Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 4.013/1/2016
┌───────────────────────────────┬──────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┐
│Judecător Iulia Cristina Tarcea│- preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului│
├───────────────────────────────┼──────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Judecător Lavinia Curelea │- preşedintele delegat al Secţiei I civile │
├───────────────────────────────┼──────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Judecător Eugenia Voicheci │- preşedintele Secţiei a II-a civile │
├───────────────────────────────┼──────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Beatrice Ioana Nestor │- judecător la Secţia I civilă │
├───────────────────────────────┼──────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Paula C. Pantea │- judecător la Secţia I civilă │
├───────────────────────────────┼──────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Rodica Susanu │- judecător la Secţia I civilă │
├───────────────────────────────┼──────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Doina Popescu │- judecător la Secţia I civilă │
├───────────────────────────────┼──────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Aurelia Rusu │- judecător la Secţia I civilă │
├───────────────────────────────┼──────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Roxana Popa │- judecător la Secţia a II-a civilă │
├───────────────────────────────┼──────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Rodica Zaharia │- judecător la Secţia a II-a civilă │
├───────────────────────────────┼──────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Mărioara Isailă │- judecător la Secţia a II-a civilă │
├───────────────────────────────┼──────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Ruxandra Monica Duţă │- judecător la Secţia a II-a civilă │
├───────────────────────────────┼──────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Mirela Poliţeanu │- judecător la Secţia a II-a civilă │
├───────────────────────────────┴──────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│ │
└──────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┘
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 4.013/1/2016 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27^5 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Călăraşi - Secţia civilă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „în interpretarea dispoziţiilor art. 1845 din Codul civil coroborat cu art. 1847 din Codul civil şi art. 36 din Codul de procedură civilă, în cazul uzucapiunii pentru un imobil situat în intravilan neînscris în cartea funciară în cazul posesiei începute anterior intrării în vigoare a Codului civil, calitatea procesuală aparţine unităţii administrativ-teritoriale pe a cărei rază se află situat imobilul.“ După prezentarea referatului cauzei de către magistratul-asistent, constatând că nu sunt chestiuni prealabile de discutat sau excepţii de invocat, preşedintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării 1. Prin Încheierea din data de 6 decembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 5.186/202/2015, Tribunalul Călăraşi - Secţia civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să dezlege următoarea chestiune de drept: „în interpretarea dispoziţiilor art. 1845 din Codul civil de la 1864 coroborat cu art. 1847 din Codul civil de la 1864 şi art. 36 din Codul de procedură civilă în cazul uzucapiunii pentru un imobil situat în intravilan neînscris în cartea funciară în cazul posesiei începute anterior intrării în vigoare a Codului civil, calitatea procesuală aparţine unităţii administrativ-teritoriale pe a cărei rază se află situat imobilul.“ 2. Cererea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 12 decembrie 2016 cu nr. 4.013/1/2016. II. Temeiul juridic al sesizării 3. Articolul 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele: "Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată." III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile 4. Codul de procedură civilă "ART. 36 Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond." 5. Codul civil de la 1864 "ART. 1845 Statul, stabilimentele publice şi comunale, în ceea ce priveşte domeniul lor privat, sunt supuse la aceleaşi prescripţii ca particularii şi, ca şi aceştia, le pot opune. […] ART. 1847 Ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar..." IV. Expunerea succintă a procesului 6. Prin acţiunea formulată la 1 octombrie 2015, reclamantul A a solicitat instanţei - în contradictoriu cu pârâţii unitatea administrativ-teritorială comuna B prin primar şi C - să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra unui imobil compus din 259 mp teren, situat în comuna B, prin efectul uzucapiunii imobiliare şi joncţiunea posesiei sale cu cea a tatălui său C, arătând, în esenţă, că a cumpărat de la tatăl său suprafaţa de 800 mp, dar, în fapt, ca şi acesta, a posedat suprafaţa de 1.059 mp paşnic, şi sub nume de proprietar, mai mult de 30 de ani. 7. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, în anul 1971, tatăl său, C, împreună cu mama sa, au cumpărat printr-un înscris autentic un imobil în suprafaţă de 800 mp şi o construcţie, prin moştenirea soţiei sale, în anul 1978, pârâtul C dobândind şi cota de \'bd din dreptul de proprietate ce îi aparţinea acesteia, iar, prin Contractul autentificat cu nr. 4.161/12.11.2001 de Biroul Notarial Public D, a vândut integral acelaşi imobil către reclamant, imobilul fiind stăpânit paşnic de către părinţii săi între anii 1971 şi 1978 şi de tatăl său între anii 1978 şi 2001, limitele de hotar ale nemişcătorului nefiind niciodată modificate. 8. Totodată, reclamantul a susţinut că, procedând la măsurarea terenului, a constatat că acesta are, în realitate, 1.059 mp, adică cu 259 mp mai mult decât în actul de proprietate, şi a menţionat că plăteşte impozite corespunzător suprafeţei reale a imobilului şi că terenul nu face parte din domeniul public al statului sau al Unităţii administrativ-teritoriale B. 9. Reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 35 şi 1049 din Codul de procedură civilă, respectiv art. 1837, 1846, 1847, 1860 şi 1890 din Codul civil din 1864. 