Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel-Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Irina-Ioana Kuglay. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, doar în ceea ce priveşte dispoziţiile de abrogare ale art. 205, art. 206 şi art. 207 din Codul penal din 1969, excepţie ridicată de Curtea de Apel Braşov - Secţia penală, din oficiu, în Dosarul nr. 551/64/2020. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 57D/2021. 2. La apelul nominal răspunde De Catargi Nicolas Horia personal şi asistat de domnul avocat Băncilă Dănuţ Mihai, cu delegaţie depusă la dosar. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul avocatului prezent, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Principiul separaţiei puterilor în stat este un principiu fundamental, care presupune că prerogativa de a emite acte normative aparţine exclusiv legiuitorului. Astfel, legiuitorul a considerat că vechiul Cod penal nu mai corespunde realităţilor sociale şi juridice, deoarece au apărut noi modalităţi de săvârşire a infracţiunilor, iar societatea a evoluat. Apreciază că admiterea excepţiei de neconstituţionalitate ar determina o situaţie delicată, în condiţiile în care vechiul Cod penal este abrogat de şapte ani. Face trimitere la dispoziţiile art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Susţine că destinatarii normelor juridice nu vor putea afla că aceste fapte sunt din nou incriminate, regăsindu-se în situaţia în care vor trebui să răspundă penal pentru săvârşirea acestora. Susţine că voinţa legislativului este foarte clară cu privire la dezincriminarea infracţiunilor de calomnie şi insultă. 4. Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate, deoarece în cauză mandatul european de arestare nu este solicitat pentru o infracţiune contra persoanei, aşa cum sunt infracţiunile de calomnie şi insultă. Arată că legislaţia austriacă reglementează infracţiunea de defăimare, ca infracţiune contra persoanei, corespunzătoare infracţiunii de calomnie din vechiul Cod penal. Totodată, la art. 297, Codul penal austriac incriminează fapta persoanei care expune o altă persoană pericolului de a fi urmărită de autorităţi prin aceea că îl suspectează în mod greşit de săvârşirea unei fapte penale. Or, această faptă contra justiţiei este descrisă în mandatul european de arestare şi îşi are corespondent în dispoziţiile Codului penal referitoare la denunţarea calomnioasă. Aşa fiind, în speţă nu se ridică problema de predare a persoanei pentru săvârşirea unei infracţiuni de calomnie. În continuare, susţine că o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate nu şi-ar produce efecte în cauză, unde se aplică principiul legii penale mai favorabile, ci doar pentru viitor. 5. În subsidiar, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Stabilirea gradului de ilicit penal, civil sau contravenţional este atributul legiuitorului, care se situează în marja sa de apreciere. Apreciază că, spre deosebire de anul 2007, orientarea instanţei de contencios constituţional este aceea potrivit căreia intervenţia legiuitorului în materie penală trebuie să constituie ultima ratio a sancţionării unui comportament ilicit. Invocă, în acest sens, Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 şi Decizia nr. 518 din 6 iulie 2017. Prin urmare, instanţa de contencios constituţional nu numai că a recunoscut această marjă de apreciere a legiuitorului, ci a circumscris-o unei gravităţi în concret ridicate a faptelor care să justifice incriminarea. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 6. Prin Încheierea din 18 decembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 551/64/2020, Curtea de Apel Braşov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, doar în ceea ce priveşte dispoziţiile de abrogare ale art. 205, art. 206 şi art. 207 din Codul penal din 1969, excepţie ridicată de instanţa judecătorească, din oficiu, cu ocazia soluţionării unei cereri de predare a unei persoane către statul emitent al mandatului european de arestare. 7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa judecătorească realizează un scurt istoric privind incriminarea în dreptul intern a infracţiunilor de insultă şi calomnie. Totodată, face o analiză a standardului constituţional şi a celui european în materia respectării demnităţii umane. 