Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 1.785/1/2017
┌────────────┬─────────────────────────┐
│Mirela │- preşedintele Secţiei │
│Sorina │penale a Înaltei Curţi de│
│Popescu │Casaţie şi Justiţie - │
│ │preşedintele completului │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Rodica Aida │- judecător la Secţia │
│Popa │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Maricela │- judecător la Secţia │
│Cobzariu │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Simona Elena│- judecător la Secţia │
│Cîrnaru │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Angela │- judecător la Secţia │
│Dragne │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Daniel │- judecător la Secţia │
│Grădinaru │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Aurel │- judecător la Secţia │
│Gheorghe │penală │
│Ilie │ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Anca │- judecător la Secţia │
│Mădălina │penală │
│Alexandrescu│ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Valentin │- judecător la Secţia │
│Horia Şelaru│penală │
└────────────┴─────────────────────────┘
S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov, Secţia penală, în Dosarul nr. 14.607/197/2016, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept vizând modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi art. 88 alin. (3) din Codul penal, respectiv: dacă „în ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse este obligatorie dispunerea condamnării pentru noua infracţiune ori se poate dispune din nou amânarea aplicării pedepsei pentru aceasta, fără revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare“. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 27^4 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Mirela Sorina Popescu. La şedinţa de judecată a participat doamna Raluca Florentina Nemeşu, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna judecător Rodica Aida Popa, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Marinela Mincă. Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 1.785/1/2017 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi faptul că au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuţie Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Timişoara, Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Suceava şi Curtea de Apel Târgu Mureş. De asemenea a precizat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală, raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia scrisă a specialiştilor din cadrul universităţilor din Bucureşti, Cluj-Napoca, Craiova, Iaşi, Sibiu şi Timişoara, Universităţii „Nicolae Titulescu“ din Bucureşti, precum şi din cadrul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu“ al Academiei Române, cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării, la dosar fiind transmise puncte de vedere de către domnul profesor universitar dr. Viorel Paşca şi domnul lector universitar dr. Flaviu Ciopec din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara şi domnul lector universitar dr. Daniel Niţu din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. Totodată, au fost depuse puncte de vedere de către Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia judiciară, acesta din urmă, prin Adresa nr. 1.620/C/1.774/III-5/2017 din 18 iulie 2017, aducând la cunoştinţă că în cadrul Ministerului Public nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept cu care a fost sesizată instanţa. În continuare a arătat că a fost depus la dosar raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost înaintat, la data de 28 august 2017, parchetului şi inculpatului D.D., potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, iar inculpatul nu a depus un punct de vedere cu privire la problema de drept supusă dezlegării. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, constatând că nu sunt alte cereri sau excepţii de formulat, a solicitat reprezentantului parchetului să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema de drept supusă dezbaterii în Dosarul nr. 1.785/1/2017. Reprezentantul Ministerului Public a apreciat îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute cumulativ de art. 475 din Codul de procedură penală, arătând că problema de drept supusă dezlegării urmează să aibă înrâurire concretă asupra soluţiei ce va fi dată în cauză. Pe fondul sesizării, reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că, raportat la condiţiile prevăzute de art. 88 alin. (3) din Codul penal, din conţinutul textului rezultă că este vorba de o soluţie de condamnare, ceea ce ar însemna că, în măsura în care pentru noua infracţiune săvârşită în termenul de supraveghere al unei amânări a aplicării pedepsei anterioare nu se dispune condamnarea [ci oricare altă soluţie procesuală dintre cele prevăzute de art. 396 alin. (1) din Codul de procedură penală, inclusiv amânarea aplicării pedepsei], revocarea amânării aplicării pedepsei dispusă pentru prima infracţiune nu ar fi operabilă. Pe de altă parte, potrivit art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal, amânarea aplicării pedepsei pentru noua infracţiune, deşi comisă după o altă amânare a aplicării pedepsei dispusă pentru o infracţiune anterioară, este posibilă. Aceasta, întrucât art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal exclude numai soluţiile de condamnare, or amânarea aplicării pedepsei nu este o asemenea soluţie. Aşadar, din cele ce precedă ar rezulta că textele menţionate permit amânarea aplicării pedepsei pentru o infracţiune săvârşită în cursul termenului de supraveghere al unei amânări a aplicării pedepsei anterioare, situaţie în care revocarea amânării aplicării pedepsei dispuse pentru prima infracţiune nu ar opera. Totodată, în opinia reprezentantului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, acceptarea unei asemenea concluzii contrazice raţiunea instituţiei revocării, natura sa juridică de sancţiune aplicabilă persoanei care nu s-a conformat cerinţelor legale şi judiciare pe perioada termenului de suspendare/supraveghere, respectiv caracterul obligatoriu al revocării în ipoteza săvârşirii unei infracţiuni intenţionate/ praeterintenţionate în cursul termenului de încercare, menţionând că o asemenea natură juridică este consacrată unanim, atât de doctrină, cât şi de jurisprudenţa obligatorie a instanţei supreme. De asemenea, a arătat că şi doctrina recentă confirmă caracterul de sancţiune al revocării, respectiv caracterul obligatoriu al acesteia în ipoteza în discuţie. Astfel, analizând dispoziţiile art. 88 din Codul penal, în cadrul cazurilor de revocare a amânării aplicării pedepsei reglementate de textul de lege menţionat, sunt două categorii, respectiv cazuri de revocare obligatorie a amânării aplicării pedepsei şi un caz de revocare facultativă. În cadrul primei categorii este inclusă şi ipoteza prevăzută de art. 88 alin. (3) din Codul penal. În acest context, concluzia anterioară, dedusă din interpretarea exclusivă a dispoziţiilor art. 83 alin. (1) lit. b) şi art. 88 alin. (3) din Codul penal, se impune a fi reconsiderată, iar interpretarea acestor dispoziţii trebuie plasată în contextul ansamblului reglementării instituţiei amânării aplicării pedepsei şi, în special, în contextul art. 88 din Codul penal. Totodată, a arătat că, analiza ut singuli a art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal nu este suficientă pentru a conchide că este posibilă, din nou, amânarea aplicării pedepsei pentru infracţiunea intenţionată/praeterintenţionată săvârşită în termenul de supraveghere al amânării aplicării pedepsei dispuse anterior. Aceasta întrucât incidenţa amânării aplicării pedepsei este supusă unor condiţii cumulative, iar nu doar celei prevăzute de art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal, în ipoteza în discuţie, condiţia prevăzută de art. 83 alin. (1) lit. d) din Codul penal (persoana infractorului şi posibilităţile sale de îndreptare) nu este îndeplinită, întrucât săvârşirea unei noi infracţiuni intenţionate/praeterintenţionate în perioada de supraveghere demonstrează că infractorul nu a justificat încrederea ce i s-a acordat, neexistând posibilitatea reală a acestuia de a se îndrepta fără aplicarea imediată a unei pedepse. Aşadar, chiar dacă este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 88 alin. (1) lit. b) din Codul penal, nu este însă realizată cea prevăzută de art. 88 alin. (1) lit. d) din acelaşi cod. În consecinţă, amânarea aplicării pedepsei pentru infracţiunea comisă în termenul de supraveghere nu este legal posibilă, impunânduse, drept unică soluţie, condamnarea şi revocarea amânării aplicării pedepsei dispuse anterior. Pe de altă parte, art. 88 alin. (1) şi (2) din Codul penal stabileşte în mod indubitabil caracterul obligatoriu al revocării amânării aplicării pedepsei în ipoteza nerespectării măsurilor de supraveghere sau al neexecutării obligaţiilor impuse [alin. (1)], respectiv în ipoteza neîndeplinirii integrale a obligaţiilor civile stabilite prin hotărâre, cu excepţia cazului când persoana dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească [alin. (2)]. Prin urmare, în ipoteze mai puţin grave decât cea prevăzută de art. 88 alin. (3) din Codul penal şi care presupune, în esenţă, săvârşirea unei infracţiuni intenţionate sau cu praeterintenţie, revocarea amânării aplicării pedepsei este obligatorie, în timp ce în ipoteza în discuţie revocarea ar avea doar caracter facultativ, ceea ce, în opinia reprezentantului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reprezintă o situaţie disproporţionată în mod vădit şi lipsită de justificare [exceptând, evident, formularea art. 88 alin. (3) din Codul penal care prevede pronunţarea unei condamnări pentru infracţiunea ulterioară]. Mai mult, art. 88 alin. (4) din Codul penal stabileşte expres un caz de revocare facultativă (ipoteza infracţiunii ulterioare săvârşite din culpă), respectiv de menţinere a amânării aplicării pedepsei. De fapt, menţinerea sau revocarea amânării aplicării pedepsei este determinată de soluţia care va fi dispusă cu privire la infracţiunea din culpă: dacă instanţa intenţionează, în raport cu datele cauzei, să menţină amânarea aplicării pedepsei, va trebui să dispună pentru infracţiunea din culpă renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei, dacă va dispune condamnarea, automat, amânarea aplicării pedepsei nu va putea fi menţinută, ci va trebui obligatoriu revocată. În continuare, reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a menţionat că, în cazul unei infracţiuni intenţionate nu este posibilă decât pronunţarea unei soluţii de condamnare, cu consecinţa revocării amânării aplicării pedepsei [sintagma „pentru care s-a pronunţat o condamnare“ din conţinutul art. 88 alin. (3) din Codul penal lămureşte astfel sensul, acela că pronunţarea unei soluţii de condamnare în această ipoteză este obligatorie]. Această dispoziţie permite concluzia conform căreia în cazul infracţiunilor intenţionate sau cu praeterintenţie revocarea amânării aplicării pedepsei este obligatorie. Prin urmare, şi analiza art. 88 alin. (1), (2) şi (4) din Codul penal conduce la concluzia unei revocări obligatorii în cazul în care infracţiunea săvârşită ulterior este intenţionată sau praeterintenţionată. Aşadar, în condiţiile în care revocarea are, ca regulă, caracter de sancţiune care intervine obligatoriu [excepţiile fiind de strictă interpretare şi trebuind a fi prevăzute expres, aşa cum legiuitorul a procedat în cazul art. 88 alin. (4) din Codul penal], inclusiv pentru ipoteze mai puţin grave decât cea prevăzută de art. 88 alin. (3) din Codul penal, interpretarea coerentă a acestei din urmă dispoziţii trebuie să fie în sensul că pronunţarea unei soluţii de condamnare pentru noua infracţiune intenţionată/ praeterintenţionată săvârşită în termenul de supraveghere al amânării aplicării pedepsei şi revocarea amânării aplicării pedepsei sunt obligatorii. Faţă de aceste susţineri, reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat admiterea sesizării formulate de Curtea de Apel Braşov, Secţia penală, şi pronunţarea unei hotărâri prealabile vizând interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi art. 88 alin. (3) din Codul penal, prin care să se stabilească următoarele: În ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse, atât pronunţarea soluţiei de condamnare pentru noua infracţiune, cât şi revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare sunt obligatorii. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare. ÎNALTA CURTE, asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării Prin Încheierea de şedinţă din data de 7 iunie 2017, Curtea de Apel Braşov, Secţia penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a pronunţa o hotărâre prealabilă în vederea dezlegării de principiu a următoarei probleme de drept: „Dacă, în raport cu dispoziţiile art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi art. 88 alin. (3) din Codul penal, în ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse, este obligatorie dispunerea condamnării pentru noua infracţiune ori se poate dispune din nou amânarea aplicării pedepsei pentru aceasta, fără revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare.“ II. Expunerea succintă a cauzei Prin Sentinţa penală nr. 1.885 din 19.10.2016 a Judecătoriei Braşov, în temeiul art. 336 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 374 alin. (4) raportat la art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, s-a dispus condamnarea inculpatului D.D. la pedeapsa în cuantum de 9 (nouă) luni închisoare pentru comiterea infracţiunii constând în conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe (faptă comisă la data de 8.11.2015). În temeiul art. 67 alin. (1) din Codul penal s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. i) din Codul penal, constând în interzicerea exercitării dreptului inculpatului de a conduce autovehicule, în sensul prevăzut de art. 6 pct. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru o durată de 2 ani, după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate. În temeiul art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. 1 lit. i) din Codul penal s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea dreptului de a conduce autovehicule în sensul prevăzut de art. 6 pct. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate va fi executată sau considerată ca fiind executată. S-a constatat că fapta din prezenta cauză a fost comisă la data de 8.11.2015, pe durata termenului de supraveghere al măsurii constând în amânarea aplicării pedepsei în cuantum de 1 an şi 2 luni închisoare, stabilită conform Sentinţei penale nr. 2.734 din 19.11.2014, pronunţată de Judecătoria Braşov în Dosarul penal nr. 21.405/197/2014, definitivă prin neapelare la data de 16.12.2014. În temeiul art. 88 alin. (3) din Codul penal s-a revocat măsura constând în amânarea aplicării pedepsei în cuantum de 1 an şi 2 luni închisoare, stabilită conform celor mai sus evidenţiate, pedeapsă care devine astfel executabilă. În temeiul art. 88 alin. (3) teza II-a din Codul penal raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal s-a contopit pedeapsa stabilită în prezenta cauză, în cuantum de 9 luni închisoare, cu pedeapsa în cuantum de 1 an şi 2 luni închisoare stabilită conform Sentinţei penale nr. 2.734 din 19.11.2014, definitivă prin neapelare la data de 16.12.2014, fiind aplicată pedeapsa cea mai grea la care s-a adăugat sporul obligatoriu în cuantum de 3 luni închisoare, reprezentând o treime din pedeapsa în cuantum de 9 luni închisoare, urmând ca în final inculpatul D.D. să execute pedeapsa în cuantum de 1 (un) an şi 5 (cinci) luni închisoare. În temeiul art. 45 alin. (1) şi (5) din Codul penal s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. i) din Codul penal, constând în interzicerea exercitării dreptului de a conduce autovehicule, în sensul prevăzut de art. 6 pct. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru o durată de 2 ani, după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate, fiind aplicată şi pedeapsa accesorie având acelaşi conţinut. În fapt, instanţa de fond a reţinut că la data de 8.11.2015, în jurul orei 15,00, inculpatul D.D., în vârstă de 75 de ani, a condus autoturismul marca Chevrolet, cu numărul de înmatriculare BV-42-CLE, pe raza municipiului Braşov, fiind surprins de către un echipaj al poliţiei rutiere în timp ce se deplasa dinspre Str. Plugarilor spre Str. Tâmplarilor. Fiind testat cu aparatul etilotest a fost evidenţiată o concentraţie alcoolică de 1,02 mg/l alcool în aerul expirat, împrejurare faţă de care inculpatul a fost condus la sediul Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Braşov pentru recoltarea probelor de sânge inculpatului, stabilindu-se că acesta avea o îmbibaţie alcoolică peste limita legală, respectiv de 2,00 g/l alcool pur în sânge la data de 8.11.2015, ora 16,50. Prin raportate la conţinutul fişei de cazier, instanţa de fond a constatat că fapta din prezenta cauză a fost comisă la data de 8.11.2015, pe durata termenului de supraveghere al măsurii constând în amânarea aplicării pedepsei în cuantum de 1 an şi 2 luni închisoare, stabilită conform Sentinţei penale nr. 2.734 din 19.11.2004, pronunţată de Judecătoria Braşov în Dosarul penal nr. 21.405/197/2014, definitivă prin neapelare la data de 16.12.2014. Aşa fiind, în aplicarea prevederilor cuprinse în art. 88 alin. (3) din Codul penal, instanţa de fond a revocat măsura constând în amânarea aplicării pedepsei în cuantum de 1 an şi 2 luni închisoare, stabilită conform celor de mai sus, pedeapsă care devine astfel executabilă. Potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 88 alin. (3) teza a II-a din Codul penal raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, instanţa a contopit pedeapsa stabilită în prezenta cauză, în cuantum de 9 luni închisoare, cu pedeapsa în cuantum de 1 an şi 2 luni închisoare stabilită conform Sentinţei penale nr. 2.734 din 19.11.2014, definitivă prin neapelare la data de 16.12.2014, fiind aplicată pedeapsa cea mai grea, la care s-a adăugat sporul obligatoriu în cuantum de 3 luni închisoare, reprezentând o treime din pedeapsa în cuantum de 9 luni închisoare, urmând ca în final inculpatul D.D. să execute pedeapsa în cuantum de 1 (un) an şi 5 (cinci) luni închisoare. Având în vedere gradul ridicat al îmbibaţiei alcoolice, fapta inculpatului, care nu se afla la prima abatere rutieră, fiind urmată de producerea unui rezultat vătămător concret, instanţa a făcut aplicarea prevederilor art. 67 alin. (1) din Codul penal şi a interzis inculpatului, cu titlul de pedeapsă complementară, exercitarea dreptului prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. i) din Codul penal, privind interzicerea exercitării dreptului inculpatului de a conduce autovehicule, în sensul prevăzut de art. 6 pct. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru o durată de 2 ani, după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate, urmând ca dreptul de a conduce să îi fie interzis inculpatului şi cu titlul de pedeapsă accesorie. Împotriva sentinţei penale anterior menţionate au declarat apeluri Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov şi inculpatul D.D. III. Punctul de vedere al procurorului şi al părţii asupra chestiunii de drept sesizate Reprezentanta Ministerului Public a arătat că, dacă se face referire strict la textul de lege, pare a se permite amânarea aplicării pedepsei pentru noua infracţiune, dar nu se ştie dacă voinţa legiuitorului a fost aceea ca în situaţia în care o persoană a beneficiat de amânarea aplicării pedepsei şi dacă a săvârşit o nouă infracţiune mai poate beneficia de amânarea aplicării pedepsei, fără revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare. Apărătorul ales al apelantului inculpat D.D. a susţinut că este posibilă dispunerea amânării aplicării pedepsei pentru infracţiunea comisă în termenul de supraveghere. IV. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie IV.1. Prealabil examinării sesizării instanţei supreme, curtea de apel a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală, întrucât: - este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, în apel; – de lămurirea modului de interpretare şi aplicare a problemei de drept puse în discuţie depinde soluţionarea pe fond a cauzei, având în vedere problema de drept penal substanţial ridicată, care este susceptibilă de interpretări diferite; – chestiunea de drept pusă în discuţie nu face obiectul unui recurs în interesul legii şi asupra acestei chestiuni Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat deja printr-o decizie întemeiată pe dispoziţiile art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală sau printr-o hotărâre întemeiată pe dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală. IV.2. Curtea de Apel Braşov, Secţia penală, în considerentele încheierii prin care sesizează instanţa supremă şi-a exprimat punctul de vedere în sensul că în ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate în termenul de supraveghere al amânării unei pedepse nu este obligatorie dispunerea condamnării pentru noua infracţiune, ci se poate dispune din nou amânarea aplicării pedepsei pentru aceasta, fără a se dispune revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare. Dispoziţiile art. 88 alin. (3) din Codul penal pot fi interpretate în sensul că, în ipoteza în care după amânarea aplicării pedepsei persoana supravegheată a săvârşit o nouă infracţiune intenţionată în termenul de supraveghere, pentru care se dispune tot amânarea aplicării pedepsei, instanţa nu este obligată să revoce amânarea anterioară a aplicării pedepsei. Aceasta deoarece, potrivit art. 88 alin. (3) din Codul penal, instanţa revocă amânarea aplicării pedepsei şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei doar în cazul în care pentru noua infracţiune săvârşită în termenul de supraveghere s-a pronunţat o condamnare. În cazul în care pentru această infracţiune s-ar dispune tot amânarea aplicării pedepsei, rezultă că nu se impune revocarea amânării aplicării pedepsei, pentru că nu s-a pronunţat o soluţie de condamnare. Pe de altă parte, dispoziţiile art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal, care reglementează condiţiile pentru a se dispune amânarea aplicării pedepsei, pot fi interpretate în sensul că stabilirea unei pedepse cu amânarea aplicării acesteia nu constituie un impediment pentru a dispune din nou amânarea aplicării pedepsei pentru o infracţiune comisă în termenul de supraveghere. Aceasta deoarece, potrivit art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal, constituie un impediment pentru dispunerea amânării aplicării pedepsei faptul că infractorul a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii [cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) şi lit. b) din Codul penal sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare]. Or, amânarea aplicării pedepsei nu constituie o soluţie de condamnare, motiv pentru care aceasta nu poate constitui un impediment pentru adoptarea din nou a unei soluţii de amânare a aplicării pedepsei. Curtea de apel a mai menţionat că nu a fost identificată jurisprudenţă care să analizeze în mod explicit această problemă de drept în situaţii similare prin care s-a dispus condamnarea pentru noua infracţiune şi revocarea amânării aplicării pedepsei fără analizarea acestui aspect. V. Punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate Examinând punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi instanţele arondate, precum şi jurisprudenţa ataşată acestora ce au fost transmise instanţei supreme, referitoare la chestiunea de drept supusă dezlegării, aflate la dosarul prezentei cauze, a rezultat o practică neunitară. Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, Tribunalul Bacău, Judecătoria Constanţa, Judecătoria Balş, Judecătoria Corabia, Judecătoria Târgu Jiu, Judecătoria Tecuci, Judecătoria Topliţa, Judecătoria Luduş, Judecătoria Roman, Judecătoria Bacău, Judecătoria Moineşti, Judecătoria Braşov, Judecătoria Făgăraş, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, Tribunalul Ialomiţa, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, Judecătoria Slobozia, Judecătoria Turnu Măgurele, Judecătoria Videle, Judecătoria Buzău, Tribunalul Prahova, Judecătoria Sinaia, Judecătoria Caransebeş, Tribunalul Timiş, Tribunalul Arad au exprimat opinia majoritară că, în raport cu dispoziţiile art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi art. 88 alin. (3) din Codul penal, în ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse este obligatorie dispunerea condamnării pentru noua infracţiune. Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, Curtea de Apel Timişoara, Judecătoria Lehliu-Gară, Tribunalul Dolj, Tribunalul Olt, Judecătoria Caracal, Judecătoria Vânju Mare, Tribunalul Gorj, Judecătoria Novaci, Tribunalul Vaslui, Judecătoria Vaslui, Judecătoria Oneşti, Tribunalul Covasna, Judecătoria Sfântu Gheorghe, Tribunalul Braşov, Judecătoria Rupea, Tribunalul Bucureşti, Secţia I penală, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Câmpina, Judecătoria Mizil, Tribunalul Caraş-Severin, Judecătoria Moldova Nouă au exprimat opinia minoritară că, în raport cu dispoziţiile art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi art. 88 alin. (3) din Codul penal, în ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate în termenul de supraveghere al amânării aplicării pedepsei nu este obligatorie dispunerea condamnării pentru noua infracţiune, ci se poate dispune din nou amânarea aplicării pedepsei pentru aceasta, fără revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare, avându-se în vedere conţinutul art. 88 alin. (3) din Codul penal, iar, potrivit dispoziţiei din art. 83 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod, aceasta nu se referă la faptul că o pedeapsă cu amânarea aplicării acesteia constituie un impediment pentru a se dispune din nou amânarea aplicării pedepsei pentru o infracţiune comisă în termenul de supraveghere. Judecătoria Măcin a exprimat o opinie mixtă în sensul că este obligatorie dispunerea condamnării pentru noua infracţiune săvârşită în termenul de supraveghere al amânării executării pedepsei, în condiţiile în care se dispune revocarea amânării, însă că se poate dispune amânarea aplicării pedepsei şi în cazul în care instanţa a dispus anterior, printr-o hotărâre definitivă, amânarea aplicării pedepsei numai dacă nu se dispune revocarea amânării ulterioare, doar în situaţii de excepţie prevăzute de art. 88 alin. (4) teza I din Codul penal. Judecătoria Târgu Secuiesc a opinat că suspendarea executării pedepsei sau amânarea aplicării unei pedepse se revocă şi se aplică regulile de la concursul de infracţiuni. Instanţa poate dispune însă amânarea aplicării pedepsei dacă pedeapsa prevăzută pentru noua infracţiune este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani, cerinţă prevăzută de art. 82 alin. (1) din Codul penal. Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti nu a putut exprima o opinie majoritară, fiind magistraţi care s-au raliat unei opinii în sensul că nu este obligatorie dispunerea condamnării pentru noua infracţiune intenţionată/praeterintenţionată săvârşită în termenul de supraveghere al amânării aplicării pedepsei, putându-se pronunţa şi pentru această nouă infracţiune o soluţie de amânare a aplicării pedepsei, fără a interveni revocarea amânării aplicării pedepsei pentru prima infracţiune, în temeiul art. 88 alin. (3) din Codul penal, existând şi cea de-a doua opinie în sensul că revocarea amânării aplicării pedepsei, în temeiul art. 88 alin. (3) din Codul penal, este obligatorie pentru noua infracţiune, neputându-se amâna din nou aplicarea pedepsei. Curtea de Apel Cluj a exprimat un punct de vedere în sensul că faţă de ipoteza reglementată de art. 88 alin. (3) din Codul penal, după revocarea amânării executării pedepsei se va trece la operaţiunea de contopire a pedepsei a cărei amânare a fost revocată cu pedeapsa aplicată pentru infracţiunea ce a atras revocarea amânării conform pluralităţii de infracţiuni incidente în cauză, astfel încât pedeapsa aplicată pentru săvârşirea celei de-a doua infracţiuni îşi pierde individualitatea. În concluzie, în urma contopirii celor două pedepse, dintre care pentru una s-a dispus executarea, nu este posibilă o altă modalitate de individualizare a executării pedepsei decât prin executarea în regim de detenţie. Instanţele arondate Curţii de Apel Oradea, Curtea de Apel Alba şi instanţele arondate, Judecătoria Podu Turcului, Judecătoria Reşiţa şi Judecătoria Oraviţa nu au formulat un punct de vedere cu privire la problema de drept pusă în discuţie. Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, Judecătoria Constanţa, Judecătoria Târgu Jiu, Judecătoria Tecuci, Judecătoria Moineşti, Judecătoria Braşov, Judecătoria Făgăraş au anexat practică judiciară în ceea ce priveşte chestiunea de drept supusă dezlegării, în sensul opiniei majoritare. Judecătoria Caracal, Judecătoria Podu Turcului, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti au anexat practică judiciară referitoare la chestiunea de drept supusă dezlegării, în sensul opiniei minoritare. Curtea de Apel Alba Iulia a anexat o sentinţă a Judecătoriei Sibiu prin care s-a făcut aplicarea art. 88 alin. (3) teza I din Codul penal, revocându-se amânarea aplicării pedepsei amenzii penale, iar în temeiul art. 88 alin. (3) teza a II-a din Codul penal raportat la art. 39 alin. (1) lit. c) din Codul penal s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea a amenzii penale la care sa adăugat un spor obligatoriu de o treime din totalul celorlalte pedepse aplicate, în final pedeapsa fiind amendă penală. Totodată, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Suceava şi instanţele arondate, Curtea de Apel Oradea şi instanţele arondate, Curtea de Apel Iaşi şi instanţele arondate, Curtea de Apel Târgu Mureş şi instanţele arondate, Curtea de Apel Cluj şi instanţele arondate, Curtea de Apel Ploieşti şi instanţele arondate, Tribunalul Constanţa, Judecătoria Medgidia, Judecătoria Mangalia, Judecătoria Hârşova, Tribunalul Tulcea, Judecătoria Tulcea, Judecătoria Babadag, Judecătoria Măcin, Tribunalul Dolj, Judecătoria Slatina, Judecătoria Balş, Judecătoria Corabia, Tribunalul Mehedinţi, Judecătoria Strehaia, Judecătoria Drobeta-Turnu Severin, Judecătoria Baia de Aramă, Judecătoria Orşova, Tribunalul Gorj, Judecătoria Târgu Cărbuneşti, Judecătoria Motru, Judecătoria Novaci, Tribunalul Neamţ şi instanţele arondate, Tribunalul Bacău, Judecătoria Bacău, Judecătoria Oneşti, Curtea de Apel Braşov, Tribunalul Covasna, Judecătoria Sfântu Gheorghe, Judecătoria Întorsura Buzăului, Tribunalul Braşov, Judecătoria Rupea, Judecătoria Zărneşti, instanţele arondate Tribunalului Buzău, Tribunalul Prahova şi instanţele arondate, Curtea de Apel Timişoara au menţionat că nu a fost identificată practică judiciară referitoare la problema de drept cu care a fost sesizat Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. VI. Examenul jurisprudenţei Decizia nr. 1 din 17 ianuarie 2011 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 12 iulie 2011, prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie: "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 83 alin. 1 din Codul penal stabileşte că: 1. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu poate fi dispusă pentru pedeapsa stabilită în cazul săvârşirii în cursul termenului de încercare a unei infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate, pedeapsă la care a fost cumulată o altă pedeapsă, ca urmare a revocării suspendării condiţionate a executării acestei din urmă pedepse, chiar şi în cazul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 81 din Codul penal. 2. Suspendarea condiţionată a executării nu poate fi dispusă nici în ceea ce priveşte pedeapsa rezultantă, obţinută prin aplicarea mecanismului prevăzut de art. 83 alin. 1 din Codul penal." În considerentele acestei decizii s-a statuat că „…Pe toată durata termenului de încercare, condamnatul «este ameninţat să piardă beneficiul suspendării şi să execute cumulativ două pedepse», în cazul în care ar săvârşi o altă infracţiune….În privinţa revocării însă, situaţia juridică este alta, ea exprimând eşecul acestei măsuri din cauza conduitei inculpatului care s-a dovedit a nu merita încrederea ce i-a fost acordată de instanţa care a oferit condamnatului o şansă de a se îndrepta, fără să execute efectiv pedeapsa…. Menţinerea modalităţii de executare a pedepsei în cazul comiterii unei infracţiuni în termenul de încercare este expres prevăzută în art. 83 alin. 3 din Codul penal, sub forma unei excepţii. Potrivit acestor prevederi legale, dacă infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă, se poate aplica suspendarea condiţionată a executării pedepsei chiar dacă infractorul a fost condamnat anterior cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. În acest caz nu mai are loc revocarea primei suspendări. Prin urmare, posibilitatea suspendării condiţionate a executării pedepsei stabilite pentru o infracţiune intenţionată, pedeapsă la care a fost cumulată o altă pedeapsă, ca urmare a revocării (…) este exclusă de art. 83 alin. 3 din acelaşi cod …“ Totodată, în considerentele Deciziei nr. 212 din 22 ianuarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, publicată pe www.scj.ro, s-a reţinut că „…Art. 83 din Codul penal reglementează situaţia revocării suspendării condiţionate a executării unei pedepse, dacă în cursul termenului de încercare cel condamnat a săvârşit din nou o infracţiune, pentru care s-a pronunţat o hotărâre de condamnare, în această situaţie, revocarea suspendării condiţionate este obligatorie, indiferent de cuantumul pedepsei suspendate. Potrivit aceluiaşi text, pedeapsa a cărei suspendare a fost revocată nu se contopeşte, ci se execută alăturat de pedeapsa aplicată pentru cea de a doua infracţiune. Obligativitatea revocării suspendării condiţionate exclude posibilitatea aplicării art. 81 lit. b) din Codul penal, chiar dacă pedeapsa a cărei suspendare se revocă nu este mai mare de 6 luni. Acceptând această posibilitate ar însemna să se dispună o a doua suspendare pentru aceeaşi pedeapsă. Dacă legiuitorul ar fi înţeles să reglementeze şi o astfel de situaţie, ar fi spus-o expres aşa cum a făcut în art. 83 alin. 3 din Codul penal, în cazul în care infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă, se poate aplica suspendarea condiţionată a executării pedepsei, chiar dacă infractorul a fost condamnat anterior cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei în acest caz nu mai are loc revocarea primei suspendări. Astfel, în mod corect instanţa de apel a înlăturat aplicarea art. 81 din Codul penal. Pe de altă parte, având în vedere că inculpatul a mai comis acelaşi gen de fapte, perseverând în conducerea pe drumurile publice a unui autoturism fără a avea permis de conducere, că în loc să înţeleagă posibilitatea pe care i-au acordat-o primele instanţe care l-au condamnat, de a se reeduca fără privare de libertate, a încercat să corupă organele de poliţie pentru a nu-i întocmi cel de-al doilea dosar penal. În aceste condiţii instanţa şi-a format convingerea că reeducarea inculpatului nu se poate realiza decât prin privare de libertate, fiindcă lăsarea sa în libertate prezintă pericolul comiterii de noi fapte penale…“ VII. Opinia specialiştilor consultaţi În condiţiile art. 476 alin. (10) cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală s-au solicitat puncte de vedere specialiştilor cu privire la problema de drept supusă dezlegării. VII.1.a. În punctul de vedere transmis de Facultatea de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara, domnul profesor universitar dr. Viorel Paşca a considerat „cu privire la admisibilitatea cererii că aceasta îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, deoarece instanţa este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Cu privire la revocarea amânării pedepsei. Răspunsul la problema în discuţie comportă o triplă abordare: 1) dacă săvârşirea unei noi infracţiuni în termenul de supraveghere al amânării aplicării pedepsei are ca efect revocarea obligatorie a amânării aplicării pedepsei; 2) dacă revocarea obligatorie a amânării aplicării pedepsei este condiţionată de condamnarea pentru noua infracţiune; 3) dacă în termenul de supraveghere condamnatul a săvârşit o nouă infracţiune intenţionată se mai poate dispune amânarea aplicării pedepsei. 