Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 236 din 2 iunie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246 şi art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, ale art. 114 alin. (2) şi ale art. 118 din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 236 din 2 iunie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246 şi art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, ale art. 114 alin. (2) şi ale art. 118 din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 597 din 8 iulie 2020

Comenteaza legea


┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu     │- preşedinte      │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga  │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel-Marius Morar│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria         │- judecător       │
│Pivniceru          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina       │- judecător       │
│Tănăsescu          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila       │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu    │-                 │
│                   │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246 şi art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, ale art. 114 alin. (2) şi ale art. 118 din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, excepţie ridicată de Ioan Racman în Dosarul nr. 436/121/2016 al Tribunalului Galaţi - Secţia penală, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 114 alin. (2) şi ale art. 118 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Georgiana Drăghici în Dosarul nr. 46.144/3/2016 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală, respectiv a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 118 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Serghei Bulgac în Dosarul nr. 31.983/3/2017 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul dosarelor Curţii Constituţionale nr. 205D/2018, nr. 447D/2018, respectiv nr. 936D/2018.
    2. Dezbaterile au avut loc la data de 25 februarie 2020, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă, dată la care Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a dispus conexarea dosarelor nr. 447D/2018 şi nr. 936D/2018 la Dosarul nr. 205D/2018, care a fost primul înregistrat. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea de şedinţă din data de 25 februarie 2020, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, precum şi ale art. 396 din Codul de procedură civilă, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 7 aprilie 2020, dată la care, având în vedere Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale nr. 8 din 24 martie 2020, s-a dispus preschimbarea termenului de pronunţare din data de 7 aprilie 2020 la data de 7 mai 2020, iar, ulterior, având în vedere Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale nr. 10 din 9 aprilie 2020*), s-a dispus preschimbarea termenului de pronunţare din data de 7 mai 2020 la data de 2 iunie 2020, dată la care Curtea a pronunţat prezenta decizie.
    *) Hotărârile Plenului Curţii Constituţionale nr. 8/2020 şi nr. 10/2020 nu au fost publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I.

    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:
    3. Prin Încheierea din 2 februarie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 436/121/2016, Tribunalul Galaţi - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 114 alin. (2) şi ale art. 118 din Codul de procedură penală, ale art. 246 şi art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie. Excepţia a fost ridicată de Ioan Racman în soluţionarea cauzei penale privindu-l şi pe autorul excepţiei trimis în judecată, printre altele, pentru complicitate continuată la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în forma continuată. Prin actul de sesizare s-a reţinut că inculpatul, autor al excepţiei, a acţionat, în realizarea aceleiaşi rezoluţii, împotriva unui subiect pasiv unic, inclusiv prin ajutarea cu intenţie a martorului Alexandru Iosif, la îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu privind efectuarea pescuitului în scop ştiinţific.
    4. Prin Încheierea din 20 martie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 46.144/3/2016, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 114 alin. (2) şi ale art. 118 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Georgiana Drăghici în soluţionarea cauzei penale privind-o şi pe autoarea excepţiei, trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, instigare la participaţie improprie la abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit. Curtea observă însă că la dosar se află trei înscrisuri potrivit cărora Doru Marian Bălăşoiu şi Mircea Cristian Meleşteu, de asemenea inculpaţi în cauză, au invocat excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 114 alin. (2) din Codul de procedură penală, ale art. 246 şi art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, respectiv ale art. 118 din Codul de procedură penală. Prin Încheierea de sesizare din 20 martie 2018, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, „formulată de inculpaţi“ (a.n. Doru Marian Bălăşoiu şi Mircea Cristian Meleşteu), fără a sesiza însă Curtea cu excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 246 şi art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 114 alin. (2) şi ale art. 118 din Codul de procedură penală, invocate, de asemenea, de către aceştia din urmă. În aceste condiţii, Curtea constată că omisiunea instanţei judecătoreşti de a se pronunţa cu privire la sesizarea instanţei de control constituţional ori la respingerea cererii de sesizare referitor la excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 246 şi art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 114 alin. (2) şi ale art. 118 din Codul de procedură penală, invocată de Doru Marian Bălăşoiu şi de Mircea Cristian Meleşteu, nu poate avea drept consecinţă înlăturarea controlului realizat de Curtea Constituţională. A admite o soluţie contrară echivalează cu atribuirea unor efecte extra legem şi chiar contra legem omisiunii sau refuzului instanţei judecătoreşti de a se pronunţa cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale având ca obiect soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate. Într-o atare ipoteză, conduita instanţei judecătoreşti s-ar constitui într-o modalitate de paralizare a exercitării dreptului conferit de Constituţie autorilor excepţiei de a o invoca şi, în mod corelativ, de a primi soluţia rezultată din controlul legii de către instanţa de contencios constituţional. În consecinţă, Curtea reţine că, în Dosarul nr. 46.144/3/2016 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală, a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 114 alin. (2) şi ale art. 118 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Georgiana Drăghici, Doru Marian Bălăşoiu şi Mircea Cristian Meleşteu, respectiv cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246 şi art. 248 din Codul penal din 1969, excepţie ridicată de Doru Marian Bălăşoiu şi de Mircea Cristian Meleşteu. În cauză, inculpaţii Mircea Cristian Meleşteu, respectiv Doru Marian Bălăşoiu au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, respectiv pentru săvârşirea infracţiunilor de fals material în înscrisuri sub semnătură privată şi participaţie improprie la abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit.
    5. Prin Încheierea din 6 iunie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 31.983/3/2017, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 118 din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Serghei Bulgac în soluţionarea unei cauze penale. În cauză, inculpaţii, persoane fizice, au dat declaraţii în calitate de martor. Astfel cum rezultă din actul de sesizare, instanţa de judecată a respins cererea inculpatului, autor al excepţiei, de înlăturare fizică a declaraţiilor date de inculpaţi în calitate de martori, cu motivarea că Decizia Curţii Constituţionale nr. 22 din 18 ianuarie 2018 nu este incidentă în cauză, aceasta din urmă pornind de la situaţia premisă că anularea probelor s-a realizat de către judecătorul de cameră preliminară, ipoteză care nu se regăseşte în cauza de faţă, cauză ce se află în faza de judecată, nefiind anulate declaraţiile martorilor indicate în camera preliminară.
    6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 118 din Codul de procedură penală, autorul acesteia din Dosarul Curţii nr. 205D/2018 susţine, în esenţă, că norma legală nu asigură o protecţie a martorului în sensul că nu poate fi audiat în această calitate atunci când, raportat la materialul probator existent la dosar, organele judiciare au indicii minime că acesta este, în fapt, autor sau participant la săvârşirea infracţiunii; totodată, sintagma „nu poate fi folosită împotriva sa“ nu este previzibilă şi creează premisele unei interpretări subiective şi ale unor abuzuri, în sensul în care inculpatul să nu poată fi trimis în judecată pentru nicio faptă legată de depoziţia dată de către acesta în calitatea sa anterioară de martor în propriul dosar. Arată că textul de lege criticat permite organelor de urmărire penală să asculte, cu reacredinţă, o persoană în calitate de martor, deşi acestea au indicii şi probe că, în fapt, persoana este autor sau participant la comiterea infracţiunii în legătură cu care este audiat. Susţine că nu se acordă o protecţie martorului în sensul exercitării dreptului la tăcere şi a dreptului de a consulta dosarul, sistemul de valori fiind răsturnat de obligaţiile instituite în sarcina martorului de a spune adevărul şi de a depune jurământul, chiar şi atunci când există riscul de a se autoincrimina. Învederează că, deşi formal, declaraţia martorului nu poate fi folosită împotriva sa în momentul în care acesta dobândeşte calitatea de suspect sau inculpat, aceasta este folosită sau poate fi folosită împotriva altor persoane din procesul penal. Subliniază că, deşi acest articol a fost reglementat ca o normă de protecţie, dispoziţia are tocmai efectul invers, acela de a crea posibilitatea audierii, sub presiunea jurământului şi a obligaţiilor aferente calităţii de martor a unei persoane despre care nu se poate spune că este străină de o acuzaţie penală, de a oferi detalii despre o presupusă faptă. În aceste condiţii, susţine că sintagma „nu poate fi folosită împotriva sa“, cuprinsă în norma legală criticată, este lipsită de previzibilitate, creând premisele unei interpretări subiective şi ale unor abuzuri, având în vedere faptul că nu oferă o garanţie sau o interdicţie pentru ca inculpatul să nu poată fi trimis în judecată pentru comiterea infracţiunilor de mărturie mincinoasă sau favorizarea făptuitorului pentru ceea ce a declarat anterior în propria cauză în calitate de martor. Arată că textul de lege criticat nu detaliază, în concret, care este limita în care declaraţia de martor nu va fi folosită împotriva persoanei devenite ulterior suspect/inculpat în propria cauză. Consideră că sunt încălcate dispoziţiile art. 24 din Constituţie referitor la dreptul la apărare, în sensul că martorul cu privire la care există indicii că a săvârşit o faptă penală este în realitate obligat să dea declaraţie şi, implicit, să se acuze singur, fapt ce, de asemenea, constituie o presiune exercitată asupra martorului atât din partea legii, cât şi a autorităţilor. Susţine că fundamentul dreptului la tăcere, componentă a dreptului martorului de a nu se acuza, decurge din respectarea scrupuloasă a prezumţiei de nevinovăţie, normă care reglează raportul dintre stat şi cetăţenii săi. În acest context, se apreciază că prevederile criticate nu respectă regula consacrată de art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia nicio lege nu poate îngrădi dreptul la justiţie, ceea ce presupune că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie de persoane. Apreciază că respectarea dreptului la tăcere este în strânsă legătură cu respectul demnităţii umane, protejând persoana contra posibilităţii de a fi pusă să facă alegeri psihice importante considerate ca fiind o formă de cruzime. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 114 alin. (2) din Codul de procedură penală susţine, în esenţă, că acestea sunt neconstituţionale, întrucât textul legal nu prevede, în mod expres, dreptul martorului de a refuza să dea declaraţie - de a uza de dreptul la tăcere - în ipoteza în care acesta consideră că prin răspunsurile sale s-ar autoincrimina. În acest sens, autorul invocă aceleaşi argumente dezvoltate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 118 din Codul de procedură penală. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 246 şi art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 susţine că dispoziţiile de lege criticate sunt în mod evident neprevizibile şi nepredictibile, conducând la incidenţa lor cu privire la unele situaţii ce nu pot fi anticipate de persoanele acuzate de comiterea lor, cu consecinţa directă a emiterii unor rechizitorii abuzive, fiind posibile chiar condamnări pe criterii neobiective, arbitrarii. Apreciază că legiuitorul a stabilit o incriminare ce are un caracter general, astfel că acţiunile sau inacţiunile raportate la activităţile pe care le desfăşoară funcţionarul pot fi menţionate în dispoziţiile altor acte normative decât legea penală, în fişa postului sau pot fi situaţii de fapt, nereglementate în scris. Prin urmare, susţine că dispoziţiile criticate au un caracter ambiguu, existând posibilitatea reglementării cu privire la conduita funcţionarului şi de către o altă autoritate, alta decât cea legislativă. Totodată, susţine că textul criticat este deficitar din perspectiva lipsei de corelare cu alte prevederi similare din Codul penal, precum şi cu cele reglementate în legi speciale, aspect de natură să genereze confuzii, incertitudine şi dificultăţi în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea acestora. Susţine că viciile de redactare a normei criticate determină încălcarea dreptului la un proces echitabil, deoarece reţinerea sau nu a existenţei infracţiunii este făcută de instanţă în mod arbitrar, în funcţie de aprecieri subiective. Totodată, norma criticată determină încălcarea principiului nediscriminării, deoarece aceeaşi faptă poate fi interpretată de un procuror ca fiind ilegală, iar de un altul ca legală. Se subliniază că, în cadrul normelor criticate ca fiind neconstituţionale, nu este prevăzut un criteriu clar şi precis care să facă distincţia între răspunderea penală şi alte forme de răspundere juridică. Reţine că un exemplu de criteriu ar putea fi pragul valoric minim, însă acesta nu exclude şi reglementarea unor alte criterii, de orice natură, care să asigure această delimitare pe care legiuitorul este obligat să o materializeze.
    7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate din Dosarul Curţii nr. 447D/2018, Georgiana Drăghici, solicită să se constate că prevederile art. 114 alin. (2) şi ale art. 118 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care permit martorului să păstreze dreptul la tăcere cu privire la propriile acte sau fapte, precum şi cu privire la alte aspecte ce îl pot incrimina. Invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 562 din 19 septembrie 2017, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi sa constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 117 alin. (1) lit. a) şi lit. b) din Codul de procedură penală, care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi, este neconstituţională. Totodată, în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 118 din Codul de procedură penală, autorii acesteia din dosarul Curţii Constituţionale menţionat anterior - Doru Marian Bălăşoiu şi Mircea Cristian Meleşteu - susţin, în esenţă, că norma legală nu asigură o protecţie a martorului în sensul că nu poate fi audiat în această calitate atunci când, raportat la materialul probator existent la dosar, organele judiciare au indicii minime că acesta este, în fapt, autor sau participant la săvârşirea infracţiunii; totodată, sintagma „nu poate fi folosită împotriva sa“ nu este previzibilă şi creează premisele unei interpretări subiective şi ale unor abuzuri, în sensul în care inculpatul să nu poată fi trimis în judecată pentru nicio faptă legată de depoziţia dată de către acesta în calitatea sa anterioară de martor în propriul dosar. Arată că textul de lege criticat permite organelor de urmărire penală să asculte, cu rea-credinţă, o persoană în calitate de martor, deşi acestea au indicii şi probe că, în fapt, persoana este autor sau participant la comiterea infracţiunii în legătură cu care este audiat. Susţin că nu se acordă o protecţie martorului în sensul exercitării dreptului la tăcere şi a dreptului de a consulta dosarul, sistemul de valori fiind răsturnat de obligaţiile instituite în sarcina martorului de a spune adevărul şi de a depune jurământul, chiar şi atunci când există riscul de a se autoincrimina. Învederează că, deşi formal declaraţia martorului nu poate fi folosită împotriva sa în momentul în care acesta dobândeşte calitatea de suspect sau inculpat, aceasta este folosită sau poate fi folosită împotriva altor persoane din procesul penal. Subliniază că, deşi acest articol a fost reglementat ca o normă de protecţie, dispoziţia are tocmai efectul invers, acela de a crea posibilitatea audierii, sub presiunea jurământului şi a obligaţiilor aferente calităţii de martor a unei persoane despre care nu se poate spune că este străină de o acuzaţie penală, de a oferi detalii despre o presupusă faptă. Susţin că sintagma „nu poate fi folosită împotriva sa“, cuprinsă în norma legală criticată, este lipsită de previzibilitate, creând premisele unei interpretări subiective şi ale unor abuzuri, având în vedere faptul că nu oferă o garanţie sau o interdicţie pentru ca inculpatul să nu poată fi trimis în judecată pentru comiterea infracţiunilor de mărturie mincinoasă sau favorizarea făptuitorului pentru ceea ce a declarat anterior în propria cauză în calitate de martor. Arată că textul de lege criticat nu detaliază, în concret, care este limita în care declaraţia de martor nu va fi folosită împotriva persoanei devenite ulterior suspect/inculpat în propria cauză. Consideră că sunt încălcate dispoziţiile art. 24 din Constituţie referitor la dreptul la apărare, în sensul că martorul cu privire la care există indicii că a săvârşit o faptă penală este în realitate obligat să dea declaraţie şi, implicit, este obligat să se acuze singur, fapt ce, de asemenea, se constituie într-o presiune exercitată asupra martorului atât din partea legii, cât şi din partea autorităţilor. Susţin că fundamentul dreptului la tăcere, componentă a dreptului martorului de a nu se acuza, decurge din respectarea scrupuloasă a prezumţiei de nevinovăţie, normă care reglează raportul dintre stat şi cetăţenii săi. În acest context, se apreciază că prevederile criticate nu respectă regula consacrată de art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia nicio lege nu poate îngrădi dreptul la justiţie, ceea ce presupune că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie de persoane. Apreciază că respectarea dreptului la tăcere este în strânsă legătură cu respectarea demnităţii umane, protejând persoana contra posibilităţii de a fi pusă să facă alegeri psihice importante considerate ca fiind o formă de cruzime. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 114 alin. (2) din Codul de procedură penală, aceeaşi autori susţin, în esenţă, că acestea sunt neconstituţionale întrucât textul legal nu prevede, în mod expres, dreptul martorului de a refuza să dea declaraţie - de a uza de dreptul la tăcere - în ipoteza în care acesta consideră că prin răspunsurile sale s-ar autoincrimina. În continuare, autorii invocă aceleaşi argumente dezvoltate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 118 din Codul de procedură penală. Cât priveşte dispoziţiile art. 246 şi art. 248 din Codul penal din 1969, autorii excepţiei susţin că sunt neconstituţionale în măsura în care legiuitorul nu a stabilit un criteriu care să delimiteze clar şi precis faptele ce constituie infracţiuni de celelalte forme de răspundere juridică.
    8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 118 din Codul de procedură penală, autorul acesteia din Dosarul Curţii nr. 936D/2018 susţine, în esenţă, că, în vederea respectării atât a prezumţiei de nevinovăţie, cât şi a dreptului la un proces echitabil, declaraţia dată în calitate de martor de către o persoană care anterior sau ulterior a avut, respectiv a dobândit calitatea de suspect/inculpat este necesar să fie îndepărtată din dosarul cauzei, motiv pentru care consideră că dispoziţiile art. 118 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care permit menţinerea acesteia în dosar. Reţine că simplul fapt că declaraţia dată în calitate de martor de către o persoană care anterior sau ulterior a avut, respectiv a dobândit calitatea de suspect/inculpat nu poate fi, teoretic, folosită împotriva acesteia nu reprezintă o garanţie că respectivul mijloc de probă, care poate releva informaţii incriminatoare pentru autorul acesteia, nu este avut în vedere sau cel puţin observat de către judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei. Totodată, arată că, deşi respectiva declaraţie poate oferi informaţii privitoare la alţi inculpaţi din cauză, acest fapt nu poate înlătura viciile de nelegalitate de care aceasta este lovită şi nu poate reprezenta un motiv valabil pentru menţinerea acesteia în dosar, atât timp cât ea este aptă să producă efecte incompatibile cu un proces echitabil. Invocă, în susţinerea celor precizate, Decizia Curţii Constituţionale nr. 22 din 18 ianuarie 2018.
    9. Tribunalul Galaţi - Secţia penală opinează, în Dosarul Curţii nr. 205D/2018, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 114 alin. (2) şi ale art. 118 din Codul de procedură penală, că, de lege lata, declaraţia martorului nu se exclude din dosarul cauzei, putând fi utilizată pentru stabilirea unor împrejurări de fapt care nu au legătură cu persoana acestuia. Reţine că art. 6 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale vorbeşte despre „orice persoană acuzată“, pe când art. 4 alin. (1) din Codul de procedură penală se referă la „orice persoană“, fără a indica vreo calitate a ei în procesul penal. Din acest motiv, şi Codul de procedură penală a extins sfera de acţiune a principiului asupra martorilor, prevăzând în art. 118 dreptul martorului de a nu se acuza, care este un corolar al prezumţiei de nevinovăţie. Apreciază că noul Cod de procedură penală reglementează mai degrabă un drept circumscris instituţiei excluderii probelor din procesul penal, iar nu un drept efectiv al martorului de a nu se autoincrimina. Exercitarea efectivă a dreptului la tăcere ar impune acordarea posibilităţii acestuia de a nu răspunde la o întrebare care l-ar putea incrimina, chiar în timpul audierii sale, încât organul judiciar să nu mai aibă efectiv cunoştinţă de faptele şi împrejurările respective. Or, acest deziderat nu se poate realiza apelând la art. 118 din Codul de procedură penală, deoarece textul nu prevede o excepţie de la obligaţia de a spune adevărul. Invocă, în susţinerea soluţiei de respingere ca nefondată a excepţiei de neconstituţionalitate, considerentele dezvoltate de Curtea Constituţională în paragrafele 13-18 ale Deciziei nr. 519 din 6 iulie 2017. Apreciază că, faţă de perioada de timp scursă de la momentul publicării deciziei precitate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nu se întrevede o modificare de esenţă a concepţiei, viziunii asupra aceleiaşi problematici juridice. Aşa încât, apreciază că este în interesul securităţii juridice, al previzibilităţii şi al egalităţii în faţa legii să nu se revizuiască jurisprudenţa fără motive întemeiate. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, apreciază, în raport cu criticile dezvoltate, că aceasta este nefondată, având în vedere argumentele dezvoltate de Curtea Constituţională în paragrafele 58-60 ale Deciziei nr. 392 din 6 iunie 2017 şi paragrafele 86-90 ale Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect prevederile art. 246 şi art. 248 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, opinează că aceasta este inadmisibilă, întrucât obligaţia de a reglementa pragul valoric al pagubei şi intensitatea vătămării dreptului sau interesului legitim, rezultate din comiterea faptei incriminate în cuprinsul normei penale citate, este de competenţa legiuitorului, iar nu în sarcina Curţii Constituţionale, aspect ce rezultă din considerentele Deciziei nr. 392 din 6 iunie 2017.
    10. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, exprimându-şi opinia în Dosarul Curţii nr. 447D/2018, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este nefondată. Reţine că actuala reglementare procesual penală se caracterizează prin desfăşurarea in rem, într-o primă fază, a urmăririi penale. Aceasta presupune că la începutul anchetei nicio persoană nu este acuzată, în mod oficial, de săvârşirea unei infracţiuni, chiar dacă potenţialul autor este cunoscut, fiind, de exemplu, indicat prin denunţul ce stă la baza declanşării urmăririi penale. Avantajul acestei reglementări este că, în ipoteza în care nu se susţin cu alte probe faptele relatate în denunţ, cauza este clasată, fără ca presupusul autor al infracţiunii să dobândească vreo calitate procesuală în respectivul dosar penal. Acest lucru constituie o reflecţie puternică a prezumţiei de nevinovăţie în reglementarea procesual penală actuală, de natură a proteja persoanele nevinovate, dar acuzate de comiterea unei anume fapte penale ce se investighează în respectiva cauză penală. Pentru a se dispune însă o soluţie în dosar de către procuror, adeseori se impune să fie ascultată şi persoana bănuită de comiterea respectivei infracţiuni, astfel că mijlocul procesual prin care se recurge la obţinerea opiniei acestei persoane cu privire la acuzaţia ce i se aduce, în forma unei declaraţii scrise, este audierea ei ca martor. Atribuirea unei alte calităţi la acel moment procesual, incipient, al urmăririi penale ar fi de natură a prejudicia persoana ce ar fi găsită ulterior nevinovată, prin simpla dobândire a poziţiei procesuale de suspect. În plus, nu ar fi suficiente temeiurile pentru punerea în mişcare a acţiunii penale. Este adevărat că odată cu dobândirea calităţii de suspect în respectiva cauză penală persoana cercetată capătă şi drepturile corelative, inclusiv dreptul de a nu spune nimic sau de a nu spune adevărul, dar instanţa apreciază că modul corect de abordare a anchetei penale este acela în care persoana bănuită de comiterea unei infracţiuni este mai întâi ascultată în calitate de martor şi poate da lămuriri care ar opri exercitarea acţiunii penale împotriva sa, iar, ulterior, dacă suspiciunile organelor judiciare nu se spulberă după luarea acestei prime declaraţii, persoana în cauză urmează să fie audiată din postura de suspect/inculpat, în cadrul procesual creat prin declanşarea acţiunii penale. Referitor la conţinutul declaraţiei de martor pe care o dă o astfel de persoană, consideră că este firesc ca aceasta să reflecte adevărul, însă, în ipoteza în care anumite relatări ar fi de natură autoincriminantă, acestea nu pot fi folosite în procesul penal împotriva persoanei respective, devenită suspect/inculpat, care apoi a fost trimisă în judecată. Declaraţia dată în calitate de martor nu va fi avută în vedere ca probă în dovedirea propriei vinovăţii, aşa cum spune clar legiuitorul în cuprinsul dispoziţiilor art. 118 din Codul de procedură penală. Însă relatările din declaraţia dată în calitate de martor privitoare la faptele altor persoane - ipoteza din prezenta cauză - trebuie să reflecte adevărul, fiind aplicabile regulile generale în materia audierii martorilor - depunerea jurământului, obligaţia de a relata tot ce ştie cu privire la aspectele despre care martorul este întrebat etc. Aşa fiind, instanţa consideră că nu este niciun viciu de constituţionalitate în reglementările legale în discuţie, legiuitorul manifestând o diligenţă sporită în a se asigura că probele în combaterea prezumţiei de nevinovăţie provin din alte surse decât declaraţia de martor a persoanei devenite ulterior suspect/inculpat.
    11. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, exprimându-şi opinia în Dosarul Curţii nr. 936D/2018, consideră că excepţia de neconstituţionalitate are un caracter neîntemeiat. Reţine că, potrivit art. 118 din Codul de procedură penală, declaraţia de martor dată de o persoană care, în aceeaşi cauză, anterior declaraţiei a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Subliniază că dispoziţiile criticate au fost reglementate pentru a oferi o protecţie inculpatului care a dat declaraţie în calitate de martor, de a nu fi folosite împotriva acestuia declaraţiile date în calitate de martor, dar nu instituie o cauză de nelegalitate a declaraţiilor date în calitate de martor a persoanei care ulterior dobândeşte calitatea de inculpat, astfel că nu se poate ajunge la îndepărtarea fizică a acestor mijloace de probă din dosar. Reţine, totodată, că Decizia Curţii Constituţionale nr. 22 din 18 ianuarie 2018 nu are aplicabilitate în cauză, întrucât aceasta porneşte de la premisa că anularea probelor s-a realizat de către judecătorul de cameră preliminară. Or, prezenta cauză se află în faza de judecată, nefiind anulate declaraţiile martorilor, indicate în camera preliminară.
    12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.
    13. Avocatul Poporului, în punctul de vedere formulat în Dosarul Curţii nr. 447D/2018, apreciază că dispoziţiile art. 114 alin. (2) şi ale art. 118 din Codul de procedură penală sunt constituţionale.
    14. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului, în dosarele Curţii nr. 205D/2018 şi nr. 936D/2018, nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierile de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului comunicat în Dosarul Curţii nr. 447D/2018, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile scrise depuse în şedinţa de dezbateri, susţinerile apărătorilor prezenţi, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    15. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    16. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 246 şi art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, ale art. 114 alin. (2) şi ale art. 118 din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, cu modificările şi completările ulterioare, cu următorul conţinut:
    - Art. 246 din Codul penal din 1969: „Fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.“;
    – Art. 248 din Codul penal din 1969: „Fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.“;
    – Art. 297 alin. (1) din Codul penal: „Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.“;
    – Art. 114 alin. (2) din Codul de procedură penală: „Orice persoană citată în calitate de martor are următoarele obligaţii: a) de a se prezenta în faţa organului judiciar care a citat-o la locul, ziua şi ora arătate în citaţie; b) de a depune jurământ sau declaraţie solemnă în faţa instanţei; c) de a spune adevărul.“;
    – Art. 118 din Codul de procedură penală: „Declaraţia de martor dată de o persoană care, în aceeaşi cauză, anterior declaraţiei a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Organele judiciare au obligaţia să menţioneze, cu ocazia consemnării declaraţiei, calitatea procesuală anterioară.“;
    – Art. 13^2 din Legea nr. 78/2000: „În cazul infracţiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcţiei, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.“

    17. În Dosarul Curţii nr. 205D/2018, în susţinerea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 114 alin. (2) şi ale art. 118 din Codul de procedură penală, autorul excepţiei invocă atât dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5), potrivit cărora respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, ale art. 11 alin. (1) şi (2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, ale art. 20 privind tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (2) şi (3), potrivit cărora nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului de acces la justiţie, iar părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, ale art. 23 alin. (1), potrivit cărora libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile, ale art. 24 referitoare la dreptul la apărare şi ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, cât şi dispoziţiile art. 3 privind interzicerea torturii şi ale art. 6 paragraful 3 lit. a), b) şi c) privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 6 şi art. 14 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. În ceea ce priveşte prevederile art. 246 şi art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, autorul excepţiei invocă dispoziţiile art. 1 alin. (5), potrivit căruia în România respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, ale art. 11 alin. (1) şi (2) referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3), potrivit căruia părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, ale art. 23 alin. (12), potrivit căruia nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii, şi ale art. 124 alin. (2) şi (3), potrivit cărora justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi, iar judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 3 privind interzicerea torturii şi ale art. 6 paragraful 3 lit. a), b) şi c) privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 6 şi art. 14 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.
    18. În Dosarul Curţii nr. 447D/2018, autorii excepţiei invocă atât dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5), potrivit cărora respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, ale art. 11 alin. (1) şi (2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 16 referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, ale art. 20 privind tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3), potrivit cărora părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, ale art. 23 alin. (1) potrivit cărora libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile, ale art. 24 referitoare la dreptul la apărare şi ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, cât şi dispoziţiile art. 3 privind interzicerea torturii şi ale art. 6 paragraful 3 lit. a), b) şi c) privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 6 şi art. 14 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.
    19. În Dosarul Curţii nr. 936D/2018, în susţinerea neconstituţionalităţii normelor procesual penale criticate, autorul excepţiei invocă atât dispoziţiile constituţionale ale art. 20 privind tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3), potrivit cărora părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, ale art. 23 alin. (11) privind prezumţia de nevinovăţie, cât şi prevederile art. 6 paragrafele 1 şi 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 6 şi art. 14 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.
    20. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246 şi art. 248 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, Curtea reţine, cu privire la admisibilitatea acesteia, că, prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 246 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii“. Totodată, cu privire la abuzul în serviciu contra intereselor publice, incriminat în legea penală anterioară, Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 248 din Codul penal din 1969 sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii“. De asemenea, prin deciziile precitate, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, constatând că acestea sunt constituţionale în raport cu criticile formulate la acea dată.
    21. Ca urmare a pronunţării deciziilor menţionate anterior, dispoziţiile art. 246 şi art. 248 din Codul penal din 1969, precum şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal au rămas în vigoare şi continuă să producă efecte juridice în interpretarea pe care Curtea a constatat-o ca fiind conformă Legii fundamentale.
    22. Curtea reţine că excepţia de neconstituţionalitate invocată în prezenta cauză vizează soluţiile legislative cuprinse în art. 246 şi art. 248 din Codul penal din 1969 şi art. 297 alin. (1) din Codul penal, însă, deşi criticile sunt similare celor examinate prin deciziile precitate, ele nu se referă la sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“, astfel că instanţa de control constituţional nu poate reţine incidenţa art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia „Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale“. Prin urmare, Curtea constată că fost legal sesizată şi va analiza pe fond excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246 şi art. 248 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal.
    23. În prezenta cauză, cu referire la excepţia de neconstituţionalitate menţionată, autorii susţin, printre altele, că „în cadrul normelor criticate ca fiind neconstituţionale, nu este prevăzut un criteriu clar şi precis care să facă distincţia între răspunderea penală şi alte forme de răspundere juridică“. Susţin, totodată, că „un exemplu de criteriu ar putea fi pragul valoric minim, însă acesta nu exclude şi reglementarea unor alte criterii, de orice natură, care să asigure această delimitare pe care legiuitorul este obligat să o şi materializeze.“
    24. Faţă de criticile menţionate, Curtea reaminteşte că, în deciziile sale, citate în paragrafele anterioare - după ce a constatat constituţionalitatea dispoziţiilor criticate în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ din cuprinsul lor se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii“, stabilind incidenţa normei penale şi, implicit, a răspunderii penale, numai cu privire la încălcări ale actelor de reglementare primară - a dezvoltat o serie de considerente în scopul delimitării răspunderii penale de alte forme de răspundere juridică în funcţie de alte criterii decât cel al actului normativ încălcat.
    25. În aceste sens, prin Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, paragraful 53, Curtea a reţinut că, încă din data de 8 iulie 2016, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, în sarcina legiuitorului primar sau delegat s-a născut obligaţia de a reglementa valoarea pagubei şi gravitatea vătămării rezultate din comiterea faptei de „abuz în serviciu“, cu aplicarea principiului ultima ratio, astfel cum acesta a fost dezvoltat în doctrină şi jurisprudenţă (inclusiv cea a Curţii Constituţionale). Dezvoltând raţionamentul juridic pe care s-a întemeiat soluţia pronunţată în decizia citată, Curtea a considerat că delimitarea dintre diferitele forme de răspundere juridică şi răspunderea penală nu poate avea drept unic criteriu tipul actului normativ încălcat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, respectiv un act de reglementare primară (lege sau ordonanţă a Guvernului) sau un act normativ administrativ, ci, dimpotrivă, reţinând posibilitatea ca în cazul săvârşirii unei fapte prin încălcarea unei legi sau ordonanţe a Guvernului să poată fi incidente atât răspunderea penală, cât şi alte forme de răspundere extrapenală, cum este cea disciplinară, administrativă sau civilă, Curtea a reţinut drept criteriu suplimentar gradul de intensitate necesar aplicării unei pedepse penale, respectiv necesitatea existenţei unei anumite valori a pagubei sau a unei anumite gravităţi a vătămării drepturilor sau intereselor legitime rezultate din comiterea faptei.
    26. În context, Curtea a observat că nu este pentru prima dată când stabileşte o astfel de legătură între gravitatea faptei şi incidenţa răspunderii penale. În jurisprudenţa sa, instanţa de control constituţional a statuat că incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni ţine de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile şi exigenţele constituţionale. Prin reglementarea protecţiei penale doar a faptelor care produc anumite consecinţe, legiuitorul trebuie să se plaseze în interiorul acestei marje, întrucât nicio dispoziţie constituţională nu obligă explicit/implicit la stabilirea unui standard de referinţă care să determine în mod automat incriminarea penală a oricărei vătămări aduse unei valori consacrate constituţional sau legal. În acest sens, prin Decizia nr. 683 din 19 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2015, cu privire la soluţia legislativă care a instituit pragul de peste 90 de zile de spitalizare a victimei unui accident de circulaţie soldat cu vătămări corporale care atrage incidenţa legii penale, cu consecinţa dezincriminării faptelor care au generat vătămări care au necesitat îngrijiri medicale sub acest prag, Curtea a reţinut că „legiuitorul are îndreptăţirea de a plasa protecţia constituţională a valorii care nu intră sub incidenţa penalului, în sfera răspunderii civile delictuale“, deci, implicit, Curtea a acceptat teza potrivit căreia incidenţa răspunderii penale este condiţionată de o anumită gravitate a faptei sau de un anumit nivel de afectare a valorii protejate prin norma penală.
    27. În ceea ce priveşte dispoziţiile penale referitoare la fapta de „abuz în serviciu“, Curtea a constatat că lipsa unor circumstanţieri cu privire la determinarea unui anumit cuantum al pagubei ori a unei anume gravităţi a vătămării drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice face dificilă şi, uneori, imposibilă delimitarea răspunderii penale de celelalte forme de răspundere juridică, cu consecinţa deschiderii procedurilor de cercetare penală, trimitere în judecată şi condamnare a persoanelor care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau a intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, indiferent de valoarea pagubei sau de intensitatea vătămării. Dispoziţiile penale în vigoare sunt formulate în sens larg şi în termeni vagi, ce determină un grad sporit de impredictibilitate, aspect problematic din perspectiva art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi a altor cerinţe fundamentale ale principiului statului de drept, această redactare constituind premisa unor interpretări şi aplicări arbitrare/aleatorii. Curtea a constatat, astfel, că asemenea omisiune are relevanţă constituţională în cauză [a se vedea şi Decizia nr. 503 din 20 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 28 mai 2010, Decizia nr. 107 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 30 aprilie 2014, sau Decizia nr. 308 din 12 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 2 august 2016, paragraful 41, prin care Curtea a statuat că „omisiunea şi imprecizia legislativă sunt cele care generează încălcarea dreptului fundamental pretins a fi încălcat“] pentru că afectează drepturi şi libertăţi fundamentale ale persoanei împotriva căreia se formulează o astfel acuzaţie penală. În aceste condiţii, Curtea, fiind ţinută de obligaţia de a interpreta o dispoziţie legală în sensul de a produce efecte şi pentru a da, astfel, un sens constituţional acesteia (a se vedea în acest sens Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012), a considerat necesare instituirea unui prag al pagubei şi circumstanţierea vătămării produse prin comiterea faptei, elemente în funcţie de care să se aprecieze incidenţa sau nu a legii penale (Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, paragraful 55).
    28. Dată fiind natura omisiunii legislative relevate, însă, Curtea Constituţională a constatat că nu are competenţa de a complini acest viciu normativ, întrucât şi-ar depăşi atribuţiile legale, acţionând în sfera exclusivă de competenţă a legiuitorului primar sau delegat. În consecinţă, ţinând seama de dispoziţiile constituţionale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora „Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei“, şi de cele ale art. 1 alin. (5), potrivit cărora „în România, respectarea [...] legilor este obligatorie“, Curtea a subliniat că legiuitorul are obligaţia de a reglementa pragul valoric al pagubei şi intensitatea vătămării dreptului sau interesului legitim rezultate din comiterea faptei în cuprinsul normelor penale referitoare la infracţiunea de abuz în serviciu, pasivitatea acestuia fiind de natură să determine apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii (Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, paragraful 56).
    29. Pentru argumentul prezentat în paragraful anterior, Curtea, prin Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, precitată, a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) din Codul penal, în ceea ce priveşte critica referitoare la lipsa unui prag al pagubei şi a circumstanţierii vătămării produse prin comiterea faptei de abuz în serviciu.
    30. Pentru considerentele expuse, având în vedere similaritatea motivelor de neconstituţionalitate formulate de autorii excepţiilor din prezenta cauză, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246 şi 248 din Codul penal din 1969, precum şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal este inadmisibilă.
    31. În ceea ce priveşte susţinerile potrivit cărora Codul penal şi alte legi speciale, care cuprind prevederi similare, nu sunt corelate, precum şi în ceea ce priveşte invocarea unor chestiuni de fapt în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246 şi art. 248 din Codul penal din 1969, precum şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, Curtea constată că acestea nu constituie veritabile critici de neconstituţionalitate ce pot face obiectul unui control de constituţionalitate din partea instanţei de contencios constituţional.
    32. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, prin deciziile nr. 405 din 15 iunie 2016 şi nr. 392 din 6 iunie 2017, precitate, Curtea a reţinut că acestea constituie, astfel cum prevede şi titlul secţiunii din care fac parte, o infracţiune asimilată celor de corupţie, prin modul în care a fost incriminată constituind o formă specială a infracţiunii de abuz în serviciu. Curtea a observat că în legislaţia penală, în raport cu elementele componente, pot exista norme complete şi norme incomplete, acestora din urmă lipsindu-le fie dispoziţia, fie sancţiunea, fie elemente ale acestora, pe care le împrumută din conţinutul altor norme. În legătură cu normele de trimitere, Curtea, prin Decizia nr. 82 din 20 septembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 19 martie 1996, a statuat că trimiterea de la un text de lege la altul, în cadrul aceluiaşi act normativ sau din alt act normativ, este un procedeu frecvent utilizat în scopul realizării economiei de mijloace. Pentru a nu se repeta de fiecare dată, legiuitorul poate face trimitere la o altă prevedere legală, în care sunt stabilite expres anumite prescripţii normative. Efectul dispoziţiei de trimitere constă în încorporarea ideală a prevederilor la care se face trimiterea în conţinutul normei care face trimitere. Se produce astfel o împlinire a conţinutului ideal al normei care face trimiterea cu prescripţiile celuilalt text. În lipsa unei atari operaţii, legiuitorul ar fi încadrat, evident, acest text în forma scrisă a textului care face trimitere. Astfel, potrivit art. 5 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, „atunci când o normă penală face trimitere la o altă normă determinată, de la care împrumută unul sau mai multe elemente, modificarea normei completatoare atrage şi modificarea normei incomplete“.
    33. Prin urmare, Curtea a constatat că analiza întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 trebuie să se raporteze la dispoziţiile art. 246 şi 248 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, astfel cum acestea au fost reconfigurate prin deciziile nr. 405 din 15 iunie 2016 şi nr. 392 din 6 iunie 2017, dispoziţia criticată fiind o normă incompletă, de trimitere.
    34. Întrucât nu au apărut elemente noi, care să impună reconsiderarea jurisprudenţei instanţei de control constituţional, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă, astfel încât Curtea va respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.
    35. În continuare, cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 118 din Codul de procedură penală, Curtea observă că normele procesual penale menţionate au mai fost supuse examinării sale. Astfel, prin Decizia nr. 519 din 6 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 879 din 8 noiembrie 2017, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 118 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. În esenţă, în motivarea soluţiei sale, Curtea a reţinut, în paragrafele 13-18 ale deciziei precitate, că dispoziţiile art. 118 din Codul de procedură penală reglementează o instituţie juridică nouă în cadrul legii procesual penale în vigoare, respectiv dreptul martorului de a nu se acuza; că legea procesual penală naţională, prin norma criticată, nu reglementează un drept al martorului de a refuza să dea declaraţii, aşadar, un drept efectiv al martorului de a nu se autoincrimina, pe de o parte, şi niciun drept circumscris instituţiei excluderii probelor din procesul penal, pe de altă parte; că sensul normei este acela că declaraţia martorului - care, în aceeaşi cauză, anterior sau ulterior acestei declaraţii, a avut sau a dobândit calitatea de suspect ori inculpat - nu se exclude din dosarul cauzei, putând fi utilizată pentru stabilirea unor împrejurări de fapt care nu au legătură cu persoana acestuia, în acest sens fiind reglementată, în mod expres, în ultima teză a art. 118 din Codul de procedură penală, obligaţia organului judiciar de a menţiona calitatea procesuală anterioară a martorului, cu ocazia consemnării declaraţiei; că dispoziţiile art. 118 din Codul de procedură penală constituie o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil al persoanei care depune mărturie şi care, anterior sau ulterior acestei declaraţii, a avut sau a dobândit calitatea de suspect ori inculpat, cu privire la o eventuală punere sub acuzare, neputând fi folosite împotriva sa propriile declaraţii; că declaraţiile autoincriminante ale martorului sunt, în acelaşi timp, şi declaraţii necesare soluţionării cauzei, privitor la un alt acuzat, în condiţiile în care un principiu fundamental al procesului penal este aflarea adevărului, pentru a se putea realiza scopul procesului penal, respectiv cunoaşterea completă şi exactă a faptelor în materialitatea lor, precum şi a persoanei care le-a săvârşit, pentru ca aceasta din urmă să fie trasă la răspundere penală; că admiterea probelor autoincriminatoare în procesul penal în raport cu o persoană care depune mărturie şi care, anterior sau ulterior acestei declaraţii, a avut sau a dobândit calitatea de suspect ori inculpat, ca şi excluderea declaraţiilor autoincriminante ale martorului în raport cu un alt acuzat ar fi de natură să afecteze corectitudinea procesului penal şi să discrediteze activitatea de înfăptuire a justiţiei.
    36. Cu referire la dreptul la tăcere şi dreptul de a nu contribui la propria incriminare, Curtea reţine opiniile doctrinare potrivit cărora drepturile precitate decurg din respectarea prezumţiei de nevinovăţie, fiind garanţii ale acesteia. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg, potrivit căreia dreptul la neautoincriminare şi dreptul la tăcere sunt o consecinţă directă a prezumţiei de nevinovăţie şi, totodată, aceste drepturi au o existenţă de sine stătătoare, izvorând din exigenţa echităţii procedurii la care face referire paragraful 1 al art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Hotărârea din 29 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, paragraful 68; Hotărârea din 21 decembrie 2000, pronunţată în Cauza Heaney şi McGuinness împotriva Irlandei, paragraful 40). Astfel, în Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, instanţa europeană a considerat că dreptul la neautoincriminare este un element constitutiv al cerinţei echităţii procesuale, înscrisă în paragraful 1 al art. 6 din Convenţie, arătându-se însă şi faptul că, sub aspectul dreptului la neautoincriminare, care impune acuzării să îşi probeze susţinerile fără a apela la probe obţinute prin constrângere sau opresiune, acest drept este strâns legat de prezumţia de nevinovăţie (Hotărârea din 29 noiembrie 1996, paragraful 69). De asemenea, în Hotărârea din 25 ianuarie 1996, pronunţată în Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, paragraful 41, instanţa europeană a analizat susţinerile petentului privind încălcarea dreptului la tăcere şi la neautoincriminare atât din perspectiva paragrafului 1, cât şi a paragrafului 2 ale art. 6 din Convenţie, invocând o încălcare nu doar a echităţii generale a procesului, dar şi a regulii potrivit căreia acuzarea trebuie să îşi dovedească susţinerile fără sprijinul acuzatului, garanţie specifică prezumţiei de nevinovăţie.
    37. În aceste condiţii, în raport cu jurisprudenţa citată, Curtea constată că dreptul la tăcere şi dreptul de a nu contribui la propria incriminare sunt atât o consecinţă directă a prezumţiei de nevinovăţie, cât şi o garanţie a echităţii procedurii, consacrate în paragrafele 1 şi 2 ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în condiţiile în care paragraful 1 cuprinde garanţii ale „acuzatului“ în materie penală, iar câmpul de aplicare ratione personae al paragrafului 2 al art. 6 din Convenţie are o sferă mai largă, incluzând şi martorul.
    38. În context, Curtea observă că, în ceea ce priveşte noţiunea de „martor“, instanţa europeană a reţinut că aceasta are un înţeles autonom în sistemul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, independent de calificarea sa în norma naţională (Hotărârea din 24 aprilie 2012, pronunţată în Cauza Damir Sibgatullin împotriva Rusiei, paragraful 45). Astfel, din moment ce o depoziţie, fie că ea este făcută de un martor - stricto sensu - sau de către o altă persoană, este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanţial, condamnarea celui trimis în judecată, ea constituie o „mărturie în acuzare“, fiindu-i aplicabile garanţiile prevăzute de art. 6 paragrafele 1 şi 3 lit. d) din Convenţie (Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Kaste şi Mathisen împotriva Norvegiei, paragraful 53; Hotărârea din 27 februarie 2001, pronunţată în Cauza Luca împotriva Italiei, paragraful 41).
    39. În ceea ce priveşte conceptul de „acuzaţie în materie penală“ - art. 6 paragraful 1 din Convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că acesta are o semnificaţie „autonomă“, independentă de clasificările utilizate de sistemele juridice naţionale ale statelor membre. Conceptul de „acuzaţie“ trebuie înţeles în sensul Convenţiei. Prin urmare, acesta poate fi definit drept „notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale“, definiţie care depinde, de asemenea, de existenţa sau absenţa unor „repercusiuni importante asupra situaţiei (suspectului)“ (Hotărârea din 27 februarie 1980, pronunţată în Cauza Deweer împotriva Belgiei, paragraful 46; Hotărârea din 15 iulie 1982, pronunţată în Cauza Eckle împotriva Germaniei, paragraful 73). Totodată, Curtea Europeană a raportat definiţia noţiunii de „materie penală“ la trei criterii alternative: criteriul calificării interne, cel al naturii faptei incriminate şi cel al scopului şi severităţii sancţiunii (Hotărârea din 8 iunie 1976, pronunţată în Cauza Engel şi alţii împotriva Olandei, paragrafele 80-85).
    40. În continuare, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei instanţei de contencios european al drepturilor omului, în anumite cazuri, o persoană care este audiată în calitate de martor în cadrul procesului penal poate fi considerată subiectul unei acuzaţii în materie penală, devenind astfel incidente drepturile persoanei audiate în calitate de martor de a păstra tăcerea şi de a nu contribui la propria incriminare. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în Hotărârea din 20 octombrie 1997, pronunţată în Cauza Serves împotriva Franţei, că atribuirea calităţii de martor unei persoane şi audierea în această calitate, în contextul în care refuzul de a da declaraţii atrăgea consecinţe sancţionatorii, reprezintă o practică contrarie art. 6 paragraful 1 din Convenţie, un martor care are temerea că ar putea fi interogat în legătură cu aspecte autoincriminatorii având dreptul de a refuza să răspundă întrebărilor în această direcţie. Relevante sunt şi Hotărârea din 18 decembrie 2008, pronunţată în Cauza Loutsenko împotriva Ucrainei, paragraful 50 şi următoarele, respectiv Hotărârea din 19 februarie 2009, pronunţată în Cauza Shabelnik împotriva Ucrainei, paragraful 57, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a criticat poziţia vulnerabilă a martorilor aflaţi în situaţia de a fi constrânşi să declare tot ceea ce cunosc, chiar cu riscul de a se autoincrimina. Astfel, instanţa europeană a reţinut în Hotărârea din 19 februarie 2009, pronunţată în Cauza Shabelnik împotriva Ucrainei, că are calitatea de „acuzat“, beneficiind de toate garanţiile dreptului la un proces echitabil, inclusiv dreptul la tăcere şi neautoincriminare, persoana deja acuzată într-o cauză şi care a fost ascultată în calitate de martor, în baza solicitării sale de a aduce anumite fapte la cunoştinţa organelor judiciare, ocazie cu care s-a autodenunţat cu privire la comiterea unei infracţiuni de omor. Curtea nu a acceptat argumentul statului potrivit căruia calitatea de suspect se dobândea doar ulterior efectuării unor proceduri de verificare a autodenunţului, aceasta adoptând, încă o dată, o viziune substanţială asupra acestei noţiuni, iar nu una formală, impusă de dreptul intern. Mai mult, în Hotărârea din 18 decembrie 2008, pronunţată în Cauza Loutsenko împotriva Ucrainei, Curtea a considerat încălcat dreptul la un proces echitabil în situaţia folosirii procesuale, împotriva unui coacuzat, a declaraţiilor luate de la un alt acuzat, cu ocazia ascultării iniţiale a acestuia, în calitate de martor, în condiţiile în care respectiva persoană îşi retractase la scurt timp declaraţiile, arătând că fuseseră date sub constrângere, prin violenţă, iar în cauză nu existase posibilitatea interogării acelei persoane şi de către petent. Curtea a subliniat vulnerabilitatea poziţiei procesuale a celui ascultat în calitate de martor în primele faze ale procesului penal, lipsit de orice garanţii juridice fundamentale, recunoscute doar pentru suspect şi acuzat. În acest sens, în paragraful 50 al hotărârii precitate, „Curtea notează că, spre deosebire de un suspect sau un acuzat, care se bucură, potrivit legii aplicabile, de dreptul de a păstra tăcerea, martorul are obligaţia să dezvăluie orice informaţie pe care o cunoştea, sub sancţiunea răspunderii penale. Mai mult, spre deosebire de un suspect sau un acuzat, martorul nu avea niciun drept legal de a consulta un avocat înainte de prima interogare“. Mai mult, instanţa de la Strasbourg a statuat în jurisprudenţa sa că o persoană dobândeşte calitatea de acuzat - care atrage aplicabilitatea garanţiilor stabilite de art. 6 din Convenţie - nu la momentul în care îi este în mod oficial conferită această calitate, ci la momentul în care autorităţile naţionale au motive plauzibile pentru a bănui implicarea persoanei respective în săvârşirea infracţiunii (Hotărârea din 14 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Brusco împotriva Franţei). Însă, atunci când se examinează problema de a şti dacă dreptul la tăcere - în manifestarea sa directă de a refuza îndeplinirea obligaţiei de a da declaraţii - poate fi invocat de către martor, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului se realizează, tangenţial, o analiză prin raportare la situaţia concretă a persoanei, reţinându-se că, dacă la momentul audierii, organele judiciare o suspectau pe respectiva persoană de săvârşirea infracţiunii, având în vedere celelalte mijloace de probă deja administrate în cauză, existând, aşadar, nişte suspiciuni, atunci toate drepturile prevăzute de art. 6 în materia acuzaţiei în materie penală sunt incidente, inclusiv dreptul la tăcere, chiar dacă organele judiciare nu dispun efectuarea în continuare a urmăririi penale şi audiază persoana în calitate de martor (Hotărârea din 15 noiembrie 2012, pronunţată în Cauza Sergey Afanasyev împotriva Ucrainei, paragraful 58). De asemenea Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, în Hotărârea din 13 septembrie 2016, pronunţată în Cauza Ibrahim şi alţii împotriva Regatului Unit, că a fost încălcat privilegiul contra autoincriminării în ceea ce priveşte declaraţia unui martor căruia nu i s-a adus la cunoştinţă dreptul de a nu se autoincrimina în momentul în care acest risc era unul cât se poate de evident.
    41. Mai mult, Curtea reţine că - în situaţia ascultării unei persoane în calitate de martor, sub prestare de jurământ şi, mai ales, sub sancţiunea penală a săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă, cu privire la fapte sau împrejurări care l-ar putea incrimina - instanţa de la Strasbourg a elaborat aşa-zisa „teorie a celor trei alegeri dificile cu care se confruntă persoana“, conform căreia nu este natural să i se ceară presupusului făptuitor să aleagă între: (i) a fi sancţionat pentru refuzul său de a coopera, (ii) să furnizeze autorităţilor informaţii incriminatoare sau (iii) să mintă şi să rişte să fie condamnat pentru aceasta (Hotărârea din 8 aprilie 2004, pronunţată în Cauza Weh împotriva Austriei). Totodată, Curtea reţine că, pentru a constata dacă o procedură a anulat însăşi esenţa dreptului martorului de a nu se autoincrimina, instanţa europeană examinează, în special, următoare elemente: natura şi gradul constrângerii; existenţa unor garanţii adecvate în procedură; utilizarea dată probelor astfel obţinute (Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunţată în Cauza Jalloh împotriva Germaniei, paragraful 101; Hotărârea din 29 iunie 2007, pronunţată împotriva O’Halloran şi Francis împotriva Regatului Unit, paragraful 55; Hotărârea din 10 martie 2009, pronunţată în Cauza Bykov împotriva Rusiei, paragraful 104). Aceeaşi instanţă europeană a statuat şi că dreptul martorului de a nu se autoincrimina se aplică procedurilor penale privind toate tipurile de infracţiuni, de la cea mai simplă la cea mai complexă (Hotărârea din 29 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, paragraful 74).
    42. De asemenea, deşi are o strânsă legătură cu dreptul la apărare, dreptul martorului la tăcere şi la neautoincriminare constituie o garanţie distinctă de acesta, aspect reţinut de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 24 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Navone şi alţii împotriva Monaco, paragraful 74, potrivit căruia „Curtea reaminteşte că rezultă din jurisprudenţa menţionată faptul că persoana reţinută beneficiază, pe de o parte, de dreptul de a nu contribui la propria incriminare şi de a păstra tăcerea, şi, pe de altă parte, de dreptul la asistenţa unui avocat pe toată durata interogatoriilor. Astfel, contrar susţinerilor Guvernului, este vorba despre două drepturi distincte: prin urmare, o eventuală renunţare la unul dintre acestea nu antrenează renunţarea la celălalt“.
    43. Aşadar, Curtea constată că dreptul împotriva autoincriminării şi dreptul „acuzatului“ de a păstra tăcerea, garanţii implicite ale dreptului la un proces echitabil şi ale prezumţiei de nevinovăţie, au fost examinate în mai multe cauze aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului, fiind constant relevate necesitatea interzicerii utilizării oricăror mijloace de constrângere în scopul obţinerii de probe, împotriva voinţei acuzatului, precum şi faptul că, faţă de caracterul autonom al noţiunilor de „acuzaţie în materie penală“ şi „martor“, trebuie considerat că şi martorul se bucură de acest drept în măsura în care prin declaraţia pe care o face s-ar putea autoincrimina (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 februarie 1993, pronunţată în Cauza Funke împotriva Franţei; Hotărârea din 29 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Saunders împotriva Regatului Unit; Hotărârea din 8 februarie 1996, pronunţată în Cauza John Murray împotriva Regatului Unit; Hotărârea din 20 octombrie 1997, pronunţată în Cauza Serves împotriva Franţei; Hotărârea din 19 septembrie 2000, pronunţată în Cauza IJL, GMR şi AKP împotriva Regatului Unit; Hotărârea din 21 decembrie 2000, pronunţată în Cauza Heaney şi McGuinness împotriva Irlandei; Hotărârea din 3 mai 2001, pronunţată în Cauza J.B. împotriva Elveţiei; Hotărârea din 5 noiembrie 2002, pronunţată în Cauza Allan împotriva Regatului Unit; Hotărârea din 27 aprilie 2004, pronunţată în Cauza Kansal împotriva Regatului Unit; Hotărârea din 8 aprilie 2004, pronunţată în Cauza Weh împotriva Austriei; Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunţată în Cauza Jalloh împotriva Germaniei; Hotărârea din 18 decembrie 2008, pronunţată în Cauza Loutsenko împotriva Ucrainei; Hotărârea din 19 februarie 2009, pronunţată în Cauza Shabelnik împotriva Ucrainei; Hotărârea din 14 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Brusco împotriva Franţei; Hotărârea din 15 noiembrie 2012, pronunţată în Cauza Sergey Afanasyev împotriva Ucrainei; Hotărârea din 13 septembrie 2016, pronunţată în Cauza Ibrahim şi alţii împotriva Regatului Unit).
    44. Curtea reţine însă că, potrivit jurisprudenţei aceleiaşi instanţe europene, dreptul la tăcere şi neautoincriminare nu este absolut. În situaţii particulare, tăcerea acuzatului poate avea consecinţe defavorabile asupra acestuia. Pentru a stabili însă dacă se încalcă art. 6 din Convenţie prin faptul că tăcerea poate avea consecinţe defavorabile inculpatului, trebuie să se ia în considerare toate circumstanţele, având în vedere în special ponderea pe care instanţele naţionale le-a acordat-o, apreciind elementele de probă şi gradul de constrângere inerente situaţiei (Hotărârea din 8 februarie 1996, pronunţată în Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, paragrafele 47 şi 49). Pe de o parte, o condamnare nu ar trebui să se bazeze exclusiv sau în principal pe tăcerea acuzatului sau pe refuzul său de a răspunde la întrebări sau de a depune mărturie. Pe de altă parte, dreptul de a păstra tăcerea nu poate împiedica luarea în considerare a tăcerii persoanei în cauză, în situaţii care impun în mod clar o explicaţie din partea sa, în vederea aprecierii probelor aflate la dosar. Nu se poate susţine aşadar că decizia unui inculpat de a păstra tăcerea de-a lungul întregii proceduri penale trebuie să fie neapărat lipsită de implicaţii. În acest sens sunt şi hotărârile din 6 iunie 2000 şi din 20 martie 2001, pronunţate în cauzele Averill împotriva Regatului Unit, respectiv Telfner împotriva Austriei, în care s-a subliniat ideea că, în anumite circumstanţe, tăcerea acuzatului poate fi interpretată, în anumite limite, împotriva acestuia.
    45. În aceste condiţii, Curtea observă că, în cauzele citate, instanţa de la Strasbourg a reţinut circumstanţele în care pasivitatea acuzatului se manifestă, iar nu natura şi gravitatea infracţiunii ce face obiectul acuzaţiei. Ponderea interesului public faţă de urmărirea penală a unei anumite infracţiuni şi faţă de pedepsirea autorului poate fi luată în considerare şi pusă în balanţă cu interesul individului ca probele acuzării să fie obţinute în mod legal. Cu toate acestea, „preocupările de interes public nu pot justifica măsuri care să anuleze însăşi esenţa dreptului la apărare al unui reclamant, inclusiv a dreptului de a nu se autoincrimina. Aşadar, cerinţele generale privitoare la echitatea unei proceduri penale îşi păstrează aplicabilitatea indiferent de tipul infracţiunii ori interesul public invocat“ (Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunţată în Cauza Jalloh împotriva Germaniei, paragraful 97). Interesul public nu poate justifica utilizarea răspunsurilor obţinute cu forţa într-o anchetă nejudiciară pentru a-l incrimina pe inculpat în cursul procesului penal (Hotărârea din 21 decembrie 2000, pronunţată în Cauza Heaney şi McGuinness împotriva Irlandei, paragraful 57). Pe de altă parte, în Hotărârea din 29 iunie 2007, pronunţată în Cauza O’Halloran şi Francis împotriva Regatului Unit, instanţa europeană a constatat că dreptul contra autoincriminării nu a fost încălcat, deşi constrângerea a fost directă, în sensul că reclamanţii au primit o notificare prin care le-a fost solicitat să informeze poliţia cine a condus vehiculul care a fost detectat de aparatul radar ca depăşind limita legală de viteză.
    46. În concluzie, dreptul la tăcere şi la neautoincriminare nu este un drept absolut, fiind un drept procedural, circumscris garanţiilor procesual penale instituite prin art. 6 din Convenţie, având caracter relativ, în acest sens fiind permis titularului său să renunţe la acest drept, dar şi organelor judiciare să aducă limitări justificate, în anumite circumstanţe şi având în vedere diverşi factori, cu respectarea unui just echilibru între restrângerea acestui drept şi scopul urmărit.
    47. La nivel european, în ceea ce priveşte dreptul de a păstra tăcerea şi dreptul la neautoincriminare, Curtea reţine că a fost adoptată Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European şi a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. 65/1 din 11 martie 2016. Directiva (UE) 2016/343 reglementează dreptul de a păstra tăcerea şi dreptul de a nu se autoincrimina în art. 7 alin. (1) şi (2), potrivit căruia, „(1) Statele membre se asigură că persoanele suspectate şi acuzate au dreptul de a păstra tăcerea în legătură cu infracţiunea de săvârşirea căreia sunt suspectate sau acuzate. (2) Statele membre se asigură că persoanele suspectate şi acuzate au dreptul de a nu se autoincrimina“.
    48. În preambulul Directivei se precizează următoarele: „Prezenta directivă ar trebui să se aplice persoanelor fizice care sunt suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale. Aceasta ar trebui să se aplice din momentul în care o persoană este suspectată sau acuzată de comiterea unei infracţiuni sau a unei presupuse infracţiuni şi, prin urmare, chiar înainte ca persoana respectivă să fie informată de către autorităţile competente ale unui stat membru, prin notificare oficială sau în alt mod, cu privire la faptul că este suspectată sau acuzată. Prezenta directivă ar trebui să se aplice în toate fazele procedurilor penale, până când hotărârea prin care se stabileşte vinovăţia sau nevinovăţia persoanei suspectate sau acuzate de săvârşirea infracţiunii rămâne definitivă.[...]“ (pct. 12) - precizare care se regăseşte şi în art. 2 din Directivă - „Domeniul de aplicare“; Dreptul de a păstra tăcerea reprezintă un aspect important al prezumţiei de nevinovăţie şi ar trebui să funcţioneze ca măsură de protecţie împotriva autoincriminării (pct. 24); Dreptul de a nu se autoincrimina reprezintă, de asemenea, un aspect important al prezumţiei de nevinovăţie. Atunci când li se solicită să dea o declaraţie sau să răspundă la întrebări, persoanele suspectate şi acuzate nu ar trebui să fie constrânse să furnizeze probe sau documente sau să comunice informaţii care ar putea să conducă la autoincriminare (pct. 25); [...] Pentru a se stabili dacă a fost încălcat dreptul de a nu se autoincrimina sau dreptul de a păstra tăcerea, ar trebui să se ţină seama de interpretarea Curţii Europene a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil în temeiul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (pct. 27); Exercitarea dreptului de a păstra tăcerea sau a dreptului de a nu se autoincrimina nu ar trebui să fie utilizată împotriva persoanelor suspectate sau acuzate şi nu ar trebui să fie considerată, prin ea însăşi, ca dovadă că persoana respectivă a comis infracţiunea în cauză. Aceasta nu ar trebui să aducă atingere normelor naţionale privind aprecierea probelor de către instanţe sau judecători, cu condiţia respectării dreptului la apărare (pct. 28); „Statele membre ar trebui să ia în considerare luarea unor măsuri pentru a se asigura că, atunci când persoanelor suspectate sau acuzate li se furnizează informaţii cu privire la drepturile lor, în temeiul articolului 3 din Directiva 2012/13/UE, li se furnizează şi informaţii privind dreptul de a nu se autoincrimina, în forma în care se aplică în dreptul intern în conformitate cu prezenta directivă“ (pct. 31); Statele membre ar trebui să ia în considerare luarea unor măsuri pentru a se asigura că, atunci când persoanelor suspectate sau acuzate li se furnizează o notă privind drepturile în temeiul articolului 4 din Directiva 2012/13/UE, această notă conţine şi informaţii privind dreptul de a nu se autoincrimina, în forma în care se aplică în dreptul intern în conformitate cu prezenta directivă (pct. 32); „Atunci când apreciază declaraţiile persoanelor suspectate sau acuzate sau probe obţinute cu încălcarea dreptului acestora de a păstra tăcerea sau de a nu se autoincrimina, instanţele şi judecătorii ar trebui să respecte dreptul la apărare şi caracterul echitabil al procedurilor.[...]“ (pct. 45). Totodată, Curtea observă că la pct. 45 din preambulul Directivei (UE) 2016/343, se specifică faptul că, „întrucât prezenta directivă instituie norme minime, statele membre ar trebui să poată extinde drepturile prevăzute în aceasta pentru a asigura un nivel de protecţie mai ridicat. Nivelul de protecţie stabilit de statele membre ar trebui să nu fie niciodată inferior standardelor prevăzute de cartă sau de Convenţia pentru apărarea drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum sunt interpretate de Curtea de Justiţie şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului“. Acest deziderat, reiterat în preambulul a numeroase directive, îşi are originea în necesitatea creării unor standarde minimale de protecţie a drepturilor omului şi dezvoltării unui sistem comun de drepturi şi libertăţi fundamentale, prin reglementarea la nivel european a unui sistem de protecţie a drepturilor omului, parte integrantă a principiilor generale de drept - ius communae european.
    49. Din cele expuse anterior, Curtea constată că, la nivel european, atât persoanele suspectate/acuzate de comiterea unor fapte prevăzute de legea penală (suspecţii de jure), cât şi martorii (suspecţii de facto; persoanele suspectate anterior unei notificări oficiale, care ulterior dobândesc calitatea de suspect de jure) beneficiază de protecţie identică în ceea ce priveşte dreptul la tăcere şi dreptul la neautoincriminare.
    50. În continuare, ca urmare a efectuării unei analize de drept comparat, Curtea constată că legislaţia procesual penală a multor state europene reglementează dreptul martorului la tăcere şi neautoincriminare, inclusiv în situaţia în care acesta are calitatea de inculpat/coinculpat în cauză/într-un proces conex. Astfel, în Belgia, art. 471 alin. 1 pct. 1 din Codul de procedură penală stabileşte că, înainte de audierea unei persoane care nu a fost acuzată de nicio infracţiune, acesteia i se aduce la cunoştinţă că nu poate fi constrânsă să se autoincrimineze. În Bulgaria, conform art. 118 alin. 1 pct. 1 din Codul de procedură penală, nu pot avea calitatea de martori persoanele care au participat în acelaşi proces penal în altă calitate procesuală, cu excepţia inculpatului în privinţa căruia sa dispus încetarea procesului penal sau a fost pronunţată o hotărâre definitivă. Art. 121 alin. 1 din acelaşi act normativ prevede că martorul nu va fi obligat să răspundă la întrebări dacă prin aceasta s-ar autoincrimina ori i-ar incrimina pe ascendenţii, descendenţii, fraţii, surorile, soţul/soţia sau persoana cu care coabitează în fapt. Cehia stipulează în secţiunea 100 alin. 2 din Codul de procedură penală că martorul are dreptul să refuze să depună mărturie dacă astfel s-ar expune pericolului de a fi tras la răspundere penală ori dacă acest pericol ar privi rudele sale în linie directă, fraţii/surorile, părinţii adoptivi, copiii adoptivi, soţul/soţia, partenerul/partenera sau alte persoane cu care se află într-o relaţie de familie sau similară, a căror prejudiciere martorul ar percepe-o ca afectându-l pe el însuşi. Totuşi, alin. 3 precizează că mărturia nu poate fi refuzată dacă priveşte o infracţiune pe care martorul are datoria de a o denunţa, potrivit Codului penal. Secţiunea 158 alin. 8 prevede că o persoană care dă explicaţii poliţiei (cu excepţia suspectului) are obligaţia să spună adevărul şi să nu ascundă nimic.
    Totuşi, persoana poate refuza să dea explicaţii dacă astfel s-ar expune pericolului de a fi trasă la răspundere penală sau ar expune acestui risc persoanele enumerate la secţiunea 100 alin. 2. Persoana vizată de poliţie trebuie să fie informată în avans asupra acestui fapt. Secţiunea 211 alin. 4 menţionează că înscrisul care conţine depoziţia unui martor care şi-a exercitat, în timpul procesului, dreptul de a refuza să depună mărturie instituit prin secţiunea 100 poate fi citit numai dacă martorul a fost informat cu privire la acest drept înainte de audiere şi a declarat în mod neechivoc că renunţă la el, cu condiţia ca audierea să se desfăşoare într-o manieră conformă cu prevederile acestui cod, iar acuzatul şi avocatul său să aibă posibilitatea să asiste la această audiere. În Croaţia, art. 286 alin. 1 din Codul de procedură penală stipulează că un martor nu este obligat să răspundă la anumite întrebări dacă astfel ar putea atrage, pentru sine sau pentru o rudă apropiată, consecinţe precum tragerea la răspundere penală, o dezonoare gravă sau o pagubă materială considerabilă. Martorul trebuie să fie informat cu privire la acest drept. Potrivit alin. 2, dacă refuzul de a depune mărturie se datorează temerii de răspunderea penală, procurorul poate declara că nu va declanşa procesul penal. Alin. 3 precizează că această declaraţie poate fi dată numai dacă răspunsurile la anumite întrebări sunt relevante pentru dovedirea comiterii de către altă persoană a unei infracţiuni mai grave, pasibilă de o pedeapsă de minimum 10 ani. Înainte de întocmirea acestei declaraţii de către procuror, martorul poate consulta un avocat. Alin. 4 menţionează că declaraţia în cauză trebuie să fie scrisă şi verificată de procurorul ierarhic superior. După ce declaraţia a fost înmânată martorului, acesta sau rudele sale apropiate nu mai pot răspunde penal pentru infracţiunea menţionată în declaraţie, însă martorul poate fi tras la răspundere penală pentru mărturie mincinoasă. Art. 288 alin. 3 prevede că martorul trebuie informat că nu este obligat să răspundă întrebărilor menţionate la art. 286 alin. 1, iar această informare trebuie consemnată în minuta de şedinţă. Art. 300 alin. 1 pct. 5 subliniază că, exceptând cazurile special prevăzute în acest cod, depoziţia unui martor nu poate fi folosită ca probă în proces dacă nu a fost consemnată menţiunea reglementată prin art. 288 alin. 3. În Estonia, art. 71 alin. 2 din Codul de procedură penală prevede că martorul poate refuza să depună mărturie dacă a fost achitat sau condamnat pentru aceeaşi infracţiune, în calitate de coautor sau complice, ori dacă prin depoziţie se poate învinui pe sine sau poate învinui una dintre persoanele enumerate la alin. 1 de comiterea unei infracţiuni sau contravenţii. Potrivit art. 75 alin. 2, la începutul audierii, trebuie să i se explice suspectului că are dreptul de a refuza să dea declaraţii şi că declaraţiile date pot fi folosite împotriva sa. În Finlanda, secţiunea 8 alin. 1 din capitolul 7 al Legii nr. 805/2011 privind ancheta penală statuează că martorul trebuie să spună adevărul şi să nu ascundă nimic din ceea ce ştie cu privire la fapta investigată.
    Totuşi, dacă acesta are dreptul de a refuza să depună mărturie, conform Codului de procedură judiciară, acest drept trebuie respectat şi în cursul anchetei penale. Secţiunea 18 alin. 1 din capitolul 17 al Codului de procedură judiciară instituie regula conform căreia orice persoană poate refuza să depună mărturie, în măsura în care depoziţia sa ar constitui un risc de punere sub acuzare sau anchetă penală pentru persoana în cauză sau pentru una dintre rudele enumerate la secţiunea 17 alin. 1. Potrivit secţiunii 23, dacă o persoană refuză să depună mărturie, trebuie să explice motivele refuzului. Totuşi, dacă refuzul îşi are baza în secţiunea 18, trebuie acceptat fără explicaţii, atât timp cât nu este evident nefondat ori persoana în cauză nu se înşală asupra conţinutului drepturilor şi obligaţiilor sale. Secţiunea 43 alin. 2 stabileşte că, atunci când martorul are dreptul de a refuza să depună mărturie, preşedintele completului trebuie să îl informeze cu privire la acesta. Dacă martorul nu doreşte să îşi exercite acest drept, trebuie să fie atenţionat că are aceeaşi obligaţie de a spune adevărul ca şi ceilalţi martori. În Franţa, conform art. 61-1 alin. 1 pct. 4 din Codul de procedură penală, persoana bănuită că a comis sau a încercat să comită o infracţiune nu poate fi audiată în legătură cu faptele sale decât după ce i s-a adus la cunoştinţă dreptul de a face declaraţii, de a răspunde la întrebări sau de a tăcea. Art. 113-4 alin. 1 stipulează că, la prima audiere a martorului asistat (suspectul, potrivit art. 113-2), judecătorul îl informează pe acesta că poate să facă o declaraţie, să răspundă la întrebări sau să tacă. Art. 335 pct. 8 prevede că nu pot fi primite declaraţiile sub jurământ făcute de o persoană ce a fost acuzată, inculpată sau condamnată în calitate de coautor sau complice fie pentru aceeaşi infracţiune cu care a fost sesizată instanţa, fie pentru o faptă ce are legătură cu infracţiunea. Totuşi, art. 336 stabileşte că audierea sub jurământ a persoanelor menţionate în art. 335 nu este lovită de nulitate dacă nici Ministerul Public, nici vreuna dintre părţi nu s-a opus depunerii jurământului. În cazul în care aceştia se opun, martorul poate fi audiat cu titlu de informare, în virtutea puterii discreţionare a judecătorului. Germania reglementează în secţiunea 55 din Codul de procedură penală că orice martor poate refuza să răspundă la întrebări dacă aceste răspunsuri ar putea atrage răspunderea penală sau contravenţională, pentru sine sau pentru una dintre rudele enumerate la secţiunea 52 alin. 1. Martorul trebuie informat că are acest drept. Secţiunea 56 adaugă că o afirmaţie sub jurământ este suficientă pentru a justifica refuzul de a depune mărturie în asemenea caz. Secţiunea 252 interzice citirea declaraţiei martorului audiat înainte de şedinţa de judecată, care nu şi-a exercitat dreptul de a refuza să depună mărturie decât în şedinţă. În Italia, conform art. 63 din Codul de procedură penală, în situaţia în care poliţia sau autoritatea judiciară audiază o persoană care nu are calitatea de acuzat sau inculpat, iar persoana respectivă se autoincriminează, autoritatea în cauză întrerupe procedura, informând-o că declaraţiile sale pot conduce la declanşarea unei anchete împotriva sa şi o invită să îşi desemneze un avocat. Aceste declaraţii nu pot fi utilizate împotriva persoanei respective. Dacă persoana în cauză trebuia audiată de la început în calitate de acuzat sau inculpat, declaraţiile sale nu pot fi utilizate. Art. 64 alin. 3 impune ca, înainte de începerea interogatoriului, persoana în cauză să fie informată că: a) declaraţiile date pot fi folosite împotriva sa; b) are opţiunea de a nu răspunde la nicio întrebare, însă acest lucru nu va împiedica desfăşurarea în continuare a procedurii împotriva sa; c) dacă va da declaraţii referitoare la fapte care atrag răspunderea altor persoane, îşi va asuma, cu privire la acele fapte, calitatea de martor, cu respectarea prevederilor art. 197 şi art. 197^1. Alin. 3^1 precizează că nerespectarea dispoziţiilor alin. 3 lit. a şi lit. b face inutilizabile declaraţiile persoanei interogate. În lipsa informării de la alin. 3 lit. c, persoana interogată nu îşi poate asuma calitatea de martor, iar declaraţiile sale nu pot fi folosite împotriva altor persoane vinovate. Conform art. 197 alin. 1, nu pot depune mărturie împotriva inculpatului persoanele acuzate de aceeaşi infracţiune sau inculpate într-un proces conex. Art. 197^1 stipulează că aceste persoane pot fi audiate ca martori dacă s-a dat o hotărâre definitivă în privinţa lor. În aceste cazuri, ele trebuie asistate de un avocat.
    Aceşti martori nu pot fi obligaţi să depună mărturie cu privire la fapte aflate în legătură cu infracţiunile pentru care au fost condamnaţi, dacă şi-au susţinut nevinovăţia sau nu au făcut nicio declaraţie în timpul procesului. Declaraţiile făcute de către persoanele menţionate nu pot fi folosite împotriva lor, nici în procesul în care sunt judecate, nici în căile de atac extraordinare, nici în alte procese civile sau administrative aflate în legătură cu infracţiunea judecată. Art. 192 alin. 3 se va aplica în privinţa declaraţiilor menţionate. Art. 192 alin. 3 prevede că declaraţiile făcute de persoanele acuzate de aceeaşi infracţiune sau inculpate într-un proces conex trebuie să fie coroborate cu alte probe care să le confirme credibilitatea. Art. 198 alin. 2 consacră dreptul martorului de a nu fi obligat să depună mărturie cu privire la fapte care ar putea atrage propria răspundere penală. Art. 210 stabileşte că, în cadrul şedinţei de judecată, persoanele care au calitatea de inculpat într-un proces conex şi sunt judecate separat, neputând avea calitatea de martori, sunt audiate la cererea părţilor sau din oficiu. Acestea au dreptul să fie apărate de un avocat. De asemenea, au dreptul să nu răspundă la întrebările adresate. În Letonia, secţiunea 602 din Legea de procedură penală stipulează că persoana care are dreptul la un avocat are şi dreptul de a depune mărturie sau de a păstra tăcerea. Refuzul de a depune mărturie nu va fi considerat obstrucţionare a justiţiei sau ascundere a adevărului. Secţiunea 110 alin. 3 pct. 2 statuează că martorul nu poate fi obligat să depună mărturie împotriva sa ori împotriva membrilor familiei. Totuşi, conform secţiunii 131 alin. 3, dacă o persoană are dreptul de a refuza să depună mărturie şi a fost informată cu privire la acest lucru, însă a ales să depună mărturie, atunci depoziţia sa poate fi evaluată ca probă. Secţiunea 150 pct. 4 impune ca, la începutul primei audieri a persoanei care are dreptul la un avocat, acesteia să i se explice dreptul de a nu depune mărturie, precum şi faptul că tot ce spune poate fi folosit împotriva sa. Luxemburg reglementează în art. 39 alin. 2 din Codul de procedură penală dreptul persoanei reţinute de a face declaraţii, de a răspunde la întrebări sau de a tăcea, precum şi dreptul de a nu se autoincrimina. Aceste drepturi trebuie să îi fie aduse la cunoştinţă imediat după reţinere. Art. 46 alin. 3 lit. b repetă aceeaşi regulă în ceea ce priveşte persoana audiată, care poate fi suspectul din ancheta preliminară sau martorul care devine suspect pe parcursul audierii (alin. 2). Art. 73 precizează că, în faza preliminară a procesului, suspectul nu poate fi audiat în calitate de martor. Malta instituie în art. 355AD alin. 4 din Codul penal obligaţia generală a persoanelor de a oferi poliţiei informaţii sau documente relevante pentru urmărirea penală. Dreptul persoanei de a nu se autoincrimina constituie excepţia de la această regulă. Art. 643 statuează că niciun martor nu poate fi obligat să răspundă la vreo întrebare care l-ar putea expune urmăririi penale. Potrivit art. 644, instanţa este competentă să decidă, în fiecare caz, dacă un martor este sau nu obligat să răspundă la anumite întrebări, pe motiv că asemenea răspunsuri l-ar putea pune într-o situaţie umilitoare. În Olanda, secţiunea 219 din Codul de procedură penală stipulează că martorul poate refuza să răspundă la o întrebare dacă răspunsul la aceasta l-ar expune riscului de a fi pus sub urmărire penală ori dacă acest risc ar privi o rudă de sânge sau un afin pe linie directă sau pe linie colaterală până la gradul al doilea sau al treilea, soţul/soţia (actual/ă sau fost/ă) ori actualii sau foştii parteneri civili. Polonia reglementează în art. 183 din Codul de procedură penală că un martor poate refuza să răspundă la o întrebare dacă răspunsul ar putea să atragă răspunderea penală sau contravenţională pentru martor sau pentru o rudă a sa.
    Dacă mărturia prezintă riscul dezonoarei, martorul poate solicita să fie audiat în şedinţă închisă. Art. 391 alin. 1 prevede că, în situaţia în care un martor refuză, fără un motiv serios, să depună mărturie, îşi modifică depoziţia dată anterior sau afirmă că nu îşi poate aminti anumite aspecte, instanţa poate dispune să fie citită în şedinţa de judecată mărturia sa anterioară, depusă în acea cauză sau în alta, fie în faza preliminară a procesului, fie în faţa instanţei. Alin. 2 precizează că în asemenea cazuri pot fi citite în şedinţa de judecată şi explicaţiile oferite anterior de martorul care a fost ulterior audiat în calitate de acuzat. În Portugalia, conform art. 132 alin. 2 din Codul de procedură penală, niciun martor nu poate fi obligat să răspundă la vreo întrebare dacă răspunsul lar putea expune urmăririi penale. Potrivit art. 133 alin. 1 lit. a din acelaşi act normativ, nu poate avea calitatea de martor inculpatul sau coinculpatul în procesul în cauză sau într-un proces conex, atât timp cât îşi păstrează această calitate procesuală. În situaţia disjungerii cauzelor, alin. 2 precizează că inculpaţii cărora li se impută aceeaşi infracţiune sau o infracţiune aflată în legătură cu aceasta, chiar dacă au fost deja condamnaţi printr-o hotărâre definitivă, pot fi audiaţi în calitate de martori numai dacă îşi exprimă expres consimţământul în acest sens. În Slovacia, secţiunea 130 alin. 2 din Codul de procedură penală prevede că martorul are dreptul de a refuza să depună mărturie dacă depoziţia sa l-ar expune pericolului de a fi tras la răspundere penală ori dacă acest pericol ar privi rudele sale în linie directă, fraţii/surorile, părinţii adoptivi, copiii adoptivi, soţul/soţia, partenerul/partenera sau alte persoane cu care se află într-o relaţie de familie sau similară, a căror prejudiciere martorul ar percepe-o ca afectându-l pe el însuşi. El trebuie să fie informat cu privire la dreptul de a refuza să depună mărturie, în conformitate cu secţiunea 131 alin. 1. Potrivit secţiunii 201 alin. 4, în timpul urmăririi penale, refuzul de a depune mărturie nu poate fi folosit de poliţie ca dovadă împotriva acuzatului. Slovenia stipulează în art. 238 din Legea de procedură penală că un martor nu este obligat să răspundă la anumite întrebări dacă acest fapt ar putea avea drept consecinţă, pentru sine sau pentru o rudă apropiată, tragerea la răspundere penală, dezonoarea sau o pagubă materială considerabilă. Martorul trebuie informat, conform art. 240 alin. 2, că nu este obligat să răspundă la întrebările menţionate la art. 238, iar această notificare va fi înscrisă în minuta de şedinţă. În Spania, art. 118 alin. 1 din Codul de procedură penală prevede că orice persoană bănuită de o faptă penală trebuie informată, fără întârzieri nejustificate, cu privire la dreptul său de a păstra tăcerea, de a nu-şi mărturisi vinovăţia şi de a nu răspunde la întrebări, dacă nu doreşte. De asemenea, informarea trebuie să conţină şi dreptul de a nu se autoincrimina. Art. 418 statuează că niciun martor nu poate fi obligat să răspundă la o întrebare al cărei răspuns ar putea aduce prejudicii directe şi considerabile, de ordin material sau moral, fie persoanei în cauză, fie uneia dintre rudele enumerate la art. 416. Sunt exceptate de la această regulă mărturiile referitoare la infracţiunile grave care atentează la siguranţa statului, ordinea publică ori persoana sacră a regelui sau a succesorului său. Suedia stipulează în secţiunea 1 din capitolul 36 al Codului de procedură judiciară că nu poate depune mărturie o persoană care a fost trasă la răspundere penală pentru participarea la infracţiunea la care se referă mărturia sau la altă infracţiune aflată în legătură directă cu aceasta. Regula menţionată se aplică şi în cazul suspecţilor, contravenienţilor şi persoanelor cu privire la care s-a dispus neînceperea urmăririi penale. Potrivit secţiunii 6 din acelaşi capitol, un martor poate refuza să depună mărturie cu privire la un aspect care ar dezvălui că el sau una din rudele menţionate la secţiunea 3 a comis o faptă penală sau dezonorantă. Secţiunea 2 din capitolul 38 precizează că privilegiul de mai sus este valabil şi în cazul deţinătorilor unor documente care îndeplinesc condiţiile de la secţiunea 6 din capitolul 36. Regula în cauză se aplică şi cu privire la obligaţia de predare a obiectelor, conform secţiunii 5 din capitolul 39. În fine, în Ungaria, art. 7 alin. 3 din Codul de procedură penală stabileşte că nimeni nu poate fi obligat să depună mărturie sau să furnizeze dovezi împotriva propriei persoane.

    51. Cât priveşte jurisprudenţa altor curţi constituţionale referitoare la dreptul la tăcere şi dreptul la neautoincriminare, Curtea reţine că, în dosarul II. US 79/07, soluţionat în data de 19 iunie 2007, Curtea Constituţională a Cehiei a constatat o încălcare a dreptului la neautoincriminare. În speţă, o femeie a fost suspectată că a furat o maşină de spălat de la domiciliul fostului ei soţ. Autorităţile i-au solicitat să predea obiectul şi au amendat-o când a refuzat. Ea a susţinut că s-ar fi autoincriminat dacă s-ar fi conformat solicitării. Curtea Constituţională a Cehiei a statuat că nu există o diferenţă fundamentală între dreptul acuzatului de a refuza să dea declaraţii şi dreptul unei persoane care nu a fost încă pusă sub urmărire penală de a nu fi obligată, prin sancţiuni, să predea dovezi care ar putea cauza tragerea sa la răspundere penală. În speţă, autorităţile ar fi putut să dispună confiscarea obiectului în litigiu, măsură care nu ar fi implicat încălcarea dreptului reclamantei de a nu se autoincrimina. De asemenea, Curtea Constituţională a Portugaliei, prin Decizia nr. 108 din 12 februarie 2014, a examinat constituţionalitatea prevederii conform căreia persoanele inculpate în legătură cu aceleaşi infracţiuni sau în legătură cu infracţiuni aflate în legătură cu acestea, în procese separate, nu pot fi audiate ca martori decât cu consimţământul lor expres, chiar dacă au fost deja condamnate definitiv. În speţă, un minor care iniţial fusese pus sub acuzare împreună cu un adult pentru furt a fost scos de sub urmărire penală când s-a descoperit că avea sub 16 ani la data comiterii infracţiunii. Împotriva lui au fost luate măsuri educative. El a fost chemat să depună mărturie împotriva adultului acuzat împreună cu el. Regula privind consimţământul a fost interpretată de instanţă în sensul că nu se aplică minorilor. Curtea Constituţională a constatat că, deşi măsurile educative luate cu privire la infractorii minori nu au scop punitiv, ele impun limitări ale libertăţii care implică necesitatea respectării dreptului la apărare în cadrul procesului, inclusiv dreptul persoanei de a nu se autoincrimina. Totuşi, deoarece procedurile din speţă nu au ambele caracter penal, absenţa cerinţei consimţământului la depunerea mărturiei nu este neconstituţională. În cazurile în care o persoană este martoră într-un proces şi acuzată de aceeaşi infracţiune sau de o infracţiune aflată în legătură cu aceasta în alt proces, persoana respectivă poate depune mărturie în primul proces doar dacă îşi exprimă expres consimţământul în acest sens. În asemenea cazuri, martorul beneficiază atât de protecţia generală acordată martorilor (în sensul că poate refuza să răspundă la întrebări al căror răspuns l-ar putea incrimina), cât şi de protecţia acordată inculpaţilor (dreptul de a nu spune nimic). Însă această dublă protecţie rămâne valabilă numai atât timp cât potenţialul martor rămâne inculpat în procesul menţionat. În litigiu, în privinţa minorului fuseseră deja impuse măsuri educative, iar procesul lui se încheiase. Nu mai exista vreo posibilitate ca procedura să se redeschidă şi să i se mai impună şi alte măsuri ca urmare a mărturiei sale. Aşadar, decizia de constatare a constituţionalităţii se limitează la situaţii precum cea din speţă.
    52. Pornind de la aceste premise în examinarea conţinutului normativ al dispoziţiei procesual penale criticate în prezenta cauză, Curtea constată că legea naţională procesual penală a reglementat dreptul la tăcere şi la neautoincriminare relativ recent, neexistând o tradiţie a acestei garanţii procesual penale în sistemul de drept intern.
    53. Dreptul la tăcere şi dreptul de a nu contribui la propria incriminare au fost reglementate, pentru prima oară, prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003, cu referire la procedura generală de ascultare a învinuitului şi a inculpatului [art. 70 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968] şi la condiţiile de luare a măsurii preventive a reţinerii, când procurorul sau organul de cercetare penală aduce la cunoştinţă învinuitului sau inculpatului că are dreptul să îşi angajeze apărător şi să nu facă nicio declaraţie, atrăgându-i-se atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa [art. 143 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968]. O altă modificare a Codului de procedură penală din 1968 a fost operată prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006, art. 322 din Codul de procedură penală din 1968 stabilind că preşedintele „înştiinţează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa [...]“.
    54. Codul de procedură penală în vigoare reglementează dreptul la tăcere şi neautoincriminare în raport cu diverse momente procesuale, iar, la nivel de principiu, prin reglementarea dreptului la apărare, în art. 10 alin. (4), potrivit căruia „Înainte de a fi ascultaţi, suspectului şi inculpatului trebuie să li se pună în vedere că au dreptul de a nu face nicio declaraţie“. Astfel, Curtea observă că, în prezent, dreptul la tăcere şi la neautoincriminare sunt enumerate între drepturile procesuale ale suspectului şi inculpatului, art. 83 lit. a) din Codul de procedură penală prevăzând că inculpatul are dreptul de a refuza să dea declaraţie fără riscul de a suferi vreo consecinţă defavorabilă ca urmare a acestui refuz, art. 78 din acelaşi act normativ stabilind că suspectul are drepturile prevăzute de lege pentru inculpat, dacă legea nu prevede altfel. Totodată, potrivit art. 99 alin. (2) din Codul de procedură penală, suspectul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, nefiind obligat să îşi dovedească nevinovăţia, şi „are dreptul de a nu contribui la propria acuzare“. De altfel, potrivit art. 109 alin. (3) din Codul de procedură penală, „În cursul audierii, suspectul sau inculpatul îşi poate exercita dreptul la tăcere cu privire la oricare dintre faptele ori împrejurările despre care este întrebat“.
    În acelaşi mod, Curtea observă şi alte norme procesual penale ce reglementează dreptul la tăcere, cum ar fi art. 209 alin. (6) referitor la măsura preventivă a reţinerii, incident atât în materia controlului judiciar - potrivit art. 212 alin. (3), cât şi în materia controlului judiciar pe cauţiune, raportat la art. 216 alin. (3); art. 225 alin. (8) la care face trimitere şi art. 238 alin. (1) privind arestarea preventivă a inculpatului în cursul urmăririi penale, respectiv în procedura de cameră preliminară şi în cursul judecăţii; art. 374 alin. (2) privind procedura de judecată - momentul procesual al explicaţiilor preliminare, când, printre altele, preşedintele explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce şi îl înştiinţează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa. Acest din urmă text este incident şi în materia apelului, potrivit art. 420 alin. (4), care stabileşte că „Instanţa de apel procedează la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata în fond“. Normele procesual penale precitate instituie obligaţia organelor judiciare de a avertiza suspectul sau inculpatul, în diferite momente procesuale, cu privire la dreptul la tăcere şi neautoincriminare, încălcarea obligaţiei menţionate fiind sancţionată în condiţiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu consecinţa excluderii probei astfel obţinute, conform art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală.

    55. Cât priveşte martorul, acesta „este persoana fizică, alta decât suspectul, persoana vătămată şi părţile în procesul penal, care are cunoştinţă despre fapte şi împrejurări de fapt ce servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi aflarea adevărului în procesul penal. Declaraţiile martorului constituie mijloace de probă, iar acestea constau în relatarea făcută de martor organului judiciar penal în cadrul procesului penal, prin care reproduce cunoştinţele sale despre fapte sau împrejurări de fapt necesare pentru justa soluţionare a cauzei. Sfera persoanelor care pot avea calitatea de martor în procesul penal este delimitată prin dispoziţiile art. 114 şi art. 115 din Codul de procedură penală. Poate avea calitatea de martor «orice persoană care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală» şi care, în acelaşi timp, nu are calitatea procesuală de suspect, persoană vătămată, inculpat, parte civilă sau parte responsabilă civilmente. Aşadar, în cazul persoanelor care au în cauză calitatea de parte ori subiect procesual principal există o prezumţie relativă de parţialitate - nicio persoană neputând fi martor în propria sa cauză (nemo testis idoneus in re sua) - fiind apreciat că acestea, având un interes substanţial în modul de soluţionare a cauzei, nu pot fi considerate observatori imparţiali ai faptelor deduse judecăţii“ (Decizia nr. 562 din 19 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 837 din 23 octombrie 2017, paragraful 14).
    56. Curtea observă că art. 281 alin. 1 din secţiunea a III-a titlul „Mărturia mincinoasă şi jurământul fals“ din Codul penal Carol al II-lea prevedea că „Pentru infracţiunile prevăzute în art. 277, 278 şi 279 nu se pedepseşte: 1. acela care, dacă ar fi făcut afirmaţiuni adevărate sau ar fi spus tot adevărul, s-ar fi acuzat de infracţiunile pe sine, sau ar fi acuzat pe o persoană din cele prevăzute în art. 130, sau şi-ar fi cauzat lui sau acelei persoane un grav prejudiciu în ce priveşte onoarea sau libertatea; […]“.
    57. Codul de procedură penală din 1968 nu a reglementat privilegiul martorului împotriva propriei încriminări, întrucât s-a apreciat că aflarea adevărului trebuie să primeze în realizarea justiţiei faţă de interesele persoanei chemate să declare ca martor. Literatura de specialitate a reţinut că, pe toată durata de existenţă a vechiului Cod de procedură penală, a lipsit un text care să reglementeze dreptul la neautoincriminare - îndeosebi cu privire la persoanele ascultate în calitate de martor. Acest fapt, coroborat cu existenţa, în procedura penală, a instituţiei actelor premergătoare începerii urmăririi penale, a permis naşterea unor situaţii în care persoane suspectate de săvârşirea unor infracţiuni erau chemate pentru a fi ascultate în calitate de martor de facto - chiar dacă, procesul penal nefiind încă început, ele nu aveau de jure această calitate juridică - pentru ca, după ascultarea lor, să le fie adusă la cunoştinţă începerea urmăririi penale şi, implicit, dobândirea calităţii procesuale de învinuiţi.
    58. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite - în examinarea recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la modul de aplicare a dispoziţiilor art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală în cazul plângerii formulate împotriva rezoluţiei, ordonanţei ori dispoziţiei din rechizitoriu de neîncepere sau de clasare a cauzei - a pronunţat Decizia nr. XLVIII (48) din 4 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 574 din 30 iulie 2008, în considerentele căreia s-a reţinut că „existenţa şi suficienţa probelor la care se referă această soluţie prevăzută de legiuitor nu pot fi însă apreciate decât după descoperirea şi administrarea lor cu respectarea prevederilor legii, cerinţă ce nu este susceptibilă de a fi asigurată decât în cadrul urmăririi penale, aşa cum se subliniază în definirea obiectului acesteia prin art. 200 din Codul de procedură penală. Or, rezoluţiile de neîncepere a urmăririi penale, ca şi ordonanţele sau, după caz, rezoluţiile de clasare, nu sunt precedate de efectuarea urmăririi penale în condiţiile respectării procedurii specifice acestei faze procesuale, singura activitate desfăşurată de organele de urmărire penală constând în realizarea actelor premergătoare, astfel cum sunt reglementate în art. 224 din Codul de procedură penală. Având rol premergător începerii urmăririi penale, aceste acte fundamentează luarea sau neluarea deciziei de declanşare a urmăririi penale sau, din contră, pentru neînceperea urmăririi penale. Fără îndoială, în lipsa garanţiilor specifice fazei urmăririi penale, actele premergătoare îşi păstrează caracterul particular de investigaţii prealabile, neputând constitui probe în sensul prevederilor art. 63 din Codul de procedură penală. Ca urmare, elementele stabilite şi verificările făcute în cadrul actelor premergătoare, nefiind «probe» în sensul art. 63 şi următoarele din Codul de procedură penală, nu îndeplinesc cerinţa cuprinsă în art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală, astfel încât soluţia preconizată prin acest articol nu poate fi adoptată decât după parcurgerea fazei urmăririi penale, nefiind suficientă doar efectuarea unor acte premergătoare ei.“
    59. Potrivit Codului de procedură penală în vigoare, în ceea ce îi priveşte pe martori, aceştia pot refuza să dea declaraţie doar prin raportare la dispoziţiile art. 117 din Codul de procedură penală, care însă nu instituie un drept la tăcere şi la neautoincriminare al martorilor, în general, ci un privilegiu al soţului, al ascendenţilor şi al descendenţilor în linie directă, precum şi al fraţilor şi al surorilor suspectului ori inculpatului. Instanţa de la Strasbourg a stabilit în hotărârile din 24 noiembrie 1986, paragraful 30, respectiv 19 iulie 2012, paragraful 41, pronunţate în cauzele Unterpertinger împotriva Austriei, respectiv Hummer împotriva Germaniei, că dispoziţiile din legea naţională care permit refuzul membrilor familiei celui acuzat de a depune mărturie nu sunt, în sine, incompatibile cu art. 6 paragraful 1 şi paragraful 3 lit. d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece ţin cont de problemele deosebite ce se pot ridica din cauza unei confruntări între acuzat şi un martor din propria sa familie şi sunt menite a proteja un astfel de martor prin evitarea punerii într-o dilemă morală. Prin Decizia nr. 562 din 19 septembrie 2017, precitată, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 117 alin. (1) lit. a) şi lit. b) din Codul de procedură penală, care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi, este neconstituţională. Curtea a reţinut, printre altele, în acord cu jurisprudenţa europeană citată, că raţiunea reglementării dreptului de a refuza să fie audiate în calitate de martori al persoanelor enumerate în art. 117 alin. (1) lit. a) şi lit. b) din Codul de procedură penală este, în principal, evitarea unei dileme morale ce s-ar naşte în ipoteza reglementării unei obligaţii a acestora de a da declaraţie sub jurământ şi sub sancţiunea infracţiunii de mărturie mincinoasă. Curtea a constatat, în esenţă, că, în acest caz, temeiul pentru reglementarea dreptului de refuz al audierii se află în sfera de protecţie a relaţiilor de familie.
    60. Aceeaşi lege procesual penală în vigoare prevede în art. 118, supus examinării în prezenta cauză, că „declaraţia de martor dată de o persoană care, în aceeaşi cauză, anterior declaraţiei a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Organele judiciare au obligaţia să menţioneze, cu ocazia consemnării declaraţiei, calitatea procesuală anterioară“.
    61. Raportat la aceste din urmă norme, Curtea observă că, în forma iniţiatorului proiectului noului Cod de procedură penală, trimisă Parlamentului spre dezbatere şi adoptare, dar şi în forma adoptată de Senat, reglementarea dreptului martorului de a nu se acuza era cu totul diferită, art. 116, la acel moment, stabilind un drept de neautoincriminare al martorului, precum şi obligaţia de avertizare a martorului cu privire la drepturile sale. Astfel, se prevedea că „(1) Martorul are dreptul de a nu face declaraţii cu privire la fapte şi împrejurări prin care s-ar expune unei investigaţii penale. (2) Atunci când constată că prin declaraţia sa martorul s-ar expune unei investigaţii penale, organul judiciar are următoarele obligaţii: a) de a comunica martorului că în urma acestor declaraţii se pot declanşa investigaţii penale împotriva sa; b) de a aduce la cunoştinţă martorului dreptul de a nu da nicio declaraţie cu privire la aspectele care l-ar expune unei investigaţii penale, precum şi dreptul de a fi asistat de un avocat. (3) Declaraţia martorului dată cu încălcarea dispoziţiilor alin. (2) nu poate fi folosită împotriva sa.“ Faţă de aceste reglementări, doctrina a reţinut că „elaborarea proiectului noului Cod de procedură penală a avut în vedere aşezarea procesului penal pe pilonii unor noi principii care, alături de cele clasice, să contribuie la o mai bună înfăptuire a justiţiei penale cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului; noile reguli au scopul de a asigura preeminenţa dreptului, respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului […] astfel poate fi asigurată fiabilitatea procesului penal ce presupune [...] un sistem de probe care să permită evitarea erorilor judiciare şi respectarea demnităţii umane“. Ulterior, art. 118 din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, în forma adoptată de Camera Deputaţilor, deşi a păstrat denumirea marginală „Dreptul martorului de a nu se acuza“, a prevăzut doar că „Declaraţia martorului nu poate fi folosită în cursul unui proces penal desfăşurat împotriva sa.“, art. 102 pct. 75 din titlul III al Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, stabilind, în final, forma actuală a normei.
    62. În forma în vigoare, supusă examinării, art. 118 din Codul de procedură penală reglementează „dreptul martorului de a nu se acuza“ ca obligaţie procesuală negativă a organului judiciar, care nu poate folosi declaraţia dată în calitate de martor împotriva persoanei care a avut sau a dobândit, ulterior declaraţiei, calitatea de suspect sau de inculpat în aceeaşi cauză. Astfel, Curtea constată că textul criticat are în vedere două ipoteze, şi anume: (i) ipoteza în care persoana este audiată în calitate de martor după momentul începerii urmăririi penale cu privire la faptă, iar, ulterior, dobândeşte calitatea de suspect şi (ii) ipoteza în care persoana are deja calitatea de suspect sau inculpat şi, ulterior, organul judiciar dispune disjungerea cauzei, iar, în dosarul nou-format, persoana dobândeşte calitatea de martor.
    63. Aşadar, faţă de formularea actuală, art. 118 din Codul de procedură penală nu permite aplicarea dreptului la neautoincriminare similar suspectului sau inculpatului. Totodată, martorul nu are posibilitatea de a refuza să dea declaraţie, în temeiul art. 118 din legea procesual penală în vigoare. Mai mult, Curtea observă că martorul este obligat să declare tot ceea ce cunoaşte, sub sancţiunea săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă, chiar dacă prin declaraţia sa se autoincriminează. În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, luând în examinare recursul în interesul legii referitor la fapta unei persoane audiate ca martor de a face afirmaţii mincinoase sau de a nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care a fost întrebată, a pronunţat Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 8 martie 2019, prin care a statuat că „Fapta unei persoane audiate ca martor de a face afirmaţii mincinoase sau de a nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care a fost întrebată întruneşte numai elementele de tipicitate ale infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) din Codul penal“.
    64. Curtea constată aşadar că o persoană citată în calitate de martor, care spune adevărul, se poate autoincrimina, iar dacă nu spune adevărul, evitând autoincriminarea, săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă. Raportat la prima ipoteză prevăzută în art. 118 din Codul de procedură penală (reţinută în paragraful 62 al prezentei decizii), în lipsa unei reglementări a dreptului martorului la tăcere şi neautoincriminare, organele de cercetare penală nu sunt obligate să dea eficienţă acestui drept în ceea ce îl priveşte pe suspectul de facto, care nu a dobândit încă calitatea de suspect de jure. Se ajunge, în acest mod, la punerea sub învinuire a persoanei audiate ca martor, chiar şi în ipoteza în care, anterior audierii, organele de urmărire penală aveau date din care rezulta participarea acesteia la comiterea faptei ce a făcut obiectul audierii în calitate de martor, iar lipsa calităţii oficiale de suspect ar putea să derive din lipsa manifestării de voinţă a organelor judiciare, care nu emit ordonanţa în condiţiile art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală.
    65. Totodată, cât priveşte a doua ipoteză reglementată în art. 118 din Codul de procedură penală, reţinută, de asemenea, în paragraful 62 al prezentei decizii - când persoana are deja calitatea de suspect sau inculpat şi, ulterior, organul judiciar dispune disjungerea cauzei, iar în dosarul nou-format persoana dobândeşte calitatea de martor -, Curtea reţine că disjungerea cauzei este doar o măsură procesuală, dispusă pentru buna soluţionare a cauzei. În realitate, însă, ambele dosare - cel iniţial şi cel nou-format ca urmare a disjungerii - constituie o singură cauză. Chiar dacă legea procesual penală permite audierea unui participant la săvârşirea infracţiunii, în calitate de martor, în cauza disjunsă, acesta nu poate fi un martor veritabil. Martorul veritabil este acela care nu a participat în niciun fel la săvârşirea infracţiunii, ci doar are cunoştinţă despre aceasta, respectiv are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări esenţiale care determină soarta procesului. Participantul la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală are o strânsă legătură cu infracţiunea dedusă judecăţii, astfel încât, în cazul său, operează o prezumţie de parţialitate - similar părţilor şi subiecţilor procesuali principali. Or, martorul, de principiu, se situează în afara intereselor raportului juridic concret dedus judecăţii şi, tocmai de aceea, se pretinde ca el să fie obiectiv şi să contribuie la aflarea adevărului. Calitatea de martor presupune o participare corectă şi loială la proces a celor care au informaţii ce pot conduce la dezlegarea pricinii ori constatării vinovăţiei sau nevinovăţiei unei persoane. Această calitate însă trebuie să se menţină pe toată durata procesului, pentru că doar atunci i se poate cere martorului să fie consecvent în relatarea adevărului.
    66. De altfel, Curtea observă că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 17.643/4/2017 (3.018/2018), prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: „Poate fi subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă participantul la comiterea unei infracţiuni care a fost judecat separat de ceilalţi participanţi şi audiat ulterior ca martor în cauza disjunsă cu privire la aceşti din urmă participanţi?“, şi a statuat, în Decizia nr. 10 din 17 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 28 mai 2019, că „participantul la comiterea unei infracţiuni care a fost judecat separat de ceilalţi participanţi şi audiat ulterior ca martor, în cauza disjunsă, nu poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 din Codul penal“. Instanţa supremă a reţinut că, din punct de vedere formal procesual, chiar şi un participant sau un fost participant la săvârşirea unei infracţiuni poate fi audiat în calitate de martor. În acest caz însă martorul nu poate fi constrâns, sub sancţiunea răspunderii pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, să declare adevărul, dacă această declaraţie sinceră ar putea duce la autoincriminare. Mărturia mincinoasă nu poate fi reţinută nici atunci când declaraţia solicitată martorului ar putea duce la condamnarea sa, chiar şi într-o altă procedură judiciară decât în cea în care este ascultat. Într-o cauză disjunsă, participantul condamnat definitiv va putea fi audiat ca martor în cauzele celorlalţi participanţi la aceeaşi faptă, însă noua sa declaraţie continuă să păstreze urmele „originale“ ale unei declaraţii de suspect sau inculpat, chiar dacă, formal, persoana are în noul cadru procesual calitatea de martor.
    67. Curtea constată, aşadar, că persoana ascultată în calitate de martor - sub prestare de jurământ şi sub sancţiunea penală a săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă, cu privire la fapte sau împrejurări de natură a o incrimina - se confruntă cu (cel puţin) două alegeri dificile, respectiv (i) să aleagă să furnizeze organelor judiciare informaţii incriminatoare sau (ii) să mintă şi să rişte să fie condamnată pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă.
    68. Totodată, Curtea constată că, faţă de statutul procesual pe care îl are, martorul este vulnerabil - din punct de vedere substanţial - şi din perspectiva faptului că nu poate întruni calitatea de subiect pasiv secundar al infracţiunii de cercetare abuzivă, astfel cum este reglementată în art. 280 din Codul penal, protecţia legii penale vizând doar persoanele urmărite penal sau aflate în cursul judecăţii. Aceeaşi situaţie vulnerabilă s-ar putea menţine în măsura în care accesul la un avocat al unei persoane ascultate în calitate de martor este limitat - din motive financiare ori din cauza neînţelegerii situaţiei în care se află, cauzată de lipsa de instruire. De altfel, art. 118 din Codul de procedură penală nu reglementează un drept al martorului de a avea acces la avocat, respectiv obligaţia organului judiciar de a-l informa în acest sens, ori, în situaţii particulare, dreptul martorului de a i se desemna un avocat din oficiu. Aşa încât, Curtea constată că şi din punct de vedere procedural se poate reţine lipsa unor garanţii adecvate pentru persoana ascultată în calitate de martor.
    69. Curtea observă că „dreptul“ martorului de a nu se acuza, proclamat în denumirea marginală a art. 118 din Codul de procedură penală, reprezintă, de facto, o obligaţie pozitivă de a colabora cu organele judiciare, având corelativ obligaţia acestora din urmă de a nu utiliza declaraţia împotriva lui, martorul neavând un nivel de protecţie similar cu cel de care beneficiază suspectul ori inculpatul. Cu alte cuvinte, protecţia martorului, potrivit normelor procesual penale ale art. 118, presupune doar faptul că declaraţia nu poate fi folosită împotriva sa. Însă, Curtea reţine că, deşi declaraţia în sine nu poate fi folosită împotriva martorului, în condiţiile în care norma nu face vreo referire la efectele subsecvente acestei declaraţii, ea poate fi utilizată în vederea obţinerii altor mijloace de probă, iar probele derivate/rezultate din aceasta, în lipsa unei prevederi contrare, pot fi folosite împotriva martorului şi pot determina conduita procesuală ulterioară a organelor judiciare. Or, o atare conduită procesuală a organelor judiciare - raportat la obţinerea unor probe derivate, în mod direct, în baza declaraţiei martorului - nu ar putea fi sancţionată în temeiul dispoziţiilor art. 102 alin. (4) din Codul de procedură penală, de vreme ce declaraţia de martor nu este inclusă în sfera noţiunii de probă obţinută în mod nelegal, astfel ca textul precitat să poată fi incident.
    70. Curtea constată, în aceste condiţii, că normele procesual penale ale art. 118 nu instituie o protecţie efectivă a martorului în raport cu o eventuală răspundere penală, nu reglementează garanţii procedurale, respectiv substanţiale adecvate persoanei ascultate în calitate de martor şi nu interzic folosirea împotriva martorului a elementelor probatorii obţinute, indirect, pe baza declaraţiei sale, singura probă faţă de care martorul este protejat fiind propria sa declaraţie.
    71. Astfel cum s-a reţinut în precedent, dreptul la tăcere şi dreptul la neautoincriminare decurg direct din prezumţia de nevinovăţie, ce implică faptul că organele de urmărire penală sunt cele care trebuie să probeze vinovăţia persoanei ce declară în calitate de martor (suspectului de facto), iar nu aceasta din urmă, aşa încât constrângerea la autoincriminare, deşi indirectă, are drept consecinţă ignorarea acestui principiu constituţional.
    72. În ceea ce priveşte prezumţia de nevinovăţie, instanţa de control constituţional a reţinut în mod constant în jurisprudenţa sa că, potrivit art. 23 alin. (11) din Constituţie, „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată“, iar, potrivit art. 6 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, „orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită“. Din economia celor două texte rezultă că principiul prezumţiei de nevinovăţie presupune că, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată. Astfel, principiul prezumţiei de nevinovăţie tinde să protejeze o persoană învinuită de săvârşirea unei fapte penale împotriva unui verdict de culpabilitate ce nu a fost stabilit în mod legal, scopul esenţial al prezumţiei fiind acela de a împiedica orice autoritate naţională să emită unele opinii conform cărora reclamantul ar fi vinovat înainte ca acesta să fie condamnat potrivit legii (Hotărârea din 10 februarie 1995, pronunţată în Cauza Allenet de Ribemont împotriva Franţei, paragraful 35; Hotărârea din 4 martie 2008, pronunţată în Cauza Samoilă şi Cionca împotriva României, paragraful 91).
    73. Totodată, în mod constant, jurisprudenţa şi doctrina au reţinut că principiul aflării adevărului impune organelor judiciare obligaţia de a asigura, pe bază de probe administrate cu respectarea caracterului echitabil al procedurii, aflarea adevărului judiciar cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectată de săvârşirea unei infracţiuni. Este general admis că organele de urmărire penală au obligaţia de a strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului/inculpatului. Or, Curtea reţine că, în vederea respectării efective a prezumţiei de nevinovăţie, o persoană prezumată a fi nevinovată nu poate fi constrânsă, determinată să producă proba vinovăţiei sale, ci, dimpotrivă, are dreptul de a rămâne în pasivitate, acuzării revenindu-i sarcina de a face proba contrară, a vinovăţiei.
    74. Însăşi instanţa europeană a statuat că dreptul la neautoincriminare are la bază tocmai raportul dintre stat şi persoana care beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi în care condamnarea trebuie obţinută fără sprijinul acesteia din urmă (în acest sens, Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunţată în Cauza Jalloh împotriva Germaniei, paragraful 100). De altfel, şi în Cauza Saunders împotriva Marii Britanii, instanţa de la Strasbourg a statuat la nivel de principiu că privilegiul contra autoincriminării se află într-o strânsă legătură cu prezumţia de nevinovăţie, motiv pentru care este necesar ca acuzarea să îşi construiască acuzaţia în materie penală fără a se folosi de probe obţinute ca urmare a unor mijloace coercitive ori opresive. „Dreptul de a nu se autoincrimina presupune ca, într-o cauză penală, acuzarea să încerce să-şi construiască argumentaţia fără să recurgă la elemente de probă obţinute prin constrângere sau presiuni, contrar voinţei acuzatului“ (Hotărârea din 29 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, paragraful 68; în acelaşi sens, Hotărârea din 10 martie 2009, pronunţată în Cauza Bykov împotriva Rusiei, paragraful 92, şi Hotărârea din 21 aprilie 2009, pronunţată în Cauza Marttinen împotriva Finlandei, paragraful 60).
    75. Totodată, Curtea constată că obţinerea unei declaraţii, în temeiul art. 118 din Codul de procedură penală - sub sancţiunea reţinerii infracţiunii de mărturie mincinoasă, în cazul în care martorul nu face declaraţii adevărate, şi în condiţiile în care martorul îşi asumă riscul ca aspectele declarate să poată fi folosite chiar împotriva sa -, constituie un mecanism coercitiv incompatibil cu dreptul la un proces echitabil.
    76. Instanţa de control constituţional a subliniat, în jurisprudenţa sa recentă, necesitatea extinderii exigenţelor impuse de dreptul la un proces echitabil asupra fazelor iniţiale ale procedurilor penale, justificat de efectele nocive pe care nerespectarea acestor exigenţe o poate avea asupra echităţii de ansamblu a procedurii. Astfel, în Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, paragraful 32, Curtea a reţinut că „deşi faza prealabilă a procesului (anchetarea, instrumentarea cazului ori verificarea legalităţii soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată dispuse de procuror) reprezintă o parte a tuturor procedurilor penale considerate ca un întreg, anumite condiţii impuse de art. 21 alin. (3) din Constituţie, cum ar fi dreptul la apărare ca o consecinţă a exercitării dreptului la un proces echitabil, pot fi relevante în măsura în care echitatea procesului poate fi afectată prin nerespectarea iniţială a acelor condiţii. De aceea, în cursul anchetei preliminare, modul de impunere a garanţiilor specifice dreptului la un proces echitabil este indisolubil legat de caracteristicile procedurii specifice, de circumstanţele cauzei, precum şi de posibilitatea ca rezultatul procedurii referitoare la admisibilitatea plângerii să fie decisiv pentru temeinicia unei acuzaţii în materie penală“ (aceleaşi considerente şi în Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, paragrafele 32-34). De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat, în mod constant, că fazele incipiente ale procesului penal pot avea o influenţă decisivă asupra echităţii în ansamblul procesului penal şi în ceea ce priveşte dreptul la tăcere şi dreptul de a nu contribui la propria incriminare, în acest sens fiind Hotărârea din 23 aprilie 2013, pronunţată în Cauza Süzer împotriva Turciei, unde, în paragraful 79, s-a subliniat importanţa recunoaşterii şi respectării garanţiilor juridice din primele stadii ale cercetării penale, pentru a contrabalansa atmosfera intimidantă destinată să înfrângă voinţa unei persoane minore, pentru a o determina să facă mărturisiri. S-a reţinut, în acest sens, că „privarea de aceste drepturi nu a putut decât să aibă efecte nefaste asupra drepturilor apărării, pe care articolul 6 le recunoaşte petentului, aceasta cu atât mai mult cu cât declaraţiile prin care s-a autoincriminat şi procesele-verbale de confruntare au devenit, ulterior, elemente cheie ale actului de acuzare şi rechizitoriului“. „Atunci când constrângerea la cooperare face obiectul unei investigaţii mai degrabă de natură penală decât administrativă, încălcarea privilegiului contra autoincriminării se realizează de la momentul obţinerii declaraţiei ca urmare a constrângerii, chiar dacă aceasta are loc în fazele incipiente ale procedurii“ (Hotărârea din 21 decembrie 2000, pronunţată în Cauza Heaney şi McGuiness împotriva Irlandei).
    77. Curtea reţine, aşadar, că dreptul la neautoincriminare vizează şi buna administrare a justiţiei şi aflarea adevărului prin prevenirea erorilor judiciare, astfel că obţinerea unei declaraţii, prin utilizarea unor mijloace coercitive, cu încălcarea dreptului menţionat naşte o îndoială legitimă referitor la fiabilitatea declaraţiei, aspect incompatibil cu dreptul la un proces echitabil. „Protejând acuzatul împotriva unei constrângeri abuzive din partea autorităţilor, aceste imunităţi contribuie la evitarea erorilor judiciare şi la garantarea rezultatului urmărit de art. 6“ (Hotărârea din 25 ianuarie 1996, pronunţată în Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, paragraful 45; Hotărârea din 29 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, paragraful 68; Hotărârea din 3 mai 2001, pronunţată în Cauza J.B împotriva Elveţiei, paragraful 17; Hotărârea din 5 noiembrie 2002, pronunţată în Cauza Allan împotriva Regatului Unit). De altfel, din întreaga jurisprudenţă, anterior citată, Curtea observă că instanţa europeană instituie o dublă raţiune a dreptului la tăcere şi la neautoincriminare. Pe de o parte, se are în vedere protejarea suspectului/acuzatului/ martorului împotriva abuzului de putere al autorităţilor judiciare care, în lipsa acestor garanţii, ar putea proceda la obţinerea de probe autoincriminatoare, iar, pe de altă parte, se are în vedere justa soluţionare a cauzelor, prin evitarea posibilelor erori judiciare care ar apărea ca urmare a constrângerii suspectului/ acuzatului/martorului de a se autoincrimina.
    78. Curtea constată, totodată, că normele procesual penale ale art. 118 sunt contrare şi dispoziţiilor constituţionale ale art. 24 alin. (1). Referitor la dreptul la apărare, instanţa de control constituţional a statuat, în jurisprudenţa sa, că acesta este în serviciul efectivităţii realizării dreptului constituţional al cetăţenilor de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime (Decizia nr. 64 din 2 iunie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 12 iulie 1994). De asemenea, Curtea a calificat art. 24 din Constituţie ca fiind o garanţie a dreptului la un proces echitabil (Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014, paragraful 51, Decizia nr. 111 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 373 din 16 mai 2016, paragraful 23, şi Decizia nr. 248 din 16 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 19 iunie 2019, paragraful 29).
    79. În concluzie, având în vedere toate cele reţinute, Curtea constată că art. 118 din Codul de procedură penală nu instituie garanţii suficiente pentru martor, de vreme ce acesta poate fi pus în situaţia să contribuie indirect la propria incriminare, în dezacord cu respectarea prezumţiei de nevinovăţie, de care orice persoană beneficiază potrivit art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală şi art. 6 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi, totodată, impietează asupra justei soluţionări a cauzei, contrar dreptului la un proces echitabil, consacrat constituţional în art. 21 alin. (3) şi convenţional în art. 6 paragraful 1, inclusiv prin încălcarea dreptului la apărare al martorului.
    80. Alăturat celor reţinute mai sus, Curtea observă că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 118 din Codul de procedură penală, instanţele naţionale de drept comun, inclusiv instanţa supremă, au subliniat necesitatea reţinerii dreptului la tăcere şi neautoincriminare şi în ceea ce îl priveşte pe martor. Astfel, s-a reţinut că „Privilegiul împotriva autoincriminării înlătură posibilitatea ca persoana implicată într-o faptă penală, audiată iniţial ca martor în cauză, să fie pusă în situaţia să aleagă între a coopera cu anchetatorii, a răspunde şi a furniza acestora informaţii incriminatoare (martorul riscând astfel să fie tras la răspundere pentru activităţile infracţionale în legătură cu care este întrebat şi în care a fost implicat) şi a refuza o astfel de cooperare, refuzând să furnizeze informaţii sau minţind (martorul riscând să fie astfel tras la răspundere pentru mărturie mincinoasă, datorită refuzului său de a coopera sau de a spune adevărul)“ (extras din considerentele Deciziei penale nr. 22/2017 a Curţii de Apel Oradea). De asemenea, prin Decizia penală nr. 231/A/9 iunie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a menţinut soluţia de achitare a inculpatului acuzat de comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă, reţinând că „(...) în doctrina şi jurisprudenţa naţională a fost constant susţinută, cu valoare de principiu, opinia potrivit căreia dacă martorul, pentru a nu se învinui pe sine de săvârşirea unei infracţiuni, face afirmaţii neadevărate sau, cu intenţie, trece sub tăcere anumite împrejurări esenţiale despre care a fost întrebat, el nu ar săvârşi infracţiunea de mărturie mincinoasă. În realitate, o asemenea persoană nu mai este «un martor», deoarece el nu mai poate apărea în această calitate în raport cu o eventuală inculpare a sa, din moment ce întrebările ce i se adresează ar conduce, dacă ar răspunde sincer, la implicarea sa într-un proces penal. Într-o asemenea situaţie, martorului nu i se mai poate cere să fie obiectiv, în acelaşi timp în care deasupra sa planează sancţiunea penală“. Tot instanţa supremă a subliniat, în considerentele Deciziei penale nr. 397 din 21 noiembrie 2014, că „iniţiativa de a pune în vedere martorului că are dreptul de a nu se autoincrimina trebuia să fie a organului judiciar deţinător al unor date care ofereau suspiciuni privind implicarea martorului la comiterea unei fapte penale. Astfel, o persoană citată spre a fi audiată ca martor, calitate în care are obligaţia de a spune adevărul, dacă se autoincriminează ar putea fi pusă sub învinuire, iar în situaţia în care nu ar spune adevărul, evitând o autoincriminare, ar comite infracţiunea de mărturie mincinoasă. Mecanismul acesta duce întotdeauna, de fapt, la punerea sub învinuire a persoanei şi este inechitabil dacă, anterior audierii persoanei în calitate de martor, organele de urmărire penală aveau indicii care creau suspiciunea implicării acesteia în comiterea faptei ce face obiectul audierii în calitate de martor. Dreptul martorului de a nu depune mărturie asupra faptelor care îl expun la urmări decurge din principiul general recunoscut care este de esenţa unui proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţie, şi anume dreptul de a nu contribui la propria incriminare (nemo tenetur se ipsum acussare)“. Aşadar, „audierea făptuitorului în calitate de martor nu înlătură dreptul de a nu se autoincrimina. Deşi s-ar putea susţine că această practică are la bază respectarea prezumţiei de nevinovăţie, nu se poate susţine şi că făptuitorul audiat în calitate de martor nu beneficiază de dreptul de a nu se autoincrimina. Dreptul la tăcere şi dreptul de a nu se autoincrimina nu pot fi exercitate de o manieră reală în lipsa avertizării suspectului, anterior primei sale audieri, asupra dreptului de a păstra tăcerea şi de a fi asistat de către un apărător, precum şi a aducerii la cunoştinţă a posibilităţii folosirii declaraţiei împotriva sa. Atribuirea calităţii de martor unei persoane şi audierea ei în această calitate, în contextul în care refuzul de a da declaraţii atrage consecinţe sancţionatorii, contravine art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Un martor care are temerea că ar putea fi interogat în legătură cu aspecte autoincriminatorii are dreptul de a refuza să răspundă întrebărilor cu acest conţinut. Dreptul de a nu se incrimina nu poate fi condiţionat de voinţa discreţionară a organelor judiciare, de a formula sau nu acuzaţii ori de a atribui o calitate procesuală formală de martor celui suspectat. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (art. 6) protejează orice persoană împotriva căreia există suspiciuni de vinovăţie în orice procedură care poate conduce la stabilirea răspunderii acestuia. […] Cu alte cuvinte, privilegiul împotriva autoincriminării este un principiu conform căruia statul nu poate obliga un suspect să coopereze cu acuzarea prin oferirea de probe ce l-ar putea incrimina. [...] De altfel, în doctrina juridică şi jurisprudenţa naţională a fost constant susţinută, cu valoare de principiu, opinia potrivit căreia dacă martorul, pentru a nu se învinui pe sine de săvârşirea unei infracţiuni, face afirmaţii neadevărate sau, cu intenţie, trece sub tăcere anumite împrejurări esenţiale despre care a fost întrebat, el nu ar săvârşi infracţiunea de mărturie mincinoasă. În realitate, o asemenea persoană nu mai este un martor deoarece el nu poate apărea în această calitate în raport cu o eventuală inculpare a sa, din moment ce întrebările ce i se adresează ar conduce, dacă ar răspunde sincer, la implicarea sa într-un proces penal. Într-o asemenea situaţie, martorului nu i se mai poate cere să fie obiectiv, în acelaşi timp în care deasupra sa planează sancţiunea penală. [...] Totodată, cu titlu de jurisprudenţă, este avută în vedere şi Decizia nr. 42/A din 3 februarie 2016**) a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, în cuprinsul căreia s-au reţinut următoarele: «[…] Dreptul la un proces echitabil este înfrânt atunci când, deşi acuzarea este în posesia unor suspiciuni rezonabile că o persoană este implicată într-o activitate infracţională, nu aduce la cunoştinţa persoanei aceste aspecte şi „alege“ modalităţi alternative de ascultare a sa, pentru ca ulterior să le considere probe şi să valorifice aceste probe împotriva aceleiaşi persoane. […] Este dincolo de orice îndoială că audierea unei persoane în calitate de martor, deşi se cunoaşte că este implicată într-o activitate infracţională în legătură cu care este audiat, este contrară dispoziţiilor legale şi, pe cale de consecinţă, o asemenea declaraţie nu poate fi folosită împotriva sa, după convertirea calităţii de martor în cea de inculpat. […]» Altfel, o persoană citată spre a fi audiată ca martor, calitate în care are obligaţia de a spune adevărul, dacă se autoincriminează ar putea fi pusă sub învinuire, iar în situaţia în care nu ar spune adevărul, evitând o autoincriminare, ar comite infracţiunea de mărturie mincinoasă. Mecanismul acesta duce întotdeauna, de fapt, la punerea sub învinuire a persoanei şi este inechitabil dacă, anterior audierii persoanei în calitate de martor, organele de urmărire penală aveau indicii care creau suspiciunea implicării acesteia în comiterea faptei ce face obiectul audierii în calitate de martor. Deşi aflarea adevărului trebuie să primeze, procurorul nu poate atribui calitatea de martor unei persoane despre care ştie că este implicată în comiterea unei fapte penale, doar pentru ca, folosind mecanismul descris, să ajungă la formularea unei acuzaţii penale“ (Decizia nr. 40/A/2018***), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală).
    **) Decizia nr. 42/A/2016 nu a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    ***) Decizia nr. 40/A/2018 nu a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I.

    81. Pentru considerentele reţinute în paragrafele anterioare, Curtea urmează să admită excepţia de neconstituţionalitate şi să constate că soluţia legislativă cuprinsă în art. 118 din Codul de procedură penală, care nu reglementează dreptul martorului la tăcere şi la neautoincriminare, este neconstituţională, fiind contrară dispoziţiilor art. 21 alin. (3), ale art. 23 alin. (11) şi ale art. 24 alin. (1) din Legea fundamentală, precum şi prevederilor art. 6 paragrafele 1 şi 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    82. Prin prezenta decizie, Curtea a reconsiderat soluţia Deciziei nr. 519 din 6 iulie 2017, precitată, şi, în acest sens, a preluat doctrina dreptului viu, care produce efecte directe în privinţa determinării conţinutului normativ al normei de referinţă, şi anume Constituţia, iar în această privinţă Curtea este unica autoritate jurisdicţională care are competenţa de a realiza o asemenea interpretare (ad similis, Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iulie 2016, paragraful 19, respectiv Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, paragraful 19).
    83. Spre exemplu, prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, şi prin Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014, reţinând că dreptul este viu, Curtea a impus ca şi normele de referinţă în realizarea controlului de constituţionalitate să prevadă o protecţie juridică sporită subiectelor de drept. Evoluţia ascendentă a acestei protecţii este evidentă în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, aspect care îi permite să stabilească noi exigenţe în sarcina legiuitorului sau să adapteze exigenţele constituţionale deja existente în diverse domenii ale dreptului (a se vedea în acest sens Decizia nr. 308 din 12 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 2 august 2016, paragraful 31).
    84. Până la adoptarea soluţiei legislative corespunzătoare, ca o consecinţă a prezentei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, având în vedere şi dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, Curtea reţine că, în vederea asigurării dreptului la tăcere şi neautoincriminare al martorului, organele judiciare urmează să aplice în mod direct dispoziţiile art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1) şi art. 23 alin. (11) din Constituţie (a se vedea, cu privire la aplicarea directă a Constituţiei, Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 6 martie 1998, Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 16 mai 2000, Decizia nr. 774 din 10 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 6 ianuarie 2016, Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 4 februarie 2016, Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 276 din 12 aprilie 2016, paragraful 34, Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.029 din 21 decembrie 2016, paragraful 37, Decizia nr. 321 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 20 iulie 2017, paragraful 28).
    85. În fine, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 114 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea observă că acestea reglementează obligaţiile ce incumbă oricărei persoane care este citată în calitate de martor în faţa organelor judiciare, respectiv obligaţia de a se prezenta în faţa organului judiciar care a citat-o la locul, ziua şi ora arătate în citaţie, obligaţia de a depune jurământ sau declaraţie solemnă în faţa instanţei şi obligaţia de a spune adevărul, în acord cu dispoziţiile constituţionale invocate de autori. Aşadar, Curtea reţine că o persoană citată în calitate de martor nu poate refuza să se prezinte în faţa organelor judiciare ori să depună jurământul de martor, urmând ca, ulterior, organul judiciar să o informeze cu privire la dreptul său la tăcere şi neautoincriminare. În aceste condiţii, Curtea urmează să respingă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 114 alin. (2) din Codul de procedură penală.
    86. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, cât priveşte soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246 şi art. 248 din Codul penal din 1969, precum şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, respectiv, cât priveşte soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, precum şi ale art. 114 alin. (2) din Codul de procedură penală, şi, cu majoritate de voturi, în ceea ce priveşte soluţia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate şi constatarea că soluţia legislativă cuprinsă în art. 118 din Codul de procedură penală, care nu reglementează dreptul martorului la tăcere şi la neautoincriminare, este neconstituţională,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246 şi art. 248 din Codul penal din 1969, precum şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Ioan Racman în Dosarul nr. 436/121/2016 al Tribunalului Galaţi - Secţia penală, respectiv de Doru Marian Bălăşoiu şi de Mircea Cristian Meleşteu în Dosarul nr. 46.144/3/2016 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală .
    2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ioan Racman în Dosarul nr. 436/121/2016 al Tribunalului Galaţi - Secţia penală, respectiv de Georgiana Drăghici, Doru Marian Bălăşoiu şi de Mircea Cristian Meleşteu în Dosarul nr. 46.144/3/2016 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, precum şi ale art. 114 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    3. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ioan Racman în Dosarul nr. 436/121/2016 al Tribunalului Galaţi - Secţia penală, de Georgiana Drăghici, Doru Marian Bălăşoiu şi de Mircea Cristian Meleşteu în Dosarul nr. 46.144/3/2016 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală, respectiv de Serghei Bulgac în Dosarul nr. 31.983/3/2017 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 118 din Codul de procedură penală, care nu reglementează dreptul martorului la tăcere şi la neautoincriminare, este neconstituţională.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, Tribunalului Galaţi - Secţia penală şi Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 2 iunie 2020.

                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Mihaela Ionescu

    OPINIE SEPARATĂ
    În dezacord cu soluţia pronunţată cu majoritate de voturi de Curtea Constituţională la pct. 3 din dispozitivul Deciziei nr. 236 din 2 iunie 2020, prin care s-a dispus admiterea excepţiei de neconstituţionalitate şi s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 118 din Codul de procedură penală, care nu reglementează dreptul martorului la tăcere şi la neautoincriminare, este neconstituţională,
    formulăm prezenta opinie separată,
    considerând că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 118 din Codul de procedură penală se impunea a fi respinsă ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
    • martorul nu poate invoca dreptul la tăcere în mod general şi absolut, întrucât, în principiu, calitatea în care este audiat nu relevă formularea unei acuzaţii în materie penală împotriva sa. O interpretare contrară ar duce practic la evitarea obligaţiei legale de a da declaraţii în calitate de martor - obligaţie prevăzută în art. 114 alin. (2) din Codul de procedură penală - prin invocarea, în mod abstract, a dreptului la tăcere;
    • dreptul la tăcere şi la neautoincriminare este un drept aflat în patrimoniul procesual al suspectului sau al inculpatului şi care poate fi exercitat fără cenzura organului judiciar;
    • un drept la tăcere şi la neautoincriminare poate fi recunoscut doar unor „categorii de martori“, respectiv doar acelora priviţi din perspectiva acuzatului „de facto“.

    1. În prezenta cauză obiectul excepţiei de neconstituţionalitate l-au constituit, printre altele, dispoziţiile art. 118 din Codul de procedură penală, cu denumirea marginală „Dreptul martorului de a nu se acuza“ care au următorul cuprins:
    "Declaraţia de martor dată de o persoană care, în aceeaşi cauză, anterior declaraţiei a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Organele judiciare au obligaţia să menţioneze, cu ocazia consemnării declaraţiei, calitatea procesuală anterioară."

    2. Problema cu care Curtea Constituţională a fost confruntată în acest dosar a fost dacă unei persoane citate într-o cauză, în calitate de martor îi poate fi recunoscut ab initio un drept la tăcere şi la neautoincriminare.
    Răspunsul diferă, şi această diferenţă ar fi trebuit a fi realizată de Curtea Constituţională în dispozitivul deciziei, având în vedere că, prin soluţia pronunţată, aceasta a admis existenţa unui drept absolut al martorului la tăcere şi la neautoincriminare.
    Din punctul nostru de vedere, un astfel de drept trebuie recunoscut doar unor „categorii de martori“, respectiv doar acelora priviţi din perspectiva acuzatului „de facto“.

    3. Cu titlu preliminar, considerăm că este necesar să lămurim ce înseamnă noţiunea de „martor“ şi rolul pe care îl are acesta în cadrul procedurilor penale. Martorul, care este inclus în categoria „Alţi subiecţi procesuali“ potrivit art. 34 din Codul de procedură penală, poate fi orice persoană - alta decât suspectul, persoana vătămată şi părţile în procesul penal - care are cunoştinţă de fapte sau împrejurări de fapt ce constituie probe în procesul penal. Astfel, se poate concluziona că făptuitorul, până la dobândirea calităţii de suspect sau inculpat, poate fi audiat în calitate de martor, beneficiind de toate drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege pentru acesta.
    4. Având în vedere că art. 118 din Codul de procedură penală, cu denumirea marginală - Dreptul martorului de a nu se acuza - are drept scop evitarea contribuirii la propria incriminare în legătură cu faptele asupra cărora poartă ascultarea, se ridică problema de a şti dacă dreptul la tăcere, în manifestarea sa directă de a refuza îndeplinirea obligaţiei de a da declaraţii, obligaţie prevăzută în art. 114 alin. (2) din Codul de procedură penală, poate fi sau nu invocat de către martor.
    5. Prin art. 118 din Codul de procedură penală legiuitorul a definit dreptul martorului de a nu se acuza ca o obligaţie procesuală a organului judiciar care nu poate folosi declaraţia dată în calitate de martor împotriva unei persoane care a dobândit calitate de suspect sau inculpat în aceeaşi cauză.
    Astfel, textul are în vedere două ipoteze principale:
    - pe de o parte, situaţia persoanei care este audiată în calitate de martor după momentul începerii urmăririi penale cu privire la faptă, iar ulterior este continuată urmărirea penală faţă de aceasta, dobândind calitatea de suspect;
    – iar, pe de altă parte, situaţia persoanei care are deja calitatea de suspect sau inculpat, iar ulterior organul judiciar dispune disjungerea cauzei, în dosarul nou format persoana dobândind calitatea de martor.

    Potrivit dispoziţiilor art. 118 din Codul de procedură penală în niciuna dintre aceste situaţii organul judiciar nu poate folosi împotriva acuzatului declaraţia pe care acesta a dat-o în calitate de martor.

    6. Este important a se face distincţia între un eventual drept al martorului de a păstra tăcerea şi dreptul de a nu se autoincrimina. Într-o opinie [Teodor-Viorel Gheorghe în N. Volonciu, Noul cod de procedură penală comentat, Ediţia a 2a, revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, 2015, p. 304], la care ne raliem, în ipoteza în care martorul ar păstra dreptul la tăcere - aşa cum i-a fost recunoscut prin prezenta decizie a Curţii -, organul judiciar nu ar putea cunoaşte dacă el exercită acest drept pentru a nu se autoincrimina, pentru a-l proteja pe suspect/inculpat ori din alte considerente, respectiv pentru propria protecţie fizică. Se creează astfel pentru toţi martorii o posibilitate nepermisă de a evita răspunsul la anumite întrebări, invocând un fals drept la tăcere pe care organele judiciare, de cele mai multe ori, nu au cum să îl verifice. Pe de altă parte, declaraţiile autoincriminante ale martorului sunt, în acelaşi timp, şi declaraţii necesare soluţionării cauzei privitoare la un alt acuzat. Astfel, interesul legal este acela de a se administra toate probele disponibile pentru aflarea adevărului, urmând ca dreptul martorului de a nu se acuza să fie salvgardat într-o altă modalitate procesuală decât prin dreptul la tăcere. Se poate susţine astfel că textul de lege oferă garanţii, deoarece declaraţia dată de un martor care a dobândit calitatea de suspect sau inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Interdicţia de a folosi declaraţiile martorului devenit suspect/inculpat împotriva sa implică, pe lângă faptul că acele declaraţii nu pot fi folosite ca mijloc de probă, şi interdicţia de a obţine probe derivate din acea declaraţie, care să fie ulterior folosite împotriva sa, probe care însă vor putea fi folosite împotriva celorlalţi participanţi.
    7. Dreptul de a nu se autoincrimina este un drept conferit suspectului sau inculpatului şi este consacrat în prevederile art. 99 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură penală, înţelegând prin acesta atât dreptul la tăcere, cât şi dreptul de a nu se autoincrimina prin propria declaraţie. Deşi în legislaţia noastră dreptul la tăcere este reglementat în cadrul principiului fundamental al dreptului la apărare, respectiv în art. 10 alin. (4) din Codul de procedură penală, majoritatea autorilor, precum şi Curtea Europeană în jurisprudenţa sa consideră că acesta, alături de dreptul la neautoincriminare, constituie o garanţie a prezumţiei de nevinovăţie.
    8. Aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, martorul nu poate invoca dreptul la tăcere pentru a justifica neprezentarea în faţa organului judiciar sau pentru a refuza să depună jurământul sau declaraţia solemnă.
    Martorul nu poate invoca dreptul la tăcere în mod general şi absolut, întrucât, în principiu, calitatea în care este audiat nu relevă formularea unei acuzaţii în materie penală împotriva sa (spre exemplu, prietenul inculpatului invocă dreptul la tăcere pretinzând că afirmaţiile pe care le va face sunt incriminatoare pentru propria persoană, deşi din probele administrate nu rezultă vreun indiciu privind implicarea martorului).

    9. Foarte interesant, sub acest aspect - asupra condiţiilor ascultării unei persoane în calitate de martor, sub prestare de jurământ şi, mai ales, sub sancţiunea penală a săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă, cu privire la fapte sau împrejurări care l-ar putea incrimina - este modul în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a elaborat aşa-zisa „teorie a celor trei alegeri dificile cu care se confruntă persoana“, conform căreia nu este natural să i se ceară presupusului făptuitor să aleagă între a fi sancţionat pentru refuzul său de a coopera, să furnizeze autorităţilor informaţii incriminatoare sau să mintă şi să rişte să fie condamnat pentru aceasta (Cauza Weh contra Austria, 2004).
    De aici, şi dreptul martorului de a nu depune mărturie asupra faptelor care îl expun la urmări, drept care decurge din principiul general al procesului echitabil consacrat de art. 6 din Convenţie, şi anume dreptul de a nu contribui la propria incriminare (nemo tenetur se ipsum acussare), drept consacrat inclusiv prin prevederile art. 118 din Codul de procedură penală.

    10. În practica Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a constatat încălcarea dreptului la un proces echitabil prin nerecunoaşterea dreptului la tăcere şi neautoincriminare a martorului, doar în anumite cazuri. Astfel:
    • În primul rând, Curtea Europeană a Drepturilor Omului^1 a statuat cu privire la faptul că o persoană dobândeşte calitatea de acuzat, care atrage aplicabilitatea garanţiilor conferite de art. 6 din Convenţie, nu la momentul în care îi este în mod oficial conferită această calitate procesuală, ci la momentul în care autorităţile naţionale au motive plauzibile de a bănui implicarea persoanei respective în săvârşirea infracţiunii.
    ^1 Cauza Brusco contra Franţa, Hotărârea CEDO din 14 octombrie 2010.

    • În al doilea rând, Curtea^2 a considerat că are calitate de acuzat, beneficiind de toate garanţiile dreptului la un proces echitabil privind dreptul la apărare, inclusiv dreptul la tăcere şi neautoincriminare, persoana deja acuzată într-o altă cauză şi care a fost audiată ca martor în baza solicitării sale de a aduce anumite fapte la cunoştinţa organelor judiciare, ocazie cu care s-a autodenunţat cu privire la comiterea unei infracţiuni. Curtea nu a acceptat argumentul statului potrivit căruia calitatea de suspect se dobândea doar ulterior efectuării de verificare a autodenunţului, instanţa europeană adoptând o viziune substanţială asupra acestei noţiuni, iar nu una formală: „Curtea observă că de la prima ascultare a petentului, în calitate de martor, a devenit clar că el nu depunea o simplă mărturie despre o anumită infracţiune, ci chiar mărturisea comiterea acesteia. Din acel moment nu se poate susţine că organul de urmărire penală nu a suspectat implicarea petentului în comiterea infracţiunii. Existenţa unei asemenea suspiciuni este confirmată de faptul că investigatorul a verificat credibilitatea declaraţiilor autoincriminatorii ale petentului, cum a fost aceea a reconstituirii. Poziţia petentului a fost serios afectată de îndată ce suspiciunea împotriva sa a fost investigată în mod serios şi a format dosarul acuzării.“
    ^2 Cauza Shabelnik contra Ucraina, Hotărârea CEDO din 19 februarie 2009.

    • Curtea^3 a considerat încălcat dreptul la un proces echitabil al unui coacuzat, ca urmare a declaraţiilor luate de la un alt acuzat cu ocazia ascultării iniţiale a acestuia, în calitate de martor. Curtea a subliniat vulnerabilitatea poziţiei procesuale a celui ascultat în calitate de martor în primele faze ale procesului penal şi absenţa garanţiilor fundamentale faţă de acesta, garanţii recunoscute doar pentru suspect/inculpat. Curtea a notat că, spre deosebire de suspect sau acuzat, care se bucura de dreptul de a păstra tăcerea, martorul avea obligaţia să dezvăluie orice informaţie pe care o cunoştea sub sancţiunea răspunderii penale, acesta neavând niciun drept de a consulta un avocat înainte de prima interogare în calitate de martor.
    ^3 Cauza Loutsenko contra Ucraina, Hotărârea CEDO din 18 decembrie 2008.

    • Curtea^4 a statuat că, dacă la momentul audierii, organele judiciare o suspectau pe respectiva persoană de săvârşirea infracţiunii pe baza altor mijloace de probă deja administrate, atunci toate drepturile conferite de art. 6 din Convenţie în privinţa unei acuzaţii în materie penală sunt incidente, inclusiv dreptul la tăcere, chiar dacă organele de urmărire penală nu dispun efectuarea în continuare a urmăririi penale şi audiază persoana în calitate de martor.
    ^4 Cauza Sergey Afanasyev contra Ucraina, Hotărârea CEDO din 15 noiembrie 2012.

    • Curtea^5 a statuat că, în cazul în care martorul face declaraţii autoincriminatoare, iar organele judiciare nu îi aduc la cunoştinţă dreptul la tăcere, nu poate fi considerat că martorul a renunţat în mod neechivoc la dreptul la tăcere prin simpla continuare a relatării.
    ^5 Cauza Stojcovic contra Franţa şi Belgia, Hotărârea CEDO din 27 octombrie 2011.^

    • În al treilea rând, Curtea a statuat că, atunci când organele de urmărire penală nu au indicii rezonabile privind implicarea unei persoane în comiterea unei infracţiuni şi o audiază în calitate de martor, nu sunt incidente garanţiile art. 6 din Convenţie privind acuzaţiile în materie penală, persoana astfel audiată neputând invoca dreptul la tăcere. Instanţa de jurisdicţie europeană a constatat echitatea procedurii într-o cauză în care martorul a mărturisit săvârşirea faptei în faţa organelor de urmărire penală, deşi la momentul audierii nu exista niciun indiciu cu privire la implicarea acestuia. Curtea^6 a arătat că organele judiciare au schimbat calitatea sa din martor în suspect şi nu au desfăşurat niciun procedeu probatoriu între momentul mărturisirii şi numirea unui avocat.
    ^6 Cauza Bandaletov contra Ucraina, Hotărârea CEDO din 31 octombrie 2013.

    11. În contextul european şi intern mai sus prezentat considerăm că dreptul martorului la tăcere şi la neautoincriminare se impunea a nu fi recunoscut şi acordat de Curtea Constituţională, în mod general şi absolut, ci doar în cazurile în care, urmare a aprecierii in concreto de către organul judiciar^7, rezultă motive plauzibile de a se crede că prin declaraţiile date în calitate de martor acesta s-ar expune riscului unor investigaţii penale îndreptate împotriva sa, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 118 din Codul de procedură penală.
    ^7 În dreptul francez este reglementată calitatea procesuală intermediară între martor şi inculpat, aceea de martor asistat, persoană faţă de care probele nu sunt de natură să conducă la inculparea acestuia. Instituţia a fost introdusă în legislaţie în anul 1987, martorul asistat având dreptul de a fi asistat de avocat, care poate să consulte dosarul, poate să invoce nulităţi ale actelor procesuale, dar nu poate formula căi de atac împotriva actelor de urmărire penală şi nu poate fi pus sub o măsură preventivă.
    Deşi în doctrină, în Codul de procedură penală, comentariul pe articole, ediţia 3 (pag. 847), s-a făcut referire la această instituţie din dreptul francez, ca referinţă la dispoziţiile art. 118 din Codul de procedură penală, în dezacord cu opinia exprimată apreciem că, prin raportare la dreptul procesual român, instituţia din dreptul francez este mai apropiată de calitatea de suspect, consacrată în Codul de procedură penală român.

    Aceasta este, de altfel, obligaţia pozitivă^8 a organelor judiciare, ce rezultă din conţinutul art. 118 din Codul de procedură penală, de a aduce la cunoştinţa martorului, aflat în situaţia particulară mai sus prezentată, că urmare a declaraţiei sale se poate autoincrimina, că are dreptul de a nu da nicio declaraţie cu privire la aspectul care l-ar expune unei urmăriri penale.
    ^8 Recunoscută unanim în doctrină şi consacrată de practica judiciară.

    12. Pe de altă parte, soluţia adoptată de Curtea Constituţională ridică probleme serioase:
    - atât la nivel intern, faţă de obligaţia pozitivă pe care o are statul de a se asigura că sistemul său penal este eficient în lupta împotriva formelor grave de criminalitate, că legea penală constituie un puternic obstacol în calea comiterii acestor infracţiuni, precum şi în ceea ce priveşte echilibrul dintre interesul public pentru sancţionarea infracţiunilor, drepturile victimelor şi drepturile suspecţilor;
    – cât şi la nivel internaţional, prin raportare la angajamentele pe care România şi le-a asumat în lupta împotriva formelor grave de criminalitate (asasinate, crime organizate, atacuri, violuri, acte de terorism şi alte crime violente), cu consecinţa faptului că urmărirea penală a acestor infracţiuni extrem de grave devine mai dificilă şi mai puţin eficientă. Modul de respectare a obligaţiilor internaţionale are atât efecte punctuale (de exemplu, în cadrul cooperării judiciare internaţionale), cât şi unele mai ample, privind statul de drept - un stat lipsit de fermitate în combaterea criminalităţii nu poate garanta respectarea principiilor democraţiei şi statului de drept.

    Nu trebuie uitat, în egală măsură, că unele fenomene extrem de grave se manifestă într-un mediu închis, ermetic, motiv pentru care este esenţială obţinerea unor mărturii din partea unor persoane care, sub o formă sau alta, au făcut parte din acel mediu. Aceasta este însăşi esenţa şi motivul dezvoltării, de-a lungul multor ani deja, a unor instrumente şi standarde internaţionale de protecţie a martorilor sau a victimelor, scopul fiind acela de îndeplinire a actului de justiţie prin obţinerea mărturiilor acestor oameni. De aceea, o intervenţie legislativă sau de altă natură care să afecteze modul în care poate fi folosită o mărturie esenţială în procesul penal poate pune sub semnul întrebării conformarea ca stat cu o serie de instrumente internaţionale în materie.
    Având în vedere toate aspectele relevate anterior, considerăm că, în cauză, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 118 din Codul de procedură penală se impunea a fi respinsă ca neîntemeiată, întrucât:
    • martorul nu poate invoca dreptul la tăcere în mod general şi absolut, deoarece, în principiu, calitatea în care este audiat nu relevă formularea unei acuzaţii în materie penală împotriva sa. O interpretare contrară ar duce practic la evitarea obligaţiei legale de a da declaraţii în calitate de martor –- obligaţie prevăzută în art. 114 alin. (2) din Codul de procedură penală - prin invocarea, în mod abstract, a dreptului la tăcere;
    • dreptul la tăcere şi la neautoincriminare este un drept aflat în patrimoniul procesual al suspectului sau al inculpatului şi care poate fi exercitat fără cenzura organului judiciar;
    • un drept la tăcere şi la neautoincriminare poate fi recunoscut doar unor „categorii de martori“, respectiv doar acelora priviţi din perspectiva acuzatului „de facto“.

                    Judecători,
                    dr. Livia-Doina Stanciu
                    prof. univ. dr. Elena-Simina Tănăsescu

    -----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIA nr. 236 din 2 iunie 2020

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"