Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. a) şi art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Banca Comercială Intesa Sanpaolo Bank România, în Dosarul nr. 494/36/2016 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 640D/2017. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că, la dosar, au fost comunicate adrese prin care părţile Petrică Cristian Enea şi Liviu Râpeanu solicită examinarea excepţiei de neconstituţionalitate în lipsă. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens arată că trebuie distins între lege şi garanţiile oferite de lege şi situaţia concretă din cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate. Apreciază că o persoană aflată în situaţia relevată în speţa în care a fost invocată excepţia supusă examinării Curţii are acces la justiţie şi posibilitatea de a-şi apăra dreptul de proprietate. Chestiunea dacă această din urmă posibilitate a fost acordată în speţa concretă nu constituie o problemă de constituţionalitate a normei criticate. Invocă dispoziţiile art. 353 alin. (1) teza a treia din Codul de procedură penală potrivit cărora instanţa poate dispune citarea altor subiecţi procesuali atunci când prezenţa acestora este necesară pentru soluţionarea cauzei şi arată că, în doctrină, acest text este interpretat ca o obligaţie a instanţei de a cita toate persoanele care pot invoca drepturi asupra cărora aceasta ar putea să dispună, întrucât lipsa respectivilor subiecţi procesuali ar putea avea aptitudinea de a periclita actul de justiţie. Face referire şi la art. 34 din Codul de procedură penală, care identifică categoria altor subiecţi procesuali ca fiind orice alte persoane prevăzute de lege având anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale. Coroborând normele procesual penale precitate, apreciază că, în cazul particular din speţa în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, autoarea acesteia trebuia să fie citată la soluţionarea apelului, aşadar să i se ofere posibilitatea de a se apăra. Arată că, potrivit doctrinei, există două situaţii în care este obligatorie citarea, în procesul penal, a unor persoane care pot invoca drepturi/interese legitime ce ar putea fi vătămate prin hotărârea instanţei de judecată, respectiv persoanele asupra bunurilor cărora se pot dispune măsuri asigurătorii şi dobânditorii de bună-credinţă ai unui drept asupra căruia instanţa va dispune. Apreciază că autoarea excepţiei poate fi încadrată în această din urmă categorie. În fine, arată că înţelege să reitereze concluziile formulate de reprezentatul Ministerului Public şi reţinute în preambulul Deciziei nr. 667 din 15 octombrie 2015, potrivit cărora, în temeiul art. 129 din Constituţie, părţile interesate şi procurorul sunt titulari ai căilor de atac, or, de vreme ce chiar textul constituţional anterior arătat se referă la părţi, Curtea Constituţională nu are cum să treacă peste norma constituţională citată şi să constate că şi alte persoane pot exercita căile de atac decât în situaţia în care constată că norma criticată încalcă dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adică, în condiţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Decizia penală nr. 1.276/P din data de 9 decembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 494/36/2016, Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. a) şi art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Banca Comercială Intesa Sanpaolo Bank România, într-o cauză având ca obiect contestaţia în anulare formulată de către aceasta, în temeiul art. 426 lit. a) din Codul de procedură penală, împotriva Deciziei penale nr. 507/P din 22 aprilie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în Dosarul nr. 3.440/118/2012, prin care s-a solicitat desfiinţarea parţială a deciziei contestate numai sub aspectul laturii civile, având drept consecinţă rejudecarea apelului, cu citarea autoarei excepţiei şi menţinerea validităţii contractului de credit nr. 7 din 20 mai 2010 şi a contractului de garanţie reală imobiliară autentificat sub nr. 581 din 20 mai 2015. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea arată că, prin Decizia penală nr. 507 din 22 aprilie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în Dosarul nr. 3.440/118/2012, s-a dispus anularea antecontractului de vânzare-cumpărare şi a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între persoana vătămată Moisoiu Radu şi inculpatul Enea Petrică Cristian, având ca obiect un imobil situat în Năvodari, anularea contractului de credit pentru nevoi personale încheiat între Mateiaş Florin şi autoarea excepţiei, cu consecinţa substituirii debitorului-împrumutat, căruia i-ar fi revenit obligaţia de restituire a sumei de bani împrumutate, cu debitorul Stănei Adrian, respectiv anularea contractului de ipotecă imobiliară prin care a fost constituit în favoarea autoarei excepţiei un drept de ipotecă asupra imobilului situat în Năvodari. Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că persoanele vătămate Râpeanu Liviu şi Moisoiu Radu au fost constrânse la angajarea unui credit bancar prin intermediul martorului Mateiaş Florin şi la înstrăinarea apartamentului proprietate personală, aparţinând celui de-al doilea, şi că, în vederea restabilirii situaţiei anterioare infracţiunilor de şantaj, se impune anularea contractelor menţionate. Împotriva deciziei definitive menţionate, autoarea excepţiei a formulat contestaţie în anulare, una dintre principalele critici fiind lipsa citării acesteia în faţa instanţei de apel. 6. Pe fondul excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea susţine, în esenţă, că se impune efectuarea unui control de constituţionalitate a normelor procesual penale criticate din perspectiva liberului acces la justiţie, a dreptului la apărare, a dreptului de proprietate privată, a limitelor în care pot opera restricţiile legale, în condiţiile în care aceste dispoziţii au ca efect însăşi negarea acestor drepturi fundamentale. Susţine că accesul liber la justiţie trebuie să fie efectiv, în sensul că persoanei căreia i s-a garantat dreptul de a se adresa instanţei în vederea apărării drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime trebuie să i se garanteze, în acelaşi timp, dreptul de a beneficia de norme procedurale care să reglementeze exhaustiv modalitatea de exercitare a acestora. Susţine totodată că, în absenţa posibilităţii formulării contestaţiei în anulare, va fi lipsită de orice demers judiciar în cadrul căruia să îşi poată valorifica drepturile. Face referire la deciziile Curţii Constituţionale nr. 623 din 8 octombrie 2015 şi nr. 667 din 15 octombrie 2015 şi arată că situaţia autoarei din prezenta speţă este diferită, având în vedere faptul că, în opinia acesteia, singurul demers judiciar la dispoziţia sa este contestaţia în anulare. Precizează că legea procesual penală nu prevede vreo cale de atac specială pentru contestarea modalităţii în care instanţa de judecată decide asupra restabilirii situaţiei anterioare, în general, sau asupra desfiinţării unui înscris, în particular. 7. Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, în condiţiile în care normele procesual penale criticate nu oferă unor terţe persoane posibilitatea de a ataca, prin intermediul contestaţiei în anulare, o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în apel, prin care s-a adus o vătămare drepturilor şi intereselor legitime, fără ca aceste persoane să fi fost citate în proces şi să fi avut posibilitatea de a se apăra. Reţine că, deşi dispoziţiile procedurale criticate au format obiect de apreciere din partea Curţii Constituţionale, care, prin deciziile nr. 623 din 8 octombrie 2015 şi nr. 667 din 15 octombrie 2015, a constatat că acestea sunt constituţionale, obiecţiunile autoarei excepţiei sunt întemeiate, în condiţiile în care art. 426 lit. a) şi art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală nu oferă posibilitatea unor persoane vătămate prin măsurile şi actele dispuse printr-o hotărâre judecătorească pronunţată în apel de a corecta eventuale erori de judecată, dreptul intern neputându-i oferi un remediu procesual alternativ. Consideră că soluţia legislativă internă care decurge din limitarea categoriei titularilor dreptului de a formula contestaţie în anulare aduce atingere art. 6 paragraful 1 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie, art. 44 şi art. 53 din Constituţia României, în condiţiile în care terţa persoană interesată nu are deschisă calea recursului în casaţie sau o altă cale extraordinară de atac, pentru a avea acces la o instanţă independentă şi imparţială, care să-i judece cauza echitabil, în mod public şi în termen rezonabil şi care să hotărască asupra încălcării drepturilor sale cu caracter civil, în acest fel dreptul de proprietate nefiind protejat pe plan intern, iar persoana interesată se află într-o poziţie de inferioritate faţă de restul participanţilor la proces, tratamentul procesual diferit neasigurându-i în niciun fel liberul acces la justiţie şi dreptul la un recurs efectiv. Reţine că posibilităţii de a desfiinţa o hotărâre judecătorească definitivă i se opune principiul securităţii raporturilor juridice, astfel încât promovarea unei căi de atac extraordinare trebuie făcută în condiţii procedurale mult mai stricte, însă la fel de real este şi faptul că, în măsura în care vătămarea drepturilor şi intereselor legitime