Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 88/1/2021
┌──────────────┬───────────────────────┐
│ │- vicepreşedintele │
│Gabriela Elena│Înaltei Curţi de │
│Bogasiu │Casaţie şi Justiţie - │
│ │preşedintele │
│ │completului │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Laura-Mihaela │- preşedintele Secţiei │
│Ivanovici │I civile │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marian Budă │- preşedintele Secţiei │
│ │a II-a civile │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Denisa │- preşedintele Secţiei │
│Angelica │de contencios │
│Stănişor │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Lavinia │- judecător la Secţia I│
│Dascălu │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Simona Lala │- judecător la Secţia I│
│Cristescu │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mari Ilie │- judecător la Secţia I│
│ │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Simona Gina │- judecător la Secţia I│
│Pietreanu │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Bianca Elena │- judecător la Secţia I│
│Ţăndărescu │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Valentina │- judecător la Secţia a│
│Vrabie │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Virginia │- judecător la Secţia a│
│Florentina │II-a civilă │
│Duminecă │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Ileana-Izabela│- judecător la Secţia a│
│Dolache Bogdan│II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Maria Speranţa│- judecător la Secţia a│
│Cornea │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Iulia Manuela │- judecător la Secţia a│
│Cîrnu │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Carmen Maria │- judecător la Secţia │
│Ilie │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia │
│Maria Hrudei │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Virginia │- judecător la Secţia │
│Filipescu │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Iuliana │- judecător la Secţia │
│Măiereanu │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia │
│Gabriel Viziru│de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
└──────────────┴───────────────────────┘
1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 88/1/2021, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 3. La şedinţa de judecată participă domnul magistrat-asistent Cristian Balacciu, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament. 4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău - Secţia I civilă, în Dosarul nr. 1.174/103/2019, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. 5. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, fiind comunicat părţilor, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere la raport. 6. Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării 7. Curtea de Apel Bacău - Secţia I civilă a dispus, prin Decizia nr. 595/2020 din 18 noiembrie 2020, în Dosarul nr. 1.174/103/2019, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Articolul 39 alin. (1) din Legea nr. 307/2006 privind apărarea împotriva incendiilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie interpretat în sensul că încadrarea în concret a personalului angajat al serviciilor de urgenţă voluntare în condiţii de muncă speciale se face în conformitate cu procedura prevăzută de Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003 privind metodologia şi criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiţii speciale, cu modificările şi completările ulterioare, sau prin aplicarea Hotărârii Guvernului nr. 1.294/2001 privind stabilirea locurilor de muncă şi activităţilor cu condiţii deosebite, condiţii speciale şi alte condiţii, specifice pentru cadrele militare în activitate, cu modificările ulterioare, şi a Ordinului ministrului de interne nr. 283/2002 privind încadrarea personalului Ministerului de Interne în condiţii de muncă deosebite, speciale şi alte condiţii? II. Dispoziţiile legale ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile 8. Legea nr. 307/2006 privind apărarea împotriva incendiilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 307/2006) "ART. 33 (1) Serviciile de urgenţă voluntare/private sunt structuri specializate, altele decât cele aparţinând serviciilor de urgenţă profesioniste, organizate cu personal angajat şi/sau voluntar, în scopul apărării vieţii, avutului public şi/sau a celui privat împotriva incendiilor şi a altor calamităţi, în sectoarele de competenţă stabilite cu avizul inspectoratelor. (...) ART. 39 (1) Personalul angajat al serviciilor de urgenţă voluntare/private se încadrează în condiţii de muncă similare personalului serviciilor de urgenţă profesioniste. (...)" 9. Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003 privind metodologia şi criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiţii speciale, cu modificările şi completările ulterioare (H.G. nr. 1.025/2003) "ART. 1 În sensul prezentei hotărâri, termenii şi expresiile de mai jos se definesc după cum urmează: a) locuri de muncă în condiţii speciale reprezintă acele locuri de muncă unde există factori de risc profesional, care, prin natura sarcinii de muncă şi a condiţiilor de realizare a acesteia, conduc în timp la reducerea prematură a capacităţii de muncă, îmbolnăviri profesionale şi la comportamente riscante în activitate cu urmări grave asupra securităţii şi sănătăţii angajaţilor şi/sau a altor persoane; b) persoanele încadrate în locuri de muncă în condiţii speciale sunt angajaţii care îşi desfăşoară activitatea pe parcursul programului normal de lucru din luna