10. Judecătoria Călăraşi, prin Sentinţa civilă nr. 3.764/2015 pronunţată la data de 8 decembrie 2015, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, invocată din oficiu şi, în consecinţă, a respins acţiunea ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. 11. Asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Unitatea administrativ-teritorială comuna B s-a reţinut că reclamantul nu a făcut nicio precizare şi nu a depus nicio dovadă prin care să justifice calitatea procesuală pasivă a unităţii administrativ-teritoriale, respectiv că niciunul dintre înscrisurile depuse de reclamant nu identifică suprafaţa de 259 mp şi nu atestă vreun drept de proprietate publică sau privată aparţinând pârâtei asupra acestei suprafeţe ori asupra imobilului în ansamblu, nefăcându-se dovada că pârâtul C ar fi deţinut dreptul de proprietate legal stabilit pentru care se solicită constatarea intervenirii prescripţiei achizitive în favoarea reclamantului. 12. Instanţa a avut în vedere faptul că uzucapiunea este un mod originar de dobândire a proprietăţii şi, în acelaşi timp, o sancţiune civilă pentru proprietarul imobilului care nu a manifestat un timp îndelungat diligenţă, lăsând posibilitatea altor persoane să intre în posesia bunului. Prin efectul uzucapiunii, cel care a exercitat o posesie utilă asupra terenului pe o perioadă de timp prevăzută de lege dobândeşte dreptul de proprietate asupra imobilului, corelativ stingându-se dreptul fostului proprietar. În consecinţă, pentru a produce efectele prevăzute de lege, uzucapiunea trebuie invocată împotriva adevăratului proprietar. 13. Având în vedere dispoziţiile art. 36 din Codul de procedură civilă („Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii“) şi considerentele arătate anterior, instanţa a constatat că, într-o acţiune având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, calitatea procesuală activă aparţine persoanei care pretinde că a exercitat o posesie utilă pe perioada prescrisă de lege, calitatea procesuală pasivă aparţine proprietarului bunului, iar sarcina probei calităţii procesuale pasive a pârâtului revine reclamantului conform art. 249 din Codul de procedură civilă. 14. În raport cu argumentele expuse la analiza situaţiei de fapt, instanţa a apreciat că, în cauză, nu s-a făcut dovada faptului că Unitatea administrativ-teritorială comuna B sau pârâtul C ar fi proprietari ai suprafeţei de 259 mp, neindividualizată, ce reprezintă diferenţă între suprafaţa din acte şi suprafaţa măsurată a imobilului. 15. Faţă de cele arătate, având în vedere că reclamantului îi revenea obligaţia de a proba atât calitatea sa procesuală activă, cât şi calitatea procesuală pasivă a pârâţilor, iar acesta nu a făcut dovada „calităţii de proprietar“ şi implicit a calităţii procesuale pasive a niciunuia dintre pârâţi, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pentru ambii pârâţi şi, pe cale de consecinţă, în temeiul art. 40 din Codul de procedură civilă a respins cererea ca introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. În privinţa pârâtului C s-a reţinut că excepţia este cu „atât mai întemeiată“ cu cât reclamantul l-a chemat în judecată pe acesta în calitate de pârât, invocând joncţiunea posesiilor. 16. Împotriva sentinţei anterior menţionate, reclamantul a formulat apel, cale de atac ce a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Călăraşi - Secţia civilă. 17. Prin motivele de apel s-a solicitat desfiinţarea sentinţei pronunţate de instanţa de fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, arătându-se următoarele: 18. Proba proprietăţii prin înscrisuri, din punct de vedere juridic, prezintă reale dificultăţi, astfel că dovada certă a proprietăţii ar trebui făcută numai probând că cel care a înstrăinat reclamantului, respectiv C, avea calitatea de proprietar pentru întreaga suprafaţă de 1.059 mp, întrucât acesta ar fi dobândit la rândul său dreptul de proprietate asupra aceleiaşi suprafeţe de la adevăratul proprietar, or, în această situaţie, proba ar avea un caracter absolut numai în condiţiile în care reclamantul ar fi produs în faţa instanţei, pe lângă actul de vânzare-cumpărare prin care a dobândit întreaga suprafaţă de 800 mp, toate înscrisurile care să ateste că terenul ar fi avut în realitate o suprafaţă de 1.059 mp începând cu primul proprietar, însă o asemenea probă reprezintă, mai ales în privinţa terenurilor, o probatio diabolica pe care cel în cauză nu o poate administra. 19. De altfel, dacă ar fi existat un act cu privire la suprafaţa de 1.059 mp, tatăl reclamantului, C, ar fi vândut prin Actul autentificat cu nr. 4.161 din 12 noiembrie 2001 această suprafaţă, şi nu suprafaţa de 800 mp. 20. Apelantul a mai arătat că este acceptat faptul că un proces în care o persoană cere să i se constate dreptul de proprietate prin efectul uzucapiunii trebuie să aibă loc în contradictoriu cu cel care are calitatea de proprietar al imobilului sau care ar fi avut calitatea de proprietar, dacă nu ar fi fost invocată uzucapiunea. În acest context, alături de proprietar, trebuie să aibă calitatea de pârât şi persoana faţă de care s-a invocat joncţiunea posesiilor, deoarece hotărârea dată trebuie să îi fie opozabilă. 21. Referitor la calitatea procesuală pasivă a unităţii administrativ-teritoriale s-a arătat că, înainte de 1990, înstrăinarea imobilelor se făcea, în cele mai multe cazuri, prin înscrisuri sub semnătură privată, situaţie ce a generat, în prezent, introducerea pe rolul instanţelor de judecată a unui număr foarte mare de acţiuni prin care posesorii au solicitat constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii. 22. Aceste acţiuni se introduc şi se soluţionează, de regulă, în contradictoriu cu foştii proprietari sau cu moştenitorii acestora, fiind însă şi situaţii în care aceştia ori nu sunt cunoscuţi ori sunt decedaţi, iar succesiunile lor nu au fost dezbătute, astfel încât nu se poate spune dacă au moştenitori. Din acest motiv, în practica instanţelor, s-a admis ca acţiunile prin care se solicită dobândirea dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii să fie introduse împotriva unităţilor administrative-teritoriale în raza cărora se află imobilul respectiv. 23. În speţa dedusă judecăţii, singura entitate care ar putea contesta dreptul de proprietate al reclamantului asupra suprafeţei în discuţie este unitatea administrativ-teritorială comuna B, avându-se în vedere şi raţiuni de opozabilitate a hotărârii. 