ale unei terţe persoane are loc direct în calea de atac a apelului, fază procesuală în care aceasta nu a fost citată, cel interesat nu are la dispoziţie niciun remediu oferit de dreptul intern. Totodată subliniază că instanţa de contencios constituţional nu se poate transforma într-un legislator pozitiv, prin suplinirea lacunelor şi deficienţelor legislative ale textului a cărui neconstituţionalitate se critică, însă nimic nu o împiedică pe aceasta să constate că, în situaţii precum cele vizate de autoarea excepţiei, dispoziţiile art. 426 lit. a) şi art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, în măsura în care se interpretează că persoana fizică sau juridică ce nu a avut calitatea de parte în cursul procesului penal nu are calitatea procesuală de a formula contestaţie în anulare, atunci când nu a fost citată la judecata în apel, iar drepturile ori interesele sale legitime au fost vătămate printr-o măsură dispusă direct de către instanţa de apel, printr-o dispoziţie ce este cuprinsă într-o decizie judecătorească definitivă, ce nu poate fi supusă controlului judecătoresc prin intermediul unei căi speciale de atac. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 9. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată şi, în acest sens, invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 515 din 7 iulie 2015, nr. 623 din 8 octombrie 2015 şi nr. 667 din 15 octombrie 2015. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Guvernului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 426 lit. a) şi art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut: - Art. 426 lit. a) din Codul de procedură penală: „Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate;“. – Art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală: „Contestaţia în anulare poate fi făcută de oricare dintre părţi, de persoana vătămată sau de către procuror.“ 13. Autoarea excepţiei susţine că prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul părţilor la un proces echitabil, art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, art. 44 alin. (1) potrivit căruia dreptul de proprietate este garantat, iar conţinutul şi limitele acestui drept sunt stabilite de lege, art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 129 privind folosirea căilor de atac. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. a) şi art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, prin Decizia penală nr. 1.276/P din data de 9 decembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 494/36/2016, prin care instanţa de judecată a respins, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de Banca Comercială Intesa Sanpaolo Bank România împotriva Deciziei penale nr. 507/P/22.04.2016 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în Dosarul penal nr. 3.440/118/2012. Curtea observă, astfel, că acţiunea aflată în faţa judecătorului a quo, în cadrul căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, este ab initio inadmisibilă. Curtea reţine însă că prin Decizia nr. 203 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 14 mai 2012, a statuat că „o excepţie de neconstituţionalitate ridicată într-o acţiune ab initio inadmisibilă este, de asemenea, inadmisibilă în condiţiile în care nu sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină o atare soluţie în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia“. Aceasta, deoarece indiferent de soluţia pronunţată de Curtea Constituţională referitor la excepţia de neconstituţionalitate ridicată într-o cauză ab initio inadmisibilă, decizia sa nu va produce niciun efect cu privire la o astfel de cauză. 15. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. a) şi art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea constată că, în cauza de faţă, sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină soluţia de inadmisibilitate în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia. În aceste condiţii, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. a) şi art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală are legătură cu soluţionarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel încât instanţa de control constituţional poate exercita controlul de constituţionalitate al normelor criticate. 16. Pe fondul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile art. 426 lit. a) şi art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, prin deciziile nr. 515 din 7 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 608 din 11 august 2015, nr. 623 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 858 din 18 noiembrie 2015, nr. 667 din 15 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 870 din 20 noiembrie 2015, şi nr. 715 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 86 din 31 ianuarie 2017, Curtea respingând, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate pentru considerentele ce urmează. 