respectivă numai în locurile de muncă definite la lit. a); (...) ART. 2 (1) Criteriile pentru încadrarea persoanelor în locurile de muncă în condiţii speciale sunt următoarele: a) încadrarea locurilor de muncă în grupa I de muncă, anterior datei de 1 aprilie 2001; b) desfăşurarea activităţii în condiţii speciale pe durata programului normal de lucru din luna respectivă numai în locurile de muncă definite la art. 1 lit. a); c) existenţa la locurile de muncă în condiţii speciale a unor factori de risc care nu pot fi înlăturaţi, în condiţiile în care s-au luat măsurile tehnice şi organizatorice pentru eliminarea sau diminuarea acestora, în conformitate cu legislaţia de protecţie a muncii în vigoare; d) efecte asupra persoanelor din punct de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă, datorate în exclusivitate unor cauze profesionale şi înregistrate pe perioada ultimilor 15 ani; e) efecte asupra capacităţii de muncă şi stării de sănătate, evaluate în baza datelor medicale înregistrate la nivelul cabinetelor medicale de întreprindere, de structurile medicale de medicina muncii sau la comisiile de expertizare a capacităţii de muncă, pe perioada ultimilor 15 ani. (2) Încadrarea persoanelor în locuri de muncă în condiţii speciale se va realiza în condiţiile îndeplinirii tuturor criteriilor menţionate la alin. (1). ART. 3 (1) Metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii speciale include următoarele etape, în ordinea cronologică indicată: a) nominalizarea locurilor de muncă care se solicită a fi încadrate în condiţii speciale, efectuată de angajator împreună cu sindicatele reprezentative potrivit legii sau, după caz, cu reprezentanţii angajaţilor în cadrul comitetului de securitate şi sănătate în muncă ori cu responsabilul cu protecţia muncii; (...)" 10. Hotărârea Guvernului nr. 1.294/2001 privind stabilirea locurilor de muncă şi activităţilor cu condiţii deosebite, condiţii speciale şi alte condiţii, specifice pentru cadrele militare în activitate, cu modificările ulterioare (H.G. nr. 1.294/2001) "ART. 1 Locurile de muncă şi activităţile cu condiţii deosebite, condiţii speciale şi alte condiţii, specifice pentru cadrele militare în activitate din Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale şi Ministerul Justiţiei, în sensul prezentei hotărâri, se definesc după cum urmează: (...) b) locurile de muncă şi activităţile cu condiţii speciale sunt cele care implică existenţa unor factori de risc ridicat, generaţi de specificul activităţii militare, cu repercusiuni grave şi ireversibile asupra sănătăţii şi/sau capacităţii de acţiune a cadrelor militare; (...) ART. 6 Locurile de muncă şi activităţile cu condiţii deosebite, speciale şi alte condiţii, specifice pentru cadrele militare în activitate, sunt precizate în anexele nr. 1-6, corespunzătoare instituţiilor prevăzute la art. 1 şi care fac parte integrantă din prezenta hotărâre." 11. Ordinul ministrului de interne nr. 283/2002 privind încadrarea personalului Ministerului de Interne în condiţii de muncă deosebite, speciale şi alte condiţii, nepublicat în Monitorul Oficial al României, Partea I (Ordinul ministrului de interne nr. 283/2002) "ART. 2 (...) „(2) Beneficiază de încadrare în condiţii deosebite, speciale sau alte condiţii, cadrele militare care desfăşoară efectiv activităţi sau lucrează în locuri de muncă prevăzute în anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 1.294/2001 care constituie atribuţii cu caracter permanent potrivit fişei postului. Acestea vor fi stabilite de comandanţii în a căror competenţă se află, prin ordin de personal, odată cu numirea acestora în funcţii.“ (...)" III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept 12. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ la data de 6 iunie 2019 cu nr. 1.174/103/2019, reclamantul C a solicitat obligarea pârâtei Primăria Comunei Bicaz-Chei la încadrarea reclamantului în condiţii speciale de muncă în procent de 100% şi la emiterea unei dispoziţii în acest sens, începând cu data de 4 decembrie 2006. 13. În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că are calitatea de şef serviciu în cadrul Serviciului voluntar pentru situaţii de urgenţă din comuna Bicaz-Chei, conform contractului individual de muncă nr. x din 4 decembrie 2006. 14. A mai susţinut că, deşi activitatea sa presupune intervenţii de maximă urgenţă în scopul salvării de bunuri şi vieţi omeneşti, implicând factori de risc ridicat, şi s-a adresat pârâtei pentru aplicarea art. 39 alin. (1) din Legea nr. 307/2006, nu a fost încadrat în condiţii speciale de muncă. 15. Potrivit art. 2 din capitolul II al Ordinului ministrului de interne nr. 283/2002, cadrele militare care desfăşoară efectiv activităţi în locurile de muncă prevăzute în anexa nr. 2 la H.G. nr. 1.294/2001 sunt încadrate în condiţii speciale de muncă prin ordin de personal odată cu numirea acestora în funcţii. 16. De asemenea, conform art. 33 din Legea nr. 307/2006, principalele atribuţii pe care le au serviciile de urgenţă voluntare sunt identice cu cele de la punctul II din anexa nr. 2 la H.G. nr. 1.294/2001. 17. Astfel, sunt încadrate în categoria condiţiilor speciale de muncă activităţile de intervenţie la stingerea incendiilor, acţiunile de salvare, evacuare şi protejare a oamenilor, animalelor şi bunurilor, aflate în pericol, acţiunile de limitare şi înlăturare a urmărilor accidentelor şi calamităţilor naturale, precum şi activităţile de urgenţă medicală şi de protecţie civilă. 