Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 1.460/1/2019
┌─────────────┬────────────────────────┐
│ │- vicepreşedintele │
│Gabriela │Înaltei Curţi de Casaţie│
│Elena Bogasiu│şi Justiţie, │
│ │preşedintele completului│
├─────────────┼────────────────────────┤
│Laura-Mihaela│- preşedintele Secţiei I│
│Ivanovici │civile │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Eugenia │- preşedintele Secţiei a│
│Voicheci │II-a civile │
├─────────────┼────────────────────────┤
│ │- preşedintele delegat │
│Ionel Barbă │al Secţiei de contencios│
│ │administrativ şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Simona │- pentru preşedintele │
│Cristina │Secţiei penale │
│Neniţă │ │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Simona Lala │- judecător la Secţia I │
│Cristescu │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Aurelia Rusu │- judecător la Secţia I │
│ │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Mihaela │- judecător la Secţia I │
│Tăbârcă │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Lavinia │- judecător la Secţia I │
│Dascălu │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Carmen Elena │- judecător la Secţia I │
│Popoiag │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Carmen │- judecător la Secţia I │
│Georgeta │civilă │
│Negrilă │ │
├─────────────┼────────────────────────┤
│George Bogdan│- judecător la Secţia a │
│Florescu │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Mirela │- judecător la Secţia a │
│Poliţeanu │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Rodica │- judecător la Secţia a │
│Zaharia │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Ruxandra │- judecător la Secţia a │
│Monica Duţă │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Valentina │- judecător la Secţia a │
│Vrabie │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Carmen │- judecător la Secţia a │
│Trănica Teau │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Decebal │- judecător la Secţia de│
│Constantin │contencios administrativ│
│Vlad │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia de│
│Cezar Hîncu │contencios administrativ│
│ │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia de│
│Maria Hrudei │contencios administrativ│
│ │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Claudia │- judecător la Secţia de│
│Marcela │contencios administrativ│
│Canacheu │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Emilia │- judecător la Secţia de│
│Claudia │contencios administrativ│
│Vişoiu │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Mona │- judecător la Secţia de│
│Magdalena │contencios administrativ│
│Baciu │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Ioana Bogdan │- judecător la Secţia │
│ │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Valentin │- judecător la Secţia │
│Horia Şelaru │penală │
└─────────────┴────────────────────────┘
Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a fost legal constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27^2 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). Şedinţa a fost prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Avocatul Poporului, titularul sesizării, a fost reprezentat de doamna Emma Turtoi, şef Serviciu contencios. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna Antonia Constantin, procuror-şef al Secţiei judiciare. La şedinţa de judecată a participat doamna Mihaela Lorena Mitroi, magistrat-asistent desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27^3 din Regulament. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de Avocatul Poporului ce face obiectul Dosarului nr. 1.460/1/2019. Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, precum şi punctul de vedere formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, preşedintele Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii, a acordat cuvântul asupra recursului în interesul legii. Reprezentanta Avocatului Poporului a solicitat admiterea recursului în interesul legii, având în vedere că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 104/2003 privind manipularea cadavrelor umane şi prelevarea organelor şi ţesuturilor de la cadavre în vederea transplantului, republicată. A arătat că apreciază ca fiind în litera şi spiritul legii orientarea jurisprudenţială potrivit căreia personalul prevăzut de textul de lege menţionat se încadrează în categoria locurilor de muncă în condiţii deosebite prin efectul legii, fără a fi necesară urmarea altei proceduri. Doamna procuror Antonia Constantin a solicitat admiterea recursului în interesul legii, apreciind, de asemenea, că încadrarea acestei categorii de personal în categoria locurilor de muncă în condiţii deosebite de muncă se face ex lege, potrivit argumentelor prezentate pe larg în punctul de vedere formulat în scris de Ministerul Public. Doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, preşedintele completului, a consultat membrii completului cu privire la existenţa unor întrebări pentru reprezentantele Avocatului Poporului şi Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Constatând că nu există întrebări, preşedintele completului a declarat dezbaterile închise, iar completul a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Obiectul recursului în interesul legii 1. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită prin sesizarea Avocatului Poporului cu recursul în interesul legii în materie civilă ce vizează interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 104/2003 privind manipularea cadavrelor umane şi prelevarea organelor şi ţesuturilor de la cadavre în vederea transplantului, republicată, arătându-se că examinarea jurisprudenţei la nivel naţional a relevat faptul că instanţele de judecată nu au un punct de vedere unitar asupra acestei probleme de drept. II. Prevederile legale incidente 2. Art. 22 din Legea nr. 104/2003 privind manipularea cadavrelor umane şi prelevarea organelor şi ţesuturilor de la cadavre în vederea transplantului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 25 martie 2014 (Legea nr. 104/2003) prevede că: „Personalul care îşi desfăşoară activitatea în serviciile de anatomie patologică şi prosecturi ale spitalelor, precum şi personalul disciplinelor universitare de anatomie, de histologie, de anatomie patologică şi al catedrei de biologie celulară se încadrează în categoria locurilor de muncă în condiţii deosebite de muncă.“ III. Orientările jurisprudenţiale divergente 3. Cele două orientări jurisprudenţiale identificate în practica judiciară la nivelul tribunalelor şi curţilor de apel care au justificat prezenta sesizare cu recurs în interesul legii sunt următoarele: 4. Într-o primă orientare jurisprudenţială, unele instanţe au considerat că personalul care îşi desfăşoară activitatea în serviciile de anatomie patologică şi prosecturi ale spitalelor este încadrat în categoria locurilor de muncă în condiţii deosebite în baza Legii nr. 104/2003, iar angajatorul era obligat să plătească contribuţiile de asigurări sociale aferente condiţiilor deosebite de muncă şi să cuprindă în declaraţiile nominale transmise caselor teritoriale de pensii aceste date privind condiţiile de muncă ale angajaţilor. Ca atare, instanţele au apreciat că reînnoirea avizului, reglementată de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 privind criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, cu modificările şi completările ulterioare (Hotărârea Guvernului nr. 261/2001) şi Hotărârea Guvernului nr. 246/2007 privind metodologia de reînnoire a avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, cu modificările şi completările ulterioare (Hotărârea Guvernului nr. 246/2007) nu se mai impune, fiind incidentă în mod direct Legea nr. 104/2003. 5. Instanţele au reţinut că Legea nr. 104/2003 conţine dispoziţii speciale, derogatorii de la dreptul comun, de încadrare a unor locuri de muncă în condiţii deosebite de muncă, astfel încât nu este necesară parcurgerea procedurii reglementate de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, Hotărârea Guvernului nr. 246/2007 şi Hotărârea Guvernului nr. 1.014/2015 privind metodologia de reînnoire a avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite (Hotărârea Guvernului nr. 1.014/2015). Astfel, locurile de muncă ocupate de acest tip de salariaţi sunt încadrate în categoria locurilor de muncă în condiţii deosebite chiar prin lege, fără ca actul normativ cu caracter special să facă vreo trimitere la vreo procedură de stabilire a acestei categorii şi care să presupună măsurători, determinări, obţinerea de avize, aşa cum prevedeau dispoziţiile Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 19/2000) şi ale hotărârilor Guvernului sus-menţionate. 6. Într-o a doua orientare jurisprudenţială, instanţele au apreciat că prevederile art. 22 din Legea nr. 104/2003 nu sunt şi nici nu pot fi interpretate ca o derogare expresă de la procedura stipulată de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 şi Hotărârea Guvernului nr. 246/2007, în ceea ce priveşte criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite. În fapt, încadrarea locurilor de muncă în condiţii deosebite, potrivit art. 22 din Legea nr. 104/2003, se referă la acordarea, fără alte formalităţi, a sporurilor salariale, a zilelor suplimentare de concediu, la durata timpului de muncă de 8 ore pe zi, la alimentaţie de protecţie. 7. Legea nr. 19/2000 a stabilit numai o aptitudine generală a salariaţilor a căror capacitate de muncă este esenţial afectată de expunerea la risc de a le fi încadrată activitatea în condiţii deosebite de muncă în înţelesul conferit de noua lege, însă condiţiile concrete de obţinere a folosului practic, anume stagiul de cotizare la pensii în condiţii deosebite de muncă, sunt cele detaliate în Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, respectiv Hotărârea Guvernului nr. 246/2007. 8. Prin urmare, încadrarea personalului în categoria locurilor de muncă în condiţii deosebite de muncă, prevăzută de legiuitor în art. 22 din Legea nr. 104/2003, nu are semnificaţia condiţiilor deosebite de muncă din art. 19 alin. (1) din Legea nr. 19/2000, de vreme ce legiuitorul nu a instituit excepţii de la regula parcurgerii metodologiei de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite prin Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, respectiv Hotărârea Guvernului nr. 246/2007. Deci, numai locurile de muncă care au fost încadrate prin parcurgerea metodologiei prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, şi mai apoi prin Hotărârea Guvernului nr. 246/2007, au recunoscute condiţii deosebite de muncă, ceea ce înseamnă în mod obligatoriu existenţa unui aviz valabil emis de inspectoratul teritorial de muncă. 9. Totodată, s-a arătat că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009, s-a stabilit că instanţele judecătoreşti nu au competenţa constituţională de a institui, modifica şi abroga norme juridice de aplicare generală, misiunea lor constituţională fiind aceea de a realiza justiţia, potrivit art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, adică de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective. Or, nu există nicio prevedere legală sau constituţională care să confere instanţelor judecătoreşti competenţa de a înlătura normele juridice instituite prin lege care vizează procedura administrativă dată în competenţa organelor specializate ale statului şi termenele de desfăşurare întrucât printr-o asemenea practică s-ar încălca principiul separaţiei puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României. IV. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 10. În urma verificărilor efectuate nu a fost identificată jurisprudenţă a Curţii Constituţionale cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii. V. Opinia Avocatului Poporului 11. Titularul sesizării a apreciat că prima orientare a jurisprudenţei este în litera şi spiritul legii, în sensul că prevederile Legii nr. 104/2003 conţin dispoziţii speciale, derogatorii de la dreptul comun, de încadrare a unor locuri de muncă în condiţii deosebite, nefiind necesară parcurgerea procedurii reglementate de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, Hotărârea Guvernului nr. 246/2007 şi Hotărârea Guvernului nr. 1.014/2015. 12. Astfel, a arătat că personalul din anatomopatologie beneficiază de sporuri salariale, zile suplimentare de concediu, program de 6 ore, alimentaţie de protecţie, echipament individual de protecţie şi îşi desfăşoară activitatea şi în conformitate cu prevederile Legii nr. 104/2003, lege care reglementează manipularea cadavrelor umane şi prelevarea organelor şi ţesuturilor de la cadavre în vederea transplantului. Această lege specială derogă în multiple privinţe de la cadrul legislativ comun, inclusiv prin aceea că prevede expres faptul că salariaţii laboratoarelor de anatomie patologică şi de prosectură se încadrează în categoria condiţiilor deosebite de muncă. În consecinţă, acest loc de muncă nu mai avea nevoie de reînnoirea avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite. 13. Serviciile de anatomie patologică, precum şi cele de prosectură sunt reglementate în mod expres şi special de Legea nr. 104/2003, ce derogă de la prevederile oricăror legi ce prevăd obligativitatea avizului inspectoratului teritorial de muncă pentru încadrarea locurilor de muncă în condiţii deosebite. Această lege prevede la art. 22 că: „Personalul care îşi desfăşoară activitatea în serviciile de anatomie patologică şi prosecturi ale spitalelor, precum şi personalul disciplinelor universitare de anatomie, de histologie, de anatomie patologică şi al catedrei de biologie celulară se încadrează în categoria locurilor de muncă în condiţii deosebite de muncă.“ 14. La art. 7 din Legea nr. 104/2003 se prevede faptul că „Activitatea din compartimentele de prosectură şi autopsiile anatomopatologice se realizează numai în spitale sau în instituţii de medicină legală“. În consecinţă, această lege derogă în mod expres de la prevederile Legii nr. 19/2000, lege anterioară cunoscută legiuitorului la momentul adoptării reglementării derogatorii, astfel încât cadrul comun, reprezentat de art. 19 al acestei legi, conform căruia criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, pe baza propunerii comune a Ministerului Muncii şi Justiţiei Sociale şi a Ministerului Sănătăţii, iar avizul inspectoratului teritorial de muncă este obligatoriu pentru încadrarea locurilor de muncă în condiţii deosebite, nu este aplicabil serviciilor de anatomie patologică. Pe cale de consecinţă, serviciilor de anatomie patologică şi prosecturi ale spitalelor, precum şi personalului disciplinelor universitare de anatomie, de histologie, de anatomie patologică şi al catedrei de biologie celulară nu le este aplicabilă nicio procedură de avizare a locurilor de muncă. În cazul acestor servicii, legiuitorul însuşi a încadrat locurile de muncă cu sintagma „condiţii deosebite de muncă“. 15. Astfel, tocmai complexitatea factorilor psihici, chimici şi biologici la care sunt expuşi angajaţii serviciilor de anatomie patologică şi prosectură este raţiunea pentru care s-a recurs la încadrarea prin lege (Legea nr. 104/2003) a acestor posturi în condiţii deosebite de muncă, derogându-se de la dreptul comun. 16. Începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 104/2003, locurile de muncă în condiţii deosebite au fost stabilite chiar prin lege, nemaifiind necesară urmarea procedurii metodologice prevăzute de alte acte normative, ce urmăresc tocmai stabilirea unor astfel de locuri de muncă pe baza unor buletine de determinări de noxe profesionale, eliberate de laboratoare specializate potrivit legii care să ateste depăşirea valorilor-limită de expunere profesională la locurile de muncă încadrate în condiţii deosebite de muncă sau documente care să ateste simpla prezenţă a unor agenţi chimici foarte periculoşi sau agenţi biologici care nu au prevăzută limita admisibilă. Această lege specială a constatat deja că locurile de muncă prevăzute prin dispoziţiile anterior menţionate „pot afecta esenţial capacitatea de muncă a asiguraţilor datorită gradului mare de expunere la risc“, în sensul art. 19 alin. (1) din Legea nr. 19/2000 care definea locurile de muncă în condiţii deosebite. Acest fapt a fost realizat de legiuitor prin promulgarea Legii nr. 104/2003. Drept urmare, dacă legiuitorul ar fi apreciat că este necesară urmarea în continuare a metodologiei de încadrare în condiţii deosebite de muncă nu ar mai fi fost necesară intervenţia legislativă sus-menţionată. 