17. Astfel, în Decizia nr. 623 din 8 octombrie 2015, precitată, paragrafele 15-20, (considerente reluate şi în deciziile nr. 667 din 15 octombrie 2015, paragrafele 20-35, şi nr. 715 din 6 decembrie 2016, paragrafele 17-20, precitate), Curtea a reţinut că, potrivit normelor procesual penale criticate, contestaţia în anulare poate fi formulată de oricare dintre părţi, de persoana vătămată sau de către procuror, autorul excepţiei neavând în procesul penal niciuna dintre calităţile procesuale enumerate anterior (aceeaşi situaţie regăsindu-se şi în prezenta cauză). Art. 32 din Codul de procedură penală stabileşte că părţile din procesul penal sunt inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, persoana vătămată şi suspectul făcând parte din categoria subiecţilor procesuali principali, cărora alin. (2) al art. 33 din Codul de procedură penală le recunoaşte aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi părţilor, cu excepţia celor pe care legea le acordă numai acestora din urmă. Potrivit art. 34 din acelaşi act normativ, sunt subiecţi procesuali şi orice alte persoane având anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale. 18. Cât priveşte contestaţia în anulare, instanţa de contencios constituţional a reţinut că aceasta poate fi formulată împotriva hotărârilor penale definitive numai în cazurile strict reglementate de normele procesual penale ale art. 426 şi în termenul prevăzut de art. 428 din Codul de procedură penală, la instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere, respectiv la instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărâre. Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, având drept scop îndreptarea unor vicii de ordin procedural ce atrag nulitatea. Această cale extraordinară de atac vizează hotărâri judecătoreşti definitive şi se promovează în condiţii procedurale mult mai stricte decât căile ordinare de atac (cât priveşte titularii, termenul de introducere, cazurile de contestaţie în anulare, motivele aduse în sprijinul acestora, dovezile în susţinerea lor), tocmai în considerarea caracterului aparte indus de legiuitor pentru această instituţie juridică, datorat aspectului că, prin aceasta, se tinde la înlăturarea autorităţii de lucru judecat pentru o hotărâre penală definitivă şi care îşi produce efecte. 19. Curtea a constatat, de asemenea, că intenţia legiuitorului a fost aceea de a nu permite reformarea, pe calea contestaţiei în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat decât în situaţiile excepţionale, în care se remarcă erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului şi doar în condiţiile reglementate expres în art. 426-432 din Codul de procedură penală. Curtea a reţinut, totodată, că, potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii“. Aşa fiind, în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze categoria persoanelor care pot exercita căile de atac, termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“. În aceste condiţii, având în vedere caracterul contestaţiei în anulare de cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată în condiţii procedurale stricte şi ţinând cont că legiuitorul, în virtutea rolului său constituţional consacrat de art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, poate stabili, prin lege, procedura de judecată şi modalitatea de exercitare a căilor de atac, cu condiţia respectării normelor şi principiilor privind drepturile şi libertăţile fundamentale şi a celorlalte principii consacrate prin Legea fundamentală, Curtea Constituţională fiind competentă a cenzura norma legală numai în măsura în care se aduce atingere acestora din urmă, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate. Curtea a reţinut că legiuitorul poate exclude folosirea unor căi de atac sau poate limita utilizarea anumitor instrumente procesuale aflate la îndemâna părţilor, fără ca prin aceasta să se încalce litera sau spiritul Legii fundamentale. 