18. Prin urmare, reclamantul a conchis că ar trebui încadrat în condiţii speciale de muncă prin raportare la similitudinile între activităţile celor două servicii de urgenţă (profesionist şi voluntar) şi locul său de muncă. 19. Pârâta nu a formulat întâmpinare. 20. Prin Sentinţa civilă nr. 592 din 14 noiembrie 2019, Tribunalul Neamţ - Secţia I civilă şi de contencios administrativ a respins acţiunea, ca inadmisibilă. 21. Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, prin Decizia nr. 12 din 23 mai 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a statuat că acţiunile în constatarea condiţiilor speciale de muncă nu sunt deschise în situaţia în care nu sunt întrunite condiţiile cumulative privind înscrierea activităţii şi a unităţii angajatoare în anexele nr. 1 şi 2 la Legea nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiţii speciale (Legea nr. 226/2006), respectiv în anexele nr. 2 şi 3 la Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 263/2010). 22. În baza art. 30 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 263/2010, care instituie posibilitatea reevaluării încadrării locurilor de muncă în condiţii speciale, periodic, din 5 în 5 ani, a fost adoptată Hotărârea Guvernului nr. 1.284/2011 privind stabilirea procedurii de reevaluare a locurilor de muncă în condiţii speciale prevăzute la art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările ulterioare (H.G. nr. 1.284/2011). 23. Potrivit H.G. nr. 1.284/2011, procedura de reevaluare se aplică doar locurilor de muncă care îndeplinesc cumulativ criteriile de la art. 3 alin. (1) din acelaşi act normativ, dintre care primul criteriu este ca activitatea şi unitatea în care se desfăşoară să fie cuprinse în anexele nr. 2 şi 3 la Legea nr. 263/2010, iar celelalte vizează menţinerea condiţiilor avute în vedere la acordarea avizului de încadrare. 24. Prima instanţă a mai reţinut că legiuitorul a optat pentru reglementarea exhaustivă a locurilor de muncă în condiţii speciale şi a unităţilor în care se găsesc acestea, renunţând la edictarea unor norme cu aplicabilitate generală în baza cărora orice unitate putea să îşi evalueze locurile de muncă. 25. Astfel cum rezultă din economia dispoziţiilor ce reglementează încadrarea în condiţii speciale de muncă, instanţa de judecată nu se poate substitui organelor administrative, eludând procedura ce intră în competenţa acestora, pentru a recunoaşte apartenenţa unor locuri de muncă la categoria celor aflate în astfel de condiţii. 26. În ceea ce priveşte încadrarea unui loc de muncă în condiţii speciale, tribunalul a apreciat că nu se poate substitui organelor legislative, în condiţiile în care, la expirarea perioadei de derulare a procedurii de încadrare a unităţilor şi locurilor de muncă în condiţii speciale, a fost edictată Legea nr. 226/2006, care nominalizează în anexă, limitativ, unităţile care deţin locuri de muncă şi activităţi în condiţii speciale, fiind indicate, în mod expres, locurile de muncă pentru care aceste avize au fost acordate. 27. Spre deosebire de procedura de încadrare în condiţii deosebite, cea care vizează condiţiile speciale de muncă conţine în anexa legii, în plus faţă de cerinţa obţinerii avizului, etapa de nominalizare a unităţii care beneficiază de respectivul aviz. 28. Împrejurarea că locul de muncă al reclamantului ori activităţile desfăşurate de acesta se regăsesc în anexa nr. 1 la Legea nr. 226/2006 reprezintă o condiţie necesară, însă nu suficientă pentru recunoaşterea încadrării în condiţii speciale de muncă atunci când unităţile în cadrul cărora se află acest loc de muncă nu se regăsesc în anexa nr. 2 a aceleiaşi legi, fiind necesară îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii. 29. Astfel, neindicarea unităţii în anexa nr. 2 a Legii nr. 226/2006 nu poate fi cenzurată jurisdicţional. O eventuală admitere a acţiunii ar echivala cu adăugarea la lege, prin completarea pe cale jurisdicţională a anexei nr. 2 a aceleiaşi legi cu alte unităţi şi locuri de muncă ce ar îndeplini condiţiile respective, de natură a conduce la depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti. 30. Ca atare, dacă unitatea nu a obţinut avizul de încadrare conform art. 38 din Legea nr. 307/2006 şi persoana interesată nu a exercitat calea de atac administrativă, respectiv nu a fost înscrisă în anexa nr. 2 la Legea nr. 226/2006, un salariat al acestei unităţi nu are deschisă o acţiune în justiţie pentru a obţine beneficiul ce putea fi acordat în procedura administrativă prin emiterea avizului pentru acel loc de muncă sau înscrierea unităţii cu locul de muncă respectiv în anexa legii. 31. Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat apel reclamantul, susţinând, în esenţă, că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 31 alin. (1) şi ale art. 39 alin. (1) din Legea 307/2006, H.G. nr. 1.025/2003 şi art. 2 alin. (2) din Ordinul ministrului de interne nr. 283/2002. 32. În motivarea căii de atac a arătat că tribunalul a făcut greşita aplicare a legii, întrucât nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 39 alin. (1) din Legea nr. 307/2006, şi că din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii cu cele ale art. 1 lit. b) din H.G. nr. 1.294/2001 rezultă că nu este necesară parcurgerea etapelor de încadrare în condiţii speciale de muncă. În opinia sa, prevederile art. 17 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 1.025/2003 fac dovada că locurile de muncă ale pompierilor militari sunt încadrate în condiţii speciale de muncă. 33. Intimata nu a depus întâmpinare la apel. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii 34. Asupra admisibilităţii sesizării, instanţa de trimitere a arătat că, potrivit jurisprudenţei completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, condiţiile de admisibilitate ce trebuie îndeplinite în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile sunt următoarele: a) existenţa unei cauze în curs de judecată, în ultimă instanţă; b) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; c) chestiunea de drept să aibă caracter de noutate şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare; d) ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată. 35. Instanţa de sesizare a apreciat că primele două condiţii sunt îndeplinite, întrucât cauza se află pe rolul Curţii de Apel Bacău, competentă să judece cauza în ultimă instanţă, conform art. 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 62/2011). 36. S-a apreciat că este îndeplinită şi condiţia noutăţii, deoarece completului de judecată al instanţei de trimitere i-a fost repartizată spre soluţionare pentru prima oară o cauză în care s-a invocat această chestiune de drept. În plus, instanţa supremă nu a fost învestită cu un recurs în interesul legii şi nici cu o sesizare prealabilă cu privire la această chestiune de drept. 37. A mai reţinut că şi ultima condiţie de admisibilitate este îndeplinită având în vedere că de lămurirea acestei chestiuni depinde soluţionarea pe fond a cauzei. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 38. Apelantul a depus un punct de vedere asupra chestiunii de drept. 39. În opinia sa, sesizarea este inadmisibilă, deoarece nu există neclarităţi în privinţa aplicării textelor de lege invocate în cauza dedusă judecăţii. 40. Cu privire la fondul sesizării, acesta a apreciat că prin abrogarea Ordonanţei Guvernului nr. 60/1997 privind apărarea împotriva incendiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 212/1997, cu modificările şi completările ulterioare (O.G. nr. 60/1997), nu mai este necesară parcurgerea vreunei proceduri prealabile în sensul Hotărârii Guvernului nr. 261/2001 privind criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, cu modificările şi completările ulterioare (H.G. nr. 261/2001), şi H.G. nr. 1.025/2003. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 41. Opinia completului de judecată al instanţei de trimitere este în sensul că pompierii voluntari nu sunt de plano încadraţi în condiţii speciale de muncă. 42. Astfel, a apreciat că este necesară parcurgerea procedurii prevăzute de H.G. nr. 1.025/2003, instanţa de judecată neputând adăuga la lege, respectiv să constate încadrarea pompierilor voluntari în condiţiile prevăzute expres de lege pentru pompierii profesionişti. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie 43. Curţile de Apel Alba Iulia, Braşov, Bucureşti, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Târgu Mureş şi Timişoara au comunicat că nu au identificat practică judiciară relevantă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. 44. Curţile de apel Bacău, Cluj, Constanţa, Craiova şi Suceava au comunicat că au identificat practică judiciară relevantă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. 45. Curţile de apel Bacău, Braşov, Bucureşti şi Cluj au comunicat punctele de vedere ale judecătorilor cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. 46. Din răspunsurile primite au rezultat două opinii. 47. Astfel, într-o primă opinie, s-a apreciat că art. 39 alin. (1) din Legea nr. 307/2006 trebuie interpretat în sensul că încadrarea personalului angajat al serviciilor de urgenţă voluntare în condiţii de muncă speciale se face în conformitate cu procedura prevăzută de H.G. nr. 1.025/2003 (Curtea de Apel Braşov - Secţia civilă, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Ialomiţa - în opinie majoritară, Tribunalul Ilfov, Curtea de Apel Cluj - Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale şi Tribunalul Cluj). 48. Într-o a doua opinie s-a apreciat că art. 39 alin. (1) din Legea nr. 307/2006 trebuie interpretat în sensul că încadrarea personalului angajat al serviciilor de urgenţă voluntare în condiţii de muncă speciale se face prin aplicarea H.G. nr. 1.294/2001 şi a Ordinului ministrului de interne nr. 283/2002 (Tribunalul Neamţ - Secţia I civilă şi de contencios administrativ). 49. În sensul primei opinii au fost identificate următoarele hotărâri judecătoreşti definitive: - Decizia civilă nr. 274/A/2018 din 13 martie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 1.856/84/2017, prin care Curtea de Apel Cluj - Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale a reţinut că activitatea prestată de reclamant nu poate fi încadrată în condiţii speciale în temeiul anexei nr. 2 la H.G. nr. 1.294/2001, întrucât această anexă se referă la „Locurile de muncă şi activităţile cu condiţii deosebite, speciale şi alte condiţii, specifice pentru cadrele militare din Ministerul de Interne“, extinderea aplicării acestui act normativ la alte activităţi echivalând cu o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti şi o încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat; – Decizia civilă nr. 234/CM din 12 septembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 613/118/2017, prin care Curtea de Apel Constanţa - Secţia I civilă a reţinut că nu poate fi extinsă sfera reglementărilor speciale aplicabile militarilor din serviciile de urgenţă profesioniste la alte categorii de activităţii şi persoane, astfel încât activitatea reclamanţilor desfăşurată în cadrul unui aeroport nu poate fi încadrată în condiţii speciale de muncă, nici