Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel-Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Atilla │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simina │- │
│Popescu-Marin │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a prevederilor Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 39/2017 privind acţiunile în despăgubire în cazurile de încălcare a dispoziţiilor legislaţiei în materie de concurenţă, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996, obiecţie formulată de Guvern, în temeiul prevederilor art. 146 lit. a) şi ale art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată. 2. Cu Adresa nr. 5/1.979 din 16 aprilie 2020, prim-ministrul României a trimis Curţii Constituţionale obiecţia de neconstituţionalitate, care a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 2.084 din 21 aprilie 2020 şi constituie obiectul Dosarului nr. 524A/2020. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia formulează critici extrinseci şi intrinseci de neconstituţionalitate. 4. Astfel, sub aspect extrinsec, Guvernul prezintă derularea procedurii legislative pentru adoptarea Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 39/2017 şi consideră că legea criticată contravine art. 61 alin. (2) şi art. 75 din Constituţie, fiind adoptată cu încălcarea principiului bicameralismului. Susţine că, în cadrul dezbaterii asupra punctelor 6-11 ale articolului unic din textul adoptat de Camera Deputaţilor, aflate în competenţa decizională a primei camere sesizate (Senatul), au fost introduse în corpul legii mai multe amendamente care modifică, în mod esenţial, forma avută în vedere de Camera Deputaţilor. Astfel, articolul unic a devenit art. I al legii şi a dobândit un nou cuprins prin raportare la modificările aduse art. 21 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 39/2017. În acelaşi timp, au fost introduse două noi articole, art. II şi art. III, care nu au fost dezbătute şi supuse votului în Camera Deputaţilor. În acest sens, este redat un tabel care cuprinde deosebirile majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Din analiza comparativă a formelor legii, astfel cum au fost adoptate de fiecare Cameră a Parlamentului, rezultă că Senatul a adoptat legea cu amendamente suplimentare faţă de cele dezbătute şi aprobate de Camera Deputaţilor, care sunt de natură să genereze deosebiri majore de conţinut între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului, contrar principiului constituţional al bicameralismului. 5. În plus, Guvernul precizează că Senatul a intervenit asupra unor texte legale ce nu se aflau în vigoare la momentul la care Camera Deputaţilor a adoptat proiectul de lege (indică în acest sens modificările şi completările aduse art. 15 din Legea nr. 21/1996 prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2020 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2014 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996 şi pentru modificarea şi completarea art. 15 din Legea concurenţei nr. 21/1996), fiind evidentă încălcarea principiului bicameralismului. Arată că, în prezent, prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 6/2020 se află în procedura de aprobare prin lege, proiectul fiind înregistrat spre dezbatere la Camera Deputaţilor cu nr. PLx 104/2020, după ce acesta a fost adoptat, fără amendamente, de Senat, unde a fost înregistrat cu nr. L16/2020. Astfel, cele două noi texte de la art. I pct. 6 referitor la pct. 2^6 şi 2^7 care modifică art. 15 alin. (6^1) şi alin. (9) lit. a) din Legea nr. 21/1996 sunt amendamentele care modifică prevederi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 6/2020, după ce aceasta a fost aprobată în data de 3 martie 2020, fără amendamente, şi a fost transmisă spre dezbatere şi aprobare la Camera Deputaţilor. În susţinerea criticilor privind încălcarea principiului bicameralismului este invocată jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, spre exemplu: Decizia nr. 56 din 5 februarie 2020, Decizia nr. 404 din 6 iunie 2019, Decizia nr. 393 din 5 iunie 2019, Decizia nr. 76 din 30 ianuarie 2019 sau Decizia nr. 681 din 6 noiembrie 2018. 6. Sub aspect intrinsec, Guvernul consideră că art. II şi art. III din legea criticată încalcă dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie privind principiul neretroactivităţii legii civile. Arată că neretroactivitatea reprezintă un factor de ordine şi securitate juridică, protejând drepturile subiective împotriva intervenţiei legiuitorului şi împiedicând repunerea în discuţie a drepturilor dobândite şi a actelor încheiate sub imperiul legii vechi. Invocă în acest sens aspecte din literatura de specialitate. (Eliescu M., Aplicarea legii civile în timp şi spaţiu, Conflictele de legi, Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Traian Ionaşcu, Bucureşti, Editura Academiei, 1967) Astfel, potrivit prevederilor art. II şi art. III din legea criticată, se procedează la o demitere în bloc a membrilor actuali ai Consiliului Concurenţei ca urmare a depunerii jurământului de către membrii Consiliului Concurenţei ce vor fi numiţi prin hotărâre a Camerei Deputaţilor şi Senatului, în procedura ce va fi demarată în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a legii. Consecinţa acestor prevederi este încetarea de drept a mandatelor membrilor Consiliului Concurenţei aflaţi în exercitarea funcţiei, cu nerespectarea duratei de 5 ani, prevăzută de art. 15 din Legea nr. 21/1996. Se introduce astfel, în mod artificial, o cauză de încetare a mandatelor în curs, printr-o normă inexistentă la data numirii în funcţie. În acest sens, se invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 61 din 18 ianuarie 2007 şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 375 din 6 iulie 2005, ale căror considerente sunt aplicabile mutatis mutandis în cauza de faţă. 7. Guvernul mai consideră că legea criticată încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, referitoare la principiul legalităţii şi al securităţii juridice, inclusiv din perspectiva încălcării normelor de tehnică legislativă. Invocând aspecte din jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului privind exigenţele de calitate a legii, Guvernul susţine că eliminarea sintagmei „fără reînnoirea mandatului“ şi precizarea din art. I pct. 6 din legea criticată, referitoare la art. 15 alin. (9) lit. a) şi f) din Legea nr. 21/1996, în sensul că revocarea intervine „în cazul în care candidatul nu îndeplineşte condiţiile necesare cerute de lege pentru numirea în funcţie“, generează lipsă de claritate şi precizie, deoarece nu se mai realizează corelarea cu textul art. 15 alin. (2) din Legea nr. 21/1996, în conformitate cu care mandatul poate fi reînnoit, şi nici cu esenţa revocării, care este o sancţiune administrativă. În speţă, condiţiile cerute de lege pentru numirea în funcţie se verifică înainte sau cel mai târziu la numirea în funcţie, astfel încât numirea nu are loc dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru realizarea numirii, ceea ce constituie o problemă de validitate a numirii, şi nu una de revocare a unei numiri eventual ilegal făcute. 8. De asemenea, Guvernul susţine că dispoziţiile din cuprinsul legii criticate referitoare la art. 15 alin. (10) din Legea nr. 21/1996 se remarcă prin neclaritate, deoarece se referă la revocarea de drept pentru cazul prevăzut la alin. (9) lit. f), deşi în acest text de lege sunt prevăzute trei cazuri de revocare: „cazul în care candidatul nu îndeplineşte condiţiile necesare cerute de lege pentru numirea în funcţie, pentru încălcarea gravă a prezentei legi sau pentru condamnare, prin hotărâre judecătorească definitivă pentru săvârşirea unei infracţiuni“. Astfel, cazul în care candidatul nu îndeplineşte condiţiile necesare cerute de lege pentru numirea în funcţie nu constituie din punct de vedere juridic un caz de revocare, ci un motiv de refuzare a numirii, iar pentru situaţia încălcării grave a prezentei legi sau pentru condamnare, prin hotărâre judecătorească definitivă pentru săvârşirea unei infracţiuni, nu are cum să intervină aşa-numita „revocare de drept“. Revocarea de drept este un nonsens juridic, deoarece, prin esenţa ei, revocarea presupune o manifestare de voinţă expresă a autorităţii emitente a unui act administrativ. 9. Totodată, Guvernul arată că art. I pct. 7 referitor la pct. 3^3, care introduce art. 21^1 alin. (12), din cuprinsul legii criticate, stabileşte posibilitatea funcţionarilor publici de specialitate ai Consiliului Concurenţei de a fi membri ai societăţilor ştiinţifice sau academice şi ai oricăror persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial, iar teza finală precizează că „în celelalte cazuri“ aceştia pot fi „membri inactivi“. Modalitatea de formulare a acestei ultime teze este neclară şi lipsită total de predictibilitate, fiind dificil de dedus la ce alte „cazuri“ se referă şi ce ar presupune inactivitatea unui membru. Apar astfel posibilităţi de interpretare şi aplicare diferite, de natură să încalce art. 1 alin. (5) din Constituţie. 10. În opinia Guvernului, neclaritatea caracterizează legea criticată, aspect care reiese şi din art. I pct. 7 referitor la pct. 3^4, care modifică art. 23 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, dat fiind că din prima parte a textului legal se deduce existenţa, ope legis, în statul de personal al Consiliului Concurenţei a unui secretar general şi a doi secretari generali adjuncţi, în timp ce partea finală condiţionează acest aspect de „încadrarea fondurilor bugetare alocate cheltuielilor de personal“. De asemenea este confuză prevederea legală cuprinsă în art. I pct. 7 referitor la pct. 3^4, care modifică art. 23 alin. (2) din Legea nr. 21/1996, prin reglementarea existenţei în cadrul Consiliului Concurenţei a unui director general, funcţie publică de conducere, în contextul în care art. 21^1 alin. (2) din acelaşi act normativ stabileşte aceeaşi funcţie ca fiind una publică de specialitate. 11. În considerarea argumentelor expuse, Guvernul solicită admiterea sesizării de neconstituţionalitate şi constatarea neconstituţionalităţii legii în ansamblul său. 12. În continuare, Curtea reţine că, prin Adresa nr. 1.815 din 21 aprilie 2020, secretarul general al Senatului a trimis Curţii Constituţionale obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 39/2017. Sesizarea a fost formulată de 26 de senatori membri ai Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal, 13 senatori membri ai Grupului parlamentar al Uniunii Salvaţi România şi de 8 senatori membri ai Grupului Parlamentar al Uniunii Democrate a Maghiarilor din România, în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie, al art. 11 alin. (1) lit. A.a) şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 2.105 din 21 aprilie 2020 şi constituie obiectul Dosarului nr. 527A/2020. 13. În motivarea sesizării de neconstituţionalitate, sub aspect extrinsec, autorii sesizării susţin încălcarea principiului bicameralismului, sens în care fac referire la situaţia de fapt şi derularea procedurii legislative în cazul legii criticate. Arată că legea care face obiectul sesizării a fost iniţiată de Guvernul României în anul 2017 şi că, potrivit expunerii de motive ataşate proiectului de lege, scopul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 39/2017 este „transpunerea în legislaţia naţională a Directivei 2014/104/UE privind anumite norme care guvernează acţiunile în despăgubire în temeiul dreptului intern în cazul încălcărilor dispoziţiilor legislaţiei în materie de concurenţă a statelor membre şi a Uniunii Europene, precum şi modificarea Legii concurenţei nr. 21/1996“. Proiectul de lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 39/2017 a fost adoptat de Senat, în calitate de cameră de reflecţie, în data de 3 octombrie 2017, iar de către Camera Deputaţilor, în calitate de cameră decizională, în şedinţa din data de 7 noiembrie 2018. Ca urmare a modificărilor care vizează statutul Consiliului Concurenţei, aduse proiectului de lege de către Camera Deputaţilor, au devenit incidente dispoziţiile art. 75 alin. (1) şi ale art. 117 alin. (3) din Constituţie, iar proiectul de lege a fost transmis Senatului, în temeiul art. 75 alin. (4) din Constituţie, pentru a se pronunţa asupra prevederilor legale aflate în competenţa sa decizională, iar Senatul a adoptat legea, cu amendamente, în şedinţa din data de 8 aprilie 2020. 14. Autorii susţin că, raportat la cauza de faţă, fără a nega dreptul Camerei decizionale de a adopta proiecte de lege în forme uşor diferite de cele adoptate sau respinse în Camera de reflecţie, compararea celor două versiuni ale legii relevă faptul că Senatul, în calitate de Cameră decizională pentru dispoziţiile legale care se circumscriu art. 117 alin. (3) din Constituţie, referitor la înfiinţarea autorităţilor administrative autonome, a adoptat o serie de amendamente, care nu au fost puse şi în discuţia Camerei Deputaţilor. Cele mai relevante modificări aduse de Senat vizează: suplimentarea numărul de membri ai Plenului Consiliului Concurenţei de la 9 la 11, prin înfiinţarea a două noi funcţii de consilier de concurenţă, numirea acestora urmând a se face prin hotărâre a Plenului comun al Camerelor Parlamentului, la propunerea grupurilor parlamentare, şi nu cum se prevedea în forma adoptată de Camera Deputaţilor, prin decret al Preşedintelui, pe baza votului Parlamentului, exercitat la propunerea comisiilor juridice ale celor două Camere; limitarea posibilităţii reînnoirii mandatelor membrilor Plenului la o singură dată; stabilirea prin dispoziţia referitoare la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 21/1996 că „Preşedintele trebuie să fi îndeplinit cel puţin o funcţie de conducere cu largi responsabilităţi (...)“; introducerea unei dispoziţii care consacră posibilitatea membrilor Consiliului Concurenţei de a desfăşura activităţi neremunerate în cadrul unor organisme sau instituţii publice ale Uniunii Europene sau internaţionale; instituirea unui caz de revocare de drept din funcţia de membru al Plenului Consiliului Concurenţei, respectiv „în cazul în care nu îndeplineşte condiţiile necesare cerute de lege pentru numirea în funcţie, pentru încălcarea gravă a prezentei legi sau pentru condamnare, prin hotărâre judecătorească definitivă, pentru săvârşirea unei infracţiuni“; modificarea regulii cu privire la persoana îndrituită să ocupe ad interim funcţia de preşedinte al Consiliului Concurenţei în cazul ivirii uneia dintre situaţiile prevăzute la art. 15 alin. (9) lit. b)-f) din lege, adică din „acel membru al Plenului, care are cea mai mare vechime în funcţia de vicepreşedinte al Consiliului Concurenţei“, în „unul dintre vicepreşedinţii Consiliului Concurenţei, desemnat prin votul majorităţii membrilor prezenţi“; depunerea jurământului de către membrii Consiliului Concurenţei în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului şi nu în faţa Preşedintelui României; introducerea unui nou caz de invalidare a mandatului de membru al Consiliului Concurenţei, respectiv neprestarea jurământului în termen de 30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României a hotărârii de numire; schimbarea modalităţii de numire şi de eliberare din funcţie a secretarului general şi a celor doi secretari generali adjuncţi; eliminarea dispoziţiei prin care se instituiau pensii de serviciu pentru membrii Plenului Consiliului Concurenţei, înalţii funcţionari publici, inspectorii de concurenţă şi persoanele cu funcţii de conducere; stabilirea, prin art. II şi art. III din lege, că, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a legii, se vor demara procedurile pentru numirea membrilor Consiliului Concurenţei, urmând ca, odată cu depunerea jurământului, mandatele de membru aflate în exerciţiu să înceteze. 