24. Mai mult, fiind vorba de o suprafaţă de 259 mp al cărei proprietar nu este cunoscut, în cauză reclamantul a apreciat ca fiind incidente dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 18/1991, în conformitate cu care terenurile situate în intravilanul unei localităţi, care au aparţinut cooperatorilor sau altor persoane care au decedat şi care nu au moştenitori, trec în proprietatea comunei. 25. La termenul din 6 decembrie 2016, la solicitarea reclamantului A, în cadrul soluţionării apelului, Tribunalul Călăraşi a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, precum şi suspendarea judecăţii până la pronunţarea hotărârii prealabile. V. Motivele reţinute de titularul sesizării care susţin admisibilitatea procedurii 26. În conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, instanţa de trimitere a apreciat că sesizarea vizează norme de drept intern şi este admisibilă pentru următoarele considerente: a) Cauza în care se ridică chestiunea de drept ce se propune a fi dezlegată este pe rolul Tribunalului Călăraşi în ultimă instanţă. b) Propunerea de sesizare priveşte o chestiune de drept susceptibilă de interpretare diferită a normelor de drept intern care pot genera practică neunitară. c) De lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor art. 1845 din Codul civil de la 1864 coroborat cu art. 1847 din acelaşi act normativ coroborat cu art. 36 din Codul de procedură civilă depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât, între problema de drept ce face obiectul sesizării şi soluţionarea pe fond a cauzei, există un raport de dependenţă în sensul că hotărârea pe care o pronunţă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie produce un efect concret asupra soluţiei din prezenta cauză. d) Problema de drept enunţată este nouă în contextul Deciziei nr. 19 din 5 octombrie 2015 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 12/2015 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 11 din 7 ianuarie 2016. Totodată prin consultarea jurisprudenţei s-a constatat că, asupra problemei de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă. e) Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie consultate în data de 5 decembrie 2016. VI. Punctul de vedere al completului de judecată 27. Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului a reţinut că dreptul de proprietate privată se poate dobândi prin uzucapiune nu numai când aparţine particularilor, ci şi atunci când titularul său este statul sau o comunitate locală. Concluzia se întemeiază pe dispoziţiile art. 1845 din Codul civil din 1864 care statuează că „Statul, stabilimentele publice şi comunale, în ceea ce priveşte domeniul lor privat, sunt supuse la aceleaşi prescripţii ca particularii şi, ca şi aceştia, le pot opune“, iar, pe de altă parte, pe prevederile art. 44 alin. 2 fraza I din Constituţia României în care se precizează că „Proprietatea privată este ocrotită şi garantată în mod egal de lege indiferent de titular“. 28. Potrivit Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 19 din 5 octombrie 2015 pronunţată în recurs în interesul legii în Dosarul nr. 12/2015 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 11 din 7 ianuarie 2016, procedura specială reglementată de prevederile art. 1.050-1.053 din Codul de procedură civilă nu este aplicabilă în privinţa posesiilor începute anterior intrării în vigoare a Codului civil, cum este şi cea din speţă. 29. Din considerentele deciziei rezultă că „Din prezentarea formelor diferite de uzucapiune reglementate de legislaţia aplicabilă pe teritoriul ţării noastre în decursul timpului rezultă că acestea sunt supuse unor condiţii de fond diferite, ceea ce determină administrarea unui probatoriu specific şi efectuarea de către judecător a unor verificări corespunzătoare, în raport cu forma de uzucapiune incidentă în cauză. În plus, hotărârea judecătorească are consecinţe diferite, atât sub aspectul momentului dobândirii dreptului de proprietate, dar şi din perspectiva efectelor înscrierii dreptului dobândit prin uzucapiune în cartea funciară. Chiar dacă dispoziţiile tranzitorii ale art. 82 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 se referă la modul de aplicare a normelor care vizează condiţiile de fond ale uzucapiunii, nu trebuie omis faptul că normele de procedură reprezintă forma de valorificare în plan procesual a normelor de drept material. Or, dacă legea aplicabilă în ce priveşte condiţiile şi termenele uzucapiunii este cea de la data începerii posesiei, aceasta trebuie aplicată în întregime, nu numai parţial, deci şi cu privire la efectele posesiunii“. 30. Aşadar, în cazul în care posesia a început anterior intrării în vigoare a Codului civil, iar acţiunea este introdusă după intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă, sub aspect material, sunt aplicabile normele de drept în vigoare la data începerii posesiei, iar, sub aspect procedural, se aplică dispoziţiile generale şi cele vizând procedura contencioasă din Codul de procedură civilă. 31. În Codul civil din 1864 sunt reglementate două tipuri de uzucapiune: uzucapiunea de 30 de ani (art. 1890) şi uzucapiunea de 10 până la 20 de ani, numită şi uzucapiunea prescurtată (art. 1895). 32. Cele două forme de uzucapiune presupun îndeplinirea unor condiţii specifice, dintre care unele sunt comune (să existe o posesie utilă, posesia să fie exercitată neîntrerupt în tot timpul fixat de lege, iar îndeplinirea prescripţiei achizitive să fie invocată de posesor, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie), iar altele se cer a fi întrunite numai în cazul uzucapiunii de 10 până la 20 de ani (să existe un just titlu, iar posesorul să fie de bună-credinţă). 33. În mod unanim, atât practica judiciară, cât şi jurisprudenţa recunosc caracterul retroactiv al uzucapiunii, în special în ceea ce priveşte dobândirea dreptului de proprietate de către posesor, respectiv stingerea acestui drept în ceea ce îl priveşte pe adevăratul proprietar. 34. Dobândirea de către posesor a dreptului exercitat asupra imobilului în cauză are loc nu de la data împlinirii termenului de prescripţie, nici de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti, ci retroactiv, din ziua începerii cursului prescripţiei achizitive, altfel spus, din momentul intrării efective în posesia bunului. 