Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 241 din 3 mai 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 61^1 din Legea nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, astfel cum au fost introduse prin art. IV pct. 40 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 45/2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative cu impact asupra sistemului achiziţiilor publice, precum şi ale art. 1.058 alin. (2) din Codul de procedură civilă

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 241 din 3 mai 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 61^1 din Legea nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, astfel cum au fost introduse prin art. IV pct. 40 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 45/2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative cu impact asupra sistemului achiziţiilor publice, precum şi ale art. 1.058 alin. (2) din Codul de procedură civilă

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 854 din 31 august 2022

Comenteaza legea


┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu     │- preşedinte      │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga  │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria         │- judecător       │
│Pivniceru          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina       │- judecător       │
│Tănăsescu          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila       │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ioniţa Cochinţu    │-                 │
│                   │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 61^1 din Legea nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor şi ale art. 1.058 alin. (2) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Compania de construcţii feroviare - S.A. din Iaşi în Dosarul nr. 5.477/2/2018 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.299D/2018.
    2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, având în vedere că dispoziţiile art. 61^1 din Legea nr. 101/2016 au mai format obiect al controlului de constituţionalitate, sens în care menţionează jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, precum şi ca urmare a faptului că, potrivit art. 1.058 alin. (2) din Codul de procedură civilă, debitorul cauţiunii este cel ce are facultatea de a opta pentru instituirea acesteia sub forma unui instrument financiar care poate servi ca instrument de plată, situaţie în care este necesar acordul părţii în favoarea căreia se depune.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    4. Prin Decizia civilă nr. 4.229 din 13 august 2018, pronunţată în Dosarul nr. 5.477/2/2018, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 61^1 din Legea nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor şi ale art. 1.058 alin. (2) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Compania de construcţii feroviare - S.A. din Iaşi într-o cauză întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 101/2016.
    5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că prevederile criticate sunt neconstituţionale, în măsura în care pentru constituirea cauţiunilor prin instrumente financiare este necesară exprimarea acordului autorităţii contractante în cadrul procedurii de achiziţie publică, interpretare ce este contrară accesului liber la justiţie şi principiului egalităţii în drepturi, întrucât exercitarea dreptului la acţiune este condiţionată de acceptul autorităţii contractante, care, în procedura administrativ-jurisdicţională, este adversarul sau pârâtul în cadrul acţiunii în faţa instanţelor de judecată. De asemenea, se învederează că biletul la ordin constituie un asemenea instrument financiar cu rol de instrument de plată, sens în care este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin care s-a reţinut că natura juridică a biletului la ordin este aceea a unui instrument de plată. Or, cât timp, în temeiul art. 1.058 alin. (2) din Codul de procedură civilă, se impune obţinerea acordului celui în favoarea căruia se constituie, condiţia de valabilitate pentru instituirea cauţiunii prin instrument financiar devine condiţia prealabilă pentru însuşi accesul la contestaţie, respectiv plângere, dreptul de a contesta fiind, în esenţă, condiţionat de obţinerea acordului adversarului care, în speţă, este autoritatea contractantă.
