Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌──────────────┬───────────────────────┐
│Valer Dorneanu│- preşedinte │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marieta Safta │- │
│ │prim-magistrat-asistent│
└──────────────┴───────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Irina Ioana Kuglay. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 60 din Codul de procedură penală şi ale art. 48 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, ridicată de Cătălin Vişinoiu în Dosarul nr. 134/36/2017 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie. Cauza formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 729D/2019. 2. La apelul nominal răspunde autorul excepţiei, asistat de domnul avocat Ioan Iura. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul apărătorului domnului Vişinoiu Cătălin, care pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate. Acesta precizează, mai întâi, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, cu raportare şi la Decizia Curţii Constituţionale nr. 302 din 4 mai 2017. În continuare, susţine, în esenţă, lipsa de claritate şi precizie a dispoziţiilor art. 60 din Codul de procedură penală întrucât nu stabileşte care sunt actele la care se referă şi nu sunt circumstanţiate cazurile de urgenţă. În ceea ce priveşte art. 48 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, arată că prima teză a acestuia este în regulă întrucât regimul de viteză este clar şi detaliat precizat în aceeaşi reglementare, însă în continuare textul este neclar şi vine în contradicţie cu prevederile art. 35 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002. Nicăieri în cuprinsul actului normativ menţionat nu se defineşte ce înseamnă adaptarea vitezei şi nu sunt stabilite criterii şi limite cu privire la acele condiţii de drum care impun adaptarea vitezei. Se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale în care s-a statuat, de principiu, asupra exigenţelor de claritate şi predictibilitate a legii, arătându-se că se încalcă şi art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prin extinderea incriminării la situaţii care nu sunt prevăzute de lege şi nu sunt clare. Referindu-se, în concret, la cauza dedusă judecăţii, arată că destinatarul normei nu se putea conforma (în sensul adaptării vitezei la condiţiile de drum) dacă nu există criterii. Se ajunge astfel ca, indiferent de viteză, şoferul să fie vinovat în cazul producerii unui accident, pe motiv că nu a adaptat viteza la condiţiile de drum. Se mai precizează că, deşi asupra acestor dispoziţii Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 651 din 29 septembrie 2020, acolo textul de lege a fost criticat dintr-o altă perspectivă. 4. Pentru toate considerentele expuse, se solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate astfel cum a fost formulată. 5. Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a art. 60 din Codul de procedură penală, în principal, ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca neîntemeiată. Cât priveşte soluţia de inadmisibilitate, arată că legalitatea actelor de urmărire penală este susceptibilă să fie verificată în camera preliminară, iar autorul a realizat acest lucru, însă cu acel prilej nu a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a art. 60 din Codul de procedură penală. Numai în acea etapă ar fi produs efecte această critică, de unde rezultă că excepţia de neconstituţionalitate nu a fost ridicată în cadrul procesual adecvat, sens în care se depun la dosar încheieri din procedura camerei preliminare pronunţate în cauză. Pe fond, se arată, în esenţă, că excepţia este neîntemeiată, textul criticat neavând niciun element de echivoc. Noţiunea de acte care nu suferă amânare urmează să fie apreciată în concret cu aplicarea art. 5 alin. (1) şi (2) şi a art. 285 din Codul de procedură penală care instituie obligaţia organelor judiciare de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului şi strângerea probelor necesare în acest sens. Dacă s-ar accepta criticile de neconstituţionalitate formulate ar însemna să fie lăsate nesancţionate, de exemplu, infracţiunile flagrante. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 48 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, arătând, în esenţă, că textul criticat este predictibil şi uşor de înţeles. Claritatea şi predictibilitatea normei nu semnifică obligaţia legiuitorului de a identifica toate situaţiile de fapt, ci îl obligă pe acesta să reglementeze o normă aptă să reglementeze conduita în orice situaţie de fapt. Modul de redactare a normei criticate corespunde obligaţiei legiuitorului, iar celelalte criterii sunt stabilite de art. 35 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002. 6. În concluzie, se solicită Curţii să respingă excepţia de neconstituţionalitate a art. 60 din Codul de procedură penală, în principal, ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca neîntemeiată, iar excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 48 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, ca neîntemeiată. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 7. Prin Încheierea din 5 martie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 134/36/2017, Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 60 din Codul de procedură penală şi ale art. 48 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, ridicată de Cătălin Vişinoiu într-o cauză penală. 8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 60 din Codul de procedură penală se arată că, prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală. În consecinţă, se sancţionează cu nulitatea absolută nerespectarea de către procuror sau de către organul de cercetare penală a dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei, în faza de urmărire penală. Cu toate acestea, conform prevederilor art. 60 din Codul de procedură penală, procurorul sau organul de cercetare penală, după caz, este obligat să efectueze actele de urmărire penală care nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competenţa lui; lucrările efectuate în astfel de cazuri se trimit, de îndată, procurorului competent. 9. Se susţine că prorogarea de competenţă prevăzută de dispoziţiile art. 60 din Codul de procedură penală, în condiţiile emiterii Deciziei nr. 302 din 4 mai 2017 de către Curtea Constituţională, contravine prevederilor art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie. Astfel, instituirea obligativităţii organului de urmărire penală de a efectua acte de urmărire penală în cazuri urgente, chiar dacă acestea privesc o cauză ce nu este de competenţa acestuia, conduce la eludarea normelor de competenţă sancţionate cu nulitatea absolută, cu consecinţa arbitrarului, contrar principiului statului de drept. 10. Cu privire la încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie se susţine că sintagma „care nu suferă amânare“ din cuprinsul art. 60 din Codul de procedură penală reprezintă o prevedere legală lipsită de claritate, precizie şi predictibilitate, având în vedere că nu se precizează în mod clar care sunt acele acte de urmărire penală care constituie cazuri urgente. Aceasta lasă loc arbitrarului, făcând posibilă aplicarea diferenţiată a normelor referitoare la competenţa materială sau după calitatea persoanei. Ca urmare, prevederile art. 60 din Codul de procedură penală nu respectă exigenţele constituţionale referitoare la calitatea legii, respectiv nu întrunesc condiţiile de claritate, precizie, previzibilitate şi accesibilitate, fiind contrare dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât din modul de reglementare a obligaţiei procurorului sau organului de cercetare penală nu pot fi determinate, cu exactitate, acele cazuri de urgenţă sau actele de urmărire penală care nu suferă amânare. Prin modul în care este reglementat art. 60 din Codul de procedură penală, legiuitorul şi-a respectat numai din punct de vedere formal competenţa constituţională de a legifera, fără ca prin conţinutul normativ al textului incriminator să stabilească cu claritate şi precizie care sunt acele cazuri de urgenţă sau actele de urmărire penală care nu suferă amânare ce impun prorogarea de competenţă. 11. Referitor la prevederile art. 48 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, se susţine că nu respectă exigenţele constituţionale referitoare la calitatea legii, respectiv nu întrunesc condiţiile de claritate, precizie, previzibilitate şi accesibilitate, fiind contrare dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. Astfel, din modul de reglementare a obligaţiei conducătorului autovehiculului, nu pot fi determinate, cu exactitate, acele condiţii de drum pentru care trebuie adaptată viteza şi în ce limite trebuie adaptată sau acele manevre care trebuie efectuate în condiţii de siguranţă, astfel că o persoană nu poate să îşi dea seama dacă acţiunea sau inacţiunea sa intră sub incidenţa normei. 12. De asemenea, modul în care este reglementată obligaţia conducătorului autovehiculului de a adapta viteza la condiţiile de drum şi de a efectua orice manevră în condiţii de siguranţă contravine principiului legalităţii incriminării, garantat de art. 23 alin. (12) din Constituţie, potrivit căruia „nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii“, şi principiului accesibilităţii şi previzibilităţii legii stabilit prin dispoziţiile art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 13. Se motivează că excepţia invocată are legătură cu soluţionarea prezentei cauze, întrucât în rechizitoriu se motivează efectuarea cercetării la faţa locului de către un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Măcin, judeţul Tulcea, în condiţiile în care competenţa după calitatea persoanei inculpatului (magistrat) aparţinea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, prin faptul că activităţile de cercetare la faţa locului s-au realizat urgent, în vederea efectuării investigaţiilor complete şi imediate ale locului producerii accidentului, în vederea consemnării aspectelor relevante privind situaţia de fapt constând în activităţi investigative asupra urmelor constatate, investigaţii asupra autoturismului implicat în accident (avarii constatate), asupra identificării tuturor urmelor şi mijloacelor materiale de probă şi pentru luarea măsurilor privind persoanele implicate în accidentul produs. Ulterior, în cameră preliminară, atât Curtea de Apel Constanţa, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în contestaţie, au apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 60 din Codul de procedură penală cu privire la prorogarea de competenţă cu ocazia efectuării cercetării la faţa locului de un alt organ de urmărire penală decât cel competent. 14. Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie apreciază că excepţia este neîntemeiată. Cele două dispoziţii legale criticate stabilesc, în principiu, o regulă prudenţială circumscrisă unui scop evident, acela al desfăşurării circulaţiei rutiere chiar şi în condiţii de drum dificile, fără a afecta viaţa, integritatea fizică sau sănătatea conducătorului auto sau a altei persoane şi, respectiv, în scopul prevenirii producerii de daune materiale sau alte rezultate prejudiciale. Legiuitorul nu avea posibilitatea stabilirii în mod concret a fiecărui tip de manevră efectuată de conducătorul auto şi nici nu putea emite reguli detaliate privind adaptarea regimului de viteză la toate situaţiile nefavorabile privitoare la starea drumului de deplasare, cele ce privesc fenomene meteorologice, alterări sau deprecieri ale căii de rulare, aglomerări ale aceleiaşi căi de rulare cu un număr mai mare de vehicule ce se deplasează decât este uzual sau obstacole, mai mult sau mai puţin previzibile, afectând deplasarea vehiculelor. Ca regulă prudenţială, cele două dispoziţii sunt suficient de clare şi evaluarea respectării acestora se face de către organul judiciar, ţinând seama şi de părerile unor experţi, prin evaluarea întregului material probatoriu. Previzibilitatea normelor contestate se realizează prin circumscrierea scopurilor implicit urmărite, respectiv a noţiunii de „în siguranţă“ accesibilă spre evaluare unui conducător auto diligent. 15. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 16. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul judecătorului-raportor, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 17. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 18. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 60 din Codul de procedură penală şi ale art. 48 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006, având următorul cuprins: - Art. 60 din Codul de procedură penală: „Procurorul sau organul de cercetare penală, după caz, este obligat să efectueze actele de urmărire penală care nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competenţa acestuia. Lucrările efectuate în astfel de cazuri se trimit, de îndată, procurorului competent.“; – Art. 48 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002: „Conducătorul de vehicul trebuie să respecte regimul legal de viteză şi să o adapteze în funcţie de condiţiile de drum, astfel încât să poată efectua orice manevră în condiţii de siguranţă“. 19. În susţinerea neconstituţionalităţii normelor criticate se invocă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) referitoare la statul de drept şi principiul legalităţii, precum şi ale art. 23 alin. (12) privind principiul legalităţii stabilirii şi aplicării pedepsei. Se invocă, de asemenea, art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - Nicio pedeapsă fără lege. 20. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 60 din Codul de procedură penală, că se susţine că prorogarea de competenţă pe care acest text o reglementează, în condiţiile emiterii de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 302 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, contravine prevederilor art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie. 21. Cu privire la aceste susţineri, se observă, mai întâi, că prin decizia invocată de autorul excepţiei, Curtea Constituţională a reţinut că „prin eliminarea din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia ce decurge din respectarea principiului legalităţii, ceea ce contravine art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie“. În consecinţă, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituţională. 22. Or, în prezenta cauză, este criticată chiar o normă de competenţă instituită de legiuitor, care trebuie protejată tocmai pentru a nu produce „o vătămare care constă în dereglarea mecanismului prin care este administrată justiţia“ (paragraful 57 din decizia Curţii Constituţionale citată). 23. Astfel, prin textul de lege criticat se reglementează reguli de competenţă într-o situaţie de excepţie, şi anume prorogarea de competenţă a procurorului sau a organului de cercetare penală în cazul actelor de urmărire penală care „nu suferă amânare“. Este vorba, aşadar, de o extindere limitată a competenţei procurorului sau a organelor de cercetare penală, doar la acte care impun o intervenţie rapidă, în lipsa căreia s-ar afecta buna desfăşurare a acestei etape a procesului penal, cu consecinţe directe asupra etapelor ulterioare şi scopului procesului penal în ansamblu. Curtea Constituţională a subliniat în mod constant importanţa urmăririi penale ca fază distinctă a procesului penal (a se vedea, în acest sens, chiar paragraful 45 din decizia invocată de autorul excepţiei), iar norma criticată dă expresie preocupării legiuitorului de a asigura buna desfăşurare a acestei faze. Nu se încalcă astfel normele generale de competenţă în materie câtă vreme, aşa cum teza finală a articolului criticat prevede expres, „lucrările efectuate în astfel de cazuri se trimit, de îndată, procurorului competent“. 24. Nu poate fi primită, din această perspectivă, interpretarea dată de autor considerentelor Deciziei nr. 302 din 4 mai 2017, în sensul că acestea nu ar permite reglementarea unor norme de natura celor arătate, respectiv a unor cazuri de prorogare a competenţei, în situaţii excepţionale. Astfel de norme existau şi în vechea reglementare procesual-penală, fiind conţinute în art. 213 - Cazuri urgente, care stabilea, cu referire la astfel de cazuri, că „organul de cercetare penală este obligat să efectueze actele de cercetare ce nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competenţa lui. Lucrările efectuate în astfel de cazuri se trimit, de îndată, prin procurorul care exercită supravegherea activităţii organului ce le-a efectuat, procurorului competent.“ În lipsa unor astfel de excepţii prevăzute de legea procesual-penală s-ar crea, practic, imposibilitatea de efectuare a unor acte de cercetare ce nu suferă amânare, în situaţii precum infracţiunile flagrante sau în cazul cercetării la faţa locului, când s-a săvârşit o infracţiune şi când se impune să se ia de urgenţă măsurile necesare pentru prinderea făptuitorului, pentru păstrarea urmelor infracţiunilor, pentru descoperirea persoanelor care au perceput ceea ce s-a întâmplat. Tocmai dacă nu s-ar lua aceste măsuri s-ar produce consecinţa negativă subliniată în Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, adică dereglarea mecanismului prin care este administrată justiţia. 25. Ca urmare, chiar dacă autorul îşi fundamentează motivarea excepţiei pornind de la o decizie a Curţii Constituţionale, practica „decupării“ unor considerente pe care aceasta le cuprinde, care se referă, cu caracter general, la competenţa parchetului şi, respectiv, a unor structuri specializate (paragrafele 48 şi 50 menţionate la fila 3 din motivarea excepţiei de neconstituţionalitate), şi aplicarea tale quale în cauza de faţă, aşadar, independent de contextul motivării şi soluţiei pronunţate de Curte, determină o pervertire a sensului respectivei decizii. Norma criticată în cauza de faţă reglementează o situaţie de excepţie şi deci nu îi pot fi aplicate, în mod rigid, judecăţile privitoare la regimul general al normelor de competenţă după materie şi după calitatea persoanei. Acceptarea ideii imposibilităţii prorogărilor de competenţă, indiferent de situaţie, aşadar, indiferent de urgenţa măsurilor ce se impun a fi luate, ar determina blocarea sau afectarea procesului penal în situaţii precum cea din speţă. 26. Nu poate fi reţinută nici pretinsa lipsă de claritate a dispoziţiilor art. 60 din Codul de procedură penală, în sensul că nu sunt stabilite acele cazuri de urgenţă sau actele de urmărire penală care nu suferă amânare ce impun prorogarea de competenţă. Există o jurisprudenţă consolidată în acest sens a Curţii Europene a Drepturilor Omului, constant invocată şi de Curtea Constituţională, în sensul că una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Deşi certitudinea în redactarea unei legi este un lucru dorit, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă; or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36). Cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în legătură cu principiul clarităţii şi previzibilităţii legii au fost înglobate de instanţa de contencios constituţional în propria jurisprudenţă, ilustrative fiind, în acest sens, Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016, şi Decizia nr. 122 din 28 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 6 iunie 2019. 27. Atât denumirea marginală a art. 60 din Codul de procedură penală („Cazuri urgente“), cât şi sintagma „care nu suferă amânare“ din cuprinsul textului sunt edificatoare cu privire la intenţia legiuitorului de a permite prorogarea de competenţă a organelor de urmărire penală doar pentru acele acte care necesită o rezolvare imediată, şi care nu pot fi amânate (Dicţionarul explicativ al limbii române). Diversitatea situaţiilor ce se pot ivi în practică în acest sens face imposibilă redactarea unei „liste“ a cazurilor urgente/situaţiilor care nu suferă amânare, eventuala enunţare a unor astfel de cazuri neputând avea, eventual, decât un caracter exemplificativ, discutabil din punctul de vedere al redactării normelor penale. 28. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a art. 48 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat asupra unor critici similare, vizând pretinsa încălcare, prin acest text legal, a art. 1 alin. (5) din Constituţie, prin Decizia nr. 651 din 29 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.319 din 31 decembrie 2020. 29. Cu acel prilej, Curtea a reţinut că dispoziţiile legale criticate fac parte din capitolul V „Reguli de circulaţie“, secţiunea „Reguli pentru circulaţia vehiculelor“, subsecţiunea „Viteza şi distanţa dintre vehicule“, stabilesc în sarcina conducătorului de vehicul respectarea regimului legal de viteză şi adaptarea acesteia în funcţie de condiţiile de drum, astfel încât să poată efectua orice manevră în condiţii de siguranţă, sens în care a redat in extenso normele incidente. 30. Cu privire la pretinsa lipsă de claritate a textului legal criticat, Curtea a reţinut jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului prin care s-a statuat, în esenţă, că formularea legilor nu poate prezenta o precizie absolută. Cu raportare la respectivele considerente, Curtea a analizat dacă noţiunea de „manevră“, criticată de autorul excepţiei, respectă criteriile de accesibilitate, claritate şi previzibilitate ale normei juridice. În acest sens, Curtea, invocând şi exigenţele impuse de art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, a observat că noţiunea de „manevră“ utilizată în cuprinsul art. 48 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 reprezintă, conform Dicţionarului explicativ al limbii române, „mişcare, acţionare manuală a unui mecanism“, „manipularea unui aparat, a unui dispozitiv tehnic“. Curtea a reţinut că în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 şi al Regulamentului din 4 octombrie 2006 de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 876 din 26 octombrie 2006, cu modificările şi completările ulterioare, termenul de manevră este folosit în corelare cu alţi termeni. Astfel, spre exemplu, „manevra de depăşire“ [potrivit art. 45 alin. (1) din ordonanţa de urgenţă, este manevra prin care un vehicul trece înaintea altui vehicul ori pe lângă un obstacol, aflat pe acelaşi sens de circulaţie, prin schimbarea direcţiei de mers şi ieşirea de pe banda de circulaţie sau din şirul de vehicule în care s-a aflat iniţial], „manevra de schimbare a direcţiei de mers“, „manevra de întoarcere“ sau „de mers înapoi“ [potrivit art. 116 alin. (2) din regulamentul menţionat, intenţia conducătorilor de autovehicule şi tramvaie de a schimba direcţia de mers, de a ieşi dintr-un rând de vehicule staţionate ori de a intra într-un asemenea rând, de a trece pe o altă bandă de circulaţie sau de a vira spre dreapta ori spre stânga sau a celor care urmează să efectueze întoarcere, depăşire ori oprire se semnalizează prin punerea în funcţiune a luminilor indicatoare de direcţie cu cel puţin 50 m în localităţi şi 100 m în afara localităţilor înainte de începerea efectuării manevrelor] etc. 31. Ca atare, analizând, în ansamblul reglementării, normele legale criticate, Curtea a apreciat că „reiese cu claritate înţelesul noţiunii de «manevră» utilizată în cuprinsul dispoziţiilor art. 48 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, conducătorul de vehicul având obligaţia să o efectueze în condiţii de siguranţă şi respectând regimul legal de viteză, în concordanţă cu art. 35 alin. (1), potrivit căruia participanţii la trafic trebuie să aibă un comportament care să nu afecteze fluenţa şi siguranţa circulaţiei, să nu pună în pericol viaţa sau integritatea corporală a persoanelor şi să nu aducă prejudicii proprietăţii publice ori private“. 32. Aceste argumente, prin care se subliniază faptul că textele de lege nu pot fi redactate cu o precizie absolută şi prin care se trimite la prevederile art. 35 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 cât priveşte aprecierea realizării oricărei manevre în condiţii de siguranţă, sunt deplin aplicabile şi în prezenta cauză, unde se invocă, în esenţă, lipsa unor criterii precise pentru destinatarul normei. Curtea observă în acest sens că art. 35 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, potrivit căruia „participanţii la trafic trebuie să aibă un comportament care să nu afecteze fluenţa şi siguranţa circulaţiei, să nu pună în pericol viaţa sau integritatea corporală a persoanelor şi să nu aducă prejudicii proprietăţii publice ori private“, oferă destinatarilor normei - participanţii la trafic - repere pentru adaptarea conduitei în ipoteza normei criticate. 33. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Cătălin Vişinoiu în Dosarul nr. 134/36/2017 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie şi constată că dispoziţiile art. 60 din Codul de procedură penală şi ale art. 48 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 8 aprilie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Prim-magistrat-asistent, Marieta Safta -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
