Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 315 alin. (2) lit. c) şi art. 318 alin. (8) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Valentin Corneliu Ciurel în Dosarul nr. 4.692/299/2017 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.894D/2017. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens reţine că există un control jurisdicţional automat cu privire la ordonanţa de renunţare la urmărirea penală, iar, în ceea ce priveşte confiscarea bunurilor, potrivit reglementării actuale şi a jurisprudenţei Curţii Constituţionale, într-o astfel de procedură se pot administra orice fel de probe. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 8 mai 2017, pronunţată în Dosarul nr. 4.692/299/2017, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 315 alin. (2) lit. c) şi art. 318 alin. (8) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Valentin Corneliu Ciurel, în soluţionarea cauzei penale având ca obiect confiscarea specială a armei introduse la camera de corpuri delicte. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul arată că, în situaţia renunţării la urmărirea penală, aceasta este incompletă, întrucât statul nu are interes în efectuarea şi terminarea urmăririi penale, din raţiuni de politică penală, având în vedere gravitatea redusă a faptei ori cheltuielile disproporţionate raportat la gravitatea faptei sau prejudiciul efectiv. În această ipoteză, organele de urmărire penală au iniţiativa şi decid singure soluţia, fără a exista un acord al persoanei urmărite penal, astfel încât se încalcă, în mod flagrant, dreptul la apărare şi se aduce atingere principiului egalităţii în drepturi. Totodată, susţine că renunţarea la urmărirea penală însoţită de măsura confiscării speciale încalcă dreptul de proprietate privată, această din urmă măsură constituindu-se într-o veritabilă „pedeapsă civilă“, chiar dacă este calificată ca măsură de siguranţă din punct de vedere penal. 6. Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti - Secţia penală opinează că normele procesual penale criticate nu sunt neconstituţionale. În acest sens reţine că este necesar să fie reglementate dispoziţiile pe care trebuie să le cuprindă ordonanţa de renunţare la urmărirea penală, nefiind încălcat niciun drept al părţilor, cu atât mai puţin dreptul la apărare, întrucât părţile sunt citate pentru termen şi pot depune concluzii, aşa cum a procedat şi autorul excepţiei. Reţine că autorul excepţiei se limitează la a arăta că „îi este ştirbit indubitabil dreptul la apărare“, fără a motiva acest aspect. Atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul procedurii de cameră preliminară, intimatul este citat, are dreptul de a-şi angaja apărător, iar, în condiţiile art. 90 din Codul de procedură penală, i se asigură apărător din oficiu. Mai mult, reţine că autorul excepţiei beneficiază de o soluţie de netrimitere în judecată. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 8. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Examinând motivele invocate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, observă că acestea vizează de fapt prevederile art. 549^1 din Codul de procedură penală, care constituie temeiul sesizării judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de luare a măsurii de siguranţă a confiscării speciale, precum şi dispoziţiile art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal, care justifică confiscarea specială a bunurilor a căror deţinere este interzisă de legea penală. Apreciază că niciuna dintre criticile formulate nu este întemeiată, în condiţiile în care, în aplicarea art. 44 alin. (9) din Constituţie, Codul penal prevede, în art. 112 alin. (1) lit. f), că sunt supuse confiscării speciale „bunurile a căror deţinere este interzisă de legea penală“. Invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 725 din 6 decembrie 2016, în care s-a reţinut că, în cazul bunurilor pentru a căror deţinere este necesară îndeplinirea unor condiţii, fiind supuse unui regim de autorizare, „legiuitorul a prezumat existenţa unei periculozităţi obiective ce derivă din însăşi substanţa/natura acestor bunuri, astfel că simpla deţinere a acestora, contrar dispoziţiilor legale, creează acea stare de pericol pentru a cărei înlăturare este necesară intervenţia organului judiciar prin măsura confiscării bunurilor respective.“ Totodată, face referire la procedura de confiscare în cazul renunţării la urmărirea penală, în care judecătorul de cameră preliminară este ţinut să citeze persoanele ale căror drepturi sau interese legitime pot fi afectate, să le comunice o copie a ordonanţei şi să se pronunţe asupra propunerii numai după ascultarea acestora, dacă sunt prezente. 