    6. Se mai arată că, potrivit jurisprudenţei instanţei de contencios constituţional, ori de câte ori instituirea cauţiunii presupune o condiţie de admisibilitate a exercitării dreptului prin care partea îşi apără însuşi dreptul, există situaţia încălcării dreptului de acces la justiţie. Regimul juridic al cauţiunii prevăzut la art. 61^1 din Legea nr. 101/2016 este cel stabilit prin Codul de procedură civilă, şi anume, în principal, acela de constituire a unei garanţii pentru creditor, în ceea ce priveşte acoperirea eventualelor daune suferite ca urmare a formulării unei cereri, şi nu de instrument de blocare a accesului la justiţie. Din această perspectivă, vechea reglementare în materia achiziţiilor publice instituia obligaţia depunerii unei garanţii de bună conduită al cărei unic scop era acela de a proteja autoritatea contractantă de riscul unui eventual comportament necorespunzător. Textul criticat introduce obligativitatea achitării unei cauţiuni, iar, sub aspectul naturii juridice, cauţiunea reglementată prin art. 61^1 din Legea nr. 101/2016 reprezintă o garanţie reală sau personală, prevăzută de lege pentru acoperirea eventualului prejudiciu cauzat uneia dintre părţile litigante. Însă, din această perspectivă, dispoziţiile art. 61^1 din Legea nr. 101/2016 sunt neconstituţionale, întrucât textul criticat nu se limitează la a stabili această destinaţie cauţiunii, ci încalcă cerinţa constituţională referitoare la caracterul neoneros al procedurii administrativ-jurisdicţionale, întrucât, în condiţiile legii, cauţiunea se constituie venit la bugetul de stat şi este transformată într-o taxă pentru exercitarea dreptului de acces la justiţie.
    7. Raportat la cele mai sus prezentate, precum şi la faptul că în discuţie este vorba despre un operator economic cu obiect de activitate în domeniul construcţiilor feroviare în stare de reorganizare a societăţii în cadrul procedurii de insolvenţă, se consideră că sunt încălcate şi dispoziţiile constituţionale ale art. 44, în ceea ce priveşte dreptul de proprietate asupra creanţei deţinute împotriva debitorului intrat în insolvenţă, precum şi ale art. 45 şi art. 135, întrucât libertatea economică se desfăşoară potrivit legii, însă trebuie respectate principiile economiei de piaţă şi liberei iniţiative.
    8. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, în raport cu dispoziţiile constituţionale invocate în susţinerea acesteia, sens în care menţionează jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la principiul egalităţii şi la accesul liber la justiţie.
    9. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.
    12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 61^1 din Legea nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, precum şi ale art. 1.058 alin. (2) din Codul de procedură civilă, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015.
    13. Dispoziţiile art. 61^1 din Legea nr. 101/2016 au fost introduse în lege prin art. IV pct. 40 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 45/2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative cu impact asupra sistemului achiziţiilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 4 iunie 2018, iar, în dinamica legislativă, au fost modificate, succesiv, prin art. IV pct. 38 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2020 privind modificarea şi completarea unor acte normative cu impact în domeniul achiziţiilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 614 din 13 iulie 2020, şi prin art. IV pct. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 3/2021 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul achiziţiilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 821 din 27 august 2021. Însă, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea urmează a exercita controlul de constituţionalitate asupra prevederilor art. 61^1 din Legea nr. 101/2016 în forma avută iniţial, astfel cum au fost introduse prin art. IV pct. 40 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 45/2018 şi au produs efecte în cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate.
    14. Prevederile criticate au următorul conţinut:
    - Art. 61^1 din Legea nr. 101/2016:
    "(1) Pentru soluţionarea contestaţiei formulate în condiţiile art. 8 sau art. 49, sub sancţiunea respingerii acesteia, persoana care se consideră vătămată trebuie să constituie în prealabil o cauţiune stabilită după cum urmează:
    a) 2% din valoarea estimată a contractului, în cazul în care aceasta este mai mică decât pragurile valorice prevăzute la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 98/2016, cu modificările şi completările ulterioare, art. 12 alin. (1) din Legea nr. 99/2016, cu modificările şi completările ulterioare, art. 11 alin. (1) din Legea nr. 100/2016, cu modificările şi completările ulterioare, dar nu mai mult de 35.000 lei;
    b) 2% din valoarea stabilită a contractului, dacă aceasta este mai mică decât pragurile valorice prevăzute la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 98/2016, cu modificările şi completările ulterioare, art. 12 alin. (1) din Legea nr. 99/2016, cu modificările şi completările ulterioare, art. 11 alin. (1) din Legea nr. 100/2016, cu modificările şi completările ulterioare, dar nu mai mult de 88.000 lei;
    c) 2% din valoarea estimată a contractului, dacă aceasta este egală sau mai mare decât pragurile valorice prevăzute la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 98/2016, cu modificările şi completările ulterioare, art. 12 alin. (1) din Legea nr. 99/2016, cu modificările şi completările ulterioare, art. 11 alin. (1) din Legea nr. 100/2016, cu modificările şi completările ulterioare, dar nu mai mult de 220.000 lei;
    d) 2% din valoarea stabilită a contractului, dacă aceasta este egală sau mai mare decât pragurile valorice prevăzute la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 98/2016, cu modificările şi completările ulterioare, art. 12 alin. (1) din Legea nr. 99/2016, cu modificările şi completările ulterioare, art. 11 alin. (1) din Legea nr. 100/2016, cu modificările şi completările ulterioare, dar nu mai mult de 880.000 lei.