35. Sub aspect procedural, în ipoteza uzucapiunii reglementate de Codul civil din 1864, cererea de chemare în judecată vizează constatarea dreptului real dobândit în temeiul acesteia, acţiunea îmbrăcând forma cererii în constatare, hotărârea având efect declarativ (deoarece recunoaşte dreptul de proprietate cu efect retroactiv, de la data începerii posesiei), ceea ce determină şi administrarea unui probatoriu specific şi efectuarea de către judecător a unor verificări corespunzătoare, în raport cu forma de uzucapiune incidentă în cauză. 36. Revenind la problema calităţii procesuale pasive s-a reţinut şi funcţia probatorie a uzucapiunii. Astfel, în litigiile având ca obiect proprietatea, titularul trebuie să dovedească dreptul autorului său (adică al persoanei de la care deţine lucrul), apoi dreptul autorului acestuia şi aşa mai departe. În alte cuvinte, revendicantul ar fi ţinut să dovedească faptul că toţi transmiţătorii anteriori, din autor în autor, au avut calitatea de proprietari. Cu cât actele de transmitere sunt mai numeroase, cu atât sarcina probei este mai dificilă, adesea imposibilă (probatio diabolica). Or, graţie uzucapiunii, întreaga misiune a stabilirii dreptului de proprietate se simplifică, întrucât este suficientă dovedirea unei posesii utile asupra unui imobil pe toată durata cerută pentru a uzucapa exercitată de către cel care se pretinde proprietar sau de către autorii săi. 37. Aşadar, în cazul uzucapiunii reglementate de Codul civil din 1864, pentru imobile neînscrise în cartea funciară, aceasta conduce la dobândirea proprietăţii prin exercitarea posesiei utile, iar nu prin transmiterea dreptului de proprietate de la un proprietar către altul, ca în cazul actelor juridice. Ca atare, calitatea de proprietar a posesorului imobilului, anterior posesiei exercitate de uzucapant, rămâne irelevantă atunci când se analizează îndeplinirea, în persoana uzucapantului, a condiţiilor legale de dobândire a dreptului de proprietate prin uzucapiune. 38. Se mai reţine că, în virtutea prevederilor art. 36 din Codul de procedură civilă, calitatea procesuală pasivă trebuie justificată şi în cazul cererii de faţă, însă aceasta semnifică nu dovedirea dreptului de proprietate al pârâtului, ci dovedirea împrejurării că pârâtul este cel care ar putea invoca drepturi asupra imobilului şi ar putea contesta drepturile pretins dobândite de reclamant. 39. A interpreta în sens contrar ar însemna ca sarcina probei privitoare la calitatea procesual pasivă a unităţii administrativ teritoriale să fie adesea imposibilă. 40. Aşadar, se conchide, invocând dobândirea proprietăţii prin uzucapiune, reclamantul nu are a proba existenţa vreunui titlu de proprietate aparţinând comunei B, întrucât nu se invocă un mod de dobândire a proprietăţii pe cale de transmitere prin act juridic, ci un mod originar de dobândire a proprietăţii, reclamantul având sarcina doar să probeze că cererea de chemare în judecată se justifică a fi formulată în contradictoriu cu pârâta, întrucât, în raport cu circumstanţele cauzei, aceasta ar putea invoca vreun drept de proprietate asupra imobilului sau ar putea contesta dreptul de proprietate dobândit de reclamant prin uzucapiune, fiind relevante în acest sens prevederile Legii nr. 213/1998, dar şi dispoziţiile art. 18 şi 26 din Legea nr. 18/1991. VII. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 41. Părţile nu au formulat puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul prezentei sesizări, reclamantul apreciind doar ca fiind oportună sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. VIII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie 42. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 2.488/C/4529/III-5/2016 din 1 februarie 2017, a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul juridic civil, nu se verifică practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept care face obiectul sesizării Tribunalului Călăraşi. 43. Curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Târgu Mureş şi Oradea au învederat că nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti pronunţate cu privire la această chestiune de drept şi nu au exprimat niciun punct de vedere în sensul celor solicitate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 45. Ca urmare a analizării punctelor de vedere şi hotărârilor judecătoreşti înaintate de celelalte curţi de apel s-au identificat următoarele orientări jurisprudenţiale: 46. Într-o opinie s-a apreciat că, în cazul uzucapiunii pentru un imobil neînscris în cartea funciară, pentru o posesie începută anterior intrării în vigoare a Codului civil, calitatea procesuală pasivă aparţine unităţii administrativ-teritoriale pe a cărei rază teritorială se află situat imobilul, în acest sens pronunţându-se Tribunalul Galaţi, Judecătoria Brăila, Judecătoria Făurei, Curtea de Apel Timişoara, Tribunalul Constanţa, Tribunalul Tulcea, Judecătoria Slatina, Tribunalul Dolj, Judecătoria Craiova, Judecătoria Caracal, Judecătoria Corabia, Judecătoria Baia de Aramă, Judecătoria Drobeta-Turnu Severin, Judecătoria Strehaia, Tribunalul Călăraşi, Judecătoria Lehliu-Gară, Judecătoria Olteniţa, Tribunalul Giurgiu, Judecătoria Giurgiu, Tribunalul Ialomiţa, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Turnu Măgurele, Judecătoria Zimnicea, Judecătoria Bistriţa, Judecătoria Năsăud, Judecătoria Gherla, Judecătoria Turda, Judecătoria Zalău, Judecătoria Suceava (existând şi opinie contrară), Tribunalul Botoşani, Tribunalul Suceava, Judecătoria Rădăuţi, Judecătoria Botoşani, Judecătoria Săveni, Judecătoria Gura Humorului, Curtea de Apel Iaşi, Judecătoria Vaslui, Judecătoria Huşi, Tribunalul Iaşi (existând şi opinie contrară), Judecătoria Iaşi, Judecătoria Răducăneni, Judecătoria Hârlău, Judecătoria Braşov, Judecătoria Făgăraş, Judecătoria Rupea, Judecătoria Zărneşti, Judecătoria Târgu Secuiesc, Judecătoria Întorsura Buzăului şi Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti. 47. Nuanţând, alte instanţe au considerat că unitatea administrativ-teritorială are calitate procesuală pasivă doar atunci când nu poate fi identificată o persoană fizică sau juridică în măsură să pretindă un drept de proprietate asupra imobilului, în acest sens dispunând Judecătoria Galaţi, Curtea de Apel Ploieşti, Tribunalul Bucureşti, Judecătoria Bolintin-Vale, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Teleorman, Judecătoria Roşiori de Vede, Judecătoria Videle, Judecătoria Năsăud. 