9. Avocatul Poporului precizează că dispoziţiile art. 315 alin. (2) lit. c) şi art. 318 alin. (8) din Codul de procedură penală sunt constituţionale. În acest sens consideră că, prin edictarea normelor procesual penale criticate, legiuitorul nu a nesocotit principiul egalităţii în faţa legii. În ceea ce priveşte conţinutul ordonanţelor de clasare şi de renunţare la urmărire, pe lângă elementele standard descrise de art. 286 alin. (2) din Codul de procedură penală, acestea mai cuprind şi elemente specifice fiecărei măsuri dispuse. Precizează că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice. Art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. De asemenea apreciază că nici celelalte critici de neconstituţionalitate expuse de autor, raportate la normele constituţionale invocate, nu pot fi reţinute, întrucât prin prevederile legale supuse controlului de constituţionalitate nu se aduce atingere drepturilor constituţionale invocate. Reţine că ordonanţa prin care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală este verificată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar, când a fost întocmită de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. În ipoteza în care a fost întocmită de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ordonanţa este verificată de procurorul-şef de secţie, iar când a fost întocmită de acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet. Totodată, potrivit prevederilor art. 318 alin. (12) din Codul de procedură penală, ordonanţa prin care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală, verificată potrivit celor menţionate, se comunică în copie, după caz, persoanei care a făcut sesizarea, părţilor, suspectului, persoanei vătămate şi altor persoane interesate şi se transmite, spre confirmare, în termen de 10 zile de la data la care a fost emisă, judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. Primind ordonanţa, judecătorul de cameră preliminară va stabili termenul de soluţionare şi va dispune citarea persoanei care a făcut sesizarea, a părţilor, suspectului, persoanei vătămate, precum şi altor persoane interesate. Judecătorul de cameră preliminară hotărăşte prin încheiere motivată, în camera de consiliu, cu participarea persoanei care a făcut sesizarea, a părţilor, a suspectului, a persoanei vătămate, precum şi altor persoane interesate, precum şi cu participarea procurorului, asupra legalităţii şi temeiniciei soluţiei de renunţare la urmărirea penală. Judecătorul de cameră preliminară este obligat să verifice legalitatea şi temeinicia soluţiei de renunţare la urmărirea penală pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a înscrisurilor noi prezentate. În atare condiţii apreciază că susţinerile autorului, referitoare la o posibilă diferenţă de tratament instituită de normele criticate, dar şi de soluţia de renunţare la urmărirea penală, nu pot fi reţinute sub aspectul neconstituţionalităţii. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 315 alin. (2) lit. c) şi art. 318 alin. (8) din Codul de procedură penală, având următorul conţinut: - Art. 315 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură penală: „Ordonanţa de clasare cuprinde menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), precum şi dispoziţii privind: c) sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de luare a măsurii de siguranţă a confiscării speciale;“; – Art. 318 alin. (8) din Codul de procedură penală: „Ordonanţa de renunţare la urmărire cuprinde, după caz, menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), precum şi dispoziţii privind măsurile dispuse conform alin. (6) din prezentul articol şi art. 315 alin. (2)-(4), termenul până la care trebuie îndeplinite obligaţiile prevăzute la alin. (6) din prezentul articol şi sancţiunea nedepunerii dovezilor la procuror, precum şi cheltuielile judiciare.