direct şi nici prin asimilare; – Decizia nr. 2.654/2019 din 8 octombrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 469/101/2019, prin care Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă a apreciat că activitatea reclamantului nu poate fi supusă decât prevederilor Legii nr. 19/2001, Legii nr. 226/2006 şi Legii nr. 263/2010, care impun obligativitatea stabilirii prin lege a locului de muncă şi a activităţii, cu aplicarea metodologiei cuprinse în H.G. nr. 1.025/2003; – Decizia civilă nr. 1.245/A/2019 din 10 octombrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 205/117/2019, prin care Curtea de Apel Cluj - Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale a reţinut că reclamanţii sunt angajaţi în cadrul serviciului voluntar pentru situaţii de urgenţă, având statutul de personal civil, motiv pentru care încadrarea în locuri de muncă în condiţii speciale se realizează potrivit normelor generale reprezentate de H.G. nr. 261/2001, H.G. nr. 246/2007, H.G. nr. 1.173/2004 şi H.G. nr. 1.014/2015, fiind aplicabile succesiv dispoziţiile Legii nr. 226/2006 şi, începând cu 1 ianuarie 2011, cele ale Legii nr. 263/2010; – Decizia civilă nr. 229/2020 din 22 iunie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 1.173/103/2019, prin care Curtea de Apel Bacău - Secţia I civilă a reţinut că, în contextul în care reclamantul nu este cadru militar, acestuia nu i se aplică H.G. nr. 1.294/2001, ci H.G. nr. 1.025/2003; – Decizia civilă nr. 366/2020 din 16 septembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 1.172/103/2019, prin care Curtea de Apel Bacău - Secţia I civilă a apreciat că din conţinutul actului normativ pe care se întemeiază acţiunea, respectiv art. II pct. 2 din anexa nr. 2 la H.G. nr. 1.294/2001, rezultă că acest act normativ se aplică numai personalului serviciilor de urgenţă profesioniste, nu şi personalului serviciilor de urgenţă voluntare. 50. În sensul celei de-a doua opinii au fost identificate următoarele hotărâri judecătoreşti definitive: - Decizia nr. 376 din 11 mai 2017, pronunţată în Dosarul nr. 1.030/40/2015, prin care Curtea de Apel Suceava - Secţia I civilă a constatat că activităţile pe care le desfăşoară personalul serviciilor voluntare de urgenţă coincid cu cele din H.G. nr. 1.294/2001, fiind prevăzute ca locuri de muncă în condiţii speciale pentru personalul serviciilor de urgenţă profesioniste; – Decizia nr. 768 din 27 septembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 3.996/40/2017, prin care Curtea de Apel Suceava - Secţia I civilă a apreciat că, deşi H.G. nr. 1.294/2001 vizează condiţiile de muncă pentru cadrele militare în activitate, acest act normativ se aplică şi reclamantului, în calitate de angajat al serviciului voluntar pentru situaţii de urgenţă, întrucât aceasta a fost opţiunea legiuitorului, astfel cum rezultă din conţinutul art. 39 alin. (1) din Legea nr. 307/2006; – Sentinţa civilă nr. 654 din 24 septembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 1.108/40/2019 (definitivă prin neapelare), prin care Tribunalul Botoşani - Secţia I civilă a reţinut că reclamantul are dreptul la încadrarea în condiţii speciale de muncă conform H.G. nr. 1.294/2001 şi Ordinului ministrului de interne nr. 283/2002 pentru activitatea desfăşurată în calitate de referent al serviciului voluntar pentru situaţii de urgenţă; – Sentinţa civilă nr. 636 din 22 septembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 296/40/2020 (definitivă prin neapelare), prin care Tribunalul Botoşani - Secţia I civilă a apreciat că reclamantul are dreptul la încadrarea în condiţii speciale de muncă conform H.G. nr. 1.294/2001 şi Ordinului ministrului de interne nr. 283/2002 pentru activitatea desfăşurată în calitate de şef al serviciului voluntar pentru situaţii de urgenţă; – Decizia nr. 801 din 26 noiembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 2.241/40/2019, prin care Curtea de Apel Suceava - Secţia I civilă a reţinut că, deşi reclamantul nu este cadru militar activ pentru a beneficia de aplicarea directă a H.G. nr. 1.294/2001, acesta beneficiază de drepturile reglementate de actul normativ respectiv, în temeiul art. 39 alin. (1) din Legea nr. 307/2006. 51. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în chestiunea de drept care formează obiectul prezentei sesizări. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 52. Prin Decizia nr. 806 din 6 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 14 martie 2019, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată şi a constatat că dispoziţiile art. 20 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, ale art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. (2) alin. (2) din Legea nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiţii speciale şi ale art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, în interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 12 din 23 mai 2016, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate; a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2-6, art. 9, art. 13 şi art. 16 din H.G. nr. 1.025/2003. În paragrafele 27 şi 28 din decizia anterior evocată, instanţa de contencios constituţional a reţinut următoarele: „(...) legiuitorul nu a avut în vedere acordarea competenţei de a evalua îndeplinirea condiţiilor speciale ale unor locuri de muncă instanţelor de judecată, ci unor autorităţi administrative, specializate. Numai în mod excepţional, atunci când din motive obiective dovedirea perioadelor de activitate desfăşurate în condiţii speciale nu era posibilă, ca