48. Printr-o a treia categorie de hotărâri şi puncte de vedere exprimate s-a învederat că nu se poate vorbi de existenţa unei reguli generale privitoare la calitatea procesuală pasivă care ar aparţine, în toate cazurile, unităţii administrativ-teritoriale pe a cărei rază se află imobilul, aprecierea asupra acesteia urmând a fi efectuată de instanţa de judecată, de la caz la caz, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei speţe deduse judecăţii (Curtea de Apel Piteşti şi Curtea de Apel Bucureşti). 49. Într-o altă opinie s-a considerat că, în astfel de litigii, unitatea administrativ-teritorială nu are calitate procesuală pasivă, care, nu poate reveni decât adevăratului proprietar al imobilului căruia reclamantul doreşte să îi opună prescripţia achizitivă, în acest sens pronunţându-se Tribunalul Olt, Judecătoria Suceava (existând şi opinie contrară), Tribunalul Covasna şi Tribunalul Ilfov. În susţinerea acestui punct de vedere s-a arătat că, prin calitate procesuală pasivă, se desemnează identitatea dintre persoana care figurează în proces în calitate de pârât şi subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecăţii. Prin urmare, în materia drepturilor reale, cum este dreptul de proprietate, calitatea procesuală pasivă revine acelei persoane faţă de care reclamantul ar avea un interes serios şi actual de a-şi opune dreptul pe care îl invocă, respectiv acela care din punct de vedere juridic ar fi în măsură să îl conteste. 50. Această concluzie reiese din dubla funcţionalitate a uzucapiunii, aceea de mod de dobândire a proprietăţii, dar şi sancţiune pentru proprietarul nediligent care a permis ca imobilul său să fie stăpânit de o altă persoană pe tot timpul cerut de lege pentru a prescrie. Prin urmare, s-a reţinut că, în litigiile întemeiate pe dispoziţiile legale privind prescripţia achizitivă, calitate procesuală poate avea numai persoana care din punct de vedere juridic, la momentul invocării uzucapiunii, are calitatea de proprietar de drept al imobilului. 51. Aşadar, legitimarea procesuală pasivă presupune identitatea dintre persoana pârâtului şi cel obligat în raportul juridic litigios, întrucât reclamantul este acela care declanşează procedura judiciară, acestuia îi revine obligaţia de a justifica atât calitatea sa procesuală, cât şi calitatea procesuală a pârâtului. Această obligaţie îşi are temeiul în dispoziţiile art. 112 pct. 3 şi 4 din Codul de procedură civilă, care prevede că cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă, printre alte elemente, obiectul, precum şi motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea reclamantului. Prin indicarea pretenţiei sale, precum şi a împrejurărilor de fapt şi de drept pe care se bazează aceasta, reclamantul justifică îndreptăţirea de a introduce cererea împotriva unui anumit pârât, responsabil de delăsarea bunului un timp îndelungat şi crearea unei aparenţe de proprietate în favoarea posesorului actual. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale 52. Prin Decizia nr. 22/2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 947 din 24 noiembrie 2016), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că „dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 18/1991 au fost abrogate prin intrarea în vigoare a art. 1138 din Codul civil, în ceea ce priveşte regimul juridic al terenurilor din intravilanul localităţilor, rămase la dispoziţia autorităţilor administraţiei publice locale de la persoanele care au decedat şi/sau nu au moştenitori“. 53. Ambele norme, se arată, au acelaşi obiect, în sensul că vizează situaţia moştenirii vacante. Faptul că norma din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se referă doar la imobile determinate (terenurile din intravilanul localităţilor) în timp ce norma din Codul civil reprezintă reglementarea cu caracter general în materie, indiferent de natura bunurilor, nu contrazice această constatare, ci subliniază doar suprapunerea parţială a sferei de aplicare a legii generale şi a celei speciale din perspectiva bunurilor al căror regim juridic este concomitent reglementat. 54. Efectul arătat se produce numai cu privire la moştenirile deschise după intrarea în vigoare a Codului civil, respectiv după 1 octombrie 2011, astfel cum prevede expres art. 55 din Legea nr. 71/2011. 55. Pentru moştenirile deschise anterior acestei date, art. 26 din Legea nr. 18/1991, republicată, în forma modificată prin Legea nr. 158/2010, continuă să îşi producă efectele, în virtutea principiului „tempus regit actum“ , dat fiind că legea nouă nu se poate aplica retroactiv, după cum dispune art. 6 alin. 1 din Codul civil, iar Codul civil se aplică doar „actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare“, conform cu art. 5 (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire la art. 6 (5) din Codul civil. 56. Potrivit Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 19 din 5 octombrie 2015, pronunţată în recurs în interesul legii în Dosarul nr. 12/2015 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 11 din 7 ianuarie 2016, procedura specială reglementată de prevederile art. 1050-1053 din Codul de procedură civilă nu este aplicabilă în privinţa posesiilor începute anterior intrării în vigoare a Codului civil. 57. Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 57 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 91 din 16 februarie 2009, a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1846 şi 1847 din Codul civil şi a art. 674 din Codul de procedură civilă. 58. Tot astfel, avându-se în vedere soluţia propusă de judecătorii-raportori, la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au fost identificate decizii privind condiţiile de admisibilitate ale sesizărilor privind pronunţarea unor hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.