8. Arată că justiţia constituţională, ca dimensiune fundamentală a statului de drept, vine să asigure domnia Legii fundamentale şi respectarea drepturilor şi libertăţilor omului, orice dezechilibru putând duce la destabilizarea proiectului etatic, caz în care cade în sarcina instanţei constituţionale îndatorirea să intervină şi să restabilească starea de constituţionalitate, acesta fiind tocmai rolul unei curţi constituţionale, în lipsa căreia nu ne mai putem imagina astăzi o societate democratică. Ca norme tipice interpuse celor constituţionale de primă referinţă, prevederile convenţionale în materia drepturilor omului, puse la noi în valoare prin bogata jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, sunt avute în vedere şi valorificate pe deplin de Curtea Constituţională, care rămâne astfel principala poartă de intrare a standardului convenţional în edificiul constituţional. Nu se pot deci concepe soluţiile instanţei noastre constituţionale decât în deplină concordanţă cu standardele convenţionale în materia drepturilor omului, pe care în mod constant le promovează şi le apără la rându-i, în acord cu valorile societăţii din care ea însăşi face parte şi la formarea cărora îşi aduce propria contribuţie. Trebuie, aşadar, respinse opiniile publice formulate conform cărora standardele constituţionale interne nu le-ar urma îndeaproape pe cele convenţionale europene în materia drepturilor fundamentale ale omului, cum este libertatea de exprimare. 9. Nu se poate disocia justiţia constituţională nici de concepţia publică privind problema care constituie obiectul ei, care oricum variază în funcţie de perspectiva socială din care este privită, nivelul de dezvoltare al societăţii şi momentul istoric de referinţă. Deşi nu poate fi străină actului de justiţie, ca orice parte componentă a vieţii sociale, opinia publică, în genere, nu poate contraveni specificului actului de justiţie - individualitatea şi imparţialitatea. Ea este deci în actul de justiţie totdeauna relevantă, niciodată determinantă. 10. Astfel, incriminarea unor conduite sociale într-un stat de drept modern vine ca ultim resort în restabilirea legalităţii şi salvgardării drepturilor şi libertăţilor publice, prevalând celelalte mijloace juridice la care statul şi subiecţii particulari pot recurge prin mijlocirea justiţiei, mai ales în contextul tendinţei contemporane recunoscute privind depenalizarea faptelor antisociale şi recurgerea la mijloace alternative de îndreptare a comportamentelor sociale neconforme. Trebuie însă să se aibă în vedere întreg ansamblul instituţional intern şi specificul societăţii respective, aşa cum se manifestă ea la un moment dat istoric. În privinţa protecţiei demnităţii umane, aşa cum s-a observat mai sus, Curtea Constituţională a analizat situaţia instituţională internă şi a concluzionat că prin abrogarea incriminării insultei şi calomniei se creează un vid legislativ, lipsind demnitatea umană de protecţia juridică adecvată şi chiar făcând loc arbitrarului şi riscului reacţiei de facto a victimelor. 11. Dacă autoritatea legislativă este chemată să statueze asupra incriminării anumitor conduite sociale, într-o democraţie constituţională marja ei de apreciere nu poate fi una absolută, trebuind să se circumscrie standardului constituţional în materia drepturilor fundamentale ale omului, al cărui gardian juridic este doar instanţa constituţională, în baza rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei şi prin prisma poziţiei sale supraordonate în configuraţia instituţională a statului de drept, dând expresie juridică ideii de justiţie constituţională. În ceea ce priveşte infracţiunile de insultă şi calomnie, nu doar că Parlamentul a procedat la abrogarea incriminării lor, dar a rămas în pasivitate în urma dispoziţiilor Curţii Constituţionale dispunând în sens contrar. De asemenea, o lege a presei care să prevadă delictele de presă nu a fost adoptată nici până în prezent. 12. Obligativitatea dezlegărilor Curţii Constituţionale vine tocmai să consfinţească imperativul ca ele să fie înţelese, respectate şi aplicate atât în litera, cât şi spiritul lor, fără excepţie. Posibilitatea ca o decizie a instanţei constituţionale să fie ignorată, uitată sau nesocotită, fără niciun remediu juridic, poate induce ideea unei opţiuni în respectarea ei şi subminează întreg eşafodajul pe care se clădeşte autoritatea sa şi raţiunea ei de a fi. Într-o atare situaţie neavenită, Curtea este cea dintâi chemată să restabilească starea de constituţionalitate şi să îşi apere propriile poziţii jurisprudenţiale, salvgardând şi promovând ideea de justiţie constituţională. 13. În mod particular, s-ar putea aprecia că incriminarea insultei şi a calomniei, ca mijloc de protecţie a demnităţii persoanei - valoare fundamentală a statului de drept, ar răspunde unor necesităţi actuale de salvgardare a libertăţilor individuale şi asanare a vieţii publice, mai ales în contextul unei dezvoltări nemaiîntâlnite a mijloacelor de comunicare publică. 