urmare a distrugerii arhivelor, instanţele de judecată, potrivit art. 11 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, aveau posibilitatea de a se pronunţa cu privire la reconstituirea perioadei lucrate în condiţii speciale. Faptul că dispoziţiile de lege criticate nu au reglementat competenţa instanţelor de judecată de a încadra unele locuri de muncă în condiţii speciale, ci au stabilit că «Metodologia şi criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiţii speciale se vor stabili prin hotărâre a Guvernului, pe baza propunerii comune a Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale şi a Ministerului Sănătăţii şi Familiei, în urma consultării CNPAS» [art. 20 alin. (3) din Legea nr. 19/2000], iar această procedură s-a realizat prin intermediul autorităţilor administrative mai sus arătate, nu poate avea, per se, semnificaţia încălcării dreptului de acces la justiţie, de vreme ce legiuitorul este liber să stabilească modalitatea cea mai adecvată în care evaluarea acestor condiţii corespunde obiectivelor avute în vedere şi organele cele mai competente să realizeze această evaluare.“ 53. Prin Decizia nr. 91 din 25 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 476 din 4 iunie 2020, Curtea Constituţională a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 37^1 din Ordonanţa Guvernului nr. 60/1997 privind apărarea împotriva incendiilor, ale Legii nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiţii speciale şi ale art. 38 din Legea nr. 307/2006 privind apărarea împotriva incendiilor. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 54. Prin Decizia nr. 12 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 904 din 10 noiembrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, a stabilit că: "I. În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, art. 29 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la art. 2 alin. (2), art. 3, 4, 11, 12, 15, 16 şi 18 din Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 privind criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv art. 1-4, art. 7-9, art. 13 alin. (4) şi art. 13^1 din Hotărârea Guvernului nr. 246/2007 privind metodologia de reînnoire a avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, cu modificările şi completările ulterioare, nu este deschisă calea unei acţiuni în constatare de drept comun a condiţiilor deosebite de muncă în care angajaţii şi-au desfăşurat activitatea după data de 1 aprilie 2001 şi nici a acţiunii în obligare a angajatorilor la încadrarea locurilor de muncă în aceste condiţii, atunci când aceştia din urmă nu au obţinut sau, după caz, nu au reînnoit avizele pentru încadrarea locurilor de muncă în aceste condiţii.II. În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiţii speciale, raportate la prevederile art. 2-6, art. 9, 13 şi 16 din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003 privind metodologia şi criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiţii speciale, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a prevederilor art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, în ceea ce priveşte condiţiile speciale, acest tip de acţiuni nu sunt deschise, atunci când nu sunt întrunite condiţiile cumulative privind înscrierea activităţii şi a unităţii angajatoare în anexele nr. 1 şi 2 la Legea nr. 226/2006 şi, respectiv, în anexele nr. 2 şi 3 la Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare." 55. Prin Decizia nr. 14 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 878 din 2 noiembrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizările formulate de Curtea de Apel Constanţa - Secţia I civilă privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, a stabilit că: "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Hotărârii Guvernului nr. 1.284/2011 privind stabilirea procedurii de reevaluare a locurilor de muncă în condiţii speciale prevăzute la art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările ulterioare, instanţa de judecată de drept comun nu poate proceda ea însăşi la analizarea condiţiilor de muncă ale reclamanţilor şi, dacă este cazul, la încadrarea locurilor de muncă ale acestora în condiţii speciale, în situaţia în care angajatorul pârât nu a urmat procedura de reevaluare a locurilor de muncă în condiţii speciale prevăzută de art. 4-7 din Hotărârea Guvernului nr. 1.284/2011, cu modificările ulterioare, nu există un aviz al Comisiei pentru reevaluarea locurilor de muncă în condiţii speciale şi unitatea nu este nominalizată în anexa nr. 3 la Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare." X. Raportul asupra chestiunii de drept 56. Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 57. Examinând admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.“ 58. Din cuprinsul prevederilor legale enunţate anterior se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite cumulativ, şi anume: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; b) cauza care face obiectul judecăţii să se afle pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al unei curţi de apel sau al unui tribunal; c) instanţele mai sus menţionate să judece cauza în ultimă instanţă; d) să existe o chestiune de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei respective; e) chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate, iar aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii sau al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 59. În doctrină, condiţiile de admisibilitate a sesizării au fost identificate după cum urmează: existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; problema de drept să fie reală, să suscite interpretări diferite sau contradictorii ale unui text de lege, respectiv să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât instanţa de sesizare să considere că, pentru a înlătura orice incertitudine referitoare la securitatea raportului juridic dedus judecăţii, este necesară declanşarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă prin pronunţarea unei hotărâri prealabile; chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. 