^1 ────────── ^1 Decizia nr. 20 din 22 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 5 august 2015; Decizia nr. 31/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 918 din 11 decembrie 2015, Decizia nr. 1 din 18 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 25 martie 2016, Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016.────────── X. Raportul asupra chestiunii de drept 59. Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a arătat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile de dezlegare a unor chestiuni de drept. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 60. Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are a analiza dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, instituite de art. 519 din Codul de procedură civilă. 61. Potrivit dispoziţiilor precizate, „dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“. 62. Din cuprinsul prevederilor legale enunţate se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ; în doctrină, ele au fost identificate după cum urmează: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; b) instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; c) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; d) soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; e) chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; f) chestiunea de drept să nu facă obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. 63. Primele trei condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât Tribunalul Călăraşi, legal învestit cu soluţionarea unui apel, aflat în curs de judecată, urmează să pronunţe o hotărâre definitivă, potrivit art. 634 alin. 1 pct. 4 din Codul de procedură civilă. 64. Tot astfel, asupra „chestiunii de drept“ în discuţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat, aceasta nefăcând nici obiectul unui recurs în interesul legii, aflat în curs de soluţionare. 65. Cât priveşte Decizia nr. 2.550 din 31 martie 2005, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în Dosarul nr. 9.682/2004, decizie invocată potrivit jurisprudenţei selectate, în opiniile (minoritare) ale unor instanţe, este important de subliniat că aceasta nu prezintă relevanţă asupra prezentei sesizări, întrucât vizează o altă ipoteză decât cea analizată, respectiv cea în care titularul dreptului de proprietate (în speţă, persoana fizică chemată în judecată, în calitate de pârât) este cunoscut şi ţinut să suporte sancţiunea indirectă prevăzută de lege pentru faptul de a fi lăsat bunul imobil, timp îndelungat, în posesia unei alte persoane, permiţându-i prin pasivitatea sa să se comporte ca un adevărat proprietar. 66. Revenind la condiţiile de admisibilitate evidenţiate, se reţin anumite neregularităţi de natură a contura neîndeplinirea a două dintre cerinţele prevăzute de lege. 67. Prima dintre acestea se referă la noutatea chestiunii de drept cu rezolvarea de principiu a căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată. 68. Astfel cum Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis în jurisprudenţa sa anterioară^2 în lipsa unei definiţii a „noutăţii chestiunii de drept“ şi a unor criterii de determinare a acesteia, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, rămâne atributul instanţei supreme, sesizată cu pronunţarea unei hotărâri prealabile, de a hotărî dacă problema de drept a cărei dezlegarea se solicită este sau nu nouă.────────── ^2 Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 283 din data de 17 aprilie 2014; Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014.────────── 69. Pentru a verifica îndeplinirea criteriilor care susţin condiţia noutăţii reluăm conţinutul textelor de lege ce fac obiectul chestiunii de drept analizate, respectiv art. 1845 coroborat cu art. 1847 din Codul civil de la 1864 şi art. 36 din Codul de procedură civilă: 70. „Art. 1845 - Statul, stabilimentele publice şi comunale, în ceea ce priveşte domeniul lor privat, sunt supuse la aceleaşi prescripţii ca particularii şi, ca şi aceştia, le pot opune.“ 71. „Art. 1847 - Ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar, după cum se explică în următoarele articole din Codul civil, respectiv art. 1853, 1854, 1863.“ 72. Cum, în ipoteza analizată, posesia a început anterior intrării în vigoare a Codului civil, este relevant a aminti sub aspectul aplicabilităţii acestor texte, la speţa dedusă judecăţii, dispoziţiile Deciziei nr. 19 din 5 octombrie 2015, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 11 din 7 ianuarie 2016) care a statuat că, în aceste situaţii, nu este aplicabilă procedura specială reglementată de prevederile art. 1050-1053 din Codul de procedură civilă. 73. S-a reţinut, în esenţă, prin decizia amintită că noua reglementare a abandonat efectul retroactiv al uzucapiunii, dreptul de proprietate nefiind dobândit de către posesor, decât din momentul înscrierii lui în cartea funciară. 74. Prevederile art. 1053 alin. (3) din Codul de procedură civilă nu reprezintă o simplă aplicaţie a principiului efectului constitutiv al înscrierii în materia uzucapiunii, ci reprezintă o normă specială, intrată în vigoare ulterior Codului civil, prin care legiuitorul a înţeles ca, în materie de uzucapiune, să modifice drastic regimul juridic al acestei instituţii, sub aspectul momentului dobândirii dreptului de proprietate. În consecinţă, aplicabilitatea art. 1053 alin. (3) din Codul de procedură civilă în privinţa posesiilor începute după intrarea în vigoare a Codului civil nu poate fi înlăturată prin efectul art. 56 şi 76 din Legea nr. 71/2011, în condiţiile în care aceste prevederi legale sunt anterioare intrării în vigoare a Codului de procedură civilă şi conţin norme tranzitorii care se referă în mod explicit şi exclusiv la „dispoziţiile Codului civil privitoare la dobândirea drepturilor reale imobiliare prin efectul înscrierii acestora în cartea funciară“, respectiv la „dispoziţiile art. 876-915 din Codul civil privitoare la cazurile, condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară“. 