(2) În cazul unei proceduri de atribuire a acordului-cadru, prevederile alin. (1) se raportează la valoarea estimată a celui mai mare contract subsecvent ce se intenţionează a se atribui în baza acordului-cadru respectiv.
(3) În cazul în care contestaţia a fost respinsă de către Consiliu, persoana care se consideră vătămată care utilizează calea de atac în condiţiile art. 29 sau art. 51 alin. (3), după caz, nu trebuie să constituie o cauţiune suplimentară.
(4) În cazul în care calea de atac reglementată de art. 29 sau art. 51 alin. (3) este utilizată de o altă persoană decât cea care a constituit cauţiunea conform alin. (1), pentru soluţionarea plângerii sau recursului, după caz, trebuie constituită în prealabil o cauţiune egală cu 50% din cauţiunea prevăzută la alin. (1).
(5) Cauţiunea depusă se restituie, la cerere, după soluţionarea prin hotărâre definitivă a plângerii, respectiv după încetarea efectelor suspendării procedurii de atribuire şi/sau a executării contractului.
(6) Cauţiunea se restituie celui care a depus-o, nu mai devreme de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii sau, după caz, de la data încetării efectelor suspendării procedurii de atribuire şi/sau a executării contractului.
(7) Consiliul sau instanţa, după caz, se pronunţă asupra cererii de restituire a cauţiunii cu citarea părţilor, printr-o încheiere supusă numai recursului la instanţa ierarhic superioară. Recursul este suspensiv de executare.
(8) În situaţia în care nu sunt aplicabile prevederile de la alin. (5)-(7), cauţiunea se constituie venit la bugetul de stat la împlinirea termenului de 3 ani calculat de la data la care aceasta putea fi solicitată.
(9) Sunt scutite de la depunerea cauţiunii autorităţile contractante.“;"

    – Art. 1.058 alin. (2) din Codul de procedură civilă: „(2) La cererea debitorului cauţiunii şi dacă partea în favoarea căreia se depune declară în mod expres că este de acord, cauţiunea va putea consta şi în instrumente financiare care pot servi ca instrumente de plată. Cu toate acestea, acordul părţii nu este necesar în cazul titlurilor emise de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale.“

    15. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate prevederile constituţionale cuprinse în art. 16 - Egalitatea în drepturi, art. 21 - Accesul liber la justiţie, art. 44 - Dreptul de proprietate privată, art. 45 - Libertatea economică şi ale art. 135 - Economia.
    16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prevederile art. 61^1 din Legea nr. 101/2016 sunt criticate în coroborare cu cele cuprinse în art. 1.058 alin. (2) din Codul de procedură civilă atât din perspectiva instituirii obligativităţii constituirii unei cauţiuni înainte de soluţionarea contestaţiei formulate în materia achiziţiilor publice, cât şi a modalităţii de plată şi a instrumentelor financiare care pot servi ca instrumente de plată pentru cauţiune, aspecte care, astfel cum sunt reglementate prin lege şi cum sunt interpretate şi aplicate în practică, sunt contrare, în opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, prevederilor constituţionale privind egalitatea în drepturi, accesul liber la justiţie, dreptul de proprietate privată, libertatea economică şi economia.
    17. Curtea observă că prin art. 61^1 din Legea nr. 101/2016 se impune constituirea unei cauţiuni pentru soluţionarea contestaţiei formulate atât pe cale administrativ-jurisdicţională în faţa Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, cât şi pe cale judiciară în faţa instanţei judecătoreşti. În ceea ce priveşte modalitatea de constituire a cauţiunii, Curtea reţine că prevederile Legii nr. 101/2016, potrivit art. 68 din acest act normativ, în măsura compatibilităţii, se completează cu prevederile Codului de procedură civilă, care cuprinde în titlul XIV - Cauţiunea judiciară, iar la art. 1.058 din acest cod sunt reglementate aspecte privind depunerea în numerar sau în instrumente financiare, respectiv faptul că, de regulă, cauţiunea se depune în numerar, iar la cererea debitorului cauţiunii şi dacă partea în favoarea căreia se depune declară în mod expres că este de acord, cauţiunea va putea consta şi în instrumente financiare care pot servi ca instrumente de plată. Cu toate acestea, acordul părţii nu este necesar în cazul titlurilor emise de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale.
    18. În acest context, Curtea reţine că prevederile legale privind constituirea cauţiunii şi prin alte instrumente financiare, diferite de numerarul depus la Trezoreria Statului, care sunt limitate prin lege ca formă şi care se pot constitui numai cu acordul autorităţii contractante, reprezintă reguli de procedură care se circumscriu marjei de apreciere a legiuitorului, potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, coroborate, în contextul dat, cu cele ale art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituţie, potrivit cărora statul trebuie să asigure protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară.
    19. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 16 din Constituţie, Curtea observă că principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite şi, prin urmare, acesta nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. Astfel cum rezultă din dispoziţiile constituţionale, cetăţenii se bucură de drepturile prevăzute în Constituţie şi în legi, fiind egali în faţa acestora şi a autorităţilor publice, în timp ce autorităţile publice exercită atribuţiile ce le sunt stabilite de lege, potrivit competenţei lor, în realizarea funcţiilor pentru care sunt create (Decizia nr. 839 din 17 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 221 din 4 martie 2021).
    20. Faţă de această împrejurare, Curtea nu poate reţine pretinsa încălcare a principiului egalităţii în faţa legii prin prisma faptului că, potrivit normelor de drept comun, o parte din litigiu, în speţă fiind vorba de o autoritate contractantă, în favoarea căreia se depune cauţiunea, are posibilitatea să declare, în mod expres, că este de acord ca aceasta să fie depusă sub forma unor instrumente financiare care pot servi ca instrumente de plată, întrucât legea prevede că, de regulă, cauţiunea se depune în numerar şi numai prin excepţie se poate constitui şi prin alte modalităţi de plată constând în instrumente financiare, această din urmă modalitate fiind tocmai un beneficiu suplimentar pentru partea în sarcina căreia se impune constituirea unei astfel de cauţiuni. Or, acest din urmă aspect nu este de natură a conduce la încălcarea principiului egalităţii între operatorii economici şi autoritatea contractantă. De altfel, în contextul dat, nu se poate reţine existenţa unei situaţii similare/comparabile în ceea ce priveşte cazurile în care se află operatorii economici şi statul, având în vedere şi scopul pentru care a fost instituită cauţiunea în discuţie, respectiv pentru a proteja autoritatea contractantă de riscul unui eventual comportament necorespunzător al operatorilor economici.
    21. Referitor la dispoziţiile art. 21 din Constituţie, invocate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că aceste prevederi dispun, în general, cu privire la accesul liber la justiţie, aspect ce semnifică faptul că orice persoană poate sesiza instanţele judecătoreşti în cazul în care consideră că drepturile, libertăţile sau interesele sale legitime au fost încălcate, iar nu faptul că acest acces nu poate fi supus niciunei condiţionări. Astfel, competenţa de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti îi revine legiuitorului, iar prevederile criticate sunt o aplicare a dispoziţiilor constituţionale ale art. 126 alin. (2), potrivit cărora „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“. Mai mult, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât cu respectarea cadrului legal stabilit de legiuitor, care, potrivit textului din Legea fundamentală menţionat, are deplina legitimare constituţională de a stabili procedura de judecată (a se vedea, în acest sens, de exemplu, Decizia nr. 283 din 27 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 366 din 30 mai 2012, sau Decizia nr. 582 din 4 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 379 din 8 iunie 2010).
    22. De asemenea, atât în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 28 mai 1985, pronunţată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit, paragraful 57), cât şi în cea a Curţii Constituţionale (Decizia nr. 51 din 14 ianuarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 24 martie 2010, Decizia nr. 619 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 965 din 30 decembrie 2014, paragraful 18, sau Decizia nr. 160 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 432 din 9 iunie 2016, paragraful 23), s-a statuat că o caracteristică a dreptului de acces liber la justiţie este aceea că nu este un drept absolut şi că el poate fi supus unor restricţii legitime, cum ar fi termenele legale de prescripţie sau ordonanţele care impun depunerea unei cauţiuni judicatum solvi; important este ca aceste restrângeri să nu aducă atingere substanţei dreptului, să urmărească un scop legitim şi să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragraful 39, sau Hotărârea din 10 mai 2001, pronunţată în Cauza Z şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 93).
    23. Faţă de această împrejurare, Curtea reţine că stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie, în general, nu constituie, în sine, o încălcare a accesului liber la justiţie, el presupunând accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Însă legiuitorul este ţinut să o facă orientându-se după principiul est modus in rebus, respectiv să fie preocupat ca exigenţele instituite să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu pună sub semnul întrebării însăşi existenţa dreptului (Decizia nr. 39 din 29 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 12 martie 2004, şi Decizia nr. 40 din 29 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 16 martie 2004).
    24. În ceea ce priveşte instituirea unei cauţiuni prin legislaţia ce reglementează remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, Curtea, în jurisprudenţa sa, a reţinut că aceasta este rezonabilă din punctul de vedere al cuantumului acesteia, legiuitorul impunând şi un prag maxim până la care poate fi fixată cauţiunea, iar opţiunea sa este pe deplin justificată. Contractele de achiziţii publice presupun, de cele mai multe ori, efectuarea de lucrări publice cu un anumit grad de complexitate. Nu orice operator economic are capacitatea logistică şi financiară de a efectua aceste lucrări, mai ales că, de cele mai multe ori, mecanismul de efectuare a lucrărilor presupune investiţii iniţiale ale operatorului economic ce sunt decontate ulterior de stat. Aşadar, operatorii economici nu se află în aceeaşi situaţie juridică, ei neavând toţi aceeaşi capacitate economică de realizare a obiectivelor vizate de contractele de achiziţii publice. Or, dinamica raporturilor juridice existente în domeniul achiziţiilor publice demonstrează că intervenţia legiuitorului era necesară, în condiţiile în care drepturile procesuale au fost exercitate frecvent cu rea-credinţă de către operatori economici care nu aveau capacitatea efectivă de a-şi executa obligaţiile ce rezultau din încheierea contractelor de achiziţii publice. Interesul naţional impune ca statul să poată realiza cu celeritate obiectivele propuse în vederea îmbunătăţirii vieţii cetăţenilor săi, cu respectarea, bineînţeles, a drepturilor şi a intereselor legitime ale eventualilor participanţi la procedurile de achiziţie publică. Prin instituirea cauţiunii, legiuitorul a urmărit, pe de o parte, să descurajeze cererile nefundamentate sau exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale, iar, pe de altă parte, să constituie o garanţie destinată acoperirii eventualelor pagube ce ar putea fi produse părţii împotriva căreia se cere luarea unor măsuri, în condiţiile în care cererea celui ce plăteşte cauţiunea se respinge (Decizia nr. 269 din 22 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.028 din 28 octombrie 2021, Decizia nr. 865 din 17 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 444 din 27 mai 2020, şi Decizia nr. 501 din 17 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 24 aprilie 2020).
    25. De asemenea, instanţa de contencios constituţional a reţinut că obiectivele urmărite prin adoptarea de către legiuitor a măsurii criticate se circumscriu unui scop legitim şi că instituirea acestei obligaţii de consemnare a cauţiunii reprezintă o măsură legislativă adecvată, necesară şi care păstrează un just echilibru între cerinţele de interes general protejate de legiuitor - prevenirea exercitării cu rea-credinţă a drepturilor procesuale - şi interesul individual al justiţiabilului de a avea acces efectiv la instanţă în vederea folosirii mijloacelor procedurale puse la dispoziţia sa (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 501 din 17 septembrie 2019, precitată, paragrafele 33-36).
    26. Referitor la jurisdicţiile speciale administrative, parte componentă a art. 21 din Constituţie, Curtea, analizând dispoziţiile ce reglementează procedura soluţionării contestaţiilor în faţa Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, a constatat că nu există nicio normă care să ateste existenţa vreunei taxe sau cauţiuni care să se facă venit la bugetul de stat sau la bugetul autorităţii administrativ-jurisdicţionale având ca destinaţie plata unui serviciu jurisdicţional sau administrativ-jurisdicţional. Curtea a reţinut că gratuitatea consacrată de norma constituţională cuprinsă în art. 21 alin. (4) semnifică lipsa oricărei contraprestaţii pecuniare din partea persoanei care, alegând calea contenciosului administrativ-jurisdicţional, beneficiază gratuit de serviciul prestat de autoritatea administrativ-jurisdicţională (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 5 din 15 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 19 martie 2015, paragraful 31, Decizia nr. 282 din 27 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 11 mai 2012). Astfel, verificând, spre exemplu, compatibilitatea garanţiei de bună conduită prevăzută de actele normative anterioare Legii nr. 101/2016 cu prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (4), Curtea a reţinut că soluţia legislativă în discuţie respectă cerinţa constituţională referitoare la caracterul neoneros al procedurii administrativ-jurisdicţionale, întrucât sumele reprezentând garanţia de bună conduită se fac venit la autoritatea contractantă, fără a constitui o taxă pentru administrarea justiţiei sau prestarea unor servicii de către aceasta sau, după caz, de către Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor.
    27. Aceste considerente sunt valabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte normele criticate prin care se instituie cauţiunea în discuţie, având în vedere faptul că, astfel cum a reţinut Curtea Constituţională prin Decizia nr. 5 din 15 ianuarie 2015, precitată, paragraful 41, instituirea unei garanţii de bună conduită are semnificaţia unei cauţiuni menite să asigure exercitarea corespunzătoare şi neabuzivă a drepturilor procesuale, cu toate consecinţele procesuale care decurg din finalitatea urmărită prin stabilirea acesteia.
    28. De asemenea, prin Decizia nr. 865 din 17 decembrie 2019, precitată, paragraful 46, Curtea a constatat că nu sunt încălcate normele constituţionale ale art. 21 alin. (4), întrucât cauţiunea este restituită contestatorului, în condiţiile legii, caracterul gratuit al procedurii administrativ-jurisdicţionale continuând să subziste şi în prezent, iar cauţiunea se constituie venit la bugetul de stat numai la împlinirea termenului de 3 ani calculat de la data la care aceasta putea fi solicitată, în condiţiile în care partea care a depus-o nu a făcut demersurile legale pentru a putea fi recuperată.
    29. În ceea ce priveşte art. 44 din Constituţie, invocat în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că legiuitorul este în drept să stabilească conţinutul şi limitele dreptului de proprietate, precum şi cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Aşadar, dreptul de proprietate nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări (Decizia nr. 694 din 20 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 22 decembrie 2015, paragrafele 27-31). Or, dispoziţiile legale criticate urmăresc protejarea unor interese publice, cu respectarea principiului proporţionalităţii măsurii instituite. Astfel, legiuitorul a impus plata unei cauţiuni de doar 2% din valoarea estimată a contractului, cauţiune ce este şi plafonată în funcţie de natura contractului şi care, în condiţiile legii, este restituită contestatorului. Prin urmare, Curtea constată că textele criticate nu încalcă prevederile constituţionale cu privire la dreptul de proprietate privată, având în vedere considerentele mai sus prezentate (a se vedea şi Decizia nr. 865 din 17 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 444 din 27 mai 2020, paragraful 47).
    30. În ceea ce priveşte critica raportată la art. 45 din Constituţie, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a reţinut că, potrivit acestui articol din Legea fundamentală, este garantată exercitarea în condiţiile legii a accesului liber al persoanelor la o activitate economică. Accesul liber la o activitate economică nu exclude, ci, dimpotrivă, implică stabilirea unor limite de exercitare a libertăţii economice, statul având obligaţia să impună reguli de disciplină economică, iar legiuitorul având competenţa să stabilească sancţiunile corespunzătoare pentru nerespectarea acestora (Decizia nr. 362 din 25 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 18 mai 2010). Mai mult, Curtea a învederat că principiul libertăţii economice nu este un drept absolut al persoanei, ci este condiţionat de respectarea limitelor stabilite de lege, limite ce urmăresc asigurarea unei anumite discipline economice ori protejarea unor interese generale, precum şi asigurarea respectării drepturilor şi intereselor legitime ale tuturor (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 162 din 8 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 19 aprilie 2011).
    31. Prin urmare, legiuitorul are competenţa de a stabili conţinutul şi limitele libertăţii economice, în condiţiile în care vizează un scop legitim şi există un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite de legiuitor şi scopul urmărit de acesta (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014, paragraful 25, şi Decizia nr. 176 din 24 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 356 din 27 aprilie 2005).
    32. În acest context, Curtea are în vedere jurisprudenţa sa cu privire la aplicarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale prin care a reţinut că acestea se aplică şi persoanelor juridice, în măsura în care prin intermediul acestora cetăţenii îşi exercită un drept constituţional, iar exigenţele unor drepturi sau libertăţi fundamentale, spre exemplu accesul liber la justiţie, libertatea individuală, dreptul de proprietate privată ori libertatea economică, se aplică şi în privinţa persoanelor juridice. În consecinţă, exigenţele şi garanţiile rezultate din drepturile şi libertăţile fundamentale reglementate prin Constituţie sunt aplicabile şi în privinţa persoanelor juridice, în măsura în care conţinutul lor normativ este compatibil cu natura, specificul şi particularităţile care caracterizează regimul juridic al persoanei juridice (în acest sens, a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 485 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 20 iulie 2015, paragraful 27, Decizia nr. 498 din 10 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428 din 28 iunie 2012, şi Decizia nr. 35 din 2 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 11 aprilie 1996). Faţă de această împrejurare, considerentele mai sus menţionate cu privire la scopul instituirii cauţiunii prevăzute de Legea nr. 101/2016 sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte pretinsa încălcare a principului libertăţii economice şi al economiei de piaţă.
    33. Faţă de cele prezentate, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor criticate, în raport cu dispoziţiile constituţionale menţionate în susţinerea acesteia, urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.
    34. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Compania de construcţii feroviare - S.A. din Iaşi în Dosarul nr. 5.477/2/2018 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 61^1 din Legea nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, astfel cum au fost introduse prin art. IV pct. 40 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 45/2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative cu impact asupra sistemului achiziţiilor publice, precum şi ale art. 1.058 alin. (2) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 3 mai 2022.

                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    pentru prof. univ. dr. VALER DORNEANU,

    în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, semnează

                    MARIAN ENACHE
                    Magistrat-asistent,
                    Ioniţa Cochinţu

    ----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIA nr. 241 din 3 mai 2022

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"