60. În ceea ce priveşte condiţia de admisibilitate care impune ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată se reţine că art. 519 din Codul de procedură civilă nu defineşte noţiunea de „chestiune de drept“. 61. În încercarea de a clarifica conţinutul acestei noţiuni, în doctrină s-a arătat că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară. Prin urmare, sintagma „problemă de drept“ trebuie raportată la prevederile cuprinse în art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă“. 62. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare. 63. În acelaşi timp, chestiunea de drept trebuie să fie reală, iar nu aparentă, să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte, ori incidenţa şi, deci, aplicarea unor principii generale ale dreptului, al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile. Chestiunea de drept trebuie să fie aptă să suscite interpretări diferite care, fie ele doar prefigurate sau deja afirmate pe plan doctrinar, trebuie arătate în sesizare. 64. Pe de altă parte, cum de chestiunea de drept respectivă depinde soluţionarea pe fond a cauzei, înseamnă că ea trebuie să fie una importantă şi să se regăsească în soluţia ce va fi cuprinsă în dispozitivul hotărârii ce urmează să fie dată, indiferent după cum cererea este admisă sau respinsă. În acest sens, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat deja că admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile este condiţionată de împrejurarea ca interpretarea pe care o va da instanţa supremă să producă consecinţe juridice de natură să determine soluţionarea pe fond a cauzei, iar dezlegarea chestiunii de drept să conducă la rezolvarea pe fond a cauzei, sub aspectul statuării în privinţa raportului juridic dedus judecăţii. 65. Noutatea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării reprezintă o condiţie distinctă de cea a lipsei statuării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, iar în lipsa unei definiţii a „noutăţii“ chestiunii de drept şi a unor criterii de determinare a acesteia în conţinutul art. 519 din Codul de procedură civilă, evaluarea condiţiei noutăţii revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel cum s-a reţinut constant în jurisprudenţa acesteia (Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014). 66. În acest sens s-a apreciat că cerinţa noutăţii este îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate. În egală măsură, însă, noutatea chestiunii de drept, în sensul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, poate constitui şi atributul unei reglementări mai vechi, dar asupra căreia instanţa de judecată este chemată să se pronunţe în prezent, atunci când aplicarea frecventă a normei juridice a devenit actuală ulterior. 67. Verificând întrunirea acestor condiţii, se constată că litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, cauza care face obiectul judecăţii se află în competenţa legală a Curţii de Apel Bacău - Secţia I civilă, învestită în ultimă instanţă cu judecata apelului, conform art. 208 şi art. 214 din Legea nr. 62/2011, iar chestiunea de drept nu face obiectul unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau al unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. 68. Din perspectiva legăturii cu cauza a chestiunii de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat să se constate că reclamantul, în calitate de şef serviciu al unui serviciu voluntar pentru situaţii de urgenţă, are dreptul la încadrarea în condiţii speciale de muncă începând cu data de 4 decembrie 2006, precum şi să fie obligată pârâta să emită dispoziţia/decizia privind încadrarea în condiţii speciale de muncă. 69. Prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă, reţinând, în esenţă, că problema de drept dedusă judecăţii intră sub incidenţa dezlegării cu caracter obligatoriu date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 12 din 23 mai 2016, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că în materia acordării condiţiilor speciale sau deosebite de muncă nu este deschisă calea unei acţiuni în constatare de drept comun a condiţiilor deosebite de muncă în care angajaţii şi-au desfăşurat activitatea după data de 1 aprilie 2001 şi nici a acţiunii în obligare a angajatorilor la încadrarea locurilor de muncă în aceste condiţii, atunci când aceştia din urmă nu au obţinut sau, după caz, nu au reînnoit avizele pentru încadrarea locurilor de muncă în aceste condiţii. 70. Prin apelul declarat, reclamantul a susţinut că tribunalul a făcut greşita aplicare a legii, întrucât nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 39 alin. (1) din Legea nr. 307/2006 şi că din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii cu cele ale art. 1 lit. b) din H.G. nr. 1.294/2001 privind stabilirea locurilor de muncă şi activităţilor cu condiţii deosebite, condiţii speciale şi alte condiţii, specifice pentru cadrele militare în activitate, nu este necesară parcurgerea etapelor de încadrare în condiţii speciale de muncă; în opinia acestuia, prevederile art. 17 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 1.025/2003 fac dovada că locurile de muncă ale pompierilor militari sunt încadrate în condiţii speciale de muncă. 