20. Totodată, în Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015, precitată, paragrafele 29-37, Curtea a reţinut că art. 21 alin. (3) din Constituţie garantează dreptul părţilor de acces liber la justiţie, precum şi dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, constituind valorificarea explicită a prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Dreptul de acces liber la justiţie presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor şi a intereselor sale legitime. Dispoziţiile constituţionale ale art. 21 alin. (3), coroborate cu cele ale art. 129, nu presupun însă accesul la toate căile de atac şi la toate categoriile de instanţe, indiferent de obiectul cauzei ce se cere a fi soluţionată. Dreptul la un proces echitabil, invocat în susţinerea excepţiei, reprezintă un standard constituţional a cărui îndeplinire este apreciată în funcţie de ansamblul procesului şi ţinând cont de specificul normelor procedurale aplicabile. Totodată, dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor principii fundamentale precum contradictorialitatea şi egalitatea armelor, care presupun ca fiecare dintre părţi să dispună de posibilităţi suficiente, echivalente şi adecvate de a-şi susţine apărările, fără ca vreuna dintre ele să fie defavorizată în raport cu cealaltă. La rândul său, art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale obligă statele membre la asigurarea prin legislaţia naţională a unor garanţii procesuale precum egalitatea armelor, contradictorialitatea, motivarea hotărârilor pronunţate, publicitatea procesului, soluţionarea acestuia întrun termen rezonabil, prezumţia de nevinovăţie şi asigurarea dreptului la apărare. În completare, art. 13 din Convenţie prevede dreptul la un recurs efectiv, drept cu caracter subsidiar, ce presupune epuizarea tuturor căilor interne de atac, conform art. 35 paragraful 1 din Convenţie. Dreptul la apărare, reglementat la art. 24 din Constituţie, conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea excepţiilor prevăzute de legea procesual penală, exercitarea oricăror altor drepturi procesual penale şi posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător. 21. În concluzie, având în vedere cele arătate în precedent, Curtea a constatat că prevederile art. 427 alin. (1) raportate la cele ale art. 426 lit. a) din Codul de procedură penală nu contravin dispoziţiilor art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (2) şi art. 129 din Constituţie, şi nici prevederilor art. 6 paragraful 1 şi art. 13 din Convenţie. 22. În aceeaşi decizie, Curtea a constatat că autoarea excepţiei de neconstituţionalitate invoca lipsa citării legale în situaţia în care aceasta nu avea calitate de parte în cauza penală dedusă judecăţii, ci de proprietară a unor bunuri asupra cărora a fost extinsă măsura sechestrului asigurător. Curtea a reţinut că imposibilitatea formulării unei cereri de contestaţie în anulare pentru motivul anterior arătat este un aspect ce ţine de politica penală a statului. În acest context, Curtea a reţinut că autoarea excepţiei se află într-o situaţie juridică diferită de cea a părţilor şi a celorlalţi participanţi în procesul penal enumeraţi la art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, aspect care justifică tratamentul juridic diferenţiat instituit de legiuitor în privinţa posibilităţii de a formula cerere de contestaţie în anulare, fără ca, prin aceasta, textul criticat să contravină dispoziţiilor art. 16 din Constituţie. Curtea a constatat, în final, că textul criticat reprezintă opţiunea legiuitorului, exprimată în marja de apreciere prevăzută la art. 61 alin. (1) din Constituţie. 23. În prezenta cauză, Curtea reţine că instanţa de apel, respectiv Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, a dispus, prin Decizia nr. 507 din 22 aprilie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 3.440/118/2012, în temeiul art. 404 alin. (4) lit. g) cu referire la art. 25 alin. (3) din Codul de procedură penală, restabilirea situaţiei anterioare comiterii infracţiunilor de şantaj prin anularea contractului de credit pentru nevoi personale încheiat între una dintre părţi şi autoarea excepţiei (Banca Comercială Intesa Sanpaolo Bank România), cu consecinţa substituirii debitorului-împrumutat, căruia i-ar fi revenit obligaţia de restituire a sumei de bani împrumutate, cu un alt debitor, respectiv anularea contractului de ipotecă imobiliară prin care a fost constituit în favoarea autoarei excepţiei un drept de ipotecă asupra unui imobil. În cauză, autoarea excepţiei este un alt subiect procesual, în sensul normelor procesual penale ale art. 34, căruia legea însă nu îi conferă dreptul de a promova calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare. 24. În ceea ce priveşte instituţia restabilirii situaţiei anterioare, Curtea reţine că aceasta are natura unei măsuri de reparaţie imediată, prima condiţie de dispunere a acestei măsuri procesuale având în vedere ca schimbarea situaţiei să fi rezultat din comiterea infracţiunii. Ca o a doua condiţie, această măsură procesuală se dispune doar dacă restabilirea situaţiei anterioare este posibilă - posibilitatea faptică sau juridică. În acest sens, potrivit art. 256 din Codul de procedură penală, restabilirea situaţiei anterioare se poate dispune în cursul judecăţii de către instanţa de judecată, „când schimbarea acelei situaţii a rezultat din comiterea infracţiunii, iar restabilirea este posibilă“. Măsura procesuală menţionată nu este condiţionată de existenţa unei acţiuni civile exercitate în cadrul procesului penal, în acest sens art. 25 alin. (3) din Codul de procedură penală stabilind că „Instanţa, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, se pronunţă cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris sau la restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii.“ Aşadar, restabilirea situaţiei anterioare este o măsură procesuală ce se poate dispune în cursul procesului penal, cu caracter temporar, urmând a fi confirmată sau infirmată prin soluţia dată de instanţă asupra fondului, în condiţiile în care, potrivit art. 397 alin. (3) din Codul de procedură penală, „instanţa se pronunţă prin hotărâre şi asupra restituirii lucrurilor şi restabilirii situaţiei anterioare, potrivit dispoziţiilor art. 255 şi 256“, iar dispozitivul hotărârii trebuie să cuprindă, printre altele, şi cele hotărâte de instanţă cu privire la restabilirea situaţiei anterioare [art. 404 alin. (4) lit. g) din Codul de procedură penală]. Totodată, potrivit art. 422 teza întâi din Codul de procedură penală, care reglementează cu privire la chestiunile complementare ce urmează a fi soluţionate în apel, „instanţa, deliberând asupra apelului, face, atunci când este cazul, aplicarea dispoziţiilor privitoare la reluarea dezbaterilor şi a celor privind rezolvarea acţiunii civile, măsurile asigurătorii, cheltuielile judiciare şi orice alte aspecte de care depinde soluţionarea completă a apelului“, în condiţiile în care, admiţând apelul, instanţa de apel desfiinţează sentinţa primei instanţe şi pronunţă o nouă hotărâre, procedând potrivit regulilor referitoare la soluţionarea acţiunii penale şi a acţiunii civile la judecata în fond [art. 421 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală]. De asemenea, în situaţia în care este admisă cererea de revizuire, anulată hotărârea atacată şi pronunţată o nouă hotărâre, este posibilă restabilirea situaţiei anterioare, măsurile care pot fi dispuse de către instanţa de revizuire în vederea repunerii părţii în situaţia anterioară pronunţării hotărârii anulate fiind reglementate în art. 462 alin. (3) din Codul de procedură penală, potrivit căruia „instanţa ia măsuri pentru restabilirea situaţiei anterioare, dispunând, dacă este cazul, restituirea amenzii plătite şi a bunurilor confiscate, a cheltuielilor judiciare pe care cel în favoarea căruia s-a admis revizuirea nu era ţinut să le suporte sau alte asemenea măsuri.“ 25. Cu referire la dispoziţiile art. 25 alin. (3), art. 256, art. 397 alin. (3) şi art. 422 din Codul de procedură penală, care reglementează cu privire la măsura procesuală a restabilirii situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 32 din 27 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 17 martie 2016, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate. În speţă, Curtea a examinat textele legale criticate, prin raportare la dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1)-(3), art. 24, art. 44, art. 53, art. 124 alin. (2) şi art. 129, precum şi prin raportare la dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, având în vedere că, în motivarea excepţiei, autorul a arătat că restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, conform textelor criticate, prin anularea unor titluri de proprietate dobândite de terţi de bună-credinţă, are ca efect încălcarea dreptului de proprietate al acestor persoane, şi, totodată, că un astfel de dobânditor subsecvent, care este introdus în procesul penal în etapa judecăţii în primă instanţă, poate ataca cu apel sentinţa care îi încalcă drepturile legitime, conform art. 409 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, în timp ce un dobânditor subsecvent introdus în cauză în apel nu are acest drept, fiindu-i, astfel, încălcat accesul liber la justiţie şi dreptul la apărare. 