“ 13. În susţinerea neconstituţionalităţii normelor procesual penale criticate, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 4 alin. (2) privind unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni, art. 16 alin. (1) şi alin. (2) referitor la egalitatea în drepturi a cetăţenilor, art. 24 referitor la dreptul la apărare, art. 44 alin. (1) potrivit căruia dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate, iar conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege şi art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că s-a pronunţat cu privire la reglementarea instituţiei renunţării la urmărirea penală prin Decizia nr. 551 din 13 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 977 din 8 decembrie 2017, reţinând, în paragrafele 23 şi 24 ale acesteia, că renunţarea la urmărirea penală poate fi dispusă în faza urmăririi penale in rem, în faza urmăririi penale in personam, precum şi după ce a fost pusă în mişcare acţiunea penală. Cu alte cuvinte, renunţarea la urmărirea penală va putea fi dispusă în condiţiile în care procurorul constată că nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală, deoarece existenţa acestora determină în sarcina procurorului obligaţia pronunţării unei alte soluţii, nu cea de renunţare la urmărirea penală. Totodată, Curtea a constatat că trebuie distins în funcţie de momentul pronunţării soluţiei de renunţare la urmărirea penală. Astfel, dacă soluţia de renunţare la urmărirea penală a fost pronunţată în cursul urmăririi penale in rem, prima analiză pe care procurorul este chemat să o realizeze este aceea a existenţei unei minime evidenţe că fapta săvârşită ori a cărei săvârşire se pregăteşte există, este prevăzută de legea penală, neexistând celelalte cazuri prevăzute de art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală. Pe de altă parte, dacă soluţia de renunţare la urmărirea penală a fost pronunţată în cursul urmăririi penale in personam sau după punerea în mişcare a acţiunii penale, prima analiză pe care procurorul este chemat să o realizeze este aceea a constatării existenţei unei bănuieli rezonabile că o anumită persoană a săvârşit fapta, respectiv că există probe din care rezultă că o persoană a săvârşit o infracţiune. Ulterior acestei etape, procurorul va avea de analizat în ce măsură continuarea urmăririi penale este în favoarea interesului public. 15. Curtea a constatat, totodată, în paragraful 29 al deciziei precitate, că, „în materie penală, chiar dacă prima facie interesul public este salvgardat prin sancţionarea tuturor faptelor penale, protejarea acestuia comportă, de fapt, nuanţări în funcţie de elementele specifice fiecărei cauze (...) în cazul renunţării la urmărirea penală, având în vedere momentul în care aceasta poate fi dispusă, pe lângă elemente obiective, legiuitorul a reglementat şi elemente subiective ce trebuie avute în vedere“. Or, Curtea a apreciat că art. 318 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală - astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară - combină aceste elemente, fiind respectate cele statuate de instanţa de control constituţional prin Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 31 martie 2016. Aşadar, elementele ce trebuie avute în vedere de procuror sunt de natură a clarifica înţelesul sintagmei interes public, legiuitorul prevăzând cu exactitate obligaţiile pe care le are fiecare organ judiciar, circumscrise modului concret de realizare a atribuţiilor acestora, prin stabilirea, în mod neechivoc, a operaţiunilor pe care acestea le îndeplinesc în exercitarea atribuţiilor lor. 16. În continuare, Curtea reţine că, în actuala reglementare procesual penală, procurorul nu mai dispune cu privire la confiscarea specială în cazul emiterii unei soluţii de netrimitere în judecată, ci sesizează judecătorul de cameră preliminară. Aşa încât, în cazul confiscării sau desfiinţării unui înscris, în ipoteza clasării/renunţării la urmărirea penală, legea procesual penală în vigoare reglementează o procedură în care procurorul are calitatea de titular al cererii formulate în acest sens, îndreptată către judecătorul de cameră preliminară. Acţiunea nu mai are caracter civil, iar procurorul nu mai are calitatea de reclamant, ci pe aceea de titular, conform normelor procesual penale criticate, legitimarea procesual activă fiind specifică procesului civil. Doar procurorul poate sesiza judecătorul de cameră preliminară în vederea luării măsurii de siguranţă a confiscării speciale sau a desfiinţării unui înscris, dispoziţia de sesizare va fi menţionată în ordonanţa de clasare, respectiv de renunţare la urmărirea penală, înaintarea acesteia, însoţită de dosarul de urmărire penală, urmând să se facă în termenul reglementat în art. 549^1 alin. (1) din Codul de procedură penală. 