17. Legiuitorul a introdus aceste dispoziţii într-o lege specială (Legea nr. 104/2003) tocmai pentru a acorda drepturi speciale acestor categorii de lucrători din cadrul serviciilor de anatomopatologie, prosecturi, histologie, prin luarea în considerare a condiţiilor acestora de muncă. În situaţia în care legiuitorul ar fi apreciat necesară urmarea în continuare şi în cazul acestora a metodologiilor generale de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite de muncă nu ar mai fi fost necesară această intervenţie legislativă. Dacă legiuitorul ar fi urmărit derularea procedurii avizării încadrării locurilor de muncă în condiţii deosebite, ar fi prevăzut în mod expres acest lucru, astfel cum a procedat prin Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, cu modificările şi completările ulterioare, în privinţa cadrelor militare. 18. Conform prevederilor art. 11 din actul normativ menţionat "(1) Încadrarea locurilor de muncă în condiţii deosebite, speciale şi alte condiţii se realizează pe baza criteriilor şi metodologiei de încadrare prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 1.294/2001 privind stabilirea locurilor de muncă şi activităţilor cu condiţii deosebite, condiţii speciale şi alte condiţii, specifice pentru cadrele militare în activitate, cu modificările ulterioare, şi de Hotărârea Guvernului nr. 1.822/2004 privind stabilirea locurilor de muncă şi activităţilor cu condiţii deosebite, speciale şi alte condiţii, specifice pentru poliţişti, cu modificările ulterioare.(2) Prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1.294/2001, cu modificările ulterioare, aplicabile militarilor din cadrul Ministerului Justiţiei, se aplică şi funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare.(3) Prevederile alin. (1) sunt aplicabile şi militarilor, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare care au trecut în rezervă/retragere, respectiv au încetat raporturile de serviciu, până la data intrării în vigoare a prezentei legi." 19. Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 24/2000), prin modul de exprimare actul normativ trebuie să asigure dispoziţiilor sale un caracter obligatoriu şi, conform alin. (3) al aceluiaşi articol, dispoziţiile cuprinse în actul normativ pot fi, după caz, imperative, supletive, permisive, alternative, derogatorii, facultative, tranzitorii, temporare, de recomandare sau altele asemenea; iar aceste situaţii trebuie să rezulte expres din redactarea normelor. 20. Prin urmare, analizând prevederile art. 22 din Legea nr. 104/2003, coroborate cu cele ale art. 7 din aceeaşi lege, rezultă în mod expres că acestea sunt imperative, legiuitorul reglementând situaţia condiţiilor de muncă pentru această categorie de personal prin folosirea terminologiei „se încadrează“. Potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, pentru fundamentarea noii reglementări se va porni de la dezideratele sociale prezente şi de perspectivă, precum şi de la insuficienţele legislaţiei în vigoare. 21. Astfel, se observă că legiuitorul a apreciat că se impune adoptarea unei norme speciale cu privire la încadrarea în condiţii deosebite de muncă a acestor categorii de personal, având în vedere specificul activităţii desfăşurate în acest sector de activitate, normele generale fiind astfel insuficiente. În mod evident, dispoziţiile normative respective derogă de la dreptul comun, care prevede pentru stabilirea şi încadrarea locurilor de muncă în condiţii deosebite urmarea unor proceduri stabilite obligatoriu pentru alte categorii de personal din alte domenii de activitate. 22. Dispoziţiile Legii nr. 104/2003 au caracter derogatoriu de la norma generală în materia stabilirii condiţiilor de muncă, instituind un regim juridic distinct, aplicabil, prin efectul legii, unei categorii speciale şi restrânse de personal. 23. În condiţiile în care atât art. 20 din Legea nr. 19/2000, cât şi art. 30 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 263/2010), au prevăzut, chiar pentru situaţia locurilor de muncă în condiţii deosebite, că „alte locuri de muncă“ în aceste condiţii (în afara celor expres stabilite în aceste articole ) „pot fi stabilite prin lege“, cu atât mai mult legiuitorul poate stabili că anumite locuri de muncă sunt încadrate în condiţii deosebite. Acest lucru l-a realizat legiuitorul prin Legea nr. 104/2003. 24. Prin urmare, nu se poate reţine că un drept al angajaţilor acordat printr-o lege specială ar valora mai puţin decât un drept acordat în baza unui aviz - act administrativ al unei autorităţi publice - emis în executarea unei legi generale sau că ar mai necesita şi o confirmare a vreunei alte autorităţi a statului, în situaţia în care legea nu impune asemenea condiţii. 25. Ca atare, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 104/2003, locurile de muncă în condiţii deosebite anterior menţionate au fost stabilite chiar prin lege, nemaifiind necesară urmarea procedurii/metodologiei prevăzute de hotărârile Guvernului ce urmăreau tocmai stabilirea unor asemenea locuri de muncă. 26. Faţă de cele expuse, titularul sesizării a considerat că prevederile art. 22 din Legea nr. 104/2003 reprezintă o derogare expresă de la procedura stipulată de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 şi Hotărârea Guvernului nr. 246/2007, în ceea ce priveşte criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite. VI. Opinia procurorului general 27. Prin punctul de vedere formulat în scris, Ministerul Public a apreciat ca fiind în litera şi spiritul legii prima orientare de jurisprudenţă, în sensul că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 104/2003, locurile de muncă ale personalului care desfăşoară activitatea în serviciile de anatomie patologică şi prosecturi ale spitalelor, precum şi personalul disciplinelor universitare de anatomie, de histologie, de anatomie patologică şi al catedrei de biologie celulară sunt încadrate ex lege în categoria locurilor de muncă în condiţii deosebite, fără parcurgerea metodologiei prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, Hotărârea Guvernului nr. 246/2007 şi Hotărârea Guvernului nr. 1.014/2015. 28. În susţinerea acestui punct de vedere s-a arătat că, faţă de contextul legislativ existent la momentul edictării normei din art. 18 alin. (1) (actualul art. 22) din Legea nr. 104/2003 şi evoluţia legislativă comparativă, este evident că aceasta prezintă toate trăsăturile unei norme speciale şi derogatorii de la prevederile în materia stabilirii locurilor de muncă în condiţii deosebite conţinute de legile generale succesive privind sistemul public de pensii. 29. Astfel, reglementând în materia locurilor de muncă în condiţii deosebite printr-un act normativ de acelaşi nivel cu cel al Legii nr. 19/2000 şi Legii nr. 263/2010, care conţin norme generale cu privire la încadrarea locurilor de muncă, dispoziţiile din Legea nr. 104/2003 conţin o soluţie legislativă diferită, potrivit căreia locurile de muncă ale personalului vizat de această reglementare sunt încadrate, prin efectul legii, în condiţii deosebite de muncă. 30. Încadrarea ex lege în astfel de locuri de muncă rezultă din formularea imperativă a verbului „se încadrează“, fără alte circumstanţieri ori trimiteri la legea generală preexistentă. 31. În măsura în care legiuitorul ar fi dorit ca în Legea nr. 104/2003 încadrarea locurilor de muncă în condiţii deosebite să fie realizată pe baza criteriilor şi prin parcurgerea metodologiei adoptate prin Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, emisă în temeiul art. 19 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 (acte normative preexistente), ar fi prevăzut expres acest aspect printr-o normă de trimitere. 32. În lipsa unor astfel de trimiteri nu se poate concluziona decât în sensul că prevederile art. 22 [fost art. 18 alin. (1)] din Legea nr. 104/2003 conţin o normă specială, derogatorie de la normele generale în ceea ce priveşte încadrarea locurilor de muncă în condiţii deosebite. 33. În virtutea principiului lex specialia generalibus derogant, conflictul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea celei dintâi, astfel încât aceasta va fi aplicată cu prioritate. 34. În consecinţă, pentru încadrarea locurilor de muncă prevăzute de art. 22 [fost art. 18 alin. (1)] din Legea nr. 104/2003 în condiţii deosebite de muncă nu era necesară aplicarea criteriilor şi parcurgerea metodologiei stabilite prin Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, ceea ce presupunea emiterea unui aviz de către inspectoratul teritorial de muncă. 35. De asemenea, în temeiul legii, aceste locuri de muncă au fost menţinute în condiţii deosebite până în prezent, nefiind necesară reînnoirea avizului prin parcurgerea metodologiei prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 246/2007 şi Hotărârea Guvernului nr. 1.014/2015, aceasta din urmă adoptată în temeiul art. 29 alin. (1^1) din Legea nr. 263/2010, text introdus prin articolul unic al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 65/2015 pentru completarea art. 29 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aprobată prin Legea nr. 108/2016, care stabilea că locurile de muncă pot fi menţinute în condiţii deosebite, prin reînnoirea avizelor de încadrare pe baza metodologiei stabilite prin hotărâre a Guvernului, pentru o perioadă de maximum 3 ani, începând cu data de 1 ianuarie 2016, termen în care angajatorii aveau obligaţia de a normaliza condiţiile de muncă. 36. Astfel stabilit raportul dintre art. 18 alin. (1) (actualul art. 22) din Legea nr. 104/2003, ca normă specială, pe de o parte, şi art. 19 din Legea nr. 19/2000, respectiv Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 şi Hotărârea Guvernului nr. 246/2007, ca norme generale, în aceeaşi materie, pe de altă parte, se impune a se observa şi că o normă specială nu poate fi abrogată decât expres printr-o normă generală ulterioară. 37. Or, dispoziţiile art. 18 alin. (1) (actualul art. 22) din Legea nr. 104/2003 nu au fost abrogate expres prin art. 196 din Legea nr. 263/2010, ele neregăsindu-se ca atare în enumerarea conţinută de acest articol, iar teza unei abrogări exprese indirecte pe temeiul art. 196 lit. ş) din Legea nr. 263/2010 nu poate fi primită, întrucât soluţia legislativă din art. 18 alin. (1) al Legii nr. 104/2003 a fost conservată în art. 22 din legea republicată, actul de republicare intervenind după intrarea în vigoare a Legii nr. 263/2010, ceea ce înseamnă că la momentul republicării din anul 2014 textul era în vigoare. VII. Raportul asupra recursului în interesul legii 38. Prin raportul întocmit în cauză, judecătorii-raportori au apreciat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 104/2003, norma evocată reprezintă o derogare expresă de la procedura prevăzută de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 şi, respectiv, de Hotărârea Guvernului nr. 246/2007, în ceea ce priveşte criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite. VIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 39. Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctul de vedere al Ministerului Public, precum şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, constată următoarele: VIII.1. Admisibilitatea recursului în interesul legii 40. Potrivit dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, legitimarea promovării unui recurs în interesul legii aparţine procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiilor de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatului Poporului. 41. Din perspectiva prevederilor invocate se observă că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a fost în mod legal învestită cu o cerere în realizarea unei jurisprudenţe unitare cu privire la problema de drept asupra căreia poartă sesizarea, de către Avocatul Poporului, căruia legiuitorul îi recunoaşte legitimarea procesuală activă, în materia recursului în interesul legii. 