75. Rezultă că, pentru toate cererile de uzucapiune soluţionate după procedura specială prevăzută de Codul de procedură civilă [cu excepţia celor la care se referă art. 82 alin. (2) din Legea nr. 71/2011], momentul dobândirii dreptului de proprietate este cel al înscrierii acestui drept în cartea funciară, în baza încheierii sau a hotărârii pronunţate asupra cererii de uzucapiune, după caz. Or, dacă procedura specială s-ar aplica şi în cazul posesiilor începute anterior intrării în vigoare a Codului civil, s-ar ajunge la modificarea regimului juridic al formelor de uzucapiune respective, sub aspectul momentului dobândirii dreptului de proprietate, prin aplicarea retroactivă a unei noi reguli în această materie, ceea ce contravine principiului general potrivit căruia uzucapiunea se supune normelor juridice în vigoare la data la care posesorul a început să prescrie achizitiv. 76. Art. 36 din Codul de procedură civilă - Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond. 77. Reglementarea acestei legitimatio ad causam nu aduce nimic nou faţă de concepţia Codului de procedură civilă de la 1865 potrivit căruia calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecăţii (calitate procesuală activă) şi, pe de altă parte, existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel obligat în cadrul aceluiaşi raport juridic (calitate procesuală pasivă). 78. Ca atare, raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între subiectele dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecăţii, verificarea impunându-se a fi făcută nu numai în cererile prin care se tinde la realizarea dreptului, ci şi în acţiunile în constatare, excepţia lipsei de calitate procesuală fiind una de fond, peremptorie sau dirimantă, absolută. 79. Concepţia a fost reconfirmată atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţa actuală de după 15 februarie 2013, intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă.^3 ────────── ^3 A se vedea: Viorel Mihai Ciobanu/Marian Nicolae, coordonatori, ş.a. Noul Cod de procedură civilă, comentat şi adnotat, vol. I, pag. 129-135, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013.────────── 80. Verificând practica instanţelor de la nivelul întregii ţări, în legătură cu problema de drept generată de aplicarea dispoziţiilor legale mai sus evocate, se constată că există o jurisprudenţă consistentă, pronunţată în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1845 şi art. 1847 din Codul civil de la 1864, atât în cauzele în care demersul judiciar a fost demarat sub imperiul Codului de procedură civilă de la 1865, dar şi recent, potrivit noii reglementări, art. 36 din Codul de procedură civilă, chestiunea de drept supusă analizei nefiind nouă, ci una care transcende în timp, chiar dacă jurisprudenţa la care s-a făcut trimitere nu este unanimă. 81. În doctrină s-a exprimat opinia potrivit căreia sesizarea instanţei supreme, în condiţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, este justificată sub aspectul îndeplinirii elementului de noutate, atunci când problema de drept „nu a mai fost analizată în doctrină - în interpretarea unui act normativ mai vechi - ori decurge dintr-un act normativ intrat în vigoare recent, sau relativ recent, prin raportare la momentul sesizării. De asemenea, problema de drept poate fi considerată nouă, prin faptul că nu a mai fost dedusă judecăţii anterior“.^4 ────────── ^4 Mihalea Tăbârcă, Drept procesual civil - Teoria generală, vol. I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013.────────── 82. Ca atare, s-a cristalizat opinia potrivit căreia noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de o reglementare recent intrată în vigoare, ci şi de una veche, cu condiţia însă ca instanţa să fie chemată să se pronunţe asupra respectivei probleme de drept, pentru prima dată. 83. Or, caracterul de noutate se pierde, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară constantă, astfel încât soluţiile jurisprudenţiale izolate nu pot constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării hotărârii prealabile. 84. Astfel, concluzia asupra existenţei unei practici neunitare relevă necesitatea de a se apela la mecanismul recursului în interesul legii, iar nu de a sesiza instanţa supremă pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile. 85. În cazul analizat, cerinţa noutăţii chestiunii de drept nu este îndeplinită întrucât, pe parcursul timpului, instanţele de judecată au pronunţat, în privinţa problemei de drept semnalate de către titularul sesizării, hotărâri definitive/irevocabile, practica judiciară fiind orientată, majoritar, către acelaşi gen de soluţie. 86. Din examenul jurisprudenţial al hotărârilor selectate de curţile de apel rezultă că, în proporţie considerabilă, opinia majoritară a instanţelor este în sensul că atât timp cât nu există alte persoane (fizice sau juridice) care să exhibe un titlu de proprietate asupra imobilului în legătură cu care s-a cerut a se constata intervenită prescripţia achizitivă, se consideră că nemişcătorul aparţine domeniului public sau privat al unităţii administrativ-teritoriale, din raza imobilului, care are calitate procesuală pasivă. 87. Ca atare, în majoritatea speţelor examinate s-a decis că în condiţiile în care nu poate fi identificată vreo persoană care să justifice existenţa unui drept de proprietate asupra terenului, calitatea procesuală pasivă este determinată de regimul juridic al imobilului, în aceleaşi condiţii ca şi atunci când proprietarul acestuia a decedat, fără moştenitori, iar succesiunea este vacantă. 88. Au fost invocate, în acest sens, prevederile art. 26 alin. (1) şi art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, republicată, care stabilesc în mod expres entitatea în patrimoniul căreia intră terenurile persoanelor decedate, fără moştenitori, precum şi cele ale art. 4 din Legea nr. 213/1998, art. 477, art. 646 şi art. 680 din Codul civil de la 1864, în virtutea cărora unitatea administrativ-teritorială este prezumată ca proprietară a tuturor bunurilor fără stăpân, care sunt de interes local, de pe raza sa teritorială. 89. S-a reţinut că în această situaţie particulară a inexistenţei unei persoane care să revendice drepturi asupra nemişcătorului, în calitate de proprietar sau de moştenitor al proprietarului iniţial al terenului, a respinge acţiunea în constatarea uzucapiunii pe considerentul că unitatea administrativ-teritorială este lipsită de capacitate procesuală pasivă ar echivala cu lipsirea reclamanţilor din astfel de cauze de orice posibilitate de valorificare a drepturilor lor, în situaţia în care, se arată, chiar Curtea Europeană a reţinut existenţa unui drept protejat de Convenţie, din situaţii de fapt, cu mare persistenţă în timp, de care legea leagă producerea unor efecte juridice. 