1. În opinia noastră intenţia legiuitorului a fost de a reglementa în art. 88 alin. (1)-(3) din Codul penal cazurile de revocare obligatorie a amânării aplicării pedepsei anterioare, deoarece atunci când a permis revocarea facultativă a amânării aplicării pedepsei a prevăzut expres această posibilitate (în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă - art. 88 din Codul penal). Dacă revocarea amânării aplicării pedepsei este obligatorie în caz de nerespectare cu rea-credinţă a măsurilor de supraveghere sau a obligaţiilor impuse de instanţă, precum şi în caz de neîndeplinire integrală a obligaţiilor civile stabilite prin hotărâre, cu atât mai mult săvârşirea unei noi infracţiuni intenţionate impune revocarea obligatorie a amânării aplicării pedepsei. Soluţia este similară cu revocarea suspendării sub supraveghere [art. 96 alin. (4) din Codul penal]. 2. Este de la sine înţeles că revocarea amânării aplicării pedepsei este condiţionată de condamnarea pentru noua infracţiune intenţionată, soluţie similară cu revocarea suspendării sub supraveghere [art. 96 alin. (4) din Codul penal]. Dacă a intervenit o cauză care înlătură răspunderea penală (retragerea plângerii prealabile, împăcarea, amnistia antecondamnatorie) este evident că nu se poate dispune revocarea obligatorie a amânării aplicării pedepsei. 3. Este adevărat că din examinarea art. 83 alin. (1) şi art. 88 alin. (3) din Codul penal nu se exclude per se posibilitatea ca în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate în termenul de încercare instanţa să dispună din nou amânarea aplicării pedepsei dacă pedeapsa rezultantă pentru concursul de infracţiuni care a luat naştere nu depăşeşte 2 ani, dar instanţa va trebui să motiveze pe ce se bazează când concluzionează că, în raport cu persoana infractorului, cu conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, cu eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi cu posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată, având în vedere atenţionarea sa anterioară asupra conduitei sale pentru o perioadă determinată, având în vedere atenţionarea sa anterioară asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune dacă va mai comite infracţiuni [art. 83 alin. (4) din Codul penal]. Ar fi de dorit o intervenţie a legiuitorului în sensul ca printre condiţiile de aplicare a amânării aplicării pedepsei să se prevadă condiţia negativă de a nu mai fi beneficiat anterior de o asemenea măsură în ultimii 2 ani. Este inechitabil ca suspendarea pedepsei sub supraveghere să nu se poată dispune dacă aplicarea pedepsei a fost iniţial amânată, dar ulterior amânarea a fost revocată, dar să se poată dispune amânarea aplicării pedepsei deşi anterior condamnatul a mai beneficiat de această măsură.“ VII.1.b. În opinia juridică transmisă de Facultatea de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara, domnul lector universitar dr. Flaviu Ciopec a menţionat cu privire la admisibilitatea sesizării, în raport cu criteriile de admisibilitate stabilite de art. 475 din Codul de procedură penală, că rezultă următoarele: „Prima condiţie. Cauza se află «în cursul judecăţii», respectiv al apelului formulat împotriva sentinţei penale a instanţei inferioare, prin care s-a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa de 9 luni închisoare. Apreciem că, în raport cu jurisprudenţa consolidată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie, această condiţie de admisibilitate este îndeplinită în speţă. A doua condiţie. Chestiunea de drept pendinte nu a mai făcut obiectul unei alte sesizări pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile sau a unui recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. În deplin acord cu constatările instanţei de trimitere, din consultarea jurisprudenţei în materie rezultă că şi această condiţie este îndeplinită. A treia condiţie. Chestiunea de drept, obiect al sesizării, trebuie să fie aptă să influenţeze soluţionarea fondului cauzei. În raport cu considerentele Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 11 din 2 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014, cap. VIII, paragrafele 7-8, rezultă că «admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât şi atunci când priveşte o dispoziţie de drept procesual, de împrejurarea că interpretarea dată de instanţa supremă să aibă consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Cu alte cuvinte, între problema de drept a cărei lămurire se solicită şi soluţia dată asupra acţiunii penale şi/sau civile de către instanţa pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicţie trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul că decizia Înaltei Curţi pronunţată în procedura prevăzută de art. 476 şi 477 din Codul de procedură penală să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal, cerinţa pertinenţei fiind expresia utilităţii pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate o are în cadrul soluţionării pe fond a litigiului. Prin sintagma „soluţionarea pe fond a cauzei“ folosită de legiuitor în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală pentru a desemna legătura obiectivă dintre chestiunea de drept supusă interpretării şi procesul penal în curs trebuie astfel să se înţeleagă dezlegarea raportului juridic penal născut ca urmare a încălcării relaţiilor sociale proteguite prin norma de incriminare, inclusiv sub aspectul consecinţelor de natură civilă, şi nu rezolvarea unei cereri incidentale invocate pe parcursul judecării cauzei în ultimă instanţă». «Apreciem că şi această condiţie este îndeplinită în speţă, având în vedere problema de drept penal substanţial aptă să fie interpretată în manieră diferită. Stabilirea pedepsei, prin luarea în considerare a dispoziţiilor privind concursul de infracţiuni, urmare a revocării amânării aplicării pedepsei iniţiale, sau, respectiv, neaplicarea acestor dispoziţii, efect al menţinerii soluţiei de amânare a aplicării pedepsei şi dispunerii unei amânări şi pentru noua infracţiune comisă în termenul de supraveghere, reprezintă indubitabil o componentă esenţială de fondul cauzei şi care se impune a fi lămurită date fiind consecinţele directe şi concrete asupra inculpatului (executarea efectivă în penitenciar a pluralităţii de infracţiuni sau curgerea în paralel a două termene de supraveghere distincte pentru fiecare infracţiune în parte). Cu privire la fondul cauzei … Ambele texte a căror interpretare se solicită stabilesc ca impedimente pentru accesul inculpatului la beneficiul amânării aplicării pedepsei inexistenţa unei condamnări anterioare. Condamnarea presupune întrunirea condiţiilor prevăzute de art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală, respectiv existenţa faptei, calificarea ca infracţiune şi comiterea acesteia de către inculpat. Din maniera de reglementare în acelaşi text legal a renunţării la aplicarea pedepsei [la alin. (3)] şi a amânării aplicării pedepsei [la alin. (4)], ca modalităţi de rezolvare a acţiunii penale distincte de condamnare rezultă fără dubiu faptul că aceste soluţii nu se pot asimila cu o condamnare. Conform art. 37 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă privind elaborarea actelor normative „În limbajul normativ aceleaşi noţiuni se exprimă numai prin aceiaşi termeni“. Este, deci, clar că noţiunea de condamnare din cuprinsul art. 83 şi 88 din Codul penal are un sens precis şi nu se poate referi la renunţarea sau amânarea aplicării pedepsei. În consecinţă, o asemenea soluţie de necondamnare dispusă anterior nu poate reprezenta impediment pentru accesul la amânarea aplicării pedepsei. Raţionamentul dezvoltat mai sus are logică şi din perspectiva faptului că instituţia revocării unei soluţii de amânare a aplicării pedepsei nu se dispune doar dacă, în cursul termenului de supraveghere, se comite o infracţiune, fiind esenţială pronunţarea unei condamnări pentru aceasta, chiar după expirarea termenului respectiv. Este, deci, clar faptul că intenţia legislatorului a fost să condiţioneze revocarea de existenţa unei condamnări. Simpla existenţă a unei infracţiuni nu poate conduce la acelaşi rezultat, fără pronunţarea unei condamnări, din moment ce, prin extinderea mijloacelor de individualizare aflate la dispoziţia judecătorului, acesta are posibilitatea de a nu pronunţa o condamnare, chiar dacă constată existenţa unei infracţiuni. Renunţarea şi amânarea aplicării pedepsei sunt modalităţi noi de individualizare ce nu funcţionează după modelul clasic, permiţând judecătorului exercitarea unei prerogative de oportunitate. Această prerogativă se exprimă prin evaluarea necesităţii aplicării în concret a unei pedepse. Este adevărat că prin comiterea unei noi infracţiuni în cursul termenului de încercare pare a se înţelege o înşelare a încrederii acordate de către judecător inculpatului, o ignorare a avertismentului (art. 81 din Codul penal) sau a atenţionării (art. 83 din Codul penal) şi un eşec al evaluării posibilităţilor inculpatului de îndreptare fără aplicarea unei pedepse. Cu toate acestea, comiterea noii infracţiuni nu poate determina per se revocarea, întrucât nu i se poate răpi judecătorului prerogativa de oportunitate de care se bucură, potrivit legii, şi cu privire la noua infracţiune. Astfel, art. 80 alin. (1) lit. b) din Codul penal include printre condiţiile dispunerii renunţării aplicării pedepsei aprecierea că „în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia“. În mod similar, art. 83 alin. (1) lit. d) din Codul penal instituie aceeaşi condiţie, precizând că „în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată.» «Dacă, urmare a analizei de oportunitate, inculpatul se califică pentru o soluţie de necondamnare este o chestiune diferită, ce comportă verificări in concreto şi care nu poate fi rezolvată de manieră generală şi abstractă. Astfel, în speţă, inculpatul este în vârstă de 75 ani, iar perspectiva condamnării cu executare efectivă în penitenciar nu pare a îndeplini scopul de îndreptare al pedepsei, fiind dificil de argumentat că o asemenea experienţă mai poate avea consecinţe benefice asupra condamnatului. Doctrina mai recentă^1 concluzionează în acelaşi sens. Nu există dispoziţii exprese în Codul penal care să interzică amânarea aplicării pedepsei pentru infracţiunea nouă. Autorul citat opinează că interpretarea curentă a mecanismului revocării este încă îndatorată prea mult Codului penal anterior, unde aplicarea pedepsei avea loc automat, odată cu stabilirea ei. Noul Cod penal disociază cele două etape, fiind deci perfect legal ca stabilirea unei pedepse, urmare a constatării unei infracţiuni, să nu conducă automat şi la aplicarea acesteia. Cum pronunţarea unei condamnări reprezintă echivalentul „aplicării pedepsei“ rezultă că argumentul comiterii unei noi infracţiuni (ce denotă o perseverenţă infracţională) trebuie relativizat. Numai în ambientul codului anterior comiterea unei noi infracţiuni producea automat revocarea, întrucât nu existau alte alternative. Acestea există însă astăzi şi impun calibrarea unui nou mod de gândire asupra individualizării pedepsei. În plus, în cazul amânării aplicării pedepsei nu există o dispoziţie similară regimului stabilit pentru renunţarea la aplicarea pedepsei, unde inculpatul trebuie să nu mai fi beneficiat de o asemenea soluţie în ultimii ani anteriori datei comiterii noii infracţiuni [art. 80 alin. (2) lit. b) din Codul penal]. Devine astfel perfect posibil ca soluţia de amânare a aplicării pedepsei să succeadă unei soluţii de aceeaşi natură pronunţate anterior». În concluzie, în interpretarea dispoziţiilor art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi art. 88 alin. (3) din Codul penal, în ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse, nu este obligatorie dispunerea condamnării pentru noua infracţiune, putându-se pronunţa din nou amânarea aplicării pedepsei pentru aceasta, fără revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare, pe baza analizei de oportunitate a circumstanţelor speţei.