Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 83 lit. h), art. 286 alin. (1) şi art. 342 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Adrian-Marin Mititelu şi Gigel Preoteasa în Dosarul nr. 5.997/63/2016/a1 al Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 461D/2017. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În susţinerea soluţiei solicitate, referitor la dispoziţiile art. 83 lit. h) din Codul de procedură penală, reţine că dreptul consacrat de art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - dreptul acuzatului de a se apăra el însuşi - este distinct de dreptul de a asista la efectuarea actelor de urmărire penală. Toate drepturile prevăzute de art. 83 lit. a)-g^1) din Codul de procedură penală sunt garanţii ale dreptului la apărare al inculpatului pe care acesta le poate exercita singur. Măsura de a interzice inculpatului să asiste personal la actele de urmărire penală este o măsură justificată de protecţia persoanelor vătămate şi a martorilor. De altfel, arată că instanţa de la Strasbourg s-a pronunţat, cu privire la art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţie, prin Hotărârea din 4 aprilie 2018, pronunţată în Cauza Correia de Matos împotriva Portugaliei, reamintind principiile care guvernează acest drept al acuzatului, respectiv faptul că dispoziţiile art. 6 paragrafele 1 şi 3 lit. c) din Convenţie nu înseamnă a da acuzatului dreptul de a decide chiar el în ce măsură să îi fie asigurată apărarea, decizia de a alege între cele două alternative - dreptul de a se apăra singur, respectiv dreptul de a beneficia de asistenţă calificată - depinzând de legislaţia internă aplicabilă şi de regulile instanţelor de justiţie, statele membre având o mare marjă de apreciere în acest domeniu. Totodată face referire la dispoziţiile art. 19 din Directiva 2012/29/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 octombrie 2012 de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea şi protecţia victimelor criminalităţii şi de înlocuire a Deciziei-cadru 2001/220/JAI a Consiliului, potrivit cărora victimele infracţiunilor au dreptul de a evita contactul cu autorul infracţiunii. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 286 alin. (1) din Codul de procedură penală, arată că, în cauză, contrar susţinerilor autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, procurorul a emis o soluţie temeinică şi enumeră o serie de argumente pentru care excepţia este neîntemeiată, respectiv faptul că părţile pot formula plângere împotriva actelor procurorului, totodată acestea având, în principiu, oricând acces la dosarul de urmărire penală, de asemenea, administrarea probelor, felul, ordinea, necesitatea administrării acestora fiind de competenţa organelor judiciare şi, în sfârşit, faptul că, potrivit unei opinii doctrinare unanime, părţile pot formula plângere şi împotriva omisiunii de a efectua acte de urmărire penală. Cât priveşte prevederile art. 342 din Codul de procedură penală, solicită menţinerea jurisprudenţei instanţei de control constituţional potrivit căreia în procedura de cameră preliminară nu se pot antama chestiuni ce ţin de fondul cauzei, în acest sens făcând referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 253 din 25 aprilie 2017, paragraful 32. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea nr. 5 din 20 ianuarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 5.997/63/2016/a1, Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 83 lit. h), art. 286 alin. (1) şi art. 342 din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Adrian-Marin Mititelu şi Gigel Preoteasa în soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva Încheierii din data de 21 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Dolj în Dosarul nr. 5.997/63/2016/a1, prin care s-au respins cererile şi excepţiile formulate de autori, s-a constatat legalitatea sesizării instanţei şi s-a dispus începerea judecăţii cu privire la aceştia. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii fac referire la deciziile Curţii Constituţionale nr. 448 din 29 octombrie 2013 şi nr. 224 din 13 martie 2012, în care s-a reţinut că instanţa de contencios constituţional este competentă să realizeze o analiză a constituţionalităţii interpretării pe care textele de lege au primit-o în practică. În ceea ce priveşte prevederile art. 83 lit. h) din Codul de procedură penală, învederează faptul că, în situaţiile de excepţie în care inculpatul înţelege să îşi asigure el însuşi dreptul la apărare, norma în cauză trebuie interpretată şi aplicată astfel încât inculpatului să îi fie asigurat dreptul de a asista la actele de urmărire penală efectuate în cauză, în caz contrar textul criticat fiind neconstituţional. Cât priveşte prevederile art. 286 alin. (1) din Codul de procedură penală, susţin că aceste norme au fost interpretate şi aplicate astfel încât să nu beneficieze de calea de atac stabilită de art. 339 din Codul de procedură penală. Consideră că normele procesual penale ale art. 286 alin. (1) sunt neconstituţionale în măsura în care sunt interpretate şi aplicate în sensul că organul de urmărire penală are facultatea deplină de a stabili atât termenul în care se pronunţă asupra cererilor şi obiecţiunilor ridicate de suspect/inculpat, cât şi care este natura actului (ordonanţă sau rechizitoriu) prin care soluţionează cererile şi obiecţiunile ridicate de suspect/inculpat. În ceea ce priveşte prevederile art. 342 din Codul de procedură penală, susţin că acestea sunt constituţionale în măsura în care sunt interpretate şi aplicate în sensul că pot face obiectul controlului în procedura de cameră preliminară şi drepturile şi garanţiile recunoscute de dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală. Consideră că garanţiile menţionate nu pot fi excluse de la verificare în camera preliminară, întrucât verificarea lor odată cu soluţionarea fondului cauzei duce tocmai la încălcarea flagrantă a dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale invocate, în condiţiile în care procedura de cameră preliminară trebuie să pună capăt abuzului organelor de urmărire penală. 6. Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori opinează că excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect prevederile art. 83 lit. h) din Codul de procedură penală este neîntemeiată, textul de lege instituind un drept în favoarea inculpatului, fiind exclus a i se da o interpretare contrarie. De asemenea, consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 286 alin. (1) din Codul de procedură penală este neîntemeiată, în condiţiile în care acest text de lege nu împiedică în niciun fel accesul liber la o instanţă, atât instanţa de control constituţional, cât şi instanţa de la Strasbourg făcând referire la „instanţa judecătorească“ atunci când analizează liberul acces la justiţie. În acest sens face referire la deciziile Curţii Constituţionale nr. 505 din 4 octombrie 2005 şi nr. 88 din 27 februarie 2014. Totodată, reţine că, în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (2) şi art. 129, intră în competenţa exclusivă a legiuitorului stabilirea procedurii de judecată, precum şi a căilor de atac, Legea fundamentală nereglementând gradele de jurisdicţie, numărul ori natura căilor de atac ce pot fi exercitate. Opinează, totodată, că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 342 este neîntemeiată, în condiţiile în care limitele stabilite de legiuitor cât priveşte procedura de cameră preliminară nu sunt de natură să încalce principiul separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - egalitatea în drepturi a cetăţenilor, garantarea drepturilor şi libertăţilor consacrate prin Constituţie şi prin alte legi, accesul liber la justiţie şi dreptul la apărare. Rolul procedurii în camera preliminară este acela de a reprezenta un filtru în ceea ce priveşte aspecte exclusiv de legalitate asupra cauzei penale, respectiv de a pregăti cauza în vederea exercitării funcţiei de judecată, instanţa urmând să analizeze aspectele de fond ale acuzaţiei, fără a mai examina legalitatea rechizitoriului şi a materialului de urmărire penală, analiză care se efectuează de judecătorul de cameră preliminară. Judecătorul de cameră preliminară nu analizează temeinicia acuzaţiei, respectiv dacă acuzaţia cu privire la faptele respective este reală şi nici dacă sunt probe suficiente pentru a conduce la stabilirea vinovăţiei. Reţine că dispoziţiile invocate de autorii excepţiei privind intervenirea unei cauze care împiedică exercitarea acţiunii penale, întrucât fapta nu ar exista sau ar exista autoritate de lucru judecat, reprezintă moduri de soluţionare a acţiunii penale prin dispunerea unei soluţii de încetare a procesului penal. Or, având în vedere dispoziţiile art. 346 din Codul de procedură penală, soluţiile pe care judecătorul de cameră preliminară le poate dispune sunt restituirea cauzei la procuror sau începerea judecăţii, astfel că nu poate soluţiona acţiunea penală, având în vedere rolul camerei preliminare de a pregăti cauza în vederea exercitării funcţiei de judecată. Aşadar, chiar dacă s-ar constata existenţa vreunui caz din cele prevăzute de art. 16 din Codul de procedură penală sau ar interveni un astfel de caz pe parcursul desfăşurării procedurii de cameră preliminară, acesta nu poate fi valorificat în această fază procesuală, revenind instanţei de judecată competenţa de a analiza incidenţa dispoziţiilor art. 16 din Codul de procedură penală şi de a face aplicarea, dacă sunt îndeplinite condiţiile, a art. 17 alin. (2) şi art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 8. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate invocată este neîntemeiată. Cât priveşte prevederile art. 83 lit. h) din Codul de procedură penală, reţine că, chiar dacă dreptul de a asista la efectuarea actelor de urmărire penală este prevăzut ca un drept al avocatului suspectului sau inculpatului, în ipoteza în care aceştia din urmă ar alege să îşi facă apărarea singuri vor putea asista la efectuarea actelor de urmărire penală în aceleaşi condiţii cu cele reglementate pentru avocat, întrucât acesta din urmă nu poate exercita decât drepturile persoanei pe care o asistă. Consideră că prevederile criticate instituie un drept în favoarea inculpatului şi nu poate fi interpretat ca fiind o cauză care împiedică inculpatul să asiste la efectuarea actelor de urmărire penală. În ceea ce priveşte prevederile art. 286 alin. (1) din Codul de procedură penală, face referire la jurisprudenţa instanţei de control constituţional potrivit căreia legiuitorul are competenţa exclusivă de a institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi speciale de exercitare a drepturilor procedurale, semnificaţia liberului acces la justiţie nefiind aceea a accesului, în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac. Cât priveşte prevederile ce reglementează obiectul procedurii de cameră preliminară, reţine că, dacă judecătorul de cameră preliminară ar constata existenţa unui caz dintre cele prevăzute de art. 16 din Codul de procedură penală sau ar interveni un astfel de caz pe parcursul desfăşurării procedurii de cameră preliminară, el nu ar putea fi valorificat în această etapă procesuală, ci revine instanţei de judecată competente să soluţioneze fondul cauzei, fără ca prin aceasta să fie afectat vreunul dintre drepturile constituţionale invocate. 9. Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, întrucât autorii excepţiei se referă la situaţii ipotetice, în care consideră ca neconstituţionale textele de lege criticate în măsura în care sunt interpretate şi aplicate într-o manieră anume, la care se face referire în mod expres. Or, modul de aplicare a prevederilor legale într-o situaţie ipotetică excedează competenţei Curţii Constituţionale, în condiţiile în care neconstituţionalitatea reprezintă o stare organică a normei juridice contestate şi nu poate fi dedusă dintr-o interpretare discutabilă a acestora, vizând o situaţie ipotetică. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 83 lit. h), art. 286 alin. (1) şi art. 342 din Codul de procedură penală, având următorul conţinut: - Art. 83 lit. h) din Codul de procedură penală - „Drepturile inculpatului“: „În cursul procesului penal, inculpatul are următoarele drepturi:[…] h) alte drepturi prevăzute de lege.“; – Art. 286 alin. (1) din Codul de procedură penală - „Actele organelor de urmărire penală“: „Procurorul dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale şi soluţionează cauza prin ordonanţă, dacă legea nu prevede altfel.“; – Art. 342 din Codul de procedură penală - „Obiectul procedurii în camera preliminară“: „Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.“ 13. În susţinerea neconstituţionalităţii prevederilor art. 83 lit. h) din Codul de procedură penală, autorii excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 24 privind dreptul la apărare şi ale art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Invocă şi dispoziţiile art. 14 - „Interzicerea discriminării“, art. 17 - „Interzicerea abuzului de drept“ şi art. 18 - „Limitarea folosirii restrângerilor drepturilor“ din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Cât priveşte prevederile art. 286 alin. (1) şi art. 342 din Codul de procedură penală, susţin că acestea sunt contrare dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi alin. (5) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale, respectiv principiul legalităţii, art. 15 alin. (1) potrivit căruia cetăţenii beneficiază de drepturile şi libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea, art. 16 alin. (1) şi alin. (2) privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor, art. 21 alin. (3) potrivit căruia părţile au dreptul la un proces echitabil, art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 124 privind înfăptuirea justiţiei. Susţine că se aduce atingere şi dispoziţiilor art. 6 - „Dreptul la un proces echitabil“, art. 13 - „Dreptul la un recurs efectiv“, art. 17 - „Interzicerea abuzului de drept“ şi art. 18 - „Limitarea folosirilor restrângerilor drepturilor“ din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În plus, cât priveşte prevederile art. 286 alin. (1) din Codul de procedură penală, consideră că acestea sunt contrare şi dispoziţiilor art. 14 - „Interzicerea discriminării“. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, potrivit art. 83 din Codul de procedură penală, în cursul procesului penal, inculpatul beneficiază de drepturile specifice calităţii pe care o are în procesul penal, enumerate la lit. a)-g^1), cât şi „alte drepturi prevăzute de lege“, astfel cum prevede lit. h) a articolului menţionat. Autorii excepţiei consideră că normele procesual penale precitate sunt neconstituţionale „în măsura în care sunt interpretate şi aplicate în sensul că inculpatului nu îi este permis să asiste la actele de urmărire penală, chiar şi în situaţia în care a înţeles să uzeze de dreptul de a se apăra singur conform art. 10 alin. (1) din Codul de procedură penală“. Totodată, potrivit art. 286 alin. (1) din Codul de procedură penală, „procurorul dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale şi soluţionează cauza prin ordonanţă, dacă legea nu prevede altfel.“ Autorii excepţiei critică aceste din urmă norme „în măsura în care sunt interpretate şi aplicate în sensul că organul de urmărire penală are facultatea deplină de a stabili atât termenul în care se pronunţă asupra cererilor şi obiecţiunilor ridicate de suspect/inculpat, cât şi care este natura actului (ordonanţă sau rechizitoriu) prin care soluţionează cererile şi obiecţiunile ridicate de suspect/inculpat“. 15. Aşadar, Curtea constată că, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 83 lit. h) şi art. 286 alin. (1) din Codul de procedură penală, autorii pun în discuţie constituţionalitatea interpretării pe care aceste texte de lege au primit-o în cauza în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate. Or, asemenea aspecte nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curte, ci sunt de competenţa instanţei de judecată învestite cu soluţionarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. A răspunde criticilor autorului excepţiei în această situaţie ar însemna o ingerinţă a Curţii Constituţionale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituţie, potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. De aceea, din această perspectivă, având în vedere dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, şi art. 126 alin. (1) din Constituţie, excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 83 lit. h) şi art. 286 alin. (1) din Codul de procedură penală, în interpretarea precizată în actul de sesizare, urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, soluţionarea sa excedând competenţei Curţii Constituţionale. 16. Cât priveşte dispoziţiile art. 342 din Codul de procedură penală, Curtea constată că acestea au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, instanţa de contencios constituţional pronunţând numeroase decizii prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată. Faţă de criticile formulate în prezenta cauză, Curtea apreciază ca fiind relevante deciziile nr. 838 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 1 martie 2016, paragrafele 11-15, nr. 516 din 6 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 25 octombrie 2017, paragrafele 14-22, nr. 253 din 25 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 18 iulie 2017, paragrafele 23-33. 17. În considerentele deciziilor precitate, Curtea a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (1) din Constituţie, „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege“, iar, cât priveşte modalitatea concretă de realizare a justiţiei, Curtea a constatat că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, aceasta este circumscrisă legii care stabileşte atât competenţa instanţelor judecătoreşti, cât şi procedura de judecată. Aşa fiind, plenitudinea de jurisdicţie a autorităţilor chemate să înfăptuiască justiţia este structurată, şi nu limitată în funcţie de anumite proceduri, termene şi condiţii a căror respectare este indisolubil legată de actul de justiţie. Cu alte cuvinte, ceea ce prevalează, din perspectiva raportării la menirea instanţelor judecătoreşti, este faptul ca aspectele conflictuale deduse judecăţii să fie dezlegate de o instanţă judecătorească. Singurele limitări ale plenitudinii de jurisdicţie a instanţelor judecătoreşti sunt reprezentate de competenţa acordată Curţii Constituţionale conform art. 146 din Legea fundamentală (a se vedea Decizia nr. 302 din 27 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 29 mai 2012) şi de domeniile excluse controlului judecătoresc conform art. 126 alin. (6) din Legea fundamentală. 18. În continuare, Curtea a reţinut că, sub acest aspect, în cadrul procesului penal, judecătorul de cameră preliminară, judecătorul de drepturi şi libertăţi şi instanţele de fond stabilite de lege au deplină legitimitate, potrivit competenţei atribuite de lege, să se pronunţe asupra dezlegării tuturor pricinilor date în competenţa lor, respectând, deci, exigenţa mai sus enunţată, împrejurarea că, în anumite proceduri, cum ar fi procedura de cameră preliminară, apel, căi extraordinare de atac, legiuitorul a instituit anumite limite [cum ar fi, obiectul procedurii în camera preliminară prevăzut de art. 342 din Codul de procedură penală, efectul devolutiv sau extensiv al apelului în cadrul limitelor prevăzute de art. 417 alin. (1), art. 418 şi art. 419 din Codul de procedură penală şi cu respectarea principiului non reformatio in pejus, exercitarea contestaţiei în anulare numai în situaţiile prevăzute de art. 426 din Codul de procedură penală, a recursului în casaţie în situaţiile prevăzute de art. 434 alin. (2) din Codul de procedură penală etc.], nu înseamnă că este afectată plenitudinea de jurisdicţie a instanţelor judecătoreşti, deoarece, aşa cum s-a arătat, aceasta se circumscrie numai legii, în acord cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie, cu condiţia ca, prin reglementarea la nivel legal a principiilor constituţionale referitoare la procedura de judecată, legiuitorul să asigure atât dreptul părţilor de a avea un parcurs procedural previzibil şi dreptul acestora de a-şi adapta în mod rezonabil conduita procesuală în conformitate cu ipoteza normativă a legii, aspecte care se constituie în garanţii indispensabile ale dreptului la un proces echitabil, cât şi crearea premiselor constituţionale în vederea realizării de către instanţele judecătoreşti a unei justiţii unice, egale şi imparţiale. 19. Prin urmare, Curtea a constatat că, din această perspectivă, plenitudinea de jurisdicţie a instanţelor judecătoreşti nu este absolută, ea putând fi structurată prin instituirea unor termene, condiţii legale ori competenţe limitate (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011). 20. Aşa fiind, Curtea a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 342 din Codul de procedură penală, obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Prin urmare, acesta se circumscrie unor aspecte referitoare la competenţă şi la legalitatea fie a sesizării, fie a administrării probelor care fundamentează acuzaţia în materie penală. S-a reţinut că, potrivit prevederilor art. 345 alin. (2) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară va comunica de îndată parchetului, în vederea remedierii, încheierea pronunţată în cazul în care fie constată neregularităţi ale actului de sesizare, fie sancţionează, potrivit art. 280-282 din Codul de procedură penală, actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori exclude una sau mai multe probe administrate în timpul urmăririi penale. De asemenea, cu privire la legalitatea probaţiunii, s-a reţinut că în camera preliminară pot fi supuse controlului judecătorului aspectele referitoare la nulitatea absolută sau relativă ori la excluderea unor probe care, potrivit art. 102 din Codul de procedură penală, vizează numai probele nelegale, probele obţinute prin tortură şi cele derivate din acestea. 21. În aceste condiţii, Curtea a constatat că judecătorul de cameră preliminară nu se poate pronunţa asupra aspectelor legate de temeinicia acuzaţiei, acesta fiind atributul exclusiv al instanţei competente să judece fondul cauzei. Nu în ultimul rând, Curtea a constatat că obiectivul acestei proceduri este de a stabili dacă urmărirea penală şi rechizitoriul sunt apte să declanşeze faza de judecată ori trebuie refăcute, iar, în ipoteza începerii judecăţii, de a stabili care sunt actele asupra cărora aceasta va purta şi pe care părţile şi ceilalţi participanţi îşi vor putea întemeia susţinerile ori pe care trebuie să le combată. Aşadar, legiuitorul a limitat la o fază distinctă de parcurs a procesului penal posibilitatea invocării excepţiilor referitoare la competenţa instanţei, legalitatea sesizării, legalitatea administrării probelor sau legalitatea actelor efectuate de organul de urmărire penală, fază în care nu se stabileşte vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului. Consecinţa acestei limitări temporale este faptul că, după începerea judecăţii, nu mai este posibilă restituirea cauzei la procuror, scopul reglementării fiind acela al asigurării soluţionării cu celeritate a cauzelor penale. 22. În prezenta cauză, autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că dispoziţiile art. 342 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care sunt interpretate şi aplicate în sensul că pot face obiectul controlului în procedura de cameră preliminară şi drepturile şi garanţiile recunoscute de dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală. Or, faţă de cele reţinute în jurisprudenţa sa, anterior citată, Curtea constată că existenţa unui caz dintre cele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-j) din Codul de procedură penală ar putea fi valorificată doar în faza de judecată, fiind de competenţa instanţei de judecată competente să soluţioneze fondul cauzei să pronunţe - în condiţiile art. 396 alin. (5)-(8) din Codul de procedură penală - o soluţie de achitare sau încetare a procesului penal. Curtea constată că valorificarea cazurilor care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale excedează competenţei judecătorului de cameră preliminară, astfel cum este aceasta circumscrisă în raport cu obiectul camerei preliminare, fără ca prin aceasta să se aducă atingere dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale invocate, în condiţiile în care, astfel cum a statuat Curtea prin Decizia nr. 838 din 8 decembrie 2015, precitată, legiuitorul poate institui anumite limite de competenţă, prin aceasta nefiind afectată plenitudinea de jurisdicţie a instanţelor judecătoreşti, deoarece aceasta se circumscrie, în acord cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie, numai legii. De altfel, există norme procesual penale în temeiul cărora instituţiile procesual penale invocate să poată fi valorificate în celelalte faze ale procesului penal, cu respectarea drepturilor fundamentale invocate, în condiţiile în care instituţia procesuală a camerei preliminare nu aparţine nici urmăririi penale, nici judecăţii, fiind echivalentă unei noi faze a procesului penal, iar, din reglementarea atribuţiilor pe care funcţia exercitată de judecătorul de cameră preliminară le presupune, activitatea acestuia nu priveşte fondul cauzei, actul procesual exercitat de către acesta neantamând şi nedispunând, în sens pozitiv sau negativ, cu privire la elementele esenţiale ale raportului de conflict: faptă, persoană şi vinovăţie (în acest sens, Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014). 23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 83 lit. h) şi art. 286 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Adrian-Marin Mititelu şi Gigel Preoteasa în Dosarul nr. 5.997/63/2016/a1 al Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceiaşi autori în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 342 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 19 aprilie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