90. Se constată, în egală măsură, că jurisprudenţa la care sa făcut referire, deşi majoritară, nu este unanimă, fiind pronunţate şi hotărâri judecătoreşti prin care s-a statuat că, în materia uzucapiunii, calitatea procesuală pasivă nu poate reveni decât adevăratului proprietar al imobilului, căruia reclamantul doreşte să îi opună prescripţia achizitivă, iar nu unităţii administrativ-teritoriale, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada că aceasta a abandonat terenul asupra căruia reclamanţii au exercitat, timp de 30 de ani, o posesie utilă, continuă, publică şi sub nume de proprietar. 91. În raport cu constatările mai sus expuse rezultă că problema de drept care face obiectul prezentei sesizări a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile a mai fost anterior dedusă judecăţii pe rolul instanţelor naţionale, context în care existenţa unei practici cristalizate în timp a instanţelor, cât şi orientarea majoritară a jurisprudenţei spre o anumită interpretare a textelor analizate determină ca problema de drept examinată să îşi piardă caracterul de noutate. 92. Ca atare, nu sunt îndeplinite criteriile care sunt de natură să caracterizeze noutatea chestiunii supuse dezbaterii, ca şi condiţie a sesizării instanţei supreme cu pronunţarea unei hotărâri prealabile. 93. Se mai reţine, distinct de cele ce precedă, tot prin prisma condiţiilor de admisibilitate ale art. 519 din Codul de procedură civilă, că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a fost sesizată cu o veritabilă chestiune de drept, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acesta este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale sau s-ar pune problema că nu ar mai fi în vigoare.^5 ────────── ^5 Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae, coordonatori, ş.a., Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I, pag. 1214, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013.────────── 94. În doctrină s-a arătat că pentru a fi vorba de o problemă de drept reală trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară.^6 ────────── ^6 Marian Nicolae - Dispoziţii privind asigurarea unei practici judiciare unitare. Recursul în interesul legii; Sesizarea înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, site www.inm-lex.ro.────────── 95. Ca atare, în sesizarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită şi prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi a înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii. 96. Este important de subliniat că mecanismul procedural reglementat prin art. 519 din Codul de procedură civilă nu trebuie deturnat de la scopul firesc al prevenirii unei practici neunitare şi utilizat pentru tranşarea, în concret, a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanţei de trimitere. 97. Tot astfel, interpretarea corectă a rolului dat de legiuitor acestui mecanism trebuie să conducă la evitarea transformării lui într-o procedură dilatorie ori în una care s-ar substitui recursului în interesul legii. 98. Or, în cazul analizat, titularul sesizării nu solicită interpretarea unor dispoziţii legale care ar comporta o reală dificultate, respectiv dispoziţiile art. 1845 şi art. 1847 din Codul civil de la 1864, coroborate cu cele ale art. 36 din noul Cod de procedură civilă, aplicarea acestora la speţa dedusă judecăţii impunând realizarea unei analize de conţinut, raportat la situaţia concretă a imobilului ce face obiectul cauzei, în corelare cu prevederile cuprinse în art. 26 alin. (1) şi art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, republicată, art. 4, art. 5 alin. (2), art. 18 şi art. 25 din Legea nr. 213/1998 şi art. 477, art. 646 şi art. 680 din Codul civil de la 1864. 99. Aşa cum s-a arătat în cele ce precedă, soluţionarea excepţiei referitoare la calitatea procesuală pasivă a celui căruia i se opune prescripţia achizitivă este determinată de probele administrate în cauză, prin care instanţa stabileşte care este situaţia juridică a imobilului ce face obiectul litigiului dedus judecăţii, respectiv dacă proprietarul extratabular ori moştenitorii acestuia sunt cunoscuţi ori ne aflăm în situaţia unui proprietar necunoscut, decedat, sau a unei succesiuni vacante, caz în care instanţa astfel învestită apreciază asupra aplicabilităţii dispoziţiilor legale mai sus invocate. 100. De altfel, relaţionarea acestor norme a fost expusă şi în cuprinsul raţionamentului judiciar realizat de titularul sesizării, ceea ce sprijină concluzia că nu este vorba de texte de lege apreciate ca lacunare ori controversate care să necesite interpretarea printr-o hotărâre prealabilă. 101. Ca atare, rămâne în atributul exclusiv al instanţei de trimitere de a soluţiona cauza cu judecata căreia a fost învestită, aplicând în acest scop mecanismele de interpretare a actelor normative. 102. Or, asemenea operaţiuni de interpretare şi aplicare a textului de lege, la diferite circumstanţe ce caracterizează fiecare litigiu, nu pot fi atribuite completului constituit pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, ci revine instanţei abilitate de lege „să spună dreptul“ în cauza dedusă judecăţii. 103. În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi valorificat decât în scopul rezolvării de principiu a unei veritabile probleme de drept, astfel încât sesizarea nu este admisibilă. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Călăraşi - Secţia civilă, în Dosarul nr. 5.186/202/2015, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „dacă, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1845 coroborat cu art. 1847 din Codul civil de la 1864 şi art. 36 din Codul de procedură civilă, în cazul uzucapiunii pentru un imobil situat în intravilan, neînscris în cartea funciară, când posesia a început anterior intrării în vigoare a Codului civil, calitatea procesuală pasivă aparţine unităţii administrativ-teritoriale pe a cărei rază se află situat imobilul.“ Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 aprilie 2017. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE Iulia Cristina Tarcea Magistrat-asistent, Ileana Peligrad ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