“────────── ^1 I. Borlan, Amânarea aplicării pedepsei în teoria şi practica dreptului penal, Bucureşti,Universul Juridic, 2017, pp. 202-203.────────── VII.2. În opinia juridică exprimată de Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, domnul lector universitar dr. Daniel Niţu a arătat că „în raport de dispoziţiile art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi art. 88 alin. (3) din Codul penal, în ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate în termenul de supraveghere al amânării aplicării pedepsei nu este obligatorie dispunerea condamnării pentru noua infracţiune, astfel că se poate dispune amânarea aplicării pedepsei pentru aceasta, fără posibilitatea revocării amânării aplicării pedepsei anterioare.“ În argumentarea acestei păreri se arată „conform art. 83 alin. (1) din Codul penal, una dintre «condiţiile negative» ce împiedică instanţa să poată dispune amânarea aplicării pedepsei pentru infracţiunea sau infracţiunile care fac obiectul judecăţii este reprezentată de impedimentul unei condamnări anterioare la pedeapsa închisorii. Excepţiile de la acest impediment sunt expres şi exhaustiv enumerate în teza a II-a a textului menţionat, şi anume cazurile prevăzute de art. 42 lit. a) şi lit. b) din Codul penal sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare. Existenţa unei hotărâri de amânare a aplicării pedepsei pentru o primă infracţiune nu poate constitui un impediment în sine pentru dispunerea unei noi hotărâri de amânare a aplicării pedepsei pentru infracţiunea comisă în termenul de supraveghere. Concluzia se impune prin simpla raportare la dispoziţiile art. 17 alin. (2) din Codul de procedură penală ce prevede: „în cursul judecăţii acţiunea penală se stinge prin rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitare sau încetare a procesului penal.“ Pe aceeaşi linie de idei, art. 396 alin. (1) din Codul de procedură penală, sub denumirea marginală de „Rezolvarea acţiunii penale“, prevede: „Instanţa hotărăşte asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz, condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal.“ Se observă astfel că ineditul instituţiilor analizate este şi mai pregnant pe componenta dreptului procesual penal: ele reprezintă noi soluţii procesuale ce pot fi pronunţate de către instanţă^2, distincte de clasica soluţie a condamnării. Sintetizând, în opinia noastră, amânarea aplicării pedepsei pronunţate pentru prima instanţă nu poate „activa“ condiţia negativă de la art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal, neconstituind o hotărâre de condamnare. Prin urmare, instanţa nu este împiedicată să dispună o nouă amânare pentru infracţiunea nou-comisă, sub rezerva întrunirii celorlalte condiţii. Existenţa hotărârii anterioare de amânare, cumulate cu elementul intenţional cu care a fost comisă cea de-a doua infracţiune, va determina de cele mai multe ori instanţa să ajungă la concluzia că pentru cea de-a doua infracţiune nu este oportun/temeinic/fondat să dispună o nouă soluţie de amânare, pronunţând condamnarea. Din punct de vedere legal, nu există însă o obligaţie în acest sens strict prin raportare la existenţa hotărârii de amânare anterioare. Revocarea amânării aplicării pedepsei. Simpla lectură a textului art. 89 din Codul penal demonstrează că revocarea aferentă ipotezei comiterii unei noi infracţiuni presupune - ca o condiţie cumulativă - ca pentru infracţiunea comisă în termen să se pronunţe o hotărâre de condamnare, chiar după expirarea termenului de supraveghere. În absenţa acestei condiţii, nu va putea interveni revocarea primei amânări a aplicării pedepsei, aceasta continuând să îşi producă efectele. Făcând legătura cu speţa care a generat întrebarea prealabilă, în măsura în care pentru infracţiunea comisă în termen şi comisă cu intenţie instanţa ajunge la concluzia că se impune amânarea aplicării pedepsei (soluţie puţin probabilă, dar teoretic posibilă aşa cum am arătat), vom avea două termene de supraveghere ce vor „curge“ în paralel.────────── ^2 A se vedea şi D. Niţu, Anularea renunţării şi amânării aplicării pedepsei. Incongruenţe în aplicarea practică, Curierul Judiciar nr. 3/2014, p. 163.────────── VIII. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra chestiunii de drept supuse dezlegării Direcţia de specialitate opinează că, în raport cu dispoziţiile art. 88 alin. (3) din Codul penal, în ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate în termenul de supraveghere al amânării aplicării pedepsei, pronunţarea unei soluţii de condamnare pentru noua infracţiune şi revocarea amânării aplicării pedepsei sunt obligatorii. Opinia exprimată se întemeiază, în primul rând, pe dispoziţiile art. 88 din Codul penal privind revocarea amânării aplicării pedepsei, care reglementează trei cazuri de revocare obligatorie şi un caz de revocare facultativă a amânării aplicării pedepsei.^3────────── ^3 Tudorel Toader, Maria-Ioana Michinici, Anda Crişu-Ciocîntă, Mihai Dunea, Ruxandra Răducanu, Sebastian Răduleţ, Noul Cod penal, Comentarii pe articole, Editura Hamangiu, 2014, p. 178; autorii arată că există patru cazuri de revocare a amânării aplicării pedepsei, trei obligatorii şi unul facultativ. Instanţa revocă în mod obligatoriu această măsură în următoarele situaţii: când persoana supravegheată, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu îşi execută obligaţiile impuse; când nu îşi îndeplineşte la timp obligaţiile civile, cu excepţia situaţiilor de imposibilitate; când, după amânarea aplicării pedepsei, săvârşeşte o nouă infracţiune cu intenţie sau intenţie depăşită. Există şi o situaţie când revocarea este facultativă, şi anume atunci când infracţiunea săvârşită de persoana supravegheată, după amânarea aplicării pedepsei, este o infracţiune săvârşită din culpă. Mihail Udroiu, Victor Constantinescu, Noul Cod penal, Codul penal anterior, Editura Hamangiu, 2014, p. 122; potrivit autorilor, în cazul nerespectării, cu rea-credinţă, a măsurilor de supraveghere impuse sau a obligaţiilor civile, precum şi în cazul săvârşirii unei infracţiuni cu intenţie sau praeterintenţie în timpul termenului de supraveghere, noul Cod penal obligă instanţa să dispună revocarea amânării aplicării pedepsei. Corina Voicu, Andreea Simona Uzlău, Raluca Moroşanu, Cristinel Ghigheci, Noul Cod penal, Ghid de aplicare pentru practicieni, Editura Hamangiu, 2014, p. 146; autorii arată că revocarea amânării aplicării pedepsei are loc în cazul în care pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse, nu îndeplineşte integral obligaţiile civile sau a săvârşit o nouă infracţiune cu intenţie sau intenţie depăşită. În cazul săvârşirii, în termenul de supraveghere, a unei noi infracţiuni din culpă, revocarea amânării aplicării pedepsei nu este obligatorie.────────── Dispoziţiile art. 88 alin. (1) din Codul penal reglementează revocarea obligatorie a amânării aplicării pedepsei pentru nerespectarea cu rea-credinţă a măsurilor de supraveghere sau neexecutarea cu rea-credinţă a obligaţiilor impuse de instanţă, iar dispoziţiile art. 88 alin. (2) din Codul penal reglementează revocarea obligatorie a amânării aplicării pedepsei pentru neîndeplinirea integrală a obligaţiilor civile stabilite prin hotărâre (cu excepţia cazului în care persoana supravegheată dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească). Dispoziţiile art. 88 alin. (3) şi (4) din Codul penal reglementează revocarea amânării aplicării pedepsei pentru săvârşirea unei noi infracţiuni, consacrând soluţia privind caracterul obligatoriu al revocării în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni cu intenţie sau intenţie depăşită şi caracterul facultativ al revocării în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni din culpă. Caracterul obligatoriu al revocării amânării aplicării pedepsei în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate rezultă atât în mod direct din dispoziţiile art. 88 alin. (3) din Codul penal („dacă după amânarea aplicării pedepsei persoana supravegheată a săvârşit o nouă infracţiune, cu intenţie sau intenţie depăşită, (…) instanţa revocă amânarea(...)“), cât şi în mod indirect din dispoziţiile art. 88 alin. (4) din Codul penal, care permit instanţei să nu revoce amânarea aplicării pedepsei numai în ipoteza în care noua infracţiune este săvârşită din culpă („Dacă infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă, instanţa poate menţine sau revoca amânarea aplicării pedepsei(...)“). Aşadar, legiuitorul a instituit regula revocării obligatorii a amânării aplicării pedepsei în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni şi a reglementat, în mod explicit, ca unică excepţie de la această regulă, revocarea facultativă a amânării aplicării pedepsei în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni din culpă. Soluţia adoptată de legiuitor în materia revocării amânării aplicării pedepsei se fundamentează pe ideea că beneficiul amânării este acordat sub condiţia respectării unui set de măsuri de supraveghere şi obligaţii, a îndeplinirii integrale a obligaţiilor civile stabilite prin hotărâre şi a respectării obligaţiei generale de a nu săvârşi noi infracţiuni. În principiu, nerespectarea setului de măsuri de supraveghere şi obligaţii, neîndeplinirea integrală a obligaţiilor civile stabilite prin hotărâre şi nerespectarea obligaţiei generale de a nu săvârşi noi infracţiuni relevă caracterul insuficient al amânării aplicării pedepsei şi ineficienţa acestei măsuri pentru îndreptarea conduitei persoanei supravegheate. În consecinţă, caracterul insuficient al amânării aplicării pedepsei şi ineficienţa acestei măsuri pentru îndreptarea conduitei persoanei supravegheate - rezultate din nerespectarea setului de măsuri de supraveghere şi obligaţii, neîndeplinirea integrală a obligaţiilor civile stabilite prin hotărâre şi nerespectarea obligaţiei generale de a nu săvârşi noi infracţiuni - determină revocarea beneficiului amânării aplicării pedepsei. Excepţiile de la revocarea beneficiului amânării aplicării pedepsei sunt prevăzute în mod explicit de către legiuitor în dispoziţiile art. 88 alin. (2) din Codul penal (imposibilitatea de îndeplinire a obligaţiilor civile stabilite prin hotărâre) şi în dispoziţiile art. 88 alin. (4) din Codul penal (săvârşirea unei noi infracţiuni din culpă) şi exclud intenţia. Prin urmare, în raport cu întreaga economie a dispoziţiilor art. 88 din Codul penal, revocarea amânării aplicării pedepsei în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate în termenul de supraveghere este obligatorie. Revocarea amânării aplicării pedepsei în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate în termenul de supraveghere operează în temeiul şi în condiţiile art. 88 alin. (3) din Codul penal, chiar dacă pentru noua infracţiune este îndeplinită condiţia prevăzută în art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal (infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) şi lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare). Revocarea amânării aplicării pedepsei în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate în termenul de supraveghere şi excluderea posibilităţii de menţinere a amânării aplicării pedepsei în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate nu au la bază neîndeplinirea condiţiei prevăzute în art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal, ci neîndeplinirea condiţiei prevăzute în art. 83 alin. (1) lit. d) din Codul penal, care implică evaluarea persoanei infractorului şi a posibilităţilor sale de îndreptare. Condiţia prevăzută în art. 83 alin. (1) lit. d) din Codul penal este reglementată după cum urmează: în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată. Or, săvârşirea unei noi infracţiuni intenţionate tocmai pe parcursul perioadei determinate pentru care s-a impus supravegherea conduitei persoanei conduce la neîndeplinirea condiţiei prevăzute în art. 83 alin. (1) lit. d) din Codul penal. În consecinţă, în ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate, condiţia prevăzută în art. 83 alin. (1) lit. d) din Codul penal nu este îndeplinită, revocarea amânării aplicării pedepsei este obligatorie, iar menţinerea amânării