71. În expunerea punctului de vedere asupra admisibilităţii sesizării, instanţa de trimitere a afirmat că de lămurirea chestiunii de drept depinde soluţionarea pe fond a cauzei, fără a expune vreun considerent în argumentarea caracterului determinant al problemei de drept care face obiectul cererii de pronunţare a unei hotărâri prealabile ori a dificultăţii acesteia. 72. Această deficienţă a actului de sesizare, ce nu poate fi complinită din oficiu în cadrul procesual de faţă, este cu atât mai evidentă cu cât sentinţa primei instanţe a fost motivată exclusiv prin prisma efectelor Deciziei nr. 12 din 23 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, iar instanţa de sesizare nu oferă niciun argument referitor la posibilitatea înlăturării acestora şi aplicării altor norme, respectiv a celor invocate de reclamant pe calea acţiunii iniţiale şi în cuprinsul motivelor de apel, şi nicio analiză privind raportul dintre cele două categorii de norme. 73. Din modalitatea de formulare a întrebării de către instanţa de sesizare rezultă că aceasta nu a realizat o veritabilă analiză a normelor de drept incidente în cauză, solicitând o soluţie în acest sens din partea completului special constituit în vederea dezlegării unor chestiuni de drept. Acest scop nu corespunde rolului mecanismului de unificare, prin intermediul căruia completul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este ţinut să pronunţe o hotărâre prin care să dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizat. Or, aceasta presupune drept premise identificarea normelor de drept aplicabile de către instanţele de sesizare şi desprinderea din acestea a unor chestiuni de drept de principiu, susceptibile de a genera practică neunitară, prin modalitatea posibil duală de interpretare. Doar asemenea chestiuni de drept, cu un anume grad de abstractizare şi generalizare, ar urma să fie soluţionate pe cale incidentală de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, identificarea normei şi aplicarea în concret la o cauză pendinte rămânând atributul exclusiv al instanţelor de drept comun. 74. În aceste condiţii, constatând că actul de sesizare nu cuprinde referiri nici cu privire la gradul ridicat de dificultate al problemei de drept avansate, necesar pentru a justifica intervenţia mecanismului de unificare, acest aspect va fi corelat cu neîndeplinirea în concret a cerinţei noutăţii. Instanţa de sesizare ar fi fost singura în măsură să justifice acest aspect de o manieră care să facă util un răspuns din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cauza pendinte şi în alte posibile litigii ce s-ar fi putut înregistra pe rolul instanţelor prin identificarea normei aplicabile şi a unor chestiuni de drept cu un anume grad de abstractizare, susceptibile de a primi soluţionări diferite în jurisprudenţă, în absenţa acestui mecanism de unificare. 75. Astfel, deşi soluţia primei instanţe a fost fundamentată pe efectele Deciziei nr. 12 din 23 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, în cuprinsul prezentei sesizări, cu prilejul analizării condiţiilor de admisibilitate, instanţa de apel nu oferă nicio argumentare referitoare la subzistenţa noutăţii şi a dificultăţii chestiunii de drept în raport cu efectele obligatorii ale acestei decizii. 76. Pe de altă parte, de principiu, cerinţa noutăţii nu se analizează din perspectiva jurisprudenţei proprii a completului de sesizare, ci implică o serie de demersuri prealabile de verificare a jurisprudenţei la nivel naţional, mai ales a celei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul mecanismelor de unificare, ce ar putea oferi soluţii relevante şi în cauza pendinte, diminuând gradul de noutate al chestiunii de drept identificate. Cât timp această cerinţă de admisibilitate nu poate fi analizată prin raportare la conţinutul actului de sesizare, demersul instanţei de trimitere nu poate fi suplinit ulterior prin verificările realizate în cadrul procedurii de soluţionare a unei asemenea sesizări. 77. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău - Secţia I civilă, în Dosarul nr. 1.174/103/2019, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Articolul 39 alin. (1) din Legea nr. 307/2006 privind apărarea împotriva incendiilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie interpretat în sensul că încadrarea în concret a personalului angajat al serviciilor de urgenţă voluntare în condiţii de muncă speciale se face în conformitate cu procedura prevăzută de Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003 privind metodologia şi criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiţii speciale, cu modificările şi completările ulterioare, sau prin aplicarea Hotărârii Guvernului nr. 1.294/2001 privind stabilirea locurilor de muncă şi activităţilor cu condiţii deosebite, condiţii speciale şi alte condiţii, specifice pentru cadrele militare în activitate, cu modificările ulterioare, şi a Ordinului ministrului de interne nr. 283/2002 privind încadrarea personalului Ministerului de Interne în condiţii de muncă deosebite, speciale şi alte condiţii? Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 aprilie 2021. VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE GABRIELA ELENA BOGASIU Magistrat-asistent, Cristian Balacciu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