42. Art. 515 din Codul de procedură civilă, reglementând condiţiile de admisibilitate ale recursului în interesul legii, statuează că acesta este admisibil numai atunci când problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii. 43. Aşadar, prima condiţie prevăzută de lege este aceea ca problemele de drept care formează obiectul recursului în interesul legii să fi fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti. 44. Per a contrario, nu poate fi promovat un recurs în interesul legii atunci când problema de drept a primit o soluţionare diferită în studii doctrinare de specialitate sau dacă este relevată în cadrul unor dezbateri în care judecătorii sunt consultaţi şi îşi exprimă părerea în legătură cu interpretarea şi aplicarea unor dispoziţii legale. 45. Pentru a identifica lipsa de unitate a jurisprudenţei, concretizată, aşa cum s-a menţionat, numai prin hotărâri judecătoreşti, este necesar ca practica judiciară analizată să se circumscrie obiectului recursului în interesul legii. 46. Trebuie deci ca în hotărârile prezentate ca suport al sesizării în materia recursului în interesul legii să se identifice în mod concret dispoziţia sau reglementarea legală analizată şi, de asemenea, să se identifice silogismul juridic de interpretare al acestei dispoziţii care, în final, a dus la aplicarea în mod neunitar a aceluiaşi text de lege. 47. Cu alte cuvinte, această cerinţă nu este îndeplinită dacă în hotărârile judecătoreşti supuse examinării nu se poate identifica norma de drept aplicată sau modalitatea în care instanţele i-au dat interpretare, pentru a putea stabili dacă toate instanţele au avut în vedere interpretarea şi aplicarea acelor dispoziţii care fac obiectul recursului în interesul legii. 48. Autorul sesizării - Avocatul Poporului - a evidenţiat faptul că unele instanţe au apreciat că încadrarea personalului care îşi desfăşoară activitatea în serviciile de anatomie patologică şi prosecturi ale spitalelor în categoria condiţiilor deosebite de muncă, prevăzute de legiuitor la art. 22 din Legea nr. 104/2003 (cu consecinţa ca angajatorul să plătească contribuţiile de asigurări sociale aferente condiţiilor deosebite de muncă şi să cuprindă în declaraţiile nominale transmise caselor teritoriale de pensii aceste date privind condiţiile de muncă ale angajaţilor), nu mai impune în sarcina angajatorului obţinerea de avize şi deci necesitatea parcurgerii metodologiei de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, cum prevedeau dispoziţiile Legii nr. 19/2000, coroborate cu dispoziţiile hotărârilor de Guvern, precum: Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, Hotărârea Guvernului nr. 246/2007 şi Hotărârea Guvernului nr. 1.014/2015. 49. Dimpotrivă, alte instanţe au apreciat că prevederile art. 22 din Legea nr. 104/2003 nu sunt şi nici nu pot fi interpretate ca o derogare expresă de la procedura stipulată de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 şi Hotărârea Guvernului nr. 246/2007, în ceea ce priveşte criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, iar aceasta cu motivarea că, prin art. 22 din Legea nr. 104/2003, legiuitorul s-a referit la acordarea, fără alte formalităţi, a sporurilor salariale, a zilelor suplimentare de concediu, la durata timpului de muncă de 8 ore pe zi, la alimentaţia de protecţie. Au mai apreciat aceste din urmă instanţe că art. 22 din Legea nr. 104/2003 nu are semnificaţia condiţiilor deosebite de muncă din art. 19 alin. (2) din Legea nr. 19/2000, de vreme ce legiuitorul nu a instituit excepţii de la regula parcurgerii metodologiei de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite prin Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, respectiv prin Hotărârea Guvernului nr. 246/2007. Astfel fiind, numai locurilor de muncă ce au fost încadrate, prin parcurgerea metodologiei prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 şi, mai apoi, prin Hotărârea Guvernului nr. 246/2007, le-au fost recunoscute condiţiile deosebite în care se desfăşoară, ceea ce înseamnă în mod obligatoriu existenţa unui aviz valabil emis de inspectoratul teritorial de muncă. 50. Pentru a releva orientările jurisprudenţiale arătate, autorul sesizării a anexat o serie de hotărâri judecătoreşti cu caracter definitiv, respectiv decizii pronunţate de curţile de apel şi două sentinţe pronunţate în primă instanţă de către tribunale, devenite definitive, una prin admiterea apelului exercitat în cauză, iar una prin neexercitarea căii de atac. 51. În atare situaţie, din perspectiva condiţiilor de admisibilitate reglementate de art. 515 din Codul de procedură civilă, s-a dovedit faptul că problema de drept care formează obiectul judecăţii a fost soluţionată în mod diferit, prin hotărâri judecătoreşti definitive, ce au fost menţionate şi anexate la memoriul de recurs în interesul legii, din care rezultă că practica judiciară neunitară se identifică la nivelul mai multor curţi de apel din ţară. VIII.2. Analiza problemei de drept ce face obiectul recursului în interesul legii 52. Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 104/2003 privind manipularea cadavrelor umane şi prelevarea organelor şi ţesuturilor de la cadavre în vederea transplantului, republicată, a generat practică judiciară neunitară la nivelul instanţelor naţionale în contextul în care instanţele judecătoreşti au fost sesizate cu acţiuni în constatarea încadrării corecte a locurilor de muncă ale reclamanţilor, angajaţi în laboratoarele de prosectură şi toxicologie, de medicină legală şi de analize complementare medico-legale aparţinând spitalelor, în condiţii deosebite de muncă. 53. Consecinţa încadrării corecte, în condiţii deosebite de muncă, a locurilor de muncă în cadrul laboratoarelor de prosectură, medicină legală şi analize complementare medico-legale aparţinând spitalelor o reprezintă diferenţa cotei de contribuţii de asigurări sociale de stat datorate prin compararea condiţiilor normale de muncă cu condiţiile deosebite. 54. Cu alte cuvinte, unele instanţe judecătoreşti au apreciat că, după intrarea în vigoare a prevederilor art. 22 din Legea nr. 104/2003, angajatorul trebuie să achite contribuţiile de asigurări sociale corespunzătoare condiţiilor deosebite de muncă, la bugetul de stat, în cunoştinţa caselor teritoriale de pensii, fără a mai fi necesară parcurgerea formalităţilor vizând obţinerea de avize de la inspectoratul teritorial de muncă, aşa cum impuneau prevederile art. 19 alin. (4) din Legea nr. 19/2000, dispoziţii care făceau trimitere la respectarea criteriilor şi metodologiei de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, stabilite prin hotărâre a Guvernului, pe baza propunerilor comune ale Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale şi Ministerului Sănătăţii [art. 19 alin. (2) din Legea nr. 19/2000]. 55. În acelaşi timp, în situaţii similare, cu ocazia soluţionării acţiunilor judecătoreşti în constatarea încadrării corecte a locurilor de muncă ale reclamanţilor, angajaţi în laboratoarele de prosectură şi toxicologie, de medicină legală şi de analize complementare medico-legale aparţinând spitalelor, în condiţii deosebite de muncă, alte instanţe au apreciat că dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 104/2003 nu au semnificaţia condiţiilor deosebite de muncă din art. 19 alin. (1) din Legea nr. 19/2000 (în prezent abrogată prin Legea nr. 263/2010), de vreme ce legiuitorul nu a instituit excepţii de la regula parcurgerii metodologiei de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, regulă instituită prin Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 şi, ulterior, prin Hotărârea Guvernului nr. 246/2007. 56. Aceste din urmă instanţe au mai considerat că Legea nr. 19/2000 a stabilit numai o aptitudine generală a salariaţilor a căror capacitate de muncă este esenţial afectată de expunerea la risc de a le fi încadrată activitatea în condiţii deosebite de muncă în înţelesul conferit de lege, condiţiile concrete de obţinere a folosului practic, anume stagiul de cotizare la pensie în condiţii deosebite de muncă, fiind cele detaliate în Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 şi, respectiv, în Hotărârea Guvernului nr. 246/2007. Apoi, în opinia aceloraşi instanţe, încadrarea locurilor de muncă în condiţii deosebite, potrivit art. 22 din Legea nr. 104/2003, se referă numai la acordarea, fără alte formalităţi, a sporurilor salariale, a zilelor suplimentare de concediu, la durata timpului de muncă sub 8 ore pe zi, a alimentaţiei de protecţie. 57. În atare situaţie, în cea de-a doua opinie jurisprudenţială s-a mai subliniat faptul că avizul inspectoratului teritorial de muncă constituie o etapă sine qua non în procedura legală de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, potrivit dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 19/2000. 58. În considerarea argumentelor expuse mai sus, se constată că prima orientare jurisprudenţială dă curs şi eficienţă prevederilor Legii nr. 104/2003, la elaborarea căreia s-a ţinut seama de necesitatea reglementării activităţii de anatomie patologică şi prosectură din spitale, de protecţia medicilor şi a pacienţilor în desfăşurarea activităţii medicale şi de necesitatea reglementării condiţiilor legale şi etice de efectuare a necropsiei şi de preluare a cadavrelor de către instituţiile de învăţământ superior medical în scop didactic sau ştiinţific. 59. Sintagma „condiţii deosebite“ este folosită de legiuitor în art. 22 din Legea nr. 104/2003 în ideea evidenţierii acelor locuri de muncă ieşite din comun, neobişnuite, speciale, ca urmare a specificului activităţii decurgând din manipularea cadavrelor şi din prelevarea de organe şi ţesuturi de la cadavre, în vederea transplantului sau în scop didactic şi ştiinţific. 60. Aceste activităţi se desfăşoară numai în compartimentele de prosectură, iar autopsiile anatomopatologice se realizează numai în spitale sau în instituţii de medicină legală, cum se arată în art. 7 din Legea nr. 104/2003, aşa încât, în contextul aceleiaşi legi, a fost subliniat caracterul deosebit al condiţiilor de muncă decurgând din desfăşurarea activităţii de către personalul specializat identificat în art. 22 din acelaşi act normativ. 61. Până la apariţia textului legal analizat, personalul de specialitate evidenţiat anterior, alături de alte categorii profesionale din diverse alte domenii de specialitate, era încadrat în locuri de muncă în condiţii deosebite numai cu respectarea criteriilor şi metodologiei de încadrare prevăzute la art. 19 alin. (2) din Legea nr. 19/2000. Corelativ, apărea reglementată obligaţia angajatorului de a obţine avizul inspectoratului teritorial de muncă pentru încadrarea locurilor de muncă în condiţii deosebite, potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (5) din acelaşi act normativ. 62. Faptul că legiuitorul a indicat în concret cum personalul de specialitate, avut în vedere prin Legea nr. 104/2003, îşi desfăşoară activitatea în servicii care se încadrează în categoria locurilor de muncă în condiţii deosebite, fără nicio altă trimitere la prevederi legale adiacente domeniului de interes în discuţie, fără nicio altă referire la criterii şi metodologii de încadrare a locurilor de muncă din care să rezulte caracterul deosebit al condiţiilor de muncă în care îşi prestează activitatea sus-amintitul personal de specialitate, întăreşte concluzia că după apariţia Legii nr. 104/2003 nu mai subzistă obligaţia angajatorului de a parcurge procedura metodologică prevăzută de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 şi, respectiv, de Hotărârea Guvernului nr. 246/2007, acte normative al căror scop îl reprezenta, după cum s-a arătat, tocmai stabilirea unor astfel de locuri de muncă în categoria locurilor de muncă în condiţii deosebite. 63. Nu poate fi reţinut silogismul juridic aflat la baza celei de-a doua orientări jurisprudenţiale în cuprinsul căruia numai premisa reglementării salarizării personalului specializat, identificat în art. 22 din Legea nr. 104/2003, s-ar afla la baza apariţiei actului normativ examinat, cu excluderea celorlalte considerente precum cele referitoare la eliminarea obţinerii de avize de la inspectoratul teritorial de muncă - avize care să ateste caracterul deosebit al condiţiilor de muncă în care îşi desfăşoară activitatea personalul specializat - ori referitoare la stagiul de cotizare în sistemul public de pensii, în lumina apariţiei Legii nr. 104/2003. 64. Nicăieri în cuprinsul legii analizate nu se face vreo diferenţiere între salarizarea personalului de specialitate, identificat în art. 22, şi condiţiile în care angajatorului personalului de specialitate îi revine obligaţia de a contribui la stagiul de cotizare în sistemul public de pensii. 65. Sintagma „condiţii deosebite de muncă“ trebuie avută în vedere în mod unitar, atât din perspectiva faptului că legiuitorul a eliminat de plin drept, în mod automat, posibilitatea ca aceste locuri de muncă să se încadreze în condiţii normale de muncă, cât şi din perspectiva drepturilor şi obligaţiilor ce le revin angajaţilor şi angajatorului, cu consecinţe practice asupra salarizării şi asupra cotei de contribuţii la sistemul public de pensii. De altfel, unul dintre motivele pentru care, în baza Legii nr. 19/2000, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 104/2003, angajatorul trebuia să obţină avizul de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, l-a constituit şi faptul că factorii decidenţi, implicaţi în această procedură, urmăreau în permanenţă o îmbunătăţire, o normalizare a condiţiilor de muncă analizate, în vederea prevenirii accidentelor de muncă şi a îmbolnăvirilor profesionale [art. 8 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, act abrogat prin Hotărârea Guvernului nr. 246/2007]. Acest lucru permitea inclusiv acreditarea ideii că încadrarea salariaţilor într-o grupă superioară de muncă, rezultată din evaluarea condiţiilor deosebite ori speciale de muncă, putea avea nu doar un caracter permanent, ci şi unul temporar. 66. În prezent s-a renunţat la a se mai vorbi despre caracterul temporar al condiţiilor deosebite de muncă în care îşi desfăşoară activitatea personalul de specialitate identificat în prevederile art. 22 din Legea nr. 104/2003. 67. Omisiunea legiuitorului de a mai trimite la alte acte normative, prin care sunt reglementate proceduri metodologice al căror scop îl reprezintă tocmai evaluarea şi clasificarea unor locuri de muncă în categoria locurilor de muncă în condiţii deosebite, denotă fără putinţă de tăgadă intenţia acestuia de a sublinia, pe de o parte, faptul că încadrarea respectivelor locuri de muncă în condiţii deosebite este permanentă şi, pe de altă parte, că este necesară în permanenţă o compensare corelativă a eforturilor şi a riscurilor profesionale la care se expun persoanele din prevederile legale sus-menţionate, compensare în care se include şi obţinerea de beneficii la data deschiderii drepturilor de pensie. 68. Prin urmare, prima orientare a jurisprudenţei este în litera şi în spiritul legii, în sensul că Legea nr. 104/2003 conţine dispoziţii speciale, derogatorii de la dreptul comun, de încadrare a unor locuri de muncă în condiţii deosebite, nemaifiind necesară parcurgerea procedurii reglementate de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 şi, respectiv, de Hotărârea Guvernului nr. 246/2007. 69. Pentru considerentele arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 517 alin. (1) cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite recursul în interesul legii formulat de Avocatul Poporului şi, în consecinţă, stabileşte că: În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 104/2003 privind manipularea cadavrelor umane şi prelevarea organelor şi ţesuturilor de la cadavre în vederea transplantului, republicată, locurile de muncă ale personalului care desfăşoară activitatea în serviciile de anatomie patologică şi prosecturi ale spitalelor, precum şi personalul disciplinelor universitare de anatomie, de histologie, de anatomie patologică şi al catedrei de biologie celulară sunt încadrate ex lege în categoria locurilor de muncă în condiţii deosebite, fără a fi necesară parcurgerea metodologiei prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 privind criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, cu modificările şi completările ulterioare, şi, respectiv, de Hotărârea Guvernului nr. 246/2007 privind metodologia de reînnoire a avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, cu modificările şi completările ulterioare, în ceea ce priveşte criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 octombrie 2019. VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE GABRIELA ELENA BOGASIU Magistrat-asistent, Mihaela Lorena Mitroi -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