aplicării pedepsei nu este posibilă în absenţa unui temei legal, soluţia de condamnare fiind unica soluţie permisă de dispoziţiile art. 88 alin. (3) din Codul penal. În acest context precizăm că, în opinia noastră, însăşi referirea la „condamnare“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 88 alin. (3) din Codul penal se explică prin imposibilitatea menţinerii soluţiei de amânare a aplicării pedepsei în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate în termenul de supraveghere. De asemenea au fost invocate şi argumente de jurisprudenţă, respectiv Decizia nr. 1 din 17 ianuarie 2011 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie^4, decizie pronunţată sub imperiul Codului penal anterior în materia revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei. ────────── ^4 Decizia nr. 1 din 17 ianuarie 2011 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 12 iulie 2011. În acelaşi sens, prin Decizia nr. 212 din 22 ianuarie 2008 a Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată (www.scj.ro), s-a stabilit că revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii este obligatorie, conform art. 83 alin. 1 din Codul penal anterior, dacă în cursul termenului de încercare cel condamnat a săvârşit din nou o infracţiune intenţionată pentru care s-a pronunţat o hotărâre de condamnare. În acest caz, instanţa nu poate dispune o nouă suspendare condiţionată a executării pedepsei, indiferent dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 81 alin. 1 lit. b) privind durata pedepsei aplicate pentru infracţiunea anterioară, întrucât, potrivit art. 83 alin. 3 din Codul penal anterior, numai dacă infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă - nu şi atunci când aceasta este săvârşită cu intenţie - instanţa poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei, chiar dacă infractorul a fost condamnat anterior cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, iar revocarea primei suspendări nu mai are loc.────────── În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 83 alin. (1) din Codul penal anterior, prin Decizia nr. 1 din 17 ianuarie 2011 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că: „1. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu poate fi dispusă pentru pedeapsa stabilită în cazul săvârşirii în cursul termenului de încercare a unei infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate, pedeapsă la care a fost cumulată o altă pedeapsă, ca urmare a revocării suspendării condiţionate a executării acestei din urmă pedepse, chiar şi în cazul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 81 din Codul penal. 2. Suspendarea condiţionată a executării nu poate fi dispusă nici în ceea ce priveşte pedeapsa rezultantă, obţinută prin aplicarea mecanismului prevăzut de art. 83 alin. 1 din Codul penal“. În considerentele Deciziei nr. 1 din 17 ianuarie 2011, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au reţinut că pe toată durata termenului de încercare, condamnatul „este ameninţat să piardă beneficiul suspendării şi să execute cumulativ două pedepse“, în cazul în care ar săvârşi o altă infracţiune, precum şi că revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei exprimă eşecul acestei măsuri din cauza conduitei inculpatului care s-a dovedit a nu merita încrederea ce i-a fost acordată de instanţa care a oferit condamnatului o şansă de a se îndrepta, fără să execute efectiv pedeapsa. (…) Menţinerea modalităţii de executare a pedepsei în cazul comiterii unei infracţiuni în termenul de încercare este expres prevăzută în art. 83 alin. 3 din Codul penal, sub forma unei excepţii. Potrivit acestor prevederi legale, dacă infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă, se poate aplica suspendarea condiţionată a executării pedepsei chiar dacă infractorul a fost condamnat anterior cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. În acest caz nu mai are loc revocarea primei suspendări. Prin urmare, posibilitatea suspendării condiţionate a executării pedepsei stabilite pentru o infracţiune intenţionată, pedeapsă la care a fost cumulată o altă pedeapsă, ca urmare a revocării suspendării condiţionate a executării acestei din urmă pedepse, este exclusă de art. 83 alin. 3 din acelaşi cod, care permite o asemenea individualizare a executării pedepsei doar dacă noua infracţiune este săvârşită din culpă. Dacă legiuitorul ar fi înţeles să reglementeze posibilitatea suspendării condiţionate şi în cazul în care noua infracţiune este comisă cu intenţie, ar fi prevăzut-o expres, aşa cum a făcut-o în art. 83 alin. 3 din Codul penal. (…) Revocarea suspendării condiţionate intervine, cu titlu de sancţiune, pentru nerespectarea obligaţiei de a nu comite o altă infracţiune în interiorul termenului de încercare, un asemenea comportament demonstrând că infractorul nu a justificat încrederea ce i s-a acordat (…). Considerentele Deciziei nr. 1 din 17 ianuarie 2011 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt aplicabile, în mod corespunzător, în ipoteza amânării aplicării pedepsei, în sensul că: ■ În cazul amânării aplicării pedepsei, pe toate durata termenului de supraveghere, persoana supravegheată este ameninţată să piardă beneficiul amânării, în cazul în care ar săvârşi o altă infracţiune. ■ Revocarea amânării aplicării pedepsei intervine, cu titlu de sancţiune, pentru nerespectarea obligaţiei de a nu comite o altă infracţiune în interiorul termenului de supraveghere, un asemenea comportament demonstrând că persoana supravegheată nu a justificat încrederea ce i s-a acordat. ■ Menţinerea amânării aplicării pedepsei în cazul comiterii unei infracţiuni în termenul de supraveghere este expres prevăzută în art. 88 alin. (4) din Codul penal, sub forma unei excepţii, care priveşte exclusiv infracţiunile săvârşite din culpă. În consecinţă, caracterul de sancţiune al revocării amânării aplicării pedepsei în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate şi reglementarea, sub forma unei excepţii, a menţinerii amânării aplicării pedepsei în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni din culpă conduc la concluzia că pronunţarea condamnării pentru noua infracţiune comisă cu intenţie şi revocarea amânării aplicării pedepsei constituie unica soluţie pe care instanţa o poate adopta în temeiul dispoziţiilor art. 88 alin. (3) din Codul penal. IX. Opinia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Prin Adresa nr. 1.620/C/1.774/III-5/2017, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în urma analizei de admisibilitate a sesizării în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, a conchis că sesizarea aparţine unei curţi de apel învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă (apel), care a constatat, în cursul judecăţii, existenţa unei chestiuni de drept a cărei dezlegare nu a mai fost supusă examenului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nestatuându-se asupra ei printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii, şi care nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluţionare. Totodată, de lămurirea acestei chestiuni de drept depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, fiind necesară şi obligatorie acestei soluţionări, precum şi aptă să se regăsească în soluţia ce va fi dată cauzei de instanţa de trimitere. Referitor la consideraţiile privind chestiunea de drept supusă dezbaterii s-au arătat condiţiile din art. 88 alin. (3) din Codul penal, rezultând din conţinutul textului că este vorba de o soluţie de condamnare, ceea ce ar însemna că, în măsura în care pentru noua infracţiune săvârşită în termenul de supraveghere al unei amânări a aplicării pedepsei anterioare nu se dispune condamnarea [ci oricare altă soluţie procesuală dintre cele prevăzute de art. 396 alin. (1) din Codul de procedură penală, inclusiv amânarea aplicării pedepsei], revocarea amânării aplicării pedepsei dispuse pentru prima infracţiune nu ar fi operabilă. Pe de altă parte, potrivit art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal, amânarea aplicării pedepsei pentru noua infracţiune, deşi comisă după o altă amânare a aplicării pedepsei dispusă pentru o infracţiune anterioară, este posibilă. Aceasta întrucât art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală exclude numai soluţiile de condamnare, or amânarea aplicării pedepsei nu este o asemenea soluţie.^5────────── ^5 Argumentele în sensul că amânarea aplicării pedepsei nu este o soluţie de condamnare sunt, atât de text - art. 17 alin. 2, art. 396, art. 582 din Codul de procedură penală, cât şi de doctrină - C. Mitrache, consideraţii privind amânarea aplicării pedepsei, Analele Universităţii din Bucureşti, Seria Drept, Supliment 2014, CH Beck, p. 67; L. V. Lefterache, Amânarea aplicării pedepsei în G. Bodoroncea ş.a., Codul penal. Comentariu pe articole, Ediţia 2, CH Beck, Bucureşti, 2016, p. 299; D. Niţu, Anularea renunţării şi amânării aplicării pedepsei. Incongruenţe în aplicarea practică, în Curierul judiciar nr. 3/2014, p. 163; I. Borlan, Individualizarea judiciară a aplicării pedepselor - consecinţa intrării în vigoare a noului Cod penal, Caiete de drept penal nr. 1/2013, p. 18, 19 şi jurisprudenţă - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 17/A din 19 ianuarie 2015, www.scj.ro: „instituţia amânării aplicării pedepsei este incompatibilă cu pronunţarea unei soluţii de condamnare şi, în consecinţă, în cazul în care reţine incidenţa art. 83 din Codul penal, instanţa nu pronunţă o soluţie de condamnare, ci stabileşte pedeapsa şi dispune amânarea aplicării acesteia.“────────── Din cele ce precedă ar rezulta că textele menţionate permit amânarea aplicării pedepsei pentru o infracţiune săvârşită în cursul termenului de supraveghere al unei amânări a aplicării pedepsei anterioare, situaţie în care revocarea amânării aplicării pedepsei dispuse pentru prima infracţiune nu ar opera. Acceptarea unei asemenea concluzii contrazice raţiunea instituţiei revocării, natura sa juridică de sancţiune aplicabilă persoanei care nu s-a conformat cerinţelor legale şi judiciare pe perioada termenului de suspendare/supraveghere, respectiv caracterul obligatoriu al revocării în ipoteza săvârşirii unei infracţiuni intenţionate/praeterintenţionate în cursul termenului. O asemenea natură juridică este consacrată unanim, atât de doctrină^6, cât şi de jurisprudenţa obligatorie a instanţei supreme.^7────────── ^6 C. Bulai, Drept penal român, Partea generală, vol. II, Casa de editură şi presă „Şansa“ - S.R.L., Bucureşti, 1992, p. 98. ^7 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. 1 din 17 ianuarie 2011, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 12 iulie 2011: „(….) revocarea suspendării condiţionate intervine, cu titlu de sancţiune, pentru nerespectarea obligaţiei de a nu comite o altă infracţiune în interiorul termenului de încercare, un asemenea comportament demonstrând că infractorul nu a justificat încrederea ce i s-a acordat şi nu s-a reeducat. Drept consecinţă, pedeapsa suspendată devine executabilă.“────────── Şi doctrina recentă confirmă caracterul de sancţiune al revocării, respectiv caracterul obligatoriu al acesteia în ipoteza în discuţie. Astfel, analizând dispoziţiile art. 88 din Codul penal, doctrina^8 identifică, în cadrul cazurilor de revocare a amânării aplicării pedepsei reglementate de textul de lege menţionat, două categorii, respectiv cazuri de revocare obligatorie a amânării aplicării pedepsei şi un caz de revocare facultativă. În cadrul primei categorii este inclusă şi ipoteza prevăzută de art. 88 alin. (3) din Codul penal.────────── ^8 M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, Ediţia 3, CH Beck, 2016, p. 361-365; F. Treteanu, R. Moroşanu, Instituţii şi infracţiuni în noul Cod penal, Bucureşti, 2010, p. 188; C. Mitrache, op. cit., p. 71.────────── În acest context, concluzia anterioară, dedusă din interpretarea exclusivă a dispoziţiilor art. 83 alin. (1) lit. b şi art. 88 alin. (3) din Codul penal, se impune a fi reconsiderată, iar interpretarea acestor dispoziţii trebuie plasată în contextul ansamblului reglementării instituţiei amânării aplicării pedepsei şi, în special, în contextul art. 88 din Codul penal integral. Analiza ut singuli a art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal nu este suficientă pentru a concluziona că este posibilă, din nou, amânarea aplicării pedepsei pentru infracţiunea intenţionată/praeterintenţionată săvârşită în termenul de supraveghere al amânării aplicării pedepsei dispuse anterior. Aceasta întrucât incidenţa amânării aplicării pedepsei este supusă unor condiţii cumulative, iar nu doar celei prevăzute de art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal. Or, în ipoteza în discuţie, condiţia prevăzută de art. 83 alin. (1) lit. d) din Codul penal (persoana infractorului şi posibilităţile sale de îndreptare) nu este îndeplinită, întrucât săvârşirea unei noi infracţiuni intenţionate/praeterintenţionate în perioada de supraveghere demonstrează că infractorul nu a justificat încrederea ce i s-a acordat, neexistând posibilitatea reală a acestuia de a se îndrepta fără aplicarea imediată a unei pedepse. Aşadar, chiar dacă este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 88 alin. (1) lit. b) din Codul penal, nu este însă realizată cea prevăzută de art. 88 alin. (1) lit. d) din acelaşi cod. În consecinţă, amânarea aplicării pedepsei pentru infracţiunea comisă în termenul de supraveghere nu este legal posibilă, impunânduse, drept unică soluţie, condamnarea şi revocarea amânării aplicării pedepsei dispuse anterior. Pe de altă parte, art. 88 alin. (1) şi (2) din Codul penal stabileşte în mod indubitabil caracterul obligatoriu al revocării amânării aplicării pedepsei în ipoteza nerespectării măsurilor de supraveghere sau a neexecutării obligaţiilor impuse [alineatul (1)], respectiv în ipoteza neîndeplinirii integrale a obligaţiilor civile stabilite prin hotărâre, cu excepţia cazului când persoana dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească [alineatul (2)]. Prin urmare, în ipoteze mai puţin grave decât cea prevăzută de art. 88 alin. (3) din Codul penal şi care presupune, în esenţă, săvârşirea unei infracţiuni intenţionate sau cu praeterintenţie, revocarea amânării aplicării pedepsei este obligatorie, în timp ce în ipoteza în discuţie revocarea ar avea doar caracter facultativ. O asemenea situaţie este disproporţionată în mod vădit şi lipsită de justificare [exceptând, evident, formularea art. 88 alin. (3) din Codul penal care prevede pronunţarea unei condamnări pentru infracţiunea ulterioară]. Mai mult, art. 88 alin. (4) din Codul penal stabileşte expres un caz de revocare facultativă [ipoteza infracţiunii ulterioare săvârşite din culpă], respectiv de menţinere a amânării aplicării pedepsei. De fapt, menţinerea sau revocarea amânării aplicării pedepsei este determinată de soluţia care va fi dispusă cu privire la infracţiunea din culpă: dacă instanţa intenţionează, în raport cu datele cauzei, să menţină amânarea aplicării pedepsei, va trebui să dispună pentru infracţiunea de culpă renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei, dacă va dispune condamnarea, automat, amânarea aplicării pedepsei nu va putea fi menţinută, ci va trebui obligatoriu revocată. A rezultat că amânarea aplicării pedepsei pentru infracţiunea săvârşită în cursul termenului de supraveghere al amânării aplicării pedepsei anterioare nu poate fi dispusă decât pentru infracţiuni de culpă, atunci când instanţa apreciază că se impune menţinerea amânării aplicării pedepsei anterioare, nu şi în cazul infracţiunii intenţionate/praeterintenţionate. A rezultat, de asemenea, că în cazul unei infracţiuni intenţionate nu este posibilă decât pronunţarea unei soluţii de condamnare, cu consecinţa revocării amânării aplicării pedepsei [sintagma „pentru care s-a pronunţat o condamnare“ din conţinutul art. 88 alin. (3) din Codul penal îşi lămureşte astfel sensul, acela că pronunţarea unei soluţii de condamnare în această ipoteză este obligatorie]. Această dispoziţie permite concluzia conform căreia în cazul infracţiunilor intenţionate sau cu praeterintenţie revocarea amânării aplicării pedepsei este obligatorie. Prin urmare, şi analiza art. 88 alin. (1),(2) şi (4) din Codul penal conduce la concluzia unei revocări obligatorii în cazul în care infracţiunea săvârşită ulterior este intenţionată sau praeterintenţionată. Aşadar, în condiţiile în care revocarea are, ca regulă, caracter de sancţiune care intervine obligatoriu [excepţiile fiind de strictă interpretare şi trebuind a fi prevăzute expres, aşa cum legiuitorul a procedat în cazul art. 88 alin. (4) din Codul penal], inclusiv pentru ipoteze mai puţin grave decât cea prevăzută de art. 88 alin. (3) din Codul penal, interpretarea coerentă a acestei din urmă dispoziţii trebuie să fie în sensul că pronunţarea unei soluţii de condamnare pentru noua infracţiune intenţionată/praeterintenţionată săvârşită în termenul de supraveghere al amânării aplicării pedepsei şi revocarea amânării aplicării pedepsei sunt obligatorii. X. Dispoziţii legale incidente Art. 88 alin. (1) lit. b) din Codul penal (condiţiile amânării aplicării pedepsei): „infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) şi lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare;“. Art. 42 lit. a) şi lit. b) din Codul penal (condamnări care nu atrag starea de recidivă): „faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală; infracţiunile amnistiate“ Art. 83 alin. (1) lit. d) din Codul penal: „în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată.“ Art. 88 alin. (1) din Codul penal (Revocarea amânării aplicării pedepsei): „Dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse, instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei.“ Art. 88 alin. (2) din Codul penal: „În cazul când, până la expirarea termenului de supraveghere, persoana supravegheată nu îndeplineşte integral obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei, afară de cazul când persoana dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească.“ Art. 88 alin. (3) din Codul penal: „Dacă după amânarea aplicării pedepsei persoana supravegheată a săvârşit o nouă infracţiune, cu intenţie sau intenţie depăşită, descoperită în termenul de supraveghere, pentru care s-a pronunţat o condamnare chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei. Pedeapsa aplicată ca urmare a revocării amânării şi pedeapsa pentru noua infracţiune se calculează conform dispoziţiilor privitoare la concursul de infracţiuni.“ Art. 88 alin. (4) din Codul penal: „Dacă infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă, instanţa poate menţine sau revoca amânarea aplicării pedepsei. În cazul revocării dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător.“ XI. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării Judecătorul-raportor, în conţinutul raportului întocmit, a constatat, sub aspectul admisibilităţii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, că aceasta întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute în art. 475 din Codul de procedură penală. În ceea ce priveşte chestiunea de drept supusă dezlegării, judecătorul-raportor şi-a exprimat părerea că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi art. 88 alin. (3) din Codul penal, în ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse, atât pronunţarea soluţiei de condamnare pentru noua infracţiune, cât şi revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare sunt obligatorii. XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie XII.1. Sub aspectul admisibilităţii sesizării Legiuitorul român a prevăzut în Codul de procedură penală în vigoare un nou instrument de unificare a practicii judiciare neunitare, respectiv sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În conţinutul dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală sunt statuate condiţiile de sesizare a instanţei supreme pe care trebuie să le îndeplinească instanţa care uzează de această instituţie procesual penală. Astfel, sunt reglementate mai multe condiţii cumulative, şi anume acelea referitoare la faza procesuală a cauzei în care se iveşte chestiunea de drept, felul instanţei care poate sesiza şi stadiul procesual al cauzei, natura juridică a chestiunii de drept, precum şi aceea de a nu fi făcut obiectul vreunuia din instrumentele juridice de rezolvare a problemei respective. Altfel spus, este necesar ca acea cauză în care există o chestiune de drept ce urmează să fie supusă dezlegării să se afle „în cursul judecăţii“, respectiv instanţa să fi fost sesizată, iar procesul se află în curs de desfăşurare; instanţele pe rolul cărora se află o asemenea cauză să fie din cele expres şi limitativ prevăzute de legiuitor, iar cauza respectivă să se găsească în ultima cale de atac - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curte de apel sau tribunal, învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; chestiunea de drept supusă dezlegării să conducă la soluţionarea pe fond a cauzei respective; condiţia negativă, în sensul că instanţa supremă nu s-a pronunţat asupra problemei de drept printr-o hotărâre prealabilă sau prin recurs în interesul legii. În contextul prezentei sesizări considerăm că aceasta întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute în art. 475 din Codul de procedură penală, şi anume Dosarul nr. 14.607/197/2016 se află pe rolul Curţii de Apel Braşov, Secţia penală, în faza de judecată a apelurilor declarate de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov şi inculpatul D.D. împotriva Sentinţei penale nr. 142 din data de 8 octombrie 2015, pronunţată de Judecătoria Braşov, curtea de apel fiind una din instanţele enumerată expres şi limitativ de către legiuitor ce poate judeca calea de atac exercitată, aceasta având caracter exclusiv şi intrând în sfera accepţiunii de „în ultimă instanţă“. De asemenea, chestiunea de drept supusă dezlegării, şi anume, în sensul legii penale, dispoziţiile art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi art. 88 alin. (3) din Codul penal, în ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse este obligatorie dispunerea condamnării pentru noua infracţiune ori se poate dispune din nou amânarea aplicării pedepsei pentru aceasta, fără revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare, este de natură a determina judecarea pe fond a cauzei, iar prevederile invocate nu au mai făcut, până la momentul sesizării, obiectul niciunei alte hotărâri prealabile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi nici al vreunui recurs în interesul legii soluţionat de aceeaşi instanţă. XII.2. Chestiunea de drept supusă dezlegării Codul penal în vigoare prevede în conţinutul titlului III „Pedepsele“, capitolul V „Individualizarea pedepselor“, secţiunea a 4-a „Amânarea aplicării pedepsei“, dispoziţiile art. 83 alin. (1) lit. b) şi art. 88 alin. (3) ale căror condiţii sunt reglementate în mod predictibil şi previzibil. Legiuitorul a prevăzut în mod expres in concreto în conţinutul art. 88 din Codul penal trei cazuri de revocare obligatorie [alin. (1)-(3)] şi un caz de revocare facultativă [alin. (4)] a amânării aplicării pedepsei.^9 ────────── ^9 Tudorel Toader, Maria-Ioana Michinici, Anda Crişu-Ciocîntă, Mihai Dunea, Ruxandra Răducanu, Sebastian Răduleţ, Noul Cod penal, Comentarii pe articole, Editura Hamangiu, 2014, p. 178; autorii arată că există patru cazuri de revocare a amânării aplicării pedepsei, trei obligatorii şi unul facultativ. Instanţa revocă în mod obligatoriu această măsură în următoarele situaţii: când persoana supravegheată, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu îşi execută obligaţiile impuse; când nu îşi îndeplineşte la timp obligaţiile civile, cu excepţia situaţiilor de imposibilitate; când, după amânarea aplicării pedepsei, săvârşeşte o nouă infracţiune cu intenţie sau intenţie depăşită. Există şi o situaţie când revocarea este facultativă, şi anume atunci când infracţiunea săvârşită de persoana supravegheată, după amânarea aplicării pedepsei, este o infracţiune săvârşită din culpă. Mihail Udroiu, Victor Constantinescu, Noul Cod penal, Codul penal anterior, Editura Hamangiu, 2014, p. 122; potrivit autorilor, în cazul nerespectării, cu rea-credinţă, a măsurilor de supraveghere impuse sau a obligaţiilor civile, precum şi în cazul săvârşirii unei infracţiuni cu intenţie sau praeterintenţie în timpul termenului de supraveghere, noul Cod penal obligă instanţa să dispună revocarea amânării aplicării pedepsei. Corina Voicu, Andreea Simona Uzlău, Raluca Moroşanu, Cristinel Ghigheci, Noul Cod penal, Ghid de aplicare pentru practicieni, Editura Hamangiu, 2014, p. 146; autorii arată că revocarea amânării aplicării pedepsei are loc în cazul în care pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse, nu îndeplineşte integral obligaţiile civile sau a săvârşit o nouă infracţiune cu intenţie sau intenţie depăşită. În cazul săvârşirii, în termenul de supraveghere, a unei noi infracţiuni din culpă, revocarea amânării aplicării pedepsei nu este obligatorie.────────── Natura juridică a revocării este aceea de sancţiune atunci când sunt încălcate condiţii exprese instituite de către legiuitor şi în ipoteza amânării aplicării pedepsei faţă de persoana supravegheată, fiind făcute distincţii prin modul de reglementare, una dintre acestea referindu-se şi la felul noii infracţiuni săvârşite. Astfel, din analiza condiţiilor de revocare prevăzute în alin. (3) al art. 88 din Codul penal, aceasta are un caracter obligatoriu, în raport cu cel facultativ din alin. (4) al aceluiaşi articol. Condiţiile pentru a fi aplicabilă revocarea amânării aplicării pedepsei potrivit art. 88 alin. (3) din Codul penal sunt: a) persoana supravegheată să săvârşească din nou o infracţiune cu intenţie sau intenţie depăşită, după amânarea aplicării pedepsei; b) o nouă infracţiune să fie descoperită în termenul de supraveghere (dacă noua infracţiune este descoperită după expirarea termenului de supraveghere, revocarea nu este incidentă); c) pentru noua infracţiune să se pronunţe o condamnare (la pedeapsa închisorii sau la pedeapsa amenzii), chiar după expirarea termenului de supraveghere. În alin. (4) al aceluiaşi articol este reglementată ipoteza infracţiunii ulterioare săvârşite din culpă, care conduce fie la menţinerea, fie la revocarea amânarea aplicării pedepsei, alternativitatea fiind de esenţa aplicării facultative, în raport cu natura infracţiunii menţionate. Pe calea interpretării gramaticale a conţinutului alin. (3) al art. 88 din Codul penal, legiuitorul a folosit, ca urmare a săvârşirii a unei noi infracţiuni intenţionate sau cu intenţie depăşită, descoperită în termenul de supraveghere, pentru care s-a pronunţat o condamnare chiar după expirarea acestui termen, verbele revocă şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei, la timpul prezent, ceea ce conferă caracter imperativ şi obligatoriu. De asemenea, condiţia pronunţării unei condamnări, aşa cum s-a arătat mai sus, este cumulativă cu celelalte precizate şi conduce la revocare, ceea ce face imposibilă menţinerea soluţiei de amânare a aplicării pedepsei în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate în termenul de supraveghere. Legiuitorul a reglementat în conţinutul art. 83 alin. (1) lit. a)-d) din Codul penal condiţiile amânării aplicării pedepsei, care conduc numai cumulativ la aplicarea acesteia, situaţie ce rezultă pe calea interpretării gramaticale a sintagmei dacă sunt întrunite următoarele condiţii. Aşadar, nu poate fi interpretată în mod unilateral condiţia prevăzută la art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal, referitoare la ipoteza când infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) şi lit. b) din Codul penal, şi anume faptele care nu sunt prevăzute de legea penală şi infracţiunile amnistiate sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare, în raport cu ipoteza revocării obligatorii din art. 88 alin. (3) din Codul penal, respectiv cu noua infracţiune comisă, intenţionată sau cu intenţie depăşită descoperită în termenul de supraveghere şi pentru care s-a pronunţat o condamnare, care ar face posibilă aplicarea din nou a amânării aplicării pedepsei. O asemenea interpretare ar echivala cu încălcarea legii, respectiv a condiţiilor cumulative ale art. 83 alin. (1) lit. a)-d) din Codul penal, pentru că sancţiunea revocării amânării aplicării pedepsei nu are la bază neîndeplinirea condiţiei prevăzute în art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal, ci neîndeplinirea condiţiei prevăzute în art. 83 alin. (1) lit. d) din Codul penal, care implică evaluarea persoanei infractorului şi a posibilităţilor sale de îndreptare. Condiţia prevăzută în art. 83 alin. (1) lit. d) din Codul penal este reglementată după cum urmează: în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată. Or, săvârşirea unei noi infracţiuni intenţionate sau cu intenţie depăşită tocmai pe parcursul perioadei determinate pentru care s-a impus supravegherea conduitei persoanei conduce la neîndeplinirea condiţiei prevăzute în art. 83 alin. (1) lit. d) din Codul penal. În consecinţă, în ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate, condiţia prevăzută în art. 83 alin. (1) lit. d) din Codul penal nu este îndeplinită, revocarea amânării aplicării pedepsei este obligatorie, iar menţinerea amânării aplicării pedepsei nu este posibilă în absenţa unui temei legal, soluţia de condamnare fiind unica soluţie permisă de dispoziţiile art. 88 alin. (3) din Codul penal. În sensul acestei interpretări ca argument suplimentar este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Astfel, în considerentele Deciziei nr. 212 din 22 ianuarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală^10, s-a reţinut că „…Art. 83 din Codul penal reglementează situaţia revocării suspendării condiţionate a executării unei pedepse, dacă în cursul termenului de încercare cel condamnat a săvârşit din nou o infracţiune, pentru care s-a pronunţat o hotărâre de condamnare, în această situaţie, revocarea suspendării condiţionate este obligatorie, indiferent de cuantumul pedepsei suspendate. Potrivit aceluiaşi text, pedeapsa a cărei suspendare a fost revocată nu se contopeşte, ci se execută alăturat de pedeapsa aplicată pentru cea de a doua infracţiune. Obligativitatea revocării suspendării condiţionate exclude posibilitatea aplicării art. 81 lit. b) din Codul penal, chiar dacă pedeapsa a cărei suspendare se revocă nu este mai mare de 6 luni. Acceptând această posibilitate ar însemna să se dispună o a doua suspendare pentru aceeaşi pedeapsă. Dacă legiuitorul ar fi înţeles să reglementeze şi o astfel de situaţie, ar fi spus-o expres aşa cum a făcut în art. 83 alin. 3 din Codul penal, în cazul în care infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă, se poate aplica suspendarea condiţionată a executării pedepsei, chiar dacă infractorul a fost condamnat anterior cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, în acest caz nu mai are loc revocarea primei suspendări. Astfel, în mod corect instanţa de apel a înlăturat aplicarea art. 81 din Codul penal. Pe de altă parte, având în vedere că inculpatul a mai comis acelaşi gen de fapte, perseverând în conducerea pe drumurile publice a unui autoturism fără a avea permis de conducere, că în loc să înţeleagă posibilitatea pe care i-au acordat-o primele instanţe care l-au condamnat, de a se reeduca fără privare de libertate, a încercat să corupă organele de poliţie pentru a nu-i întocmi cel de-al doilea dosar penal. În aceste condiţii instanţa şi-a format convingerea că reeducarea inculpatului nu se poate realiza decât prin privare de libertate, fiindcă lăsarea sa în libertate prezintă pericolul comiterii de noi fapte penale…“.────────── ^10 Publicată pe www.scj.ro────────── În Decizia nr. 1 din 17 ianuarie 2011 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 12 iulie 2011, a fost admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 83 alin. 1 din Codul penal stabileşte că: 1. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu poate fi dispusă pentru pedeapsa stabilită în cazul săvârşirii în cursul termenului de încercare a unei infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate, pedeapsă la care a fost cumulată o altă pedeapsă, ca urmare a revocării suspendării condiţionate a executării acestei din urmă pedepse, chiar şi în cazul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 81 din Codul penal. 2. Suspendarea condiţionată a executării nu poate fi dispusă nici în ceea ce priveşte pedeapsa rezultantă, obţinută prin aplicarea mecanismului prevăzut de art. 83 alin. 1 din Codul penal.“ (reglementarea anterioară din Codul penal). În considerentele acestei decizii s-a statuat că „…Pe toată durata termenului de încercare, condamnatul «este ameninţat să piardă beneficiul suspendării şi să execute cumulativ două pedepse», în cazul în care ar săvârşi o altă infracţiune… În privinţa revocării însă, situaţia juridică este alta, ea exprimând eşecul acestei măsuri din cauza conduitei inculpatului care s-a dovedit a nu merita încrederea ce i-a fost acordată de instanţa care a oferit condamnatului o şansă de a se îndrepta, fără să execute efectiv pedeapsa…. Menţinerea modalităţii de executare a pedepsei în cazul comiterii unei infracţiuni în termenul de încercare este expres prevăzută în art. 83 alin. 3 din Codul penal, sub forma unei excepţii. Potrivit acestor prevederi legale, dacă infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă, se poate aplica suspendarea condiţionată a executării pedepsei chiar dacă infractorul a fost condamnat anterior cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. În acest caz nu mai are loc revocarea primei suspendări. Prin urmare, posibilitatea suspendării condiţionate a executării pedepsei stabilite pentru o infracţiune intenţionată, pedeapsă la care a fost cumulată o altă pedeapsă, ca urmare a revocării (...) este exclusă de art. 83 alin. 3 din acelaşi cod…“ Considerentele Deciziei nr. 1 din 17 ianuarie 2011 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt aplicabile, în mod corespunzător, în ipoteza amânării aplicării pedepsei, în sensul că: a) În cazul amânării aplicării pedepsei, pe toate durata termenului de supraveghere, persoana supravegheată este ameninţată să piardă beneficiul amânării, în cazul în care ar săvârşi o altă infracţiune. b) Revocarea amânării aplicării pedepsei intervine, cu titlu de sancţiune, pentru nerespectarea obligaţiei de a nu comite o altă infracţiune în interiorul termenului de supraveghere, un asemenea comportament demonstrând că persoana supravegheată nu a justificat încrederea ce i s-a acordat. c) Menţinerea amânării aplicării pedepsei în cazul comiterii unei infracţiuni în termenul de supraveghere este expres prevăzută în art. 88 alin. (4) din Codul penal, sub forma unei excepţii, care priveşte exclusiv infracţiunile săvârşite din culpă. Aşadar, în concluzie, în interpretarea aplicării dispoziţiilor art. 83 alin. (1) lit. b) şi art. 88 alin. (3) din Codul penal, în ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse, atât pronunţarea soluţiei condamnării pentru noua infracţiune, cât şi revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare sunt obligatorii. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov, Secţia penală, în Dosarul nr. 14.607/197/2016, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „Dacă, în raport cu dispoziţiile art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi art. 88 alin. (3) din Codul penal, în ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse este obligatorie dispunerea condamnării pentru noua infracţiune ori se poate dispune din nou amânarea aplicării pedepsei pentru aceasta, fără revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare“. În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi art. 88 alin. (3) din Codul penal stabileşte că: În ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse, atât pronunţarea soluţiei de condamnare pentru noua infracţiune, cât şi revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare sunt obligatorii. Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 septembrie 2017. PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE judecător MIRELA SORINA POPESCU Magistrat-asistent, Raluca Florentina Nemeşu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