17. Totodată, având în vedere că sesizarea judecătorului de cameră preliminară este o dispoziţie distinctă în cadrul ordonanţei procurorului, Curtea reţine că aceasta va fi motivată separat prin indicarea motivelor pentru care se solicită confiscarea bunului sau desfiinţarea înscrisului, precum şi a temeiului juridic al solicitării, astfel încât persoanele interesate care vor fi încunoştinţate de declanşarea acestei proceduri să îşi poată formula apărările în faţa judecătorului de cameră preliminară, cu respectarea dreptului la apărare consfinţit în Legea fundamentală. Aceasta în condiţiile în care, în procedura de confiscare, potrivit art. 549^1 alin. (3) şi alin. (4) din Codul de procedură penală, pentru termenul fixat se dispune încunoştinţarea procurorului şi se citează persoanele ale căror drepturi sau interese legitime pot fi afectate, cărora li se comunică o copie a ordonanţei, punându-le în vedere că, în termen de 20 de zile de la primirea comunicării, pot depune note scrise, iar judecătorul de cameră preliminară se pronunţă prin încheiere, în şedinţă publică, după ascultarea procurorului şi a persoanelor ale căror drepturi sau interese legitime pot fi afectate, dacă sunt prezente. 18. De asemenea, Curtea reţine că reglementarea calităţii procurorului de titular al cererii în vederea luării măsurii de siguranţă a confiscării speciale sau a desfiinţării unui înscris are o justificare în aceea că el este cel care dispune soluţia în ceea ce priveşte rezolvarea acţiunii penale, stabilind, astfel, cadrul procesual asupra căruia se va pronunţa judecătorul de cameră preliminară. Aceasta, în condiţiile în care, în calitate de reprezentant al intereselor generale ale societăţii, procurorul apără ordinea de drept, drepturile şi libertăţile cetăţenilor - rol esenţial în activitatea judiciară, consacrat de art. 131 din Constituţie. Or, între formele concrete prin care Ministerul Public îşi îndeplineşte rolul consacrat de norma constituţională precitată se află şi sesizarea instanţelor judecătoreşti, potrivit art. 63 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în condiţiile în care art. 67 alin. (1) din acelaşi act normativ stabileşte că procurorul are „rol activ în aflarea adevărului“ (în acest sens, Decizia nr. 299 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 11 august 2017). 19. Cât priveşte măsura confiscării speciale, potrivit jurisprudenţei instanţei de contencios constituţional, aceasta reprezintă o sancţiune de drept penal, respectiv o măsură de siguranţă, care constă în transferul silit şi gratuit al dreptului de proprietate asupra unor bunuri din patrimoniul persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată, în patrimoniul statului, întrucât, având în vedere legătura acestor bunuri cu fapta săvârşită, deţinerea lor în continuare de către persoana în cauză prezintă pericolul săvârşirii unor noi infracţiuni. Intenţia legiuitorului a fost de a aplica măsura confiscării speciale şi altor fapte prevăzute de legea penală decât cele care constituie infracţiuni, intenţie reglementată expres în art. 107 alin. (2) din Codul penal. De asemenea, conform art. 107 alin. (3) din Codul penal, măsurile de siguranţă se pot lua şi în situaţia în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă (în acest sens, Decizia nr. 589 din 1 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 897 din 2 decembrie 2015). O astfel de situaţie este şi cea în care procurorul renunţă la urmărirea penală când constată că nu există un interes public în urmărirea faptei. 20. În cauză, astfel cum rezultă din actul de sesizare şi din susţinerile autorului excepţiei, s-a dispus faţă de acesta din urmă renunţarea la urmărirea penală, fiind, totodată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti sesizarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti prin care s-a propus luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale a armei introduse la camera de corpuri delicte. Autorul excepţiei face referire la dispoziţiile art. 112 alin. (1) lit. c) din Codul penal, ca temei al propunerii de luare a măsurii de siguranţă a confiscării. 21. În aceste condiţii, Curtea reţine că prevederile art. 44 alin. (9) din Constituţie, reglementând o limitare a dreptului de proprietate, dispun în sensul că „bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii“. Totodată, dispoziţiile art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale conţine trei norme distincte: prima, care este exprimată în prima frază a primului alineat şi care îmbracă un caracter general, enunţă principiul respectului proprietăţii; a doua, care figurează în a doua frază a aceluiaşi alineat, vizează privarea de proprietate şi o subordonează anumitor condiţii; cât despre a treia, consemnată în cel de-al doilea alineat, recunoaşte statelor contractante puterea de a reglementa folosinţa bunurilor în conformitate cu interesul general (...). Totuşi, cele trei reguli nu sunt „distincte“, în sensul că nu ar avea legătură între ele: a doua şi a treia privesc cazurile particulare în care se aduce atingere dreptului la respectarea proprietăţii asupra bunurilor şi trebuie interpretate în lumina principiului general enunţat în prima regulă. Prin urmare, trebuie cercetat dacă a fost menţinut un echilibru just între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale reclamanţilor (Hotărârea din 23 septembrie 1982, pronunţată în Cauza Sporrong şi Lonnroth împotriva Suediei, paragraful 61; Hotărârea din 24 mai 2006, pronunţată în Cauza Weissman şi alţii împotriva României, paragraful 65; Hotărârea din 12 februarie 2013, pronunţată în Cauza Dzugayeva împotriva Rusiei, paragraful 23; Hotărârea din 30 iunie 2005, pronunţată în Cauza Jahn şi alţii împotriva Germaniei, paragraful 78). 22. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că o măsură de confiscare, chiar dacă nu implică o privare de bunuri, constituie un control al utilizării proprietăţii în sensul celui de-al doilea paragraf din articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie (Hotărârea din 10 aprilie 2012, pronunţată în Cauza Silickiene împotriva Lituaniei, paragraful 62). În acord cu jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, Curtea Constituţională a statuat că o privare de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim şi să respecte un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat (în acest sens, Decizia nr. 691 din 11 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 668 din 1 octombrie 2007). 23. În ceea ce priveşte confiscarea „bunurilor folosite, imediat după săvârşirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obţinut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor“, Curtea constată că această măsură este prevăzută de lege, fiind reglementată de dispoziţiile art. 112 alin. (1) lit. c) din Codul penal. În ceea ce priveşte scopul urmărit prin reglementarea acestei măsuri, Curtea constată că acesta este circumscris înlăturării unei stări de pericol şi preîntâmpinării săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală, astfel cum dispune art. 107 alin. (1) din Codul penal. Având în vedere că interdicţia deţinerii bunurilor menţionate este determinată de necesitatea combaterii fenomenului criminalităţii, scopul urmărit de reglementarea criticată reprezintă un scop legitim. În ceea ce priveşte existenţa raportului de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat, Curtea constată că trebuie stabilit dacă există un just echilibru între interesul general şi interesul particular în cauză. Or, în cauză, Curtea reţine că, sesizând Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, parchetul a propus luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale a unei arme. 24. În aceste condiţii, Curtea constată că Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 10 iunie 2014, reglementează cu privire la tipurile de arme şi muniţii, precum şi condiţiile în care deţinerea, portul, folosirea şi operaţiunile cu aceste arme şi muniţii sunt permise pe teritoriul României. Totodată, art. 342 din Codul penal reglementează infracţiunea de nerespectare a regimului armelor şi al muniţiilor. În aceste împrejurări, aceste bunuri intră în categoria celor pentru a căror deţinere este necesară îndeplinirea unor condiţii, fiind supuse unui regim de autorizare. Îndeplinirea condiţiilor impuse de lege este circumscrisă întregii perioade în care bunul se află în posesia persoanei, indiferent dacă aceasta foloseşte sau nu bunul respectiv, necesitatea îndeplinirii acestor condiţii grevându-se pe starea de pericol ce derivă din însăşi substanţa/natura acestora. În concluzie, Curtea constată că confiscarea bunurilor folosite, imediat după săvârşirea faptei pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obţinut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor, respectă un just echilibru între interesul general şi interesul particular în cauză. 25. De altfel, Curtea a reţinut, într-o altă cauză, că deposedarea unei persoane de anumite bunuri sau valori ca urmare a aplicării măsurii confiscării speciale nu constituie expropriere şi nu încalcă în niciun alt mod dreptul de proprietate (a se vedea Decizia nr. 168 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 16 martie 2010, şi Decizia nr. 900 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 530 din 29 iulie 2010). 26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Valentin Corneliu Ciurel în Dosarul nr. 4.692/299/2017 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 315 alin. (2) lit. c) şi art. 318 alin. (8) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 19 aprilie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