14. În primul rând, funcţia preventivă a oricărei incriminări ar avea ca primă consecinţă responsabilizarea cetăţeanului, fără a duce la descurajarea exercitării libertăţilor publice, în condiţiile în care sunt suficiente garanţii pe care le oferă o justiţie profesionistă şi independentă, ajunsă acum la un grad ridicat de maturitate, prin asimilarea crescândă a standardelor constituţionale şi convenţionale în materie. 15. În al doilea rând, protecţia penală ar implica folosirea mijloacelor de investigaţie specifică acolo unde este necesar pentru aflarea adevărului şi identificarea autorilor raportat la caracterul uneori complex, disimulat şi primejdios, pe care îl au unele dintre acţiunile defăimătoare, cum sunt campaniile de denigrare maliţioasă sau influenţe concertate în activităţi publice de interes fundamental într-un stat democratic. De altfel, în baza art. 3 din Convenţie, care protejează împotriva tratamentelor degradante, este consacrată chiar obligaţia pozitivă de ordin procedural a statului de a efectua o anchetă oficială efectivă şi aprofundată, de natură să identifice şi să pedepsească persoanele responsabile. 16. Aceasta ar putea fi şi ipoteza cazului de faţă - privit doar ca tipologie infracţională şi sub rezerva respectării prezumţiei de nevinovăţie - ivit în cadrul cooperării internaţionale în materie penală, bazată pe principiul încrederii reciproce, în care persoana solicitată apare urmărită pentru acţiuni defăimătoare îndreptate împotriva unui cetăţean (sirian), aflat pe teritoriul Uniunii Europene (Austria), pe care l-ar fi acuzat pe nedrept şi cu rea-credinţă de apartenenţă la o grupare teroristă şi intenţie iminentă de atac armat, determinând autorităţile să ia măsuri grabnice privind persoana defăimată, ale cărei comunicări private au fost interceptate, iar domiciliul percheziţionat, fiind apoi preluată din propria comunitate, adusă la poliţie şi interogată de organele antiteroriste, cu afectarea gravă a dreptului său la demnitate umană. 17. În al treilea rând, măsurile asigurătorii specifice dreptului penal vin să dea eficienţă maximă responsabilităţii civile ataşate celei penale, pentru o grabnică şi întreagă reparaţie a daunelor suferite, cu respectarea principiilor răspunderii civile delictuale. 18. Mai mult, dispoziţiile incriminatorii ale infracţiunilor de insultă şi calomnie din vechiul Cod penal apar perfect compatibile cu prevederile noului Cod penal, în ansamblul căruia se pot integra pe deplin şi fără rezerve, prin natura lor de infracţiuni contra persoanei, având un conţinut juridic ce răspunde cerinţelor actuale de calitate a legii şi fiind sancţionate exclusiv cu pedeapsa amenzii, respectându-se astfel standardul convenţional şi constituţional în materie. 19. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 20. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 21. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 22. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 250 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, doar în ceea ce priveşte dispoziţiile de abrogare ale art. 205, art. 206 şi art. 207 din Codul penal din 1969. Legea nr. 187/2012 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012. Dispoziţiile criticate au următorul cuprins: - Art. 250 din Legea nr. 187/2012: „La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă Legea nr. 15/1968 privind Codul penal, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 16 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare.“ – Art. 205 din Codul penal din 1969: "(1) Atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură, se pedepseşte cu amendă.(2) Aceeaşi pedeapsă se aplică şi în cazul când se atribuie unei persoane un defect, boală sau infirmitate care, chiar reale de-ar fi, nu ar trebui relevate.(3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.(4) Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală." – Art. 206 din Codul penal din 1969: "(1) Afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public, se pedepseşte cu amendă de la 2.500.000 lei la 130.000.000 lei.(2) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.(3) Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală." – Art. 207 din Codul penal din 1969: „Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insultă sau calomnie.“ 23. Curtea constată că, prin Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, partea referitoare la abrogarea art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, sunt neconstituţionale. 24. Instanţa judecătorească apreciază că dispoziţia criticată contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitor la statul de drept, art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 referitor la accesul liber la justiţie şi art. 30 referitor la libertatea de exprimare. 25. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că la data de 9 decembrie 2016 a fost emis mandatul european de arestare nr. 20 St 175/16p, de către procurorul din cadrul Tribunalului Regional Innsbruck, Austria. Referitor la natura şi încadrarea juridică a faptei, procurorul care a emis mandatul european de arestare a indicat infracţiunea de calomnie, prevăzută de art. 297 alin. 1 din Codul penal austriac. Prin Sentinţa penală nr. 4/F/MEA din 10 ianuarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 765/64/2016, Curtea de Apel Braşov - Secţia penală a dispus executarea mandatului european de arestare şi predarea persoanei solicitate autorităţii judiciare emitente. 26. Împotriva acestei sentinţe penale a fost formulată contestaţie de către persoana solicitată, contestaţie soluţionată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală prin Decizia nr. 53 din 20 ianuarie 2017. Cu acel prilej, instanţa supremă a reţinut că „din verificarea mandatului european de arestare se constată că persoana solicitată este urmărită penal în Austria pentru săvârşirea faptei de calomnie prevăzută şi pedepsită de art. 297 alin. 1 din Codul penal austriac, infracţiune ce nu are corespondent în legislaţia română, fiind astfel incident unul dintre motivele de refuz al executării mandatului european de arestare, prevăzut de art. 98 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004. Înalta Curte constată că, în speţă nu este îndeplinită condiţia dublei incriminări, prevăzută de dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 302/2004, republicată, fiind incident unui dintre cazurile de refuz al predării persoanei solicitate“. Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a admis contestaţia, a desfiinţat, în parte, hotărârea atacată şi, rejudecând, a respins solicitarea de predare în vederea executării mandatului european de arestare nr. 20 St 175/16p emis de autorităţile judiciare austriece, respectiv Parchetul Regional Innsbruck Austria. 27. Curtea constată că la data de 13 noiembrie 2020 a fost emis un al doilea mandat de arestare faţă de aceeaşi persoană, de către autorităţile judiciare austriece, respectiv Tribunalul Regional Innsbruck, Austria. Referitor la natura şi încadrarea juridică a faptei, instanţa austriacă (judecătorul Tribunalului Innsbruck) a indicat infracţiunea de înşelăciune. 28. Fiind sesizată cu cererea de predare a persoanei solicitate către statul emitent al mandatului european de arestare, Curtea de Apel Braşov - Secţia penală, observând şi decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, anterior menţionată, a ridicat, din oficiu, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, doar în ceea ce priveşte dispoziţiile de abrogare ale art. 205, art. 206 şi art. 207 din Codul penal din 1969. 29. În acest context, Curtea observă că în Codul penal austriac (http://codexpenal.just.ro) la art. 297 alin. (1) se reglementează infracţiunea de „Defăimare“, astfel „Fapta persoanei care expune o altă persoană pericolului de a fi urmărită de autorităţi prin aceea că îl suspectează în mod greşit de săvârşirea unei fapte penale la care punerea în mişcare a acţiunii penale se face din oficiu sau de încălcarea unei obligaţii de serviciu sau profesionale, dacă cunoaşte (§ 5 alin. 3) că fapta este nereală, se pedepseşte cu închisoare de până la 1 an sau cu amendă de până la 720 zile-amendă, iar dacă fapta de care o suspectează în mod greşit se pedepseşte cu pedeapsă mai mare de un an, cu închisoare de la 6 luni la 5 ani“. 30. Totodată, Curtea reţine că acelaşi act normativ incriminează la art. 146 infracţiunea de „Înşelăciune“, ca fiind „Fapta persoanei care determină o altă persoană să facă, tolereze sau să nu facă ceva, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, de natură să cauzeze prejudicii persoanei sau unui terţ, săvârşită cu intenţia de a se îmbogăţi pe sine sau pe un terţ în mod necuvenit, prin comportamentul persoanei înşelate, se pedepseşte cu închisoare de până la 6 luni sau cu amendă de până la 360 zile-amendă“, iar la art. 111, infracţiunea de „Calomnie“, astfel „(1) Fapta persoanei care acuză o altă persoană într-un mod care poate fi perceput de un terţ de o însuşire sau o atitudine condamnabilă sau de un comportament neonorabil sau care contravine bunelor moravuri, faptă care este de natură să stârnească dispreţul altor persoane faţă de respectiva persoană şi să-i prejudicieze imaginea, se pedepseşte cu închisoare de până la 6 luni sau cu amendă de până la 360 de zile-amendă. (2) Persoana care săvârşeşte fapta prin publicare într-un material tipărit, la radio sau în alt mod prin care calomnia devine cunoscută publicului larg se pedepseşte cu închisoare de până la 1 an sau cu amendă de până la 720 zile-amendă. (3) Făptuitorul nu se pedepseşte dacă afirmaţia se dovedeşte adevărată. În cazul prevăzut la alin. 1 făