrivit art. 52 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, examinarea cererii de recuzare se face „de îndată“, iar părţile sunt ascultate numai „dacă se găseşte necesar“, în vederea împiedicării tergiversării soluţionării cererii de recuzare şi, implicit, a cauzei în care aceasta a fost formulată (a se vedea Decizia nr. 1.016 din 29 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 882 din 22 decembrie 2012). 19. În aceste condiţii, Curtea a constatat că soluţionarea cererilor de recuzare, potrivit noii reglementări, trebuie însoţită, de asemenea, de dezideratul asigurării celerităţii acestei proceduri, tocmai pentru a nu se impieta asupra soluţionării în ansamblu a cauzei. De altfel, Curtea a observat că, potrivit tezei a doua a alin. (5) al art. 68 din Codul de procedură penală, „dacă apreciază necesar pentru soluţionarea cererii“, judecătorul sau completul de judecată, după caz, poate efectua orice verificări şi poate asculta procurorul, subiecţii procesuali principali, părţile şi persoana care se abţine sau a cărei recuzare se solicită. 20. Curtea a reţinut, totodată, că, deşi procedura soluţionării cererii de recuzare nu este în principiu publică, nimic nu împiedică partea care a formulat cerere de recuzare ca, în cazul prezentării la termenul stabilit, să depună concluzii scrise la dosarul cauzei sau chiar să îşi susţină prin avocat cererea. 21. Având în vedere toate cele arătate, Curtea a constatat că prevederile art. 68 alin. (5) din Codul de procedură penală sunt în acord cu dispoziţiile constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil. 22. Cât priveşte dispoziţiile art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală, Curtea observă, de asemenea, că şi acestea au mai fost supuse examinării sale, din perspectiva unor critici identice celor formulate în prezenta cauză, fiind pronunţate deciziile nr. 531 din 11 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 923 din 23 noiembrie 2017, şi nr. 651 din 1 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 3 ianuarie 2017, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate. 23. În motivarea soluţiei sale, în considerentele Deciziei nr. 531 din 11 iulie 2017, precitată, paragrafele 15-36, şi ale Deciziei nr. 651 din 1 noiembrie 2016, precitată, paragrafele 26-36, analizând succesiunea în timp a normelor procesual penale ce reglementează calea de atac cu privire la încheierea prin care se soluţionează cererea de recuzare, Curtea a observat că, în ceea ce priveşte încheierea de admitere a cererii de recuzare, legiuitorul a fost consecvent, în sensul că nu a stabilit în legea procesual penală vreo cale de atac cu privire la aceasta (excepţie făcând Codul de procedură penală din 1864, în care însă nu se făcea distincţie între încheierea de admitere, respectiv de respingere a recuzării în stabilirea căii de atac a apelului). Cât priveşte încheierea de respingere a cererii de recuzare, legiuitorul a stabilit în legea procesual penală din 1864 că aceasta este supusă apelului (separat), iar în legea procesual penală din 1936 că această încheiere este supusă căii de atac (a apelului) odată cu fondul cauzei, în vreme ce Codul de procedură penală din 1968 nu a reglementat expres cu privire la acest aspect până în anul 2003, când, prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, la art. 52 a fost introdus un alineat nou - alin. 7 -, prin care s-a reglementat calea de atac a recursului, care se judeca separat de către instanţa de recurs. Alin. 7 al art. 52 din Codul de procedură penală din 1968 a fost abrogat însă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2004 pentru modificarea Codului de procedură penală, cu justificarea - din preambul - a eliminării posibilităţii de exercitare abuzivă a drepturilor procesuale. Curtea a reţinut că, atât în perioada în care Codul de procedură penală din 1968 nu a reglementat o cale de atac cu privire la încheierea de respingere a recuzării, cât şi după abrogarea prevederilor privind calea de atac a recursului separat cu privire la încheierea de respingere a cererii de recuzare, în lipsa unor dispoziţii exprese, pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, s-a stabilit, în principiu, că aceste încheieri pot fi atacate odată cu fondul, prin formularea căii de atac reglementate cu privire la hotărârea care se pronunţă pe fondul cauzei. 24. De asemenea, Curtea a observat că s-a pronunţat cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 52 alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968, prin Decizia nr. 185 din 14 iunie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 28 august 2001, şi prin Decizia nr. 299 din 7 noiembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 890 din 9 decembrie 2002, reţinând că „dispoziţiile art. 52 alin. 6 din Codul de procedură penală nu sunt contrare art. 125 din Constituţie, ci în deplină concordanţă cu acestea. În alin. (3) al art. 125 din Constituţie se prevede că «Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege». În acest sens, dispoziţiile constituţionale ale art. 128 prevăd că «Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii». Prin urmare, este atributul legiuitorului să stabilească atât căile de atac, cât şi condiţiile exercitării acestora. Faptul că încheierea de şedinţă prin care s-a admis sau s-a respins abţinerea, precum şi cea prin care s-a admis recuzarea nu sunt supuse separat niciunei căi de atac nu aduce atingere garantării constituţionale a dreptului la apărare sau a posibilităţii de a se folosi căile de atac stabilite de legea procedurală. Lipsa reglementării privind exercitarea unei căi de atac împotriva unor atari încheieri se justifică prin nevoia de a se evita tergiversarea inutilă a soluţionării fondului cauzei [...], în speţă încheierea de şedinţă privind respingerea cererii de recuzare a unui membru al completului de judecată aparţine categoriei de încheieri date în cursul judecăţii, prin care instanţa de judecată soluţionează chestiuni prealabile judecării fondului cauzei“ şi că „în ceea ce priveşte încheierile, ca specie de hotărâri judecătoreşti pronunţate în cursul procesului, dar prin care nu se soluţionează fondul cauzei, acestea nu pot fi atacate, de regulă, decât odată cu hotărârile judecătoreşti care soluţionează fondul cauzei, care sunt, potrivit dreptului nostru procesual penal, sentinţele şi deciziile. Stabilind, prin art. 385^1 alin. 2 din Codul de procedură penală că încheierile pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentinţa sau cu decizia atacată, legiuitorul a acţionat în limitele competenţei sale, prevăzute prin dispoziţiile constituţionale evocate mai sus. Regula exercitării căilor de atac împotriva încheierilor numai odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat fondul cauzei se impune pentru asigurarea desfăşurării procesului cu celeritate, într-un termen rezonabil, exigenţă recunoscută cu valoare de principiu atât în sistemul nostru procesual, cât şi în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale [...]“. 25. Totodată, Curtea a reţinut că s-a pronunţat prin numeroase decizii cu privire la prevederile art. 52 alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968 - după abrogarea alin. 7 al art. 52 din acelaşi cod -, respingând excepţia de neconstituţionalitate, cu motivarea că „Potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) şi ale art. 127 din Constituţie, procedura de judecată este stabilită de lege, respectiv şedinţele de judecată sunt publice, în afară de cazurile prevăzute de lege. De asemenea, potrivit art. 129 din Constituţie, împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac în condiţiile legii. Rezultă, aşadar, că, potrivit Constituţiei, legiuitorul este unica autoritate competentă de a reglementa procedura de judecată, cazurile în care şedinţele de judecată nu sunt publice, precum şi căile de atac şi condiţiile exercitării acestora. Procedura de soluţionare a cererilor de abţinere sau de recuzare face parte integrantă din procedura de judecată, fiind reglementată în conformitate cu prevederile constituţionale.“ Cu acelaşi prilej, Curtea a reţinut că, „în ceea ce priveşte încheierea prin care se soluţionează cererea de recuzare, aceasta nu soluţionează fondul cauzei şi, de aceea, lipsa unei căi de atac separate împotriva acestei încheieri nu este contrară dispoziţiilor art. 21 din Constituţie. Faptul că o asemenea încheiere nu poate fi atacată separat cu recurs se explică, pe de o parte, prin necesitatea evitării unei prelungiri abuzive a procesului, iar, pe de altă parte, prin faptul că respectiva încheiere poate fi atacată cu recurs odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat fondul cauzei.“ (în acest sens, deciziile nr. 24 din 20 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 153 din 21 februarie 2005; nr. 302 din 9 iunie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 786 din 30 august 2005; nr. 343 din 28 iunie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 10 august 2005; nr. 72 din 8 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 14 martie 2007; nr. 133 din 20 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 20 martie 2007; nr. 1.063 din 14 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 748 din 5 noiembrie 2008; nr. 1.091 din 14 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 728 din 28 octombrie 2008; nr. 677 din 5 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 413 din 17 iunie 2009; nr. 811 din 19 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 2 iulie 2009; nr. 1.681 din 17 decembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 10 februarie 2010, şi nr. 68 din 27 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 108 din 10 februarie 2011). 26. Curtea a constatat, în continuare, că art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală în vigoare stabileşte că încheierea prin care se soluţionează recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac. Aşadar, fără a distinge între încheierea de admitere, respectiv încheierea de respingere a recuzării, legiuitorul a stabilit că acestea nu sunt supuse vreunei căi de atac. Potrivit expunerii de motive la Legea privind Codul de procedură penală, „modalităţile de soluţionare a cazurilor de incompatibilitate au fost simplificate, astfel încât să nu poată fi afectată celeritatea procesului penal prin abţineri şi recuzări repetate, inclusiv prin recuzarea tuturor judecătorilor de la instanţă sau a procurorilor de la parchet, care conduce la tergiversarea soluţionării cauzei penale, în defavoarea înfăptuirii cu operativitate a actului de justiţie. [...] Încheierea prin care se soluţionează cererea de abţinere ori prin care se admite cererea de recuzare nu este supusă niciunei căi de atac“. Curtea a observat că în expunerea de motive se menţionează că doar încheierea prin care se admite recuzarea este definitivă de la data pronunţării, neputând fi atacată, pentru a dinamiza desfăşurarea procesului penal, nefăcându-se referire la încheierea de respingere a recuzării. Normele procesual penale criticate stabilesc însă că atât încheierile de admitere, cât şi cele de respingere a recuzării sunt definitive la data pronunţării, justificarea opţiunii legiuitorului fiind, în principiu, aceea de a împiedica părţile să abuzeze de instituţia recuzării pentru a amâna momentul pronunţării unei soluţii în cauză. 27. Aşa încât, faţă de formularea actualelor norme procesual penale şi având în vedere criticile autorilor excepţiei - similare celor din prezenta cauză, Curtea a reţinut că nu pot fi preluate considerentele deciziilor anterioare ale Curţii Constituţionale referitoare la dispoziţiile art. 52 alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968, potrivit cărora „încheierea (s.n. de respingere a recuzării) poate fi atacată cu recurs odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat fondul cauzei“, în condiţiile în care actuala lege procesual penală stabileşte, în mod expres, caracterul definitiv al încheierii prin care se soluţionează recuzarea, fără a distinge între încheierea de admitere, respectiv de respingere a recuzării. Aşadar, având în vedere prevederea expresă din art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală - care nu lasă loc de interpretare - referitoare la lipsa oricărei căi de atac cu privire la încheierea prin care se soluţionează recuzarea, fără a distinge între încheierea de admitere, respectiv de respingere a recuzării, instanţa de control constituţional nu a putut reţine că împotriva acestei din urmă încheieri ar putea fi formulat apel, „odată cu sentinţa“, în temeiul art. 408 alin. (2) din Codul de procedură penală. 28. Curtea a constatat însă că poate reţine, în acord cu jurisprudenţa sa anterioară, că, potrivit Constituţiei, legiuitorul este unica autoritate competentă să reglementeze procedura de judecată, cazurile în care şedinţele de judecată nu sunt publice, precum şi căile de atac şi condiţiile exercitării acestora. Aşa încât Curtea a constatat că susţinerea potrivit căreia dispoziţiile art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală încalcă prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, deoarece nu se prevede o cale de atac cu privire la încheierea prin care se soluţionează recuzarea, nu este întemeiată. Constituţia nu cuprinde prevederi care să stabilească căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, statuând în art. 129 că acestea se exercită „în condiţiile legii“. Accesul la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor ordinare sau extraordinare de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură. De asemenea, reglementările internaţionale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicţie sau la toate căile de atac prevăzute de legislaţiile naţionale, art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicţie. Curtea a statuat, cu valoare de principiu, în jurisprudenţa sa, că Legea fundamentală nu cuprinde dispoziţii referitoare la obligativitatea existenţei tuturor căilor de atac, ci statuează principial în art. 129 că, „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii“, iar art. 126 alin. (2) prevede că „prin lege“ se stabilesc competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată. Totodată, prin Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, Curtea Constituţională a statuat că accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac. În aceste condiţii, Curtea a constatat că procedura de soluţionare a cererilor de recuzare face parte integrantă din procedura de judecată, urmând a fi reglementată în conformitate cu prevederile constituţionale precitate. 29. Totodată, Curtea a constatat că norma procesual penală criticată nu contravine nici celorlalte dispoziţii constituţionale invocate, referitoare la dreptul la apărare, în condiţiile în care încheierea prin care instanţa se pronunţă cu privire la cererea de recuzare nu soluţionează însuşi procesul, nu antamează fondul cauzei. 30. Cât priveşte dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală, reglementat de art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea a reţinut că acesta obligă statele membre la asigurarea unui dublu grad de jurisdicţie doar în situaţia examinării vinovăţiei în materie penală. Garantarea existenţei unui dublu grad de jurisdicţie în materie penală are ca premisă faptul că examinarea unei „acuzaţii penale“ formulate împotriva unei persoane a fost analizată la nivelul unui prim grad de jurisdicţie. Curtea a constatat că, în materia recuzării, nefiind vorba despre o acuzaţie în materie penală, nu se impune reglementarea unui dublu grad de jurisdicţie cu privire la încheierea prin care se soluţionează cererea de recuzare. În plus, Curtea a reţinut că încheierea prin care se soluţionează recuzarea este pronunţată chiar de o instanţă de judecată, adică de un organ de justiţie, în condiţiile în care, potrivit art. 68 alin. (1) din Codul de procedură penală, „Abţinerea sau recuzarea judecătorului de drepturi şi libertăţi şi a judecătorului de cameră preliminară se soluţionează de un judecător de la aceeaşi instanţă“, alin. (2) al aceluiaşi articol stabilind că „Abţinerea sau recuzarea judecătorului care face parte din completul de judecată se soluţionează de un alt complet de judecată“. 31. Totodată, Curtea a constatat că, împotriva hotărârii ce urmează a se pronunţa după judecarea cauzei penale, părţile au deschise căile de atac prevăzute de lege, respectiv declararea apelului, în condiţiile prevăzute de art. 408-425 din Codul de procedură penală, ipoteză în care instanţa de apel este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept [art. 417 alin. (2) din Codul de procedură penală], astfel încât, apelul fiind devolutiv sub toate aspectele, existenţa cazului de incompatibilitate a judecătorului din fond poate fi supusă controlului instanţei de apel. De asemenea, existenţa cazurilor de incompatibilitate a judecătorului din apel - dintre cele prevăzute de art. 64 din Codul de procedură penală - poate fi invocată prin formularea căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare, în temeiul art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală. Aşadar, Curtea a reţinut că, prin reglementarea acestui motiv separat de contestaţie în anulare, legiuitorul a acordat o importanţă deosebită consecinţelor existenţei unui caz de incompatibilitate a judecătorului în înfăptuirea actului de justiţie, în condiţiile în care, prin formularea unei căi extraordinare de atac, se tinde la înlăturarea autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri penale definitive şi care îşi produce efectele. 32. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a schimba jurisprudenţa Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor precitate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 33. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 353 alin. (10) din Codul de procedură penală, Curtea constată că posibilitatea completului învestit cu judecarea cauzei penale de a preschimba, din oficiu sau la cererea părţilor ori a persoanei vătămate, primul termen sau termenul luat în cunoştinţă, în situaţia în care „din motive obiective“ instanţa nu îşi poate desfăşura activitatea de judecată la termenul fixat ori „în vederea soluţionării cu celeritate a cauzei“, în condiţiile în care continuitatea completului este respectată, reprezintă o chestiune de administrare a actului de justiţie. Preschimbarea primului termen sau a termenului luat în cunoştinţă se înscrie între regulile privind judecata procesului penal referitoare la citare, având loc, potrivit textului criticat, în anumite condiţii, cu respectarea principiului continuităţii completului, pentru anumite motive, părţile urmând a fi citate de îndată pentru noul termen de judecată. Aşadar, există suficiente garanţii pentru ca părţile să fie ferite de arbitrariu în dispunerea preschimbării primului termen sau a termenului luat în cunoştinţă, mai mult chiar acestea şi persoana vătămată pot formula o astfel de cerere în vederea soluţionării cu celeritate a cauzei, lipsa citării nefiind de natură a încălca dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare. 34. Totodată, faptul că preschimbarea termenului de judecată se dispune prin rezoluţia judecătorului, în camera de consiliu nu este de natură să aducă atingere dispoziţiilor constituţionale referitoare la caracterul public al dezbaterilor. Cu referire la acest aspect, Curtea reţine că publicitatea, ca principiu al şedinţei de judecată, constă în posibilitatea pe care o are orice persoană de a asista la desfăşurarea judecăţii şi este un mijloc de a prezerva încrederea opiniei publice în instanţele judecătoreşti. Consacrarea sa este asigurată de dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea în mod public a cauzei sale de către o instanţă care va hotărî, între altele, asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat importanţa acestui principiu procesual, statuând că publicitatea procedurilor organelor judiciare la care se referă art. 6 paragraful 1 are ca scop protejarea justiţiabililor împotriva unei „justiţii secrete“ şi vizează dezbaterile propriu-zise ale procesului (Hotărârea din 26 septembrie 1995, pronunţată în Cauza Diennet împotriva Franţei, paragraful 33). Totodată, instanţa europeană a reţinut că procedurile ce pot fi derulate în apel, precum şi procedurile ce implică doar aspecte de legalitate sunt în concordanţă cu cerinţele art. 6 din Convenţie, deşi apelantului nu i s-a dat posibilitatea de a fi ascultat personal de către instanţa de apel (Hotărârea din 29 octombrie 1991, pronunţată în Cauza Jan Ake Andersson împotriva Suediei, paragraful 27, şi Hotărârea din 27 martie 1998, pronunţată în Cauza K.D.B. împotriva Olandei, paragraful 39). 35. Aşadar, Curtea constată că posibilitatea preschimbării termenului de judecată şi soluţionarea recuzării în camera de consiliu, potrivit art. 68 alin. (5) teza întâi şi art. 353 alin. (10) din Codul de procedură penală - în condiţiile în care nici procedura de preschimbare a termenului de judecată şi nici procedura de soluţionare a cererii de recuzare nu îmbracă forma unui contencios care să reclame un tratament jurisdicţional, ci este vorba de chestiuni de administrare a actului de justiţie -, sunt în deplină concordanţă cu prevederile art. 127 din Legea fundamentală, potrivit cărora „Şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege“, şi nu aduc atingere, în niciun mod, dispoziţiilor constituţionale invocate. 36. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gheorghe Tănase, respectiv de Costel Bobic, în Dosarul nr. 15.169/318/2007** al Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că dispoziţiile art. 68 alin. (5) teza întâi şi alin. (7) şi art. 353 alin. (10) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 16 aprilie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