15. În raport cu acestea, autorii sesizării arată că Senatul, în calitate de Cameră decizională pentru dispoziţiile care se circumscriu art. 117 alin. (3) din Constituţie, a adoptat numeroase soluţii legislative care nu au făcut obiectul analizei Camerei Deputaţilor şi care au schimbat semnificativ configuraţia legii. În susţinerea acestor critici este invocată Decizia Curţii Constituţionale nr. 62 din 7 februarie 2017. 16. Ca motive de neconstituţionalitate intrinsecă, autorii sesizării susţin că dispoziţia referitoare la art. 15 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, de la art. I pct. 6, coroborată cu art. II şi art. III din lege, încalcă art. 117 alin. (3) şi art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie. Arată că, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare cuprinse în Legea nr. 21/1996, „numirea membrilor Plenului Consiliului Concurenţei se realizează de către Preşedintele României, la propunerea Colegiului Consultativ al Consiliului Concurenţei, cu avizul Guvernului şi după audierea candidaţilor în comisiile de specialitate ale Parlamentului“, iar „respingerea unei nominalizări se poate face doar cu condiţia prezentării motivelor pe care aceasta se bazează“. Legea în vigoare prezintă o serie de garanţii menite să asigure standarde ridicate de competenţă şi independenţă a candidaţilor. Or, prin legea criticată se urmăresc desfiinţarea Colegiului Consultativ şi concentrarea tuturor atribuţiilor legate de numirea în funcţie a membrilor Plenului Consiliului Concurenţei în mâinile Parlamentului. În plus, prin art. II şi art. III din lege referitoare la încetarea de drept a mandatelor aflate în curs de desfăşurare, se renunţă la principiul reînnoirii ciclice a mandatelor. Astfel, se poate ajunge în situaţia ca o majoritate parlamentară de la un moment dat să numească absolut toţi membrii Plenului Consiliului Concurenţei. Or, caracteristica principală a autorităţilor administrative autonome este exercitarea atribuţiilor în condiţii de independenţă, în afara oricăror forme de intervenţii exterioare politice sau de altă natură. În aceste condiţii, autorii sesizării susţin că modificările propuse reprezintă o involuţie semnificativă, creând o veritabilă subordonare ierarhică a Consiliului Concurenţei faţă de Parlament, cu încălcarea caracterului autonom al autorităţii, consacrat la art. 117 alin. (3) din Constituţie. În susţinerea criticilor de neconstituţionalitate sunt invocate prevederile art. 4 alin. (2) lit. a) şi b) şi ale art. 4 alin. (3) din Directiva (UE) 2019/1 a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 decembrie 2018 privind oferirea de mijloace autorităţilor de concurenţă din statele membre astfel încât să fie mai eficace în aplicarea legii şi privind garantarea funcţionării corespunzătoare a pieţei interne. 17. De asemenea, autorii susţin că art. I pct. 6 din lege, dispoziţia referitoare la art. 15 alin. (10) teza I din Legea nr. 21/1996, încalcă exigenţele de calitate a legii, prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituţie şi consacrate prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale, spre exemplu, Decizia nr. 473 din 21 noiembrie 2013. Autorii precizează că utilizarea sintagmei „de drept“ în cuprinsul dispoziţiei legale menţionate este deficitară, având în vedere că sintagma „de drept“ implică producerea de efecte juridice în mod instantaneu, fără a mai fi necesară aprecierea autorităţii competente. Totuşi, în ipoteza încălcării Legii nr. 21/1996 de către membrul Plenului Consiliului Concurenţei, cele două Camere ale Parlamentului ar trebui să evalueze dacă, într-adevăr, a existat o încălcare a legii, precum şi dacă această încălcare este suficient de gravă pentru a justifica revocarea. 18. Autorii mai susţin că art. I pct. 7 din legea criticată, dispoziţia referitoare la art. 23 alin. (1) teza I din Legea nr. 21/1996, privindu-i pe secretarul general şi pe cei doi secretari generali adjuncţi, încalcă principiile securităţii juridice şi egalităţii în faţa legii şi sunt astfel contrare art. 1 alin. (5) şi art. 16 din Constituţie. Astfel, prin legea criticată, legiuitorul a eliminat menţiunile că secretarul general şi secretarii generali adjuncţi sunt numiţi în funcţie „pe baza rezultatelor obţinute la concursul naţional de intrare în categoria înalţilor funcţionari publici“ şi că li se aplică statutul înalţilor funcţionari publici reglementat prin Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, rezumându-se la indicarea că numirea şi eliberarea acestora din funcţie se realizează „în condiţiile legii“. Or, această sintagmă are caracter generic, conferind imprevizibilitate normei juridice, contrar art. 50 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative şi art. 1 alin. (5) din Constituţie. De asemenea se creează premisele ocupării unor posturi de înalt funcţionar public fără concurs şi astfel se încalcă şi art. 16 din Constituţie. Sunt invocate aspecte din jurisprudenţa Curţii Constituţionale privind principiul egalităţii în drepturi, spre exemplu, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, Decizia nr. 117 din 14 martie 2018 şi Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010. 19. Autorii mai arată că prevederile art. II şi art. III din legea criticată încalcă art. 15 alin. (2), art. 16 şi art. 117 alin. (3) din Constituţie privind principiile neretroactivităţii legii şi nediscriminării, precum şi independenţa specifică autorităţilor administrative autonome. Dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. II şi art. III din legea criticată stabilesc că, în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a legii, se vor demara procedurile pentru numirea membrilor Consiliului Concurenţei, urmând ca, la data depunerii jurământului, toate mandatele în curs să înceteze. Astfel se realizează o veritabilă demitere a membrilor Consiliului Concurenţei în funcţie, prin efectul legii. O asemenea soluţie legislativă are un vădit caracter individual, fiind aplicabilă unor subiecte de drept privite ut singuli, ceea ce contravine considerentelor reţinute de Curtea Constituţională în Decizia nr. 600 din 9 noiembrie 2005. Totodată, arată că toate modificările operate prin legea criticată cu privire la mandatele membrilor Plenului Consiliului Concurenţei nu pot avea efecte decât pentru viitor, neputând afecta situaţiile juridice constituite sub imperiul legii vechi, care va continua să le guverneze, astfel încât prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie să nu fie încălcate. De aceea, soluţia normativă care consacră încetarea de drept a mandatelor înainte de termen contravine principiului neretroactivităţii legii, întrucât modifică statutul dobândit în baza legii aflate în vigoare la data începerii mandatului. 20. În considerarea argumentelor expuse, cei 47 de senatori, autori ai sesizării, solicită admiterea sesizării de neconstituţionalitate şi constatarea neconstituţionalităţii legii în ansamblul său. 21. În continuare, Curtea reţine că, prin Adresa nr. CP l/682 din 8 mai 2020, Preşedintele României a sesizat Curtea Constituţională cu privire la neconstituţionalitatea Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 39/2017. Sesizarea a fost formulată în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie, al art. 11 alin. (1) lit. A.a) şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 2.341 din 8 mai 2020 şi constituie obiectul Dosarului nr. 577A/2020. 22. În motivarea sesizării de neconstituţionalitate autorul acesteia formulează atât critici de neconstituţionalitate extrinsecă, cât şi critici de neconstituţionalitate intrinsecă. 23. Ca motive de neconstituţionalitate extrinsecă, Preşedintele României invocă încălcarea dispoziţiilor art. 115 alin. (5) teza a III-a din Constituţie, deoarece Senatul, în calitate de primă Cameră sesizată, a continuat procedura parlamentară după împlinirea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 115 alin. (5) din Constituţie, adoptând cu amendamente Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 39/2017, în şedinţa din data de 3 octombrie 2017. 24. Astfel, Preşedintele României arată că proiectul de lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 39/2017 a fost depus de Guvern, spre dezbatere şi adoptare, la Senat, ca primă Cameră competentă, la data de 8 iunie 2017, fiind înregistrat la Biroul permanent al acestei Camere cu nr. B.251/2017. Acest proiect de lege a fost adoptat de Senat în şedinţa din data de 3 octombrie 2017. În conformitate cu dispoziţiile constituţionale şi regulamentare aplicabile la data dezbaterii proiectului de lege menţionat în Senat, acesta a fost adoptat de către prima Cameră competentă să îl dezbată, cu încălcarea dispoziţiilor art. 115 alin. (5) din Constituţie, prin depăşirea termenului de 30 de zile în care aceasta se putea pronunţa asupra Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 39/2017. În acest sens, invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale privind adoptarea tacită a propunerilor legislative (Decizia nr. 646 din 16 octombrie 2018, paragraful 83) şi susţine că şi în cazul ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului Legea fundamentală instituie - prin art. 115 alin. (5) - o prezumţie absolută, în virtutea căreia proiectul legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă a Guvernului se consideră adoptat de prima Cameră prin simpla trecere a timpului. La împlinirea acestui termen, dreptul şi, totodată, obligaţia primei Camere competente să dezbată această iniţiativă legislativă încetează, legea trebuind să fie considerată adoptată în forma depusă de Guvern. Totodată, ca efect al împlinirii termenului constituţional de 30 de zile, se naşte dreptul celei de-a doua Camere, în calitate de Cameră decizională, de a se pronunţa asupra legii adoptate în condiţiile art. 115 alin. (5) din Constituţie şi de a decide definitiv. Referitor la termenul de 30 de zile, arată că acesta curge de la data depunerii ordonanţei de urgenţă la Camera competentă, şi anume de la data înregistrării acestui proiect de lege la Biroul permanent al Senatului, şi nu de la data prezentării acestuia în Biroul permanent. 25. Coroborând şi interpretând sistematic dispoziţiile din Regulamentul Senatului aplicabile la momentul dezbaterii în Senat a legii criticate şi expunând în detaliu activitatea Senatului în plen şi în comisii în perioada 8 iunie 2017-3 octombrie 2017, conform Deciziei preşedintelui Senatului nr. 14/2017, Hotărârii Biroului permanent nr. 21/2017 privind organizarea activităţii Senatului în perioada 1 iulie-31 august 2017 şi informaţiilor disponibile pe pagina oficială de internet a Senatului, Preşedintele României susţine că, în acord cu regulile generale din dreptul public, ce presupun că la calculul unui termen trebuie să fie inclusă atât ziua în care acesta începe să curgă, cât şi ziua când se împlineşte, termenul de 30 de zile prevăzut de art. 115 alin. (5) din Constituţie s-a împlinit la data de 20 septembrie 2017. Astfel, acest termen a început să curgă la data de 8 iunie 2017, aceasta fiind prima zi a termenului de 30 de zile. La această zi se adaugă celelalte 12 zile în care Senatul a lucrat în plen şi în comisii în sesiunea februarie-iunie 2017. La cele 13 zile se adaugă 5 zile de lucru în comisii din perioada 1 iulie-31 august 2017, în care comisiile permanente au lucrat potrivit Hotărârii Biroului permanent nr. 21/2017. La cele 18 zile rezultate se adaugă ziua de 8 august 2017, în care Senatul a fost convocat în sesiune extraordinară prin Decizia preşedintelui Senatului nr. 14/2017, în cadrul căreia această Cameră a Parlamentului a lucrat în plen. La cele 19 zile rezultate se mai adaugă 11 zile din sesiunea septembrie-decembrie 2017, în care Senatul a lucrat în plen şi în comisii, respectiv zilele de 1 - ziua convocării Senatului în sesiune ordinară -, 4, 5, 6, 7, 12, 13, 14, 18, 19 şi 20 septembrie. Această ultimă zi, fiind una în care Senatul a lucrat în comisii, este şi ziua în care termenul de 30 de zile s-a împlinit. În aceste condiţii, la data de 3 octombrie 2017, termenul de 30 de zile prevăzut de art. 115 alin. (5) din Constituţie, în care Senatul se putea pronunţa în calitate de primă Cameră sesizată asupra proiectului de lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 39/2017, se împlinise şi, prin urmare, în cadrul şedinţei din data de 3 octombrie 2017, dreptul şi, totodată, obligaţia Senatului de a dezbate această iniţiativă legislativă încetaseră. 26. În consecinţă, Preşedintele României consideră că, prin continuarea procedurii parlamentare după împlinirea termenului de 30 de zile şi adoptarea Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 39/2017 în şedinţa din data de 3 octombrie 2017, Senatul, în calitate de primă Cameră sesizată, a adoptat acest proiect de lege cu încălcarea art. 115 alin. (5) teza a III-a din Constituţie. 27. De asemenea, Preşedintele României susţine încălcarea dispoziţiilor art. 75 alin. (1), (4) şi (5) raportat la prevederile art. 76 alin. (1) şi (2), coroborate cu cele ale art. 117 alin. (3) şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie, cu consecinţa încălcării principiului bicameralismului, deoarece, având în vedere obiectul de reglementare al legii criticate, prevederile art. 117 alin. (3) din Constituţie nu sunt aplicabile în cauză, ceea ce are consecinţe în privinţa stabilirii competenţei Camerelor Parlamentului, conform art. 75 alin. (1) teza I din Constituţie, astfel încât Senatul nu putea avea calitatea de Cameră decizională. 28. Este invocată jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la art. 117 alin. (3) din Constituţie privind autorităţile administrative autonome (Decizia nr. 568 din 15 septembrie 2015, paragraful 30, Decizia nr. 622 din 13 octombrie 2016, paragrafele 22 şi 26, Decizia nr. 52 din 1 februarie 2018, paragrafele 34-35, Decizia nr. 335 din 10 mai 2018), precizându-se că art. 117 alin. (3) din Constituţie, atunci când dispune că înfiinţarea unei autorităţi administrative autonome se realizează prin lege organică, nu se limitează numai la dispoziţia de înfiinţare, ci are în vedere şi aspectele esenţiale care sunt în legătură intrinsecă cu dispoziţia normativă de înfiinţare (atribuţiile şi actele acestora), actele care emană de la aceste autorităţi administrative autonome fiind în legătură directă cu natura acestor autorităţi. Or, fiind înfiinţat încă din anul 1996 (art. 14 din Legea nr. 21/1996), prin legea dedusă controlului de constituţionalitate nu este vizată o nouă înfiinţare a Consiliului Concurenţei şi nici nu sunt avute în vedere modificări exprese ale dispoziţiilor de înfiinţare a acestei autorităţi administrative autonome. De asemenea, prin legea criticată nu sunt operate intervenţii legislative - modificări ori completări - asupra dispoziţiilor ce reglementează atribuţiile Consiliului Concurenţei, actele sau efectele acestora. 29. Din această perspectivă, Preşedintele României consideră că, prin raportare la jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, niciuna dintre modificările ori completările cuprinse în legea criticată referitoare la organizarea şi funcţionarea Consiliului Concurenţei nu este de domeniul legii organice şi, deci, nu este de natură să atragă incidenţa art. 117 alin. (3) din Constituţie şi, în consecinţă, prin raportare la prevederile art. 75 alin. (1), (4) şi (5) din Constituţie, să antreneze competenţa decizională a Senatului. Cu alte cuvinte, toate dispoziţiile adoptate de Camera Deputaţilor vizează dispoziţii ale Legii nr. 21/1996 şi, implicit, ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 39/2017, ce nu fac parte, în sensul art. 117 alin. (3) din Constituţie, din domeniul legii organice şi care, în consecinţă, nu ţin de competenţa decizională a Senatului. Însă din aceste noi dispoziţii adoptate de Camera Deputaţilor, prin comparaţie cu forma adoptată de Senat, fac parte din domeniul legii organice prevederile referitoare la statutul funcţiei publice (respectiv un statut special pentru funcţionarii publici din cadrul Consiliului Concurenţei), pentru care însă, în conformitate cu prevederile art. 75 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 73 alin. (3) lit. j) din Legea fundamentală, competenţa decizională, de asemenea, nu aparţine Senatului, ci Camerei Deputaţilor. 30. Preşedintele României arată că, în urma celor 11 noi intervenţii legislative adoptate de Camera Deputaţilor şi ţinând seama de raportul comun al Comisiei pentru industrii şi servicii, respectiv al Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi, în şedinţa din data de 7 noiembrie 2018 plenul Camerei Deputaţilor a votat în sensul că pentru toate acestea competenţa decizională aparţine Senatului, astfel aplicând greşit art. 75 alin. (5) din Constituţie. Este invocată stenograma plenului Camerei Deputaţilor din data de 7 noiembrie 2018 şi se arată că noile dispoziţii adoptate de Camera Deputaţilor în şedinţa din data de 7 noiembrie 2018 vizează reglementări ce nu ţin de competenţa decizională a Senatului, aceasta aparţinând chiar Camerei Deputaţilor. Faptul că în forma adoptată de Camera Deputaţilor, prin art. I pct. 6, respectiv noul pct. 2^1 s-a modificat titlul capitolului IV din Legea nr. 21/1996, redenumindu-l „Înfiinţarea şi funcţionarea Consiliului Concurenţei şi statutul membrilor plenului şi personalului de specialitate“, nu este suficient şi nici relevant pentru stabilirea competenţei decizionale a Senatului asupra normelor incluse în acest articol. Această concluzie are profunde implicaţii de ordin procedural ce conduc la concluzia că legea supusă controlului de neconstituţionalitate a fost adoptată cu încălcarea unor norme şi principii constituţionale, fiind neconstituţională în ansamblul său. 31. Preşedintele României invocă, de asemenea, încălcarea principiului bicameralismului, astfel cum este acesta statuat prin Constituţie şi dezvoltat prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale. 32. Astfel, analizând forma adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, Preşedintele României arată că aceasta cuprinde nu mai puţin de 24 de puncte noi în cuprinsul legii de aprobare, dispoziţii care modifică sau completează reglementări din Legea nr. 21/1996, referitoare la: compunerea Plenului Consiliului Concurenţei, mandatul membrilor, condiţiile pe care o persoană trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi numit membru al Consiliului Concurenţei, încetarea mandatului de membru al Consiliului Concurenţei (art. 15 din Legea nr. 21/1996), vacanţa funcţiei de preşedinte al Consiliului Concurenţei (art. 16), mandatele membrilor Consiliului Concurenţei (art. 18), condiţiile de întrunire a Plenului Consiliului Concurenţei (art. 19) sau instituirea unei indemnizaţii de şedinţă pentru membrii Plenului Consiliului Concurenţei, activitatea inspectorilor de concurenţă cu studii juridice, reprezentarea în instanţă, respectiv funcţiile publice de specialitate, veniturile proprii realizate de Consiliul Concurenţei, indemnizaţia de performanţă, respectiv la abrogarea art. 31 alin. (7)-(12) referitoare la aspecte privind veniturile şi execuţia bugetară la nivelul instituţiei, sancţiunile aplicate de Consiliul Concurenţei, instituirea unei pensii de serviciu pentru membrii Plenului Consiliului Concurenţei care au îndeplinit un mandat întreg, respectiv pentru înalţii funcţionari publici, inspectorii de concurenţă şi persoanele cu funcţii de conducere care îndeplinesc atribuţiile specifice Consiliului Concurenţei, în conformitate cu art. 51 alin. (2)-(17) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi. Din analiza acestor noi dispoziţii introduse de Camera Deputaţilor rezultă că acestea nu au legătură nici cu forma iniţiatorului sau cu scopul iniţiativei legislative, aşa cum acesta a fost dezvoltat în expunerea de motive, nici cu modificările adoptate de Senat, în calitate de Cameră de reflecţie, fiind deosebiri majore de conţinut. 33. Mai mult, Preşedintele României precizează că, dacă forma adoptată de prima Cameră, Senatul, avea un articol unic cu patru puncte de modificare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 39/2017 şi, implicit, a Legii nr. 21/1996, forma adoptată de Camera Deputaţilor în data de 7 noiembrie 2018 cuprindea un articol unic cu 11 puncte care însumau intervenţii legislative asupra unui număr de 13 articole din Legea nr. 21/1996 şi care cuprindeau 24 de noi puncte introduse în cuprinsul actului normativ menţionat. Or, o intervenţie legislativă de o asemenea amploare, ce a condus la o configuraţie semnificativ diferită a legii, nu numai că deturnează actul normativ de la scopul iniţiatorului şi de la forma adoptată de Senat, dar reprezintă şi o încălcare flagrantă a principiului bicameralismului prevăzut de art. 61 alin. (2), prin raportare la art. 75 alin. (3) din Constituţie, aşa cum acesta a fost dezvoltat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. 34. În fine, Preşedintele României arată că dispoziţiile suplimentare din forma legii criticate, adoptate de Camera Deputaţilor, au fost adoptate de Senat cu încălcarea art. 75 din Legea fundamentală, într-o greşită aplicare a prevederilor alin. (4) şi (5), legea fiind întoarsă la Senat, deşi niciuna dintre aceste prevederi nu intra în competenţa decizională a Senatului. În plus, a fost încălcat principiul bicameralismului, întrucât, sub aspectul conţinutului juridic şi al configuraţiei juridice, atât între forma legii criticate iniţial adoptată de Senat şi forma Camerei Deputaţilor, cât şi între această ultimă formă şi cea adoptată de Senat după întoarcerea legii, diferenţele sunt substanţiale şi semnificative. În susţinerea criticilor de neconstituţionalitate sunt invocate aspecte din jurisprudenţa Curţii Constituţionale privind principiul bicameralismului (Decizia nr. 392 din 6 iunie 2018, Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, paragraful 55, Decizia nr. 765 din 14 decembrie 2016, paragrafele 37 şi 38, Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, paragraful 45). 35. Preşedintele României susţine totodată încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 141 din Constituţie, având în vedere lipsa solicitării avizului Consiliului Economic şi Social (denumit în continuare CES). 36. În acest sens, Preşedintele României arată că prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 39/2017 se transpune Directiva 2014/104/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 noiembrie 2014 privind anumite norme care guvernează acţiunile în despăgubire în temeiul dreptului intern în cazul încălcărilor dispoziţiilor legislaţiei în materie de concurenţă a statelor membre şi a Uniunii Europene, ce permite exercitarea acţiunilor în despăgubire de către persoanele prejudiciate prin încălcări ale dispoziţiilor legislaţiei în materie de concurenţă, asigurându-le, totodată, o protecţie similară pe piaţa internă. Având în vedere acest obiect de reglementare, Preşedintele României arată că era necesară consultarea Consiliului Economic şi Social, potrivit art. 2 alin. (1) şi (2) şi art. 5 lit. a) din Legea nr. 248/2013 privind organizarea Consiliului Economic şi Social. Or, din analiza parcursului legislativ al actului normativ şi a documentelor ataşate, disponibile în format electronic pe paginile de internet ale celor două Camere ale Parlamentului, se poate constata că legea criticată a fost adoptată în lipsa solicitării avizului CES, deşi prin obiectul său de reglementare legea criticată vizează domenii de specialitate ale acestui organism de rang constituţional, precum cele prevăzute de art. 2 alin. (2) lit. a), c) şi e), şi anume politicile economice; relaţiile de muncă, protecţia socială, politicile salariale şi egalitatea de şansă şi de tratament; protecţia consumatorului şi concurenţă loială. 37. De asemenea, din analiza notei de fundamentare ce însoţeşte Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 39/2017 rezultă că nu a fost solicitat avizul CES, deşi actul normativ ce se urmărea a fi adoptat reglementa în domeniul concurenţei, domeniu cu privire la care, în temeiul dispoziţiilor art. 2 lit. e) raportat la art. 5 din Legea nr. 248/2013, consultarea CES este obligatorie. 38. Mai mult, din perspectiva domeniului de specialitate reglementat de art. 2 lit. c) din Legea nr. 248/2013 - relaţiile de muncă, protecţia socială, politicile salariale şi egalitatea de şansă şi de tratament -, Preşedintele României consideră că se impunea consultarea CES, având în vedere faptul că legea criticată are ca obiect de reglementare modificarea şi completarea Legii nr. 21/1996, în sensul stabilirii unei noi modalităţi de organizare şi funcţionare a Consiliului Concurenţei, inclusiv din perspectiva numirii membrilor şi a personalului acestei autorităţi, precum şi măsuri care vizează modul de constituire şi utilizare a veniturilor aferente Consiliului Concurenţei. În susţinerea criticii de neconstituţionalitate este invocată Decizia Curţii Constituţionale nr. 139 din 13 martie 2019. 39. În consecinţă, Preşedintele României susţine că atât Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 39/2017, cât şi Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 39/2017 au fost adoptate cu încălcarea art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, coroborate cu art. 2 şi 5 din Legea nr. 248/2013, precum şi cu încălcarea art. 141 din Constituţie, viciu de neconstituţionalitate de natură extrinsecă ce determină neconstituţionalitatea legii criticate, dar şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 39/2017, în ansamblul său. 40. Ca motive de neconstituţionalitate intrinsecă, Preşedintele României susţine că dispoziţiile art. 15 alin. (4) lit. g) - art. I pct. 6 din legea criticată cu referire la pct. 2^4 - încalcă prevederile art. 15 alin. (1) din Constituţie. Astfel, condiţia prevăzută de art. 15 alin. (4) lit. g) din legea criticată - „să nu fie incapabilă ori să nu fi fost condamnată pentru infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii, infracţiuni de corupţie, delapidare, infracţiuni de fals în înscrisuri, evaziune fiscală, infracţiuni prevăzute de Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau pentru infracţiunile prevăzute de prezenta lege ori alte infracţiuni săvârşite cu intenţie, pentru care legea prevede o pedeapsă cu închisoarea de 3 ani sau mai mare“ - contravine dispoziţiilor art. 15 alin. (1) din Constituţie, întrucât instituie o decădere perpetuă din dreptul de a ocupa funcţia de membru al Consiliului Concurenţei. În acest sens sunt invocate considerente ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 304 din 4 mai 2017, paragrafele 37 şi 38. 41. Preşedintele României arată că dispoziţiile alin. (6) al noului art. 21^1 - art. I pct. 7 din legea criticată, cu referire la pct. 3^3 - contravin art. 16 şi art. 124 alin. (1) şi (2) din Constituţie. Astfel, alin. (6) al noului art. 21^1 prevede: „Funcţionarii publici de specialitate ai Consiliului Concurenţei pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi preventiv numai cu acordul preşedintelui Consiliului Concurenţei.“ Această normă instituie un privilegiu nejustificat pentru funcţionarii publici de specialitate ai Consiliului Concurenţei, în sensul că aceştia pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi preventiv numai cu acordul preşedintelui Consiliului Concurenţei, şi încalcă principiul egalităţii în drepturi prevăzut de art. 16 din Constituţie, astfel cum a fost analizat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, spre exemplu, Decizia nr. 136 din 20 martie 2018 cu referire, în principal, la imunitatea judecătorului constituţional, dar cu o valoare de principiu de necontestat. În concluzie, opţiunea legiuitorului prin care se instituie condiţia acordului preşedintelui Consiliului Concurenţei în cazul percheziţionării, reţinerii ori arestării preventive pentru funcţionarii publici de specialitate ai Consiliului Concurenţei nu are ca fundament un criteriu obiectiv şi raţional, excedează necesităţii protecţiei funcţiei publice şi nu poate avea valoarea unei garanţii a înfăptuirii prerogativelor legale. Funcţionarii publici de specialitate ai Consiliului Concurenţei îşi desfăşoară activitatea în scopul protecţiei, menţinerii şi stimulării concurenţei şi a unui mediu concurenţial normal, în vederea promovării intereselor consumatorilor, norma criticată instituind un privilegiu nejustificat în ceea ce priveşte dispunerea acestor măsuri procesual penale şi, în consecinţă, chiar în derularea procesului penal. 42. Preşedintele României mai susţine că la art. I pct. 6 din legea supusă controlului de constituţionalitate, dispoziţia ce modifică art. 15 alin. (5) din Legea nr. 21/1996, cuprinzând sintagma „o funcţie de conducere cu largi responsabilităţi în care a făcut dovada înaltei sale competenţe profesionale şi manageriale“, are un conţinut neclar şi permite arbitrarul în aplicarea normei. În plus, condiţia exercitării anterioare a unei funcţii de conducere cu largi responsabilităţi nu se regăseşte printre condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a fi numită membru al Consiliului Concurenţei, potrivit art. 15 alin. (4) - în forma adoptată prin art. I pct. 6 subpct. 2^4 din legea criticată. Astfel, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor ce reglementează atât condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a fi ales ca membru al Consiliului Concurenţei, cât şi a celor care vizează alegerea acestor membri, inclusiv în funcţii de conducere, se constată că legea nu stabileşte o procedură distinctă pentru alegerea preşedintelui Consiliului Concurenţei faţă de ceilalţi membri. Prin urmare, pentru a fi ales în funcţia de preşedinte este suficient ca o persoană să îndeplinească condiţiile pentru a fi aleasă ca membru al Consiliului Concurenţei. Or, condiţia prevăzută la alin. (5) va putea fi îndeplinită numai dacă aceasta ar fi înscrisă printre condiţiile de la art. 15 alin. (4). Din această perspectivă, în lipsa unei atari prevederi în cuprinsul art. 15 alin. (4), legea este neclară, lipsită de previzibilitate şi susceptibilă de interpretări, ceea ce contravine art. 1 alin. (5) din Constituţie referitor la claritatea, previzibilitatea şi accesibilitatea legii. 43. De asemenea, Preşedintele României arată că prin introducerea sintagmei „pentru durata rămasă din mandat“, la art. I pct. 6 subpct. 2^10 din legea criticată ce modifică alin. (3) al art. 17 din Legea nr. 21/1996, textul de lege devine neclar şi intră în contradicţie cu dispoziţiile art. 18 alin. (1) teza întâi, astfel cum a fost modificat prin pct. 2^11 din legea criticată, care prevede că mandatele membrilor Consiliului Concurenţei încep de la data depunerii jurământului de către aceştia. Astfel, din interpretarea sistematică a textelor mai sus indicate rezultă că atât timp cât o persoană numită membru al Consiliului Concurenţei nu a depus jurământul, mandatul său nici nu a început să curgă. În consecinţă, în situaţia în care jurământul nu a fost depus din culpa membrului numit al Consiliului Concurenţei, acesta este considerat demisionar, însă numirea altei persoane pentru funcţia devenită vacantă va fi pentru un mandat întreg, şi nu pentru durata rămasă din mandatul care, în realitate, nici nu a început. Din această perspectivă, textul de lege afectează cerinţele privind calitatea legii stabilite prin art. 1 alin. (5) din Constituţie. 44. Preşedintele României, reţinând că, prin art. I pct. 7 subpct. 3^3 din legea dedusă controlului de constituţionalitate, se introduc două noi articole, art. 21^1 şi 21^2, referitoare la funcţiile publice de specialitate din cadrul Consiliului Concurenţei, mai arată că terminologia folosită de legiuitor în cuprinsul acestor dispoziţii - cu referire, de exemplu, la noţiunile de „funcţii publice de specialitate“ sau de „membri inactivi“ - este una neclară, iar textele legale menţionate nu se corelează cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ. Astfel, funcţiile de specialitate din cadrul Consiliului Concurenţei sunt insuficient reglementate pentru a se putea reţine că suntem în prezenţa unui regim derogatoriu în materie de regim juridic al funcţiei publice, ce include recrutarea, cariera, clasificarea funcţiilor publice. De asemenea, stabilirea unor funcţii publice de specialitate nu presupune automat instituirea unor norme distincte în ceea ce priveşte regimul incompatibilităţilor. Or, respectarea regimului incompatibilităţilor trebuie să aibă în vedere întregul ansamblu al dispoziţiilor cuprinse în normele generale în materie. 45. De asemenea, Preşedintele României subliniază că dispoziţiile nou-introduse ale art. 21^1 nu se corelează cu cele ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019, care în partea a VI-a reglementează statutul funcţionarilor publici, prevederile aplicabile personalului contractual din administraţia publică şi evidenţa personalului plătit din fonduri publice. Astfel, în titlul II al acestei părţi ce reglementează statutul funcţionarilor publici, la art. 436 se prevăd o serie de interdicţii şi limitări în ceea ce priveşte implicarea în activitatea politică. În acest sens, funcţionarii publici „au obligaţia ca, în exercitarea atribuţiilor ce le revin, să se abţină de la exprimarea sau manifestarea publică a convingerilor şi preferinţelor lor politice, să nu favorizeze vreun partid politic sau vreo organizaţie căreia îi este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice“ şi le este interzisă orice activitate de sprijin al unor acţiuni politice, spre exemplu, „să se servească de actele pe care le îndeplinesc în exercitarea atribuţiilor de serviciu pentru a-şi exprima sau manifesta convingerile politice“. Mai mult, art. 21^1 alin. (10) din legea criticată nu se corelează nici cu dispoziţiile art. 445 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 ce reglementează obligaţia funcţionarilor publici de a respecta întocmai regimul juridic al conflictului de interese şi al incompatibilităţilor, precum şi normele de conduită. Aşadar, dispoziţiile mai sus indicate afectează cerinţele privind calitatea legii stabilite prin art. 1 alin. (5) din Constituţie. 46. Preşedintele României susţine, de asemenea, că dispoziţiile art. II şi III din legea dedusă controlului de constituţionalitate contravin art. 15 alin. (2) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. Astfel, potrivit art. III, coroborat cu art. II din legea criticată, mandatele în curs ale membrilor Consiliului Concurenţei vor înceta de drept la data depunerii jurământului de către membrii Consiliului Concurenţei ce vor fi numiţi prin hotărâre a Camerei Deputaţilor şi Senatului. Însă regimul juridic al mandatelor în curs ale membrilor Consiliului Concurenţei este deja reglementat prin normele în vigoare şi acestea produc efectele juridice prevăzute de Legea concurenţei nr. 21/1996. Prin urmare, orice modificare a acestui regim poate fi realizată doar cu nerespectarea principiului neretroactivităţii legii civile, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie, astfel încât textul de la art. III din legea criticată nu poate viza decât situaţii viitoare ce se vor naşte sub imperiul legii noi. De asemenea, prin faptul că, potrivit soluţiei legislative propuse prin legea criticată, se modifică durata mandatului actualilor membri ai Consiliului Concurenţei şi statutul acestora dobândit la data începerii mandatului, intervenindu-se asupra mandatelor în exerciţiu, se nesocoteşte şi o bogată jurisprudenţă a Curţii Constituţionale, aspect ce contravine art. 147 alin. (4) din Constituţie (Decizia nr. 61 din 18 ianuarie 2007, Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005 şi Decizia nr. 534 din 12 iulie 2017). 47. Totodată, Preşedintele României consideră că dispoziţiile art. II şi III din legea criticată contravin art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie şi Directivei (UE) 2019/1 a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 decembrie 2018 privind oferirea de mijloace autorităţilor de concurenţă din statele membre astfel încât să fie mai eficace în aplicarea legii şi privind garantarea funcţionării corespunzătoare a pieţei interne. Potrivit legislaţiei europene, independenţa autorităţilor naţionale de concurenţă este de o importanţă supremă pentru aplicarea efectivă a legislaţiei europene în materie de concurenţă. Directiva menţionată, recent adoptată, impune statelor membre să se asigure că autorităţile naţionale de concurenţă îşi îndeplinesc atribuţiile şi îşi exercită prerogativele în mod imparţial în interesul aplicării efective şi uniforme a articolelor 101 şi 102 din TFUE. Sunt invocate prevederile art. 4 alin. (3) din directiva menţionată referitoare la condiţiile de demitere a persoanelor din cadrul autorităţilor naţionale administrative de concurenţă cu putere de decizie. Garanţiile oferite de această directivă sunt menite să protejeze persoanele cu putere de decizie faţă de o demitere arbitrară, din motive politice, în timpul mandatului lor, printr-o schimbare ulterioară a condiţiilor, ceea ce s-a întâmplat chiar prin adoptarea legii criticate. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 4 alin. (1) din directiva menţionată referitoare la garantarea independenţei autorităţilor naţionale administrative de concurenţă şi ale art. 4 alin. (4) din aceeaşi directivă. Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, statele membre au obligaţia de a se abţine de la măsuri naţionale care ar putea compromite directiva antereferită, chiar dacă termenul de transpunere a acesteia nu a expirat încă: „în perioada transpunerii directivei, statele membre cărora le este adresată trebuie să se abţină de la a lua orice măsuri care pot compromite atingerea rezultatului acesteia“ (Cauza C-212/04, Adelener, paragraful 121). 48. Invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale în ceea ce priveşte incidenţa actelor obligatorii ale Uniunii Europene (regulamente, directive, decizii) în cadrul controlului de constituţionalitate (spre exemplu, Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015 sau Decizia nr. 668 din 18 mai 2011), Preşedintele României arată că normele prevăzute de art. 4 alin. (3) din directiva menţionată reprezintă dispoziţii suficient de clare, precise şi neechivoce, prin ele însele, în privinţa membrilor care iau decizii în exercitarea prerogativelor autorităţii de concurenţă prevăzute de directivă. În acelaşi timp, norma se circumscrie şi unui anumit nivel de relevanţă constituţională, având în vedere art. 148 alin. (2) din Constituţie şi art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţie care implică o obligaţie pozitivă din partea statului de a asigura protecţia concurenţei loiale, aspect ce implică asigurarea independenţei autorităţii naţionale de concurenţă, în conformitate cu legislaţia europeană amintită. 49. În considerarea argumentelor expuse, Preşedintele României solicită admiterea sesizării de neconstituţionalitate şi constatarea neconstituţionalităţii legii, în ansamblul său. 50. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Guvern a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatului Poporului, iar obiecţiile de neconstituţionalitate formulate de Preşedintele României şi de senatori au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a comunica punctele lor de vedere. 51. Preşedintele Senatului, prin Adresa nr. I 688 din 11 mai 2020, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 2.359 din 11 mai 2020, a comunicat punctul său de vedere prin care susţine că obiecţiile de neconstituţionalitate care formează obiectul dosarelor nr. 524A/2020 şi nr. 527A/2020 sunt nefondate. 52. În acest sens arată că din analiza fiecărui amendament prezentat de autorii obiecţiei de neconstituţionalitate rezultă că niciunul dintre acestea nu are relevanţă directă asupra modului de organizare şi funcţionare a Consiliului Concurenţei. Amendamentele adoptate de Senat, în temeiul art. 75 alin. (4) din Constituţie, nu se remarcă faţă de corpul legii în ansamblul său, adoptat de Camera Deputaţilor ca for decizional, „prin diferenţe majore de conţinut juridic“ şi nu au o „configuraţie semnificativ diferită“ faţă de textele votate de către această Cameră. Semnificaţia sintagmei „diferenţe majore de conţinut juridic“, raportată la un text legislativ, induce ideea că textul respectiv s-ar deosebi fundamental, esenţial de conţinutul altei voinţe normative. Or, în cazul legii criticate, nu se pot identifica astfel de diferenţe. 53. Preşedintele Senatului consideră că analiza comparativă a textelor legale adoptate de Camera Deputaţilor, ca for decizional în privinţa legii criticate, cu amendamentele aduse acesteia de către Senat, în temeiul art. 75 alin. (4) din Constituţie, relevă că diferenţele de redactare sunt nesemnificative. Sensul normativ al textelor legale aflate în divergenţă de redactare nu afectează sensul normativ al legii aflate pe rolul Curţii Constituţionale. Nu se poate susţine că au existat două voinţe legislative semnificativ distincte din punctul de vedere al conţinutului juridic şi al configuraţiei redacţionale. Nu există, aşadar, o controversă de conţinut juridic între un text legal votat decizional de Camera Deputaţilor şi acelaşi text, amendat şi votat de către Senat în virtutea unei licenţe constituţionale, care îi permite, la rândul său, să exprime o putere decizională proprie doar în privinţa anumitor dispoziţii. 54. De asemenea, preşedintele Senatului susţine că prin Constituţia revizuită în anul 2003 s-a instituit un bicameralism funcţional şi diferenţiat, în care fiecare Cameră are o putere decizională determinată în sfera sa de competenţă legislativă, fără putinţa manifestării unor „replici legislative“ opuse una alteia, ceea ce ar ştirbi chiar calitatea Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării, aşa cum prevede art. 61 alin. (1) din Constituţie. În jurisprudenţa sa constantă Curtea Constituţională a reţinut că în dezbaterea unei iniţiative legislative fiecare Cameră are un drept propriu de decizie normativă asupra acesteia (Decizia nr. 710 din 6 mai 2009) şi că bicameralismul nu înseamnă ca ambele Camere să se pronunţe asupra unei soluţii legislative identice, în Camera decizională putând exista abateri inerente de la forma adoptată de Camera de reflecţie, desigur, fără schimbarea obiectului esenţial al proiectului de lege/propunerii legislative. A nega posibilitatea Camerei decizionale de a se îndepărta de la forma votată de Camera de reflecţie ar însemna limitarea rolului său constituţional, iar caracterul decizional al acesteia ar deveni iluzoriu (spre exemplu, Decizia Curţii Constituţionale nr. 505 din 18 septembrie 2019). Aşadar, Curtea Constituţională respinge mimetismul legislativ, pe care îl consideră chiar ostil ideii de bicameralism, şi face deosebire între diferenţe inerente de conţinut juridic între formele aceleiaşi iniţiative legislative şi diferenţe majore de conţinut juridic. 55. Referitor la critica de neconstituţionalitate a art. II şi III din legea criticată, în ceea ce priveşte încetarea mandatelor de membru al Consiliului Concurenţei, preşedintele Senatului arată că Legea nr. 21/1996 a reglementat atât modalitatea de numire a membrilor Consiliului Concurenţei, cât şi cazurile de încetare a mandatului acestora [art. 15 alin. (9) din Legea nr. 21/1996]. Durata mandatului respectiv, precum şi modalităţile de încetare a acestuia sunt reglementate printr-o normă cu putere de lege organică, potrivit art. 117 alin. (3) din Constituţie. Nimic nu împiedică Parlamentul ca, după 24 de ani de la adoptarea Legii nr. 21/1996, să exprime o altă voinţă legislativă prin care să schimbe unele dispoziţii ale legii. Dispoziţiile legii criticate nu stabilesc o altă durată a mandatelor membrilor Consiliului Concurenţei. Numai dacă dispoziţiile respective, ca lege nouă, ar fi redimensionat durata mandatelor în curs ale funcţiilor de conducere deţinute de membrii Consiliului Concurenţei, s-ar fi încălcat principiul neretroactivităţii legii (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 375 din 6 iulie 2005). 56. Preşedintele Senatului consideră că modificările aduse legii respective sunt determinate nu numai de cerinţa adaptării reglementării în materie de concurenţă la noile realităţi sociale în acest domeniu, ci şi de transpunerea în legislaţia naţională a obiectivelor Directivei 2014/104/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 noiembrie 2014. Aceste schimbări, inclusiv de ordin organizatoric, sunt inerente pentru o autoritate administrativă autonomă, aşa cum este Consiliul Concurenţei. Legea criticată modifică şi modalitatea de numire a membrilor Consiliului Concurenţei, pentru a spori rolul Parlamentului ca organism de control parlamentar. Există astfel mai multe raţiuni pentru o serie de schimbări organizatorice în cadrul Consiliului Concurenţei, care să permită funcţionarea acestuia în parametri de eficienţă sporită, în concordanţă şi cu noile obiective ale acestui organism rezultate din transpunerea directivei menţionate. 57. De asemenea, preşedintele Senatului susţine că afirmaţia potrivit căreia cele două dispoziţii tranzitorii ale legii criticate au un vădit caracter individual este eronată, deoarece legea promovează soluţii concrete, dar printr-o normă de reglementare primară şi impersonală. 58. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate privind încălcarea cerinţelor de calitate a legii prin introducerea sintagmei „de drept“ în cuprinsul art. 15 alin. (10) din Legea nr. 21/1996, preşedintele Senatului arată că textul în vigoare al legii prevede că mandatul de membru al Plenului Consiliului Concurenţei încetează prin revocare pentru încălcarea gravă a acestei legi sau pentru condamnare judecătorească definitivă pentru săvârşirea unei infracţiuni. În varianta textului legal citat, modificată de Senat, în temeiul art. 75 alin. (4) din Constituţie, se adaugă sintagma „de drept“, fără ca textul integral să piardă claritatea exprimării. Calificarea unui text legal, căruia i se adaugă sintagma „de drept“, ca fiind o „exprimare deficitară“, care ar avea ca rezultat inaplicabilitatea acestuia, nu poate fi susţinută. 59. În final, preşedintele Senatului consideră că nici celelalte critici punctuale aduse legii a cărei constituţionalitate este contestată nu pot fi susţinute cu argumente din care să rezulte caracterul neconstituţional al legii menţionate. 60. Guvernul, prin Adresa nr. 5/2.006/2020, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 2.808 din 3 iunie 2020, a comunicat punctul său de vedere prin care susţine că obiecţia de neconstituţionalitate care formează obiectul Dosarului nr. 527A/2020 este întemeiată prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5), ale art. 15 alin. (2), ale art. 61 alin. (2), ale art. 75 alin. (1) şi ale art. 117 alin. (3) din Constituţie. 61. Cu privire la critica de neconstituţionalitate extrinsecă, vizând pretinsa încălcare a principiului bicameralismului Parlamentului României, Guvernul invocă aspecte din jurisprudenţa Curţii Constituţionale (spre exemplu, Decizia nr. 505 din 18 septembrie 2019, Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, Decizia nr. 62 din 7 februarie 2017, paragraful 29, Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, paragraful 54, sau Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, paragraful 44, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, paragraful 55, Decizia nr. 765 din 14 decembrie 2016, paragrafele 37 şi 38, Decizia nr. 392 din 6 iunie 2018, paragrafele 41-43, sau Decizia nr. 412 din 20 iunie 2019, paragrafele 56-58) şi arată că din analiza comparativă a celor două forme adoptate de fiecare Cameră a Parlamentului se poate constata faptul că Senatul a adoptat legea de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 39/2017 cu amendamente suplimentare şi într-o formă diferită faţă de cea adoptată de Camera Deputaţilor. 62. Astfel, amendamentele prin care s-au adus o serie de modificări referitoare la componenţa Plenului Consiliului Concurenţei, modul de numire, limitarea posibilităţii reînnoirii mandatelor, modificarea unui caz de revocare din funcţia de membru al Plenului Consiliului Concurenţei, schimbarea modalităţii de depunere a jurământului membrilor Consiliului Concurenţei, schimbarea modalităţii de numire şi eliberare din funcţie a secretarului general şi a celor doi secretari generali adjuncţi, eliminarea pensiilor de serviciu acordate membrilor Plenului Consiliului Concurenţei, înalţilor funcţionari publici, inspectorilor de concurenţă şi persoanelor cu funcţii de conducere schimbă concepţia de ansamblu a legii avută în vedere de iniţiatori, precum şi de prima Cameră sesizată. Aceste măsuri determină existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului, de natură să aducă atingere principiului constituţional al bicameralismului prevăzut de art. 61 alin. (2) şi art. 75 alin. (1) din Constituţie. 63. Referitor la motivele de neconstituţionalitate intrinsecă invocate, cu privire la încălcarea art. 117 alin. (3) din Constituţie, sub aspectul caracterului autonom al Consiliului Concurenţei, şi a art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, referitoare la aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene şi la obligaţia autorităţilor române de ducere la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din actele instituţiilor Uniunii, Guvernul arată că, în esenţă, caracterul autonom al unei autorităţi se referă la lipsa subordonării faţă de o altă autoritate publică, respectiv absenţa oricărui organ ierarhic superior. Cu toate acestea, doctrina administrativă (a se vedea T. Drăganu, Tratat, vol. II, 1998, p. 327, apud. I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), Constituţia României, Comentariu pe articole, ediţia 2, Editura C.H. Beck, 2019) recunoaşte că autorităţile autonome pot avea o oarecare dependenţă numai faţă de Parlament, manifestată prin numirea organelor colegiale de conducere şi prin prezentarea de rapoarte anuale sau ori de câte ori este nevoie. Astfel, Guvernul apreciază că prin modificările aduse Legii nr. 21/1996 nu a fost încălcat per se caracterul autonom al Consiliului Concurenţei, acesta rămânând, în continuare, o instituţie nesubordonată ierarhic niciunei alte autorităţi. Cu toate acestea, Guvernul arată că rămâne la aprecierea Curţii Constituţionale să decidă dacă, în fapt, prin concentrarea tuturor mecanismelor şi atribuţiilor de desemnare a membrilor Plenului Consiliului Concurenţei, deodată, în puterea unei singure autorităţi publice, respectiv a Parlamentului, nu se aduce atingere implicit caracterului autonom al Consiliului Concurenţei. 64. De asemenea, în ceea ce priveşte nerespectarea actelor obligatorii ale Uniunii Europene (regulamente, directive, decizii) în cadrul controlului de constituţionalitate, consideră că sunt aplicabile mutatis mutandis considerentele Curţii Constituţionale din Decizia nr. 414 din 26 iunie 2019 şi arată că normele de drept european interpuse în cadrul controlului de constituţionalitate celei de referinţă, consacrată de art. 148 alin. (4) din Constituţie, le constituie prevederile art. 4 alin. (2) lit. a) lit. b) şi alin. (3) din Directiva (UE) 2019/1 a Parlamentului European şi a Consiliului, raportat la art. 101 şi 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (denumit în continuare TFUE). 65. Guvernul apreciază că normele de drept european invocate nu întrunesc condiţiile de claritate şi precizie, nefiind suficient de clare, precise şi neechivoce prin ele însele, iar înţelesul acestora nu a fost stabilit în mod clar, precis şi neechivoc de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene din perspectiva invocată. Directiva indicată conţine doar obiectivul pe care trebuie să îl atingă toate statele membre, mai exact ca membrii personalului şi persoanele din cadrul autorităţilor naţionale administrative de concurenţă să fie i) în măsură să îşi îndeplinească atribuţiile şi să îşi exercite competenţele de aplicare a articolelor 101 şi 102 din TFUE fără intervenţii politice şi alte influenţe din exterior şi ii) să nu solicite şi să nu accepte instrucţiuni din partea Guvernului sau a oricărei alte entităţi publice sau private în îndeplinirea sarcinilor care le revin şi în exercitarea competenţelor lor de aplicare a articolelor 101 şi 102 din TFUE. Astfel, modalitatea de îndeplinire a obiectivului stabilit este lăsată la libera apreciere a statelor membre. În acest context, Guvernul observă că, astfel cum reiese din actele şi prevederile invocate, prin prisma art. 148 alin. (2) din Constituţie, în cuprinsul acestora se face referire la anumite noţiuni, respectiv la „fără intervenţii politice şi alte influenţe din exterior“, „nu solicită şi nu acceptă instrucţiuni din partea guvernului sau a oricărei alte entităţi publice sau private“. Or, din analiza normelor de drept european interpuse în cadrul controlului de constituţionalitate celei de referinţă rezultă că noţiunile în discuţie nu sunt definite şi nici nu reiese cu claritate şi precizie şi în mod neechivoc dacă îndeplinirea obiectivului enunţat exclude desfăşurarea procedurii de numire a membrilor Plenului Consiliului Concurenţei exclusiv de Parlamentul unui stat membru. Prin urmare, Guvernul consideră că normele europene invocate în susţinerea sesizării de neconstituţionalitate nu pot constitui normă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate prin prisma art. 148 din Constituţie. 66. În privinţa încălcării art. 1 alin. (5) din Constituţie sub aspectul calităţii legii, Guvernul invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale (spre exemplu, Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010 sau Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012) şi arată că, din analiza prevederilor referitoare la art. 15 alin. (10) teza I din Legea nr. 21/1996, reiese că textul legal nu întruneşte cerinţele de claritate şi previzibilitate stabilite în mod constant în jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional. Astfel, textul se referă la revocarea de drept pentru cazul stipulat la art. 15 alin. (9) lit. f) din lege, deşi în acest text sunt prevăzute trei cazuri de revocare: „[...] cazul în care (candidatul) nu îndeplineşte condiţiile necesare cerute de lege pentru numirea în funcţie, pentru încălcarea gravă a prezentei legi sau pentru condamnare, prin hotărâre judecătorească definitivă, pentru săvârşirea unei infracţiuni“. De asemenea, pretinsul caz de „revocare de drept“ nu constituie din punct de vedere juridic un veritabil caz de revocare, ci un motiv de refuz al numirii, constituind în acelaşi timp un nonsens juridic, deoarece, prin esenţa ei, instituţia revocării presupune o manifestare de voinţă expresă a autorităţii emitente a unui act administrativ. 67. Cu privire la încălcarea principiilor constituţionale ale securităţii juridice şi egalităţii în faţa legii, în contextul modificării prevederilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 referitoare la organizarea Consiliului Concurenţei şi categoria înalţilor funcţionari publici, Guvernul arată că modalitatea de reglementare prin folosirea sintagmei „în condiţiile legii“ este contrară normelor de tehnică legislativă, respectiv art. 39 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, fiind astfel încălcate prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie. Invocă în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 17 din 21 ianuarie 2015. 68. În acelaşi timp, având în vedere modul de reglementare al textului art. 23 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, Guvernul consideră că eliminarea menţiunii referitoare la ocuparea funcţiei de înalt funcţionar public prin concurs, respectiv că acestei categorii de personal i se aplică prevederile Legii nr. 188/1999, nu conduce la încălcarea principiului egalităţii în drepturi. Astfel, cadrul general de reglementare în materia statutului înalţilor funcţionari publici este prevăzut de Codul administrativ şi Legea nr. 188/1999, acte normative care stabilesc reguli imperative referitoare la ocuparea şi evaluarea funcţiilor publice din categoria înalţilor funcţionari publici. Prin urmare, premisele ocupării funcţiilor de înalt funcţionar public în lipsa susţinerii unui concurs, astfel cum sunt invocate de către autori, ar putea fi imaginate doar în ipoteza încălcării normelor privind statutul acestei categorii profesionale, norma cuprinsă la art. 23 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 nedeterminând încălcarea art. 16 din Constituţie. 69. Sub aspectul pretinsei încălcări a principiului neretroactivităţii legii, Guvernul consideră că acest principiu răspunde preocupării de securitate juridică, fiind o garanţie pentru situaţiile juridice legal create şi consolidate sub imperiul legii vechi. Astfel, din analiza art. II şi art. III din legea criticată, rezultă că se procedează la o demitere în bloc a membrilor actuali ai Plenului Consiliului Concurenţei ca urmare a depunerii jurământului de către membrii ce vor fi numiţi prin hotărâre a Camerei Deputaţilor şi Senatului în procedura ce va fi demarată în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a legii. Aşadar, consecinţa acestor prevederi ar fi încetarea de drept a mandatelor membrilor Plenului aflaţi în exercitarea funcţiei, cu nerespectarea duratei de 5 ani prevăzute de art. 15 din Legea nr. 21/1996, introducându-se astfel, în mod artificial, o cauză de încetare a mandatelor în curs printr-o normă inexistentă la data numirii în funcţie, fiind aplicabile mutatis mutandis considerentele următoare din jurisprudenţa Curţii Constituţionale: „în condiţiile în care legea îşi propune să modifice statutul dobândit la data începerii mandatului, prin instituirea unui caz nou de încetare a acestuia, legea devine retroactivă. Art. 15 alin. (2) din Constituţie consacră principiul neretroactivităţii legii, în sensul că o lege odată adoptată de Parlament va putea produce efecte juridice numai pentru viitor.“ În consecinţă, Guvernul apreciază că dispoziţiile art. II şi art. III din legea criticată sunt de natură să conducă la încălcarea principiului neretroactivităţii legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie. 70. Guvernul, prin Adresa nr. 5/2.336/2020, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 2.809 din 3 iunie 2020, a comunicat, de asemenea, punctul său de vedere referitor la obiecţia de neconstituţionalitate care formează obiectul Dosarului nr. 577A/2020. Astfel, referitor la critica privind încălcarea prevederilor art. 115 alin. (5) teza a III-a din Constituţie, menţionează că, potrivit normei constituţionale invocate, prima Cameră sesizată are la dispoziţie un termen de 30 de zile calculat de la depunerea proiectului de lege de aprobare a ordonanţei de urgenţă adoptate de Guvern pentru a se pronunţa cu privire la aprobarea sau respingerea acestui act normativ. În ipoteza în care acest termen este depăşit, Legea fundamentală instituie o prezumţie de adoptare tacită a ordonanţei de urgenţă şi prevede obligativitatea trimiterii acesteia Camerei decizionale. Termenul de 30 de zile prevăzut de art. 115 din Constituţie reprezintă un termen derogatoriu instituit în materia aprobării sau respingerii ordonanţei de urgenţă, având în vedere şi prevederile art. 75 alin. (2) din Constituţie care instituie termenul general de 45 de zile pentru dezbaterea şi adoptarea proiectelor de legi şi propunerilor legislative pentru ratificarea tratatelor sau a altor acorduri internaţionale şi a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate sau acorduri, precum şi a proiectelor legilor organice în anumite materii, respectiv 60 de zile pentru coduri şi alte legi de complexitate deosebită. În acord cu jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, precum şi cu poziţia exprimată de autorul obiecţiei, termenul de 30 de zile se calculează pe zile pline, fiind luate în considerare ziua în care începe să curgă şi ziua când se împlineşte, având în vedere că acest termen priveşte desfăşurarea raporturilor constituţionale dintre autorităţile publice, astfel că este un termen de drept public, prin urmare se calculează pe zile calendaristice. Invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 646 din 16 octombrie 2018 şi apreciază că perioada cuprinsă în vacanţa parlamentară stabilită între 1 iulie şi 31 august 2017 nu poate fi luată în considerare la calculul termenului de 30 de zile, ci doar data de 8 august 2017, când Senatul a fost convocat în sesiune extraordinară, conform Deciziei preşedintelui Senatului nr. 14 din 8 august 2017 privind convocarea Senatului în sesiune extraordinară. Or, dacă prin excluderea acestor zile de la calculul termenului prevăzut de art. 115 alin. (5) teza III din Constituţie nu se împlinesc cele 30 de zile calendaristice în cadrul cărora Senatul ar fi avut posibilitatea să adopte Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 39/2017, critica de neconstituţionalitate a legii analizate apare ca fiind neîntemeiată. 71. Cu privire la pretinsa încălcare a prevederilor art. 75 alin. (1), alin. (4) şi alin. (5) raportat la art. 76 alin. (1) şi alin. (2) coroborate cu cele ale art. 117 alin. (3) şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie, Guvernul invocă aspecte din jurisprudenţa Curţii Constituţionale privind adoptarea legilor organice şi arată că actul normativ criticat instituie o serie de derogări de la regimul de drept comun stabilit prin Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, care atrag regimul juridic de lege organică în ansamblu, fără ca secţiunile ce privesc organizarea şi funcţionarea autorităţii administrative autonome să îşi piardă individualitatea. În aceste condiţii, Guvernul consideră că dispoziţiile care privesc organizarea şi funcţionarea Consiliului Concurenţei vor putea fi modificate sau completate prin lege ordinară. 72. În privinţa criticii referitoare la încălcarea art. 61 alin. (1) şi a art. 75 din Constituţie, Guvernul invocă aspecte din jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale privind principiul bicameralismului (spre exemplu, Decizia nr. 505 din 18 septembrie 2019) şi, analizând comparativ cele două forme adoptate de fiecare Cameră a Parlamentului, constată că Senatul a adoptat legea analizată cu amendamente suplimentare şi într-o formă diferită de cea adoptată de Camera Deputaţilor. Astfel, amendamentele prin care s-au adus o serie de modificări referitoare la componenţa Plenului Consiliului Concurenţei, mandatul membrilor, condiţiile pe care o persoană trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi numită membru al Consiliului Concurenţei, încetarea mandatului de membru al Consiliului Concurenţei, vacanţa funcţiei de preşedinte al Consiliului Concurenţei, condiţiile de întrunire a Plenului Consiliului Concurenţei, instituirea unei indemnizaţii de şedinţă pentru membrii Plenului Consiliului Concurenţei, activitatea inspectorilor de concurenţă cu studii juridice, reprezentarea în instanţă, funcţiile publice de specialitate, veniturile proprii ale Consiliului Concurenţei, indemnizaţia de performanţă, sancţiunile aplicate de Consiliul Concurenţei, instituirea unei pensii de serviciu pentru membrii Plenului Consiliului Concurenţei, înalţii funcţionari publici, inspectorii de concurenţă şi persoanele cu funcţii de conducere schimbă concepţia de ansamblu a legii avute în vedere de iniţiatori, precum şi de prima cameră sesizată. Aceste măsuri determină existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului, de natură să aducă atingere principiului constituţional al bicameralismului, prevăzut de art. 61 alin. (2) şi art. 75 alin. (1) din Constituţie. 73. Referitor la critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi alin. (5) coroborate cu cele ale art. 141 din Constituţie, deoarece nu s-a solicitat avizul Consiliului Economic şi Social, Guvernul face referire la dispoziţiile constituţionale şi legale care stabilesc obligativitatea solicitării unui asemenea aviz şi reţine că din analiza fişei actului normativ nu rezultă dacă în procedura legislativă s-a solicitat avizul Consiliului Economic şi Social, conform art. 5 lit. e) din Legea nr. 248/2013. Or, jurisprudenţa Curţii Constituţionale (spre exemplu, Decizia nr. 393 din 5 iunie 2019) este constantă în a statua că încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3) şi alin. (5) coroborate cu cele ale art. 141 din Constituţie se realizează în ipoteza în care iniţiatorii proiectului de act normativ omit să solicite avizul Consiliului Economic şi Social, acesta putând fi adoptat în mod legal şi în lipsa obţinerii efective a avizului menţionat. Prin urmare, în măsura în care obligaţia de a solicita avizul Consiliului Economic şi Social nu a fost respectată, critica de neconstituţionalitate ce vizează încălcarea art. 1 alin. (3) şi alin. (5) coroborat cu art. 141 din Constituţie apare ca fiind întemeiată. 74. Referitor la critica de neconstituţionalitate a prevederilor referitoare la art. 15 alin. (4) din lit. g) din legea criticată, care instituie o decădere perpetuă din dreptul de a ocupa funcţia de membru al Consiliului Concurenţei, faţă de art. 15 alin. (1) din Constituţie, Guvernul observă că autorul sesizării nu a motivat concret şi efectiv cum s-ar aduce atingere principiului universalităţii, indicând formal încălcarea acestuia şi invocând o jurisprudenţă a Curţii Constituţionale cu caracter general. Prin urmare, sub acest aspect, apreciază că nu a fost formulată o veritabilă critică de neconstituţionalitate. 75. Cu privire la critica de neconstituţionalitate a art. 21ˡ alin. (6) din legea criticată, prin care se instituie condiţia prealabilă a acordului preşedintelui Consiliului Concurenţei pentru efectuarea percheziţiei şi luarea măsurii reţinerii şi arestării preventive faţă de funcţionarii publici de specialitate ai autorităţii, în raport cu art. 16 şi art. 124 alin. (1) şi alin. (2) din Constituţie, Guvernul arată că instituirea unei imunităţi de jurisdicţie determinată de deţinerea calităţii de funcţionar public de specialitate al Consiliului Concurenţei apare ca fiind contrară principiului egalităţii în drepturi, deosebirea de tratament nefiind bazată pe un criteriu obiectiv. 76. Referitor la susţinerea privind încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie prin utilizarea unor noţiuni şi sintagme imprecise, precum „trebuie să fi îndeplinit funcţii de conducere cu largi responsabilităţi în care a făcut dovada înaltei sale competenţe profesionale şi manageriale“, „pentru durata rămasă din mandat“, „funcţii publice de specialitate“ şi „membri inactivi“, Guvernul invocă aspecte din jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului privind exigenţele de calitate a legii şi arată că, din analiza prevederilor ce modifică art. 15 alin. (5) şi art. 17 alin. (3) din Legea nr. 21/1996, respectiv art. 21^1 şi art. 21^2, nou-introduse în legea ce face obiectul sesizării, rezultă că textele legale nu întrunesc cerinţele de claritate şi previzibilitate, fiind de natură să genereze aplicare neunitară în cazuri practice. 77. Referitor la critica de neconstituţionalitate privind încălcarea prevederilor art. 15 alin. (2), ale art. 147 alin. (4) şi ale art. 148 alin. (2) şi alin. (4) din Constituţie, Guvernul arată că, prin art. II şi art. III din legea analizată, se procedează la o demitere în bloc a membrilor actuali ai Plenului Consiliului Concurenţei ca urmare a depunerii jurământului de către membrii ce vor fi numiţi prin hotărâre a Camerei Deputaţilor şi Senatului în procedura ce va fi demarată în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a legii. Aşadar, consecinţa acestor prevederi ar fi încetarea de drept a mandatelor membrilor Plenului aflaţi în exercitarea funcţiei, cu nerespectarea duratei de 5 ani, prevăzută de art. 15 din Legea nr. 21/1996, introducându-se astfel, în mod artificial, o cauză de încetare a mandatelor în curs printr-o normă inexistentă la data numirii în funcţie. Prin urmare, Guvernul apreciază că dispoziţiile art. II şi art. III din legea criticată sunt de natură să conducă la încălcarea principiului neretroactivităţii legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie. 78. Din perspectiva invocării art. 147 alin. (4) din Constituţie, Guvernul prezintă aspecte din jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale, şi reţine că în ipoteza în care criticile de neconstituţionalitate sunt formulate prin raportare la considerente din deciziile Curţii Constituţionale pronunţate cu ocazia analizării unor dispoziţii din legi distincte de cea cu privire la care se invocă aceste considerente, condiţiile pentru atragerea incidenţei art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală nu sunt îndeplinite. Observă că în cauza de faţă autorul invocă încălcarea prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, prin raportare la Decizia Curţii Constituţionale nr. 61 din 7 februarie 2007, Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005 şi Decizia nr. 534 din 12 iulie 2017. În consecinţă, dispoziţiile art. II şi art. III nu sunt de natură să conducă la încălcarea principiului obligativităţii deciziilor Curţii Constituţionale de vreme ce deciziile invocate au vizat obiecţii de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţii din legi diferite de cea care face obiectul prezentei sesizări. 79. În ceea ce priveşte nerespectarea actelor obligatorii ale Uniunii Europene (regulamente, directive, decizii) în cadrul controlului de constituţionalitate, Guvernul invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 414 din 26 iunie 2019, potrivit căreia folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituţionalitate ca normă interpusă celei de referinţă implică, în temeiul art. 148 alin. (2) şi alin. (4) din Constituţie, o condiţionalitate cumulativă: pe de o parte, această normă trebuie să fie suficient de clară, precisă şi neechivocă prin ea însăşi sau înţelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis şi neechivoc de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, iar, pe de altă parte, norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanţă constituţională, conţinutul său normativ să susţină posibila încălcare de către legea naţională a Constituţiei - unica normă directă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate. Plecând de la aceste considerente de principiu, Guvernul observă că normele de drept european interpuse în cadrul controlului de constituţionalitate celei de referinţă, consacrată de art. 148 alin. (4) din Constituţie, le constituie prevederile art. 4 alin. (1) - alin. (4) din Directiva (UE) nr. 2019/1 a Parlamentului European şi a Consiliului, raportat la art. 101 - art. 102 din TFUE. Cu privire la prima condiţie necesară pentru folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituţionalitate, apreciază că normele de drept european invocate nu întrunesc condiţiile de claritate şi precizie, nefiind suficient de clare, precise şi neechivoce prin ele însele, iar înţelesul acestora nu a fost stabilit în mod clar, precis şi neechivoc de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene din perspectiva invocată. Directiva indicată conţine doar obiectivul pe care trebuie să îl atingă toate statele membre, acela ca membrii personalului şi persoanele din cadrul autorităţilor naţionale administrative de concurenţă să fie i) în măsură să îşi îndeplinească atribuţiile şi să îşi exercite competenţele de aplicare a articolelor 101 şi 102 din TFUE fără intervenţii politice şi alte influenţe din exterior şi ii) să nu solicite şi să nu accepte instrucţiuni din partea guvernului sau a oricărei alte entităţi publice sau private în îndeplinirea sarcinilor care le revin şi în exercitarea competenţelor lor de aplicare a articolelor 101 şi 102 din TFUE. Astfel, modalitatea de îndeplinire a obiectivului stabilit este lăsată la libera apreciere a statelor membre. 80. În acest context, Guvernul observă că, astfel cum reiese din actele şi prevederile invocate ca temei în controlul de constituţionalitate, prin prisma art. 148 alin. (2) din Constituţie, în cuprinsul acestora se face referire la încetarea mandatului de membru al Consiliului Concurenţei, respectiv la demararea procedurii de numire a noilor membri. Or, din analiza normelor de drept european interpuse în cadrul controlului de constituţionalitate celei de referinţă, nu rezultă în ce măsură soluţiile cuprinse la art. II şi art. III din legea analizată conduc la încălcarea art. 148 din Constituţie. Astfel, Guvernul apreciază că normele europene invocate în susţinerea sesizării de neconstituţionalitate nu pot constitui normă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate prin prisma art. 148 din Constituţie. 81. Preşedintele Camerei Deputaţilor şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele de vedere asupra obiecţiilor de neconstituţionalitate. 82. Prin Adresa nr. 2.412 din 12 mai 2020, Curtea, în temeiul art. 76 din Legea nr. 47/1992, a solicitat Guvernului să indice dacă a fost solicitat avizul CES în cazul Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 39/2017, respectiv al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 39/2017 şi, în caz afirmativ, să comunice o copie de pe adresa de solicitare a acestui aviz. 83. Guvernul a comunicat Curţii Constituţionale răspunsul nr. 5/2.441/2020, înregistrat la Curtea Constituţională cu nr. 2.696 din 26 mai 2020, prin care precizează, în esenţă, că, faţă de conţinutul normativ al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 39/2017, solicitarea avizului CES nu era necesară, întrucât obiectul de reglementare nu se încadra în domeniile de specialitate prevăzute de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 248/2013 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Economic şi Social. Se arată că prin acest act normativ se transpun prevederile europene referitoare la consolidarea şi armonizarea mecanismelor de care dispun instanţele de judecată din statele membre ale Uniunii Europene pentru a asigura repararea integrală a prejudiciului cauzat printr-o practică interzisă potrivit prevederilor Legii nr. 21/1996 şi/sau ale art. 101 sau art. 102 din TFUE. Astfel cum se clarifică şi în nota de fundamentare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 39/2017, noile reglementări nu au ca obiect introducerea de politici noi şi, în consecinţă, nu se impunea solicitarea avizului CES. Guvernul mai precizează că dispoziţiile art. 2 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 248/2013 referitoare la domeniul de specialitate protecţia consumatorului şi concurenţa loială nu sunt aplicabile în prezenta situaţie, întrucât protecţia consumatorului (teza I) este asigurată prin legislaţia specifică a cărei respectare o asigură Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului, iar protecţia concurenţei loiale (teza II) reprezintă un domeniu distinct de cel al concurenţei, cu o reglementare proprie, specială, guvernată de prevederile Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, cu modificările şi completările ulterioare. 84. Referitor la solicitarea avizului CES cu privire la legea supusă controlului de constituţionalitate, Guvernul arată că obligaţia solicitării avizului CES nu intră în sfera coiniţiatorilor sau a Guvernului, ci aparţine celor două Camere ale Parlamentului, cu ocazia dezbaterii şi adoptării amendamentelor suplimentare aduse Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 39/2017 sau celor aduse modului de organizare şi funcţionare a Consiliului Concurenţei. În acest sens, menţionează că proiectul de lege de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 39/2017, transmis de către Guvern spre dezbatere Parlamentului, era compus dintr-un articol unic, fără modificări şi completări suplimentare, şi că, având în vedere modificările semnificative aduse acestui proiect de lege în procedură parlamentară, Parlamentul avea obligaţia de a solicita un nou aviz al Consiliului Legislativ, ocazie cu care acesta ar fi avut posibilitatea să se pronunţe asupra necesităţii consultării CES. 85. La Dosarul nr. 524A/2020, în calitate de amicus curiae, preşedintele Consiliului Concurenţei a trimis Curţii Constituţionale un memoriu, prin care se arată, în esenţă, că, în urma adoptării de către Senatul Românei, în calitate de Cameră decizională a legii criticate, directorul general al Direcţiei Generale de Concurenţă din cadrul Comisiei Europene (DG COMP) a transmis autorităţilor române, în data de 30 aprilie 2020, o nouă scrisoare prin care transmite că a luat cunoştinţă de modificările recente aduse legii concurenţei, aşa cum acestea au fost adoptate de către Parlamentul României, îşi exprimă regretul pentru că forul european nu a fost consultat - aşa cum solicitase în corespondenţa trecută - cu privire la modificările legislative adoptate de Parlamentul României şi semnalează riscurile pe care prevederile adoptate le prezintă pentru independenţa şi credibilitatea Consiliului Concurenţei. În acest sens, se arată că se solicită o serie de clarificări cu privire la modificările promovate, astfel încât să se asigure respectarea normelor UE ce reglementează funcţionarea autorităţilor naţionale de concurenţă. Astfel, în ceea ce priveşte numirea unui nou Plen la conducerea Consiliului Concurenţei, Comisia subliniază că revocarea de facto a tuturor membrilor Plenului poate fi considerată drept un atac la independenţa autorităţii. De asemenea, Comisia solicită explicaţii cu privire la oportunitatea implementării unei noi proceduri de selecţie şi de numire. Sunt anexate înscrisuri referitoare la corespondenţa purtată de către Consiliul Concurenţei, în calitate de autoritate naţională în domeniul concurenţei cu Direcţia Generală de Concurenţă (DG COMP) din cadrul Comisiei Europene. CURTEA, examinând obiecţiile de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale Preşedintelui Senatului şi ale Guvernului, răspunsul Guvernului la solicitarea Curţii Constituţionale, documentele depuse la dosar, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 86. Actele de sesizare în dosarele Curţii Constituţionale nr. 524A/2020, nr. 527A/2020 şi nr. 577A/2020 au ca obiect al criticilor de neconstituţionalitate Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 39/2017 privind acţiunile în despăgubire în cazurile de încălcare a dispoziţiilor legislaţiei în materie de concurenţă, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996, precum şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 39/2017, în ansamblul lor. 87. Autorii sesizărilor susţin încălcarea prevederilor din Constituţie cuprinse în: art. 1 alin. (3) şi (5) privind trăsăturile statului român şi obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 15 privind universalitatea şi principiul neretroactivităţii legii, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 61 alin. (2) potrivit căruia „Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat“, art. 75 privind sesizarea Camerelor, art. 76 alin. (1) şi (2) privind adoptarea legilor şi a hotărârilor, art. 115 alin. (5) potrivit căruia „Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz, de la trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este considerată adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură de urgenţă. Ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la articolul 76 alineatul (1).“, art. 117 alin. (3) privind autorităţile administrative autonome, art. 124 alin. (1) şi (2) privind înfăptuirea justiţiei, art. 141 privind Consiliul Economic şi Social, art. 147 alin. (4) privind efectele deciziilor Curţii Constituţionale şi art. 148 alin. (2) şi (4) privind integrarea în Uniunea Europeană. 88. Având în vedere faptul că obiectul celor trei sesizări este similar, pentru o bună administrare a actului de justiţie constituţională, în temeiul art. 139 din Codul de procedură civilă, coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992, Plenul Curţii Constituţionale dispune, din oficiu, conexarea celor trei cauze, respectiv a dosarelor nr. 527A/2020 şi nr. 577A/2020, la Dosarul nr. 524A/2020, care a fost primul înregistrat, urmând ca instanţa de contencios constituţional să pronunţe o singură decizie prin care să efectueze controlul de constituţionalitate asupra Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 39/2017 privind acţiunile în despăgubire în cazurile de încălcare a dispoziţiilor legislaţiei în materie de concurenţă, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996, cât şi asupra Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 39/2017. 89. În vederea soluţionării obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea va proceda la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a acesteia, prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi de art. 15 din Legea nr. 47/1992, sub aspectul titularului dreptului de sesizare, al termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi al obiectului controlului de constituţionalitate. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, iar cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează a fi cercetate în ordinea menţionată, constatarea neîndeplinirii uneia având efecte dirimante şi făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 334 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 31 mai 2018, paragraful 27, sau Decizia nr. 385 din 5 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 488 din 13 iunie 2018, paragraful 32). 90. Sub aspectul titularului dreptului de sesizare, prezentele obiecţii de neconstituţionalitate au fost formulate de Guvern, de 47 de senatori şi de Preşedintele României, care, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, au dreptul de a sesiza Curtea Constituţională pentru exercitarea controlului de constituţionalitate a priori, fiind, aşadar, îndeplinită această primă condiţie de admisibilitate. 91. Referitor la termenul în care poate fi sesizată instanţa de control constituţional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de două zile, începând de la acelaşi moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament. Cu privire la acest aspect, din consultarea fişei referitoare la derularea procedurii legislative, Curtea constată că legea supusă controlului a fost adoptată, în procedură de urgenţă, de Camera Deputaţilor în data de 7 noiembrie 2018 şi de Senat în data de 8 aprilie 2020, a fost depusă la secretarul general al Senatului pentru exercitarea dreptului de sesizare cu privire la neconstituţionalitatea legii în data de 16 aprilie 2020, şi apoi trimisă spre promulgare, în data de 21 aprilie 2020. Prezentele sesizări de neconstituţionalitate au fost înregistrate la Curtea Constituţională în datele de 21 aprilie 2020 şi 8 mai 2020. Într-o atare situaţie, luând act de faptul că sesizările de neconstituţionalitate au fost formulate în termenul de 20 de zile prevăzut de art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate este admisibilă sub aspectul respectării termenului în care poate fi sesizată instanţa de control constituţional. 92. În vederea analizării îndeplinirii celei de-a treia condiţii de admisibilitate - obiectul controlului de constituţionalitate, respectiv stabilirea sferei de competenţă a Curţii cu privire la legea dedusă controlului, Curtea constată că obiectul criticilor de neconstituţionalitate se încadrează în competenţa Curţii, acesta vizând Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 39/2017 privind acţiunile în despăgubire în cazurile de încălcare a dispoziţiilor legislaţiei în materie de concurenţă, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996, lege adoptată de Parlament, dar nepromulgată, precum şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 39/2017. De asemenea, examinând temeiurile constituţionale invocate în susţinerea sesizării de neconstituţionalitate, precum şi motivarea formulată, Curtea observă că obiectul criticii în prezenta cauză îl constituie procedura de adoptare a legii, conţinutul normativ al acesteia, precum şi procedura adoptării ordonanţei de urgenţă a Guvernului pe care legea o aprobă. 93. Aşadar, nefiind incident un fine de neprimire a sesizării astfel formulate, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor legale criticate. 94. Referitor la parcursul legislativ al legii supuse controlului de constituţionalitate, conform informaţiilor disponibile pe paginile oficiale de internet ale celor două Camere ale Parlamentului, Curtea observă că proiectul de Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 39/2017 privind acţiunile în despăgubire în cazurile de încălcare a dispoziţiei de încălcare a dispoziţiilor legislaţiei în materie de concurenţă, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996 a fost iniţiat de Guvern şi înregistrat la Senat, la data de 8 iunie 2017. Legea a fost calificată ca având caracter de lege organică. Anexate proiectului de lege sunt: tabelul de concordanţă cu reglementările comunitare, Avizul Consiliului Legislativ nr. 385 din 25 mai 2017, expunerea de motive, forma iniţiatorului, Ordonanţa de urgenţă Guvernului nr. 39/2017, adresa de înaintare a iniţiativei legislative pentru dezbatere şi Hotărârea Guvernului privind supunerea spre adoptare a proiectului de Lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 39/2017. De asemenea, este prezentat şi Avizul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, adoptat prin Hotărârea nr. 42 din 23 mai 2017. La data de 12 iunie 2017, proiectul de lege a fost înregistrat pentru prezentare în Biroul permanent, Senatul fiind prima Cameră sesizată, şi transmis pentru rapoarte şi avize la comisiile de specialitate. La data de 3 octombrie 2017, proiectul de lege a fost adoptat de Senat şi transmis Camerei Deputaţilor, spre dezbatere şi adoptare. La data de 10 octombrie 2017, proiectul de lege a fost înregistrat la Camera Deputaţilor pentru dezbatere şi prezentare în Biroul permanent. La data de 7 noiembrie 2018, proiectul de lege a fost adoptat cu amendamente de Camera Deputaţilor. La data de 9 noiembrie 2018, proiectul de lege este întors la Senat, cu menţiunea că, potrivit art. 75 alin. (4) şi (5) din Constituţie, prevederile care sunt de competenţa decizională a Senatului sunt înaintate acestuia, spre dezbatere şi adoptare, care va decide definitiv asupra acestora. La data de 8 aprilie 2020, proiectul de lege a fost adoptat cu amendamente de Senat, iar la data de 21 aprilie 2020, a fost transmis Preşedintelui României, în vederea promulgării. 95. Cu titlu prealabil, Curtea reţine că în cadrul controlului a priori de constituţionalitate, exercitat asupra legilor de aprobare a ordonanţelor, se poate contesta şi, implicit, instanţa constituţională poate efectua controlul asupra aspectelor de constituţionalitate extrinsecă şi intrinsecă privind ordonanţa astfel aprobată, întrucât „ordonanţele Guvernului aprobate de Parlament prin lege, în conformitate cu prevederile art. 115 alin. (7) din Constituţie, încetează să mai fie acte normative de sine stătătoare şi devin, ca efect al aprobării de către autoritatea legiuitoare, acte normative cu caracter de lege, chiar dacă, din raţiuni de tehnică legislativă, alături de datele legii de aprobare, conservă şi elementele de identificare atribuite la adoptarea lor de către Guvern“ (a se vedea în acest sens Decizia nr. 95 din 8 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 23 februarie 2006). Prin urmare, Curtea a constatat că, în cadrul atribuţiei Curţii Constituţionale prevăzute la art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, pe calea controlului de constituţionalitate a legii de aprobare a ordonanţei guvernamentale se pot aduce în discuţie critici de neconstituţionalitate extrinsecă ce vizează modul de adoptare a ordonanţei, deci numai cu ocazia convertirii acesteia sub aspect formal în lege (a se vedea în acest sens Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, Decizia nr. 214 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 435 din 3 iunie 2019). 96. În continuare, analizând critica de neconstituţionalitate potrivit căreia atât legea criticată, cât şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 39/2017 încalcă dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) şi (5) privind principiul securităţii juridice şi al legalităţii, în componenta referitoare la calitatea legii, precum şi în art. 141, dat fiind faptul că nu s-a solicitat avizul Consiliului Economic şi Social la elaborarea acestor acte normative, Curtea constată că aceasta este întemeiată, pentru următoarele considerente: 97. Cu titlu preliminar, referitor la răspunsul Guvernului adresat Curţii Constituţionale distinct de punctele de vedere formulate în cauză, Curtea precizează că, în procedura adoptării actelor normative, obligaţia solicitării avizelor Consiliului Legislativ sau CES se referă la o fază anterioară adoptării proiectului de act normativ de către Guvern ori dezbaterii parlamentare. În acest sens, relevante sunt dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 73/1993 pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.122 din 29 noiembrie 2004, potrivit căruia: „Proiectele de legi şi propunerile legislative se supun dezbaterii Parlamentului cu avizul Consiliului Legislativ“, precum şi unele dispoziţii din Legea nr. 248/2013 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Economic şi Social, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 740 din 2 octombrie 2015, care consacră obligaţia iniţiatorului proiectului de act normativ de a solicita avizul CES, spre exemplu: art. 2 alin. (1): „Consiliul Economic şi Social este consultat obligatoriu asupra proiectelor de acte normative iniţiate de Guvern (...).“; art. 5 lit. a): „Consiliul Economic şi Social exercită următoarele atribuţii: a) avizează proiectele de acte normative din domeniile de specialitate prevăzute la art. 2 alin. (2), iniţiate de Guvern, precum şi propunerile legislative ale deputaţilor şi senatorilor, invitând iniţiatorii la dezbaterea actelor normative.“; art. 6 alin. (1), (2) şi (8): „(1) Iniţiatorii pot participa la dezbaterea proiectului de act normativ, atât în comisiile permanente, cât şi în Plenul Consiliului Economic şi Social, la invitaţia Consiliului Economic şi Social.(...);(2) Avizul prevăzut la art. 2 alin. (1), în situaţia în care a fost emis în condiţiile legii, sau punctele de vedere transmise conform prevederilor alin. (8) vor însoţi în mod obligatoriu proiectul de act normativ, până la adoptare. (...); (8) Avizul Consiliului Economic şi Social sau punctele de vedere ale părţilor se transmit în scris iniţiatorului actului normativ, sub semnătura preşedintelui.“; art. 7 alin. (2): „Depăşirea termenului prevăzut la alin. (1) dă dreptul iniţiatorului să transmită proiectele de acte normative spre adoptare fără avizul Consiliului Economic şi Social, cu menţionarea acestei situaţii, conform prevederilor art. 5 lit. a).“; art. 26 alin. (2): „În cadrul comisiilor de specialitate sunt analizate proiectele de acte normative înaintate de iniţiatori şi sunt elaborate proiectele de avize ce vor fi supuse dezbaterii Plenului Consiliului Economic şi Social“. 98. Prin urmare, având în vedere că art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală obligă la respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, rezultă că, dacă domeniul de reglementare al unui act normativ se subsumează unuia dintre domeniile de specialitate ale Consiliului Economic şi Social, enumerate la art. 2 din Legea nr. 248/2013, atunci iniţiatorul proiectului de act normativ are obligaţia solicitării avizului Consiliului Economic şi Social, în caz contrar fiind încălcat art. 141 raportat la art. 1 alin. (5) din Constituţie (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 681 din 6 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 11 martie 2019). 99. De asemenea, Curtea reţine că nu există obligaţia de a se solicita avizarea ori de câte ori proiectul de lege suferă diverse modificări în Camera de reflecţie sau în cea decizională. Art. 98 alin. (7) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, art. 116 din Regulamentul Senatului sau art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 73/1993 prevăd competenţa Consiliului Legislativ de a aviza, la cererea preşedintelui comisiei parlamentare sesizate în fond, amendamente supuse dezbaterii comisiei şi proiectele de legi sau propunerile legislative primite de comisie după adoptarea lor de către una dintre Camerele Parlamentului. Însă ţine de opţiunea preşedintelui comisiei parlamentare sesizate în fond să formuleze o asemenea cerere, legea sau regulamentul parlamentar nefiind imperative (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 731 din 6 noiembrie din 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 29 ianuarie 2020). 100. Revenind asupra criticii de neconstituţionalitate, Curtea, din examinarea expunerii de motive a legii criticate şi a notei de fundamentare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 39/2017, constată că la rubrica „Informaţii privind avizarea“, se menţionează doar Avizul Consiliului Legislativ nr. 385 din 25 mai 2017 şi Avizul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (CSAT) - Hotărârea CSAT nr. 42 din 23 mai 2017. 101. Curtea precizează că, potrivit art. 141 din Constituţie, „Consiliul Economic şi Social este organul consultativ al Parlamentului şi al Guvernului în domeniile de specialitate stabilite prin legea sa organică de înfiinţare, organizare şi funcţionare.“ 102. De asemenea, în conformitate cu art. 2 alin. (1) din Legea nr. 248/2013 privind organizarea Consiliului Economic şi Social, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 740 din 2 octombrie 2015, „Consiliul Economic şi Social este consultat obligatoriu asupra proiectelor de acte normative iniţiate de Guvern sau a propunerilor legislative ale deputaţilor ori senatorilor. Rezultatul acestei consultări se concretizează în avize la proiectele de acte normative“. În acelaşi timp, prevederile art. 2 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 248/2013 stabilesc ca domeniu distinct de specialitate al Consiliului Economic şi Social, domeniul privind protecţia consumatorului şi concurenţa loială. Potrivit art. 5 lit. a) din acelaşi act normativ, „Consiliul Economic şi Social exercită următoarele atribuţii: a) avizează proiectele de acte normative din domeniile de specialitate prevăzute la art. 2 alin. (2), iniţiate de Guvern, precum şi propunerile legislative ale deputaţilor şi senatorilor, invitând iniţiatorii la dezbaterea actelor normative;“. 103. Totodată, Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative impune, prin art. 31 alin. (3), ca forma finală a instrumentelor de prezentare şi motivare a proiectelor de acte normative să facă referiri la avizul Consiliului Legislativ şi, după caz, al altor autorităţi avizatoare, precum Consiliul Economic şi Social. Desigur că nu este obligatorie şi obţinerea unui aviz, iar procedura legislativă nu poate fi obstrucţionată de pasivitatea autorităţilor avizatoare, însă, în cauză, rezultă că un astfel de aviz nu a fost solicitat. Or, este evident că atât legea criticată, cât şi ordonanţa guvernamentală pe care legea criticată o aprobă acoperă o sferă de relaţii sociale complexe, subsumate domeniului de specialitate privind protecţia consumatorului şi concurenţa loială. Astfel cum se reţine în expunerea de motive a legii criticate, măsurile prevăzute în acest act normativ sunt preconizate să conducă la „crearea unui sistem eficient de aplicare privată a regulilor de concurenţă pe întreg spaţiul Uniunii Europene, inclusiv România“, prin transpunerea Directivei 2014/104/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 noiembrie 2014 privind anumite norme care guvernează acţiunile în despăgubire în temeiul dreptului intern în cazul încălcărilor dispoziţiilor legislaţiei în materie de concurenţă a statelor membre şi a Uniunii Europene, precum şi la „asigurarea instrumentelor legale necesare Consiliului Concurenţei pentru îndeplinirea misiunii de protejare a consumatorului final“, prin modificarea Legii nr. 21/1996. 104. În acelaşi timp, din examinarea notei de fundamentare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 39/2017, Curtea observă că acest act normativ are ca obiect, aşa cum susţine şi Guvernul, transpunerea în legislaţia naţională a Directivei 2014/104/UE privind anumite norme care guvernează acţiunile în despăgubire în temeiul dreptului intern în cazul încălcărilor dispoziţiilor legislaţiei în materie de concurenţă a statelor membre şi a Uniunii Europene, precum şi o serie de modificări şi completări aduse Legii concurenţei nr. 21/1996, în scopul îmbunătăţirii mecanismului de aplicare a normelor de concurenţă de către autoritatea de concurenţă. Din analiza Directivei menţionate rezultă, potrivit art. 1, că obiectul şi domeniul de aplicare ale acesteia vizează anumite norme necesare pentru a asigura că orice persoană care a suferit un prejudiciu cauzat de o încălcare a legislaţiei în materie de concurenţă de către o întreprindere sau o asociaţie de întreprinderi îşi poate exercita în mod efectiv dreptul de a solicita respectivei întreprinderi sau asociaţii de întreprinderi o despăgubire integrală pentru prejudiciul respectiv. Directiva prevede, de asemenea, norme care promovează concurenţa nedenaturată pe piaţa internă şi care îndepărtează obstacolele în calea funcţionării adecvate a acesteia prin asigurarea unei protecţii echivalente pe întregul cuprins al Uniunii pentru orice persoană care a suferit un astfel de prejudiciu. Totodată, Directiva prevede norme pentru coordonarea asigurării respectării normelor de concurenţă de către autorităţile în materie de concurenţă şi pentru asigurarea respectării normelor respective prin acţiunile în despăgubire introduse în faţa instanţelor naţionale. 105. În raport cu acestea, este evident că domeniul vizat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2019, care transpune directiva menţionată, este circumscris domeniilor de specialitate ale CES referitoare la protecţia concurenţei loiale şi a drepturilor consumatorilor. Prin urmare, iniţiatorul proiectului de act normativ avea obligaţia de a solicita avizul CES anterior adoptării sale. Cu toate acestea, Guvernul, în calitate de iniţiator, nu a îndeplinit această exigenţă de rang constituţional şi legal. De altfel, neîndeplinirea acestei obligaţii nu a fost suplinită nici la nivelul Parlamentului, care, în cadrul procedurii parlamentare de dezbatere şi adoptare a proiectului de lege de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 39/2017, în cele două Camere, avea posibilitatea solicitării avizelor, având în vedere modificările aduse în această etapă [a se vedea, spre exemplu, art. 94 alin. (1) lit. c) din Regulamentul Senatului, potrivit căruia: „În vederea încadrării în termenele prevăzute la art. 93 alin. (3) şi la art. 112-114 din prezentul regulament, precum şi la art. 115 alin. (5) din Constituţia României, republicată, proiectele de lege şi propunerile legislative se înaintează Biroului permanent al Senatului, care dispune: c) solicitarea avizului Consiliului Legislativ, al Consiliului Economic şi Social şi al altor instituţii sau organisme care, potrivit legii, au competenţa de avizare, dacă acesta nu a fost dat;“]. 106. În jurisprudenţa sa recentă, Curtea Constituţională a sancţionat omisiunea solicitării avizului Consiliului Economic şi Social în cazul unor acte normative al căror obiect de reglementare se referă la domeniile de specialitate ale Consiliului (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 139 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 3 mai 2019, Decizia nr. 140 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 14 mai 2019, Decizia nr. 29 din 29 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 128 din 19 februarie 2020). 107. În consecinţă, având în vedere dispoziţiile constituţionale şi legale citate, Curtea constată că omisiunea solicitării avizului Consiliului Economic şi Social cu prilejul adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 39/2017 este de natură să determine neconstituţionalitatea extrinsecă a acestui act normativ, în raport cu prevederile art. 1 alin. (3) şi (5), coroborate cu cele ale art. 141 din Constituţie. 108. În acest context, în acord cu jurisprudenţa sa (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 738 din 19 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 690 din 8 octombrie 2012, Decizia nr. 55 din 5 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 25 februarie 2014, Decizia nr. 761 din 17 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 46 din 20 ianuarie 2015), Curtea reţine că viciul de neconstituţionalitate extrinsecă al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 39/2017 nu poate fi acoperit prin adoptarea unei legi de aprobare. Legea care aprobă o ordonanţă de urgenţă neconstituţională este ea însăşi neconstituţională. În aceste condiţii, Curtea constată că Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 39/2017, în ansamblul său, încalcă, de asemenea, dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5), coroborate cu cele ale art. 141 din Constituţie. 109. Întrucât a fost constatat viciul de neconstituţionalitate de natură extrinsecă mai sus arătat, care, în final, atrage neconstituţionalitatea legii criticate şi a ordonanţei guvernamentale pe care o aprobă, în ansamblul lor, nu se va mai proceda la examinarea celorlalte critici de neconstituţionalitate extrinsecă formulate. De asemenea, pentru acelaşi motiv, Curtea, în acord cu jurisprudenţa sa, reţine că nu mai este necesară nici examinarea criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă formulate de autorii obiecţiilor de neconstituţionalitate (a se vedea în acelaşi sens Decizia nr. 681 din 6 noiembrie 2018, paragraful 253, Decizia nr. 747 din 4 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 922 din 11 decembrie 2015, paragraful 35, Decizia nr. 442 din 10 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 526 din 15 iulie 2015, paragraful 33, Decizia nr. 545 din 5 iulie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 638 din 25 iulie 2006, sau Decizia nr. 82 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 16 ianuarie 2009, Decizia nr. 58 din 12 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 205 din 13 martie 2020). 110. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Guvernul României, de 47 de senatori aparţinând Grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal, Uniunii Salvaţi România şi Uniunii Democrate a Maghiarilor din România şi de Preşedintele României şi constată că Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 39/2017 privind acţiunile în despăgubire în cazurile de încălcare a dispoziţiilor legislaţiei în materie de concurenţă, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996, precum şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 39/2017 sunt neconstituţionale, în ansamblul lor. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 3 iunie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Simina Popescu-Marin ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