26. În motivarea soluţiei de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 25 alin. (3), art. 256, art. 397 alin. (3) şi art. 422 din Codul de procedură penală, Curtea a reţinut, în Decizia nr. 32 din 27 ianuarie 2016, precitată, paragrafele 11-18, că soluţia legislativă cuprinsă în acestea, care se regăsea la art. 14 şi art. 348 din Codul de procedură penală din 1968, a fost supusă controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici asemănătoare, prin Decizia nr. 614 din 26 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 21 august 2007, şi Decizia nr. 743 din 26 octombrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 954 din 27 noiembrie 2006, decizii prin care s-au respins excepţiile astfel invocate. Cu acele prilejuri, Curtea a constatat că dispoziţiile legale criticate nu încalcă drepturile fundamentale invocate, ci, dimpotrivă, dau expresie dreptului părţilor la un proces echitabil, prin asigurarea posibilităţii persoanei vătămate prin săvârşirea unei infracţiuni de a obţine, în cadrul aceluiaşi proces, repararea pagubei suferite. De asemenea, Curtea a reţinut că obligaţia de despăgubire, instituită de lege în sarcina persoanei care a cauzat prejudiciul, este o garanţie legală a dreptului de proprietate, în lipsa căreia averea unei persoane, ce constituie obiectul acestui drept, ar fi la discreţia oricui, ceea ce înseamnă însăşi negarea dreptului respectiv. În plus, Curtea a constatat că partea vătămată are posibilitatea de a opta, în vederea valorificării pretenţiilor sale civile, între exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal şi exercitarea acesteia în afara procesului penal, la instanţa civilă, astfel încât nu se poate susţine încălcarea, prin textele de lege criticate, a dreptului acesteia la un proces echitabil. Aşa fiind, Curtea a constatat că restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, de către instanţa de judecată, în cursul judecăţii, când schimbarea acelei situaţii a rezultat din comiterea infracţiunii, iar restabilirea este posibilă, desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris sau restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare nu este de natură a încălca prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (1) şi (2), art. 24 alin. (1) şi art. 44 alin. (1) şi (2), invocate de autorii excepţiei. 27. În aceste condiţii, având în vedere similitudinea prevederilor art. 25 alin. (3), art. 256, art. 397 alin. (3) şi art. 422 din Codul de procedură penală cu dispoziţiile legale analizate prin deciziile anterior citate, Curtea a constatat, prin Decizia nr. 32 din 27 ianuarie 2016, precitată, că atât considerentele, cât şi soluţiile acestora rămân valabile, reţinând, referitor la pretinsa încălcare, prin textele criticate, a prevederilor art. 21 alin. (1)-(3), art. 24 şi art. 129 din Constituţie, sub aspectul lipsei unei căi de atac pe care persoana introdusă în cauză în faza apelului să o poată formula împotriva hotărârii pronunţate în apel şi prin care instanţa se pronunţă cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris sau la restituirea bunurilor şi la restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, că asigurarea dublului grad de jurisdicţie în materie penală este obligatorie, conform art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale doar în procedurile ce au ca obiect stabilirea vinovăţiei inculpatului. Or, prevederile art. 25 alin. (3), art. 256, art. 397 alin. (3) şi art. 422 din Codul de procedură penală reglementează aspecte ce vizează modul de rezolvare a laturii civile a cauzei, respectiv restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii. Cu privire la astfel de norme procesual penale, Curtea Constituţională a statuat, în jurisprudenţa sa, că dispoziţiile constituţionale ale art. 21 nu presupun accesul la toate căile de atac şi la toate categoriile de instanţe, indiferent de obiectul cauzei ce se cere a fi soluţionată, reţinând, totodată, că acesta este şi sensul prevederilor art. 129 din Constituţie, care fac referire la condiţiile legii atunci când reglementează cu privire la folosirea căilor de atac (Decizia nr. 82 din 18 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014). Mai mult, Curtea a reţinut că autoarele excepţiei au dreptul de a-şi apăra interesele procesuale, prin solicitarea plăţii despăgubirilor cuvenite ca urmare a desfiinţării contractelor încheiate, conform art. 1254 din Codul civil. Cu privire la pretinsa încălcare, prin textele criticate, a prevederilor art. 124 alin. (2) Legea fundamentală, Curtea a constatat că acestea, reglementând cu privire la caracterul unic, imparţial şi egal al justiţiei, nu sunt aplicabile în prezenta cauză, de vreme ce criticile nu vizează afectarea garanţiilor specifice de care instanţele judecătoreşti se bucură în temeiul textului constituţional precitat, iar, în ceea ce priveşte încălcarea, prin textele criticate, a prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea a reţinut că persoanele introduse în cauzele penale în faza judecăţii în fond se află într-o situaţie juridică diferită de cea a persoanelor introduse în procesul penal în faza apelului, aspect ce justifică instituirea eo ipso de către legiuitor a unui regim juridic diferit cu privire la posibilitatea valorificării de către acestea a pretenţiilor civile. În final, Curtea a constatat că textele criticate reprezintă opţiunea legiuitorului, exprimată în marja de apreciere prevăzută la art. 61 alin. (1) din Constituţie şi, având în vedere că textele criticate nu afectează niciunul din drepturile fundamentale invocate de autoarele excepţiei, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 53 din Legea fundamentală nu sunt aplicabile în cauză. 28. Aşadar, Curtea a statuat, prin Decizia nr. 32 din 27 ianuarie 2016, precitată, sub aspectul lipsei unei căi de atac pe care persoana introdusă în cauză în faza apelului să o poată formula împotriva hotărârii pronunţate în apel şi prin care instanţa se pronunţă cu privire la restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, că aceasta este opţiunea legiuitorului, în acord cu dispoziţiile constituţionale privind accesul la justiţie, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare. 29. În prezenta cauză, autoarea excepţiei este o persoană juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate prin dispunerea de către instanţa de apel a măsurii procesuale de restabilire a situaţiei anterioare, autoarea nefiind introdusă în cauză de către instanţa de apel în vederea discutării acestei chestiuni în condiţii de contradictorialitate, iar contestaţia în anulare formulată de autoare împotriva deciziei pronunţate în apel a fost respinsă ca inadmisibilă. În aceste condiţii, apreciază autoarea excepţiei că normele procesual penale ale art. 426 lit. a) şi art. 427 alin. (1) sunt neconstituţionale din perspectiva încălcării liberului acces la justiţie, a dreptului la un proces echitabil, a dreptului la apărare şi a dreptului de proprietate privată. 30. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, din perspectiva criticilor formulate de autoare, Curtea constată că aceasta nu formulează veritabile critici de neconstituţionalitate, ci apreciază că accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare şi dreptul de proprietate sunt nesocotite prin respingerea, ca inadmisibilă, a contestaţiei în anulare formulate ca urmare a neintroducerii (necitării) sale în procedura de soluţionare a apelului în care instanţa a dispus restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, în condiţiile în care necesitatea lărgirii cadrului procesual subiectiv al acţiunii civile în cadrul procesului penal, prin introducerea în cauză a terţelor persoane afectate de măsura dispusă, rezulta din economia cauzei, instanţa de apel rezolvând acţiunea civilă potrivit legii civile. Aşadar, critica autoarei excepţiei izvorăşte din nemulţumirea generată de o anumită interpretare şi aplicare a legii de către instanţa de apel şi nu constituie o veritabilă critică de neconstituţionalitate. 31. În atare situaţie, instanţa de control constituţional nu poate cenzura astfel de critici, întrucât, dacă ar proceda astfel, ar săvârşi o imixtiune în atribuţiile autorităţii judecătoreşti. De aceea, din această perspectivă, având în vedere dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, şi art. 126 alin. (1) din Constituţie, excepţia de neconstituţionalitate urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, soluţionarea sa excedând competenţei Curţii Constituţionale. 32. De altfel, Curtea reţine că, în cauza penală, în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, situaţia autoarei excepţiei ar fi putut fi evitată şi dacă debitorul contractului de credit pentru nevoi personale (inculpat în cauza penală) ar fi respectat obligaţia contractuală de a informa creditorul - Banca Comercială Intesa Sanpaolo Bank România - cu privire la situaţia juridică a imobilului, obiect al contractului de ipotecă imobiliară, în condiţiile în care, în faza de urmărire penală, prin Ordonanţa nr. 12/P/23.02.2012 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa, a fost aplicat sechestru asigurător asupra unei cote indivize din acesta. Având cunoştinţă despre procesul penal, autoarea excepţiei ar fi putut formula cerere de intervenţie principală, în condiţiile art. 62 din Codul de procedură civilă, în cadrul acţiunii civile exercitate în cadrul procesului penal, alin. (3) al art. 62 din Codul de procedură civilă reglementând chiar posibilitatea acesteia de a formula intervenţia principală şi în faţa instanţei de apel, cu acordul expres al părţilor. 33. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. a) şi art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Banca Comercială Intesa Sanpaolo Bank România, în Dosarul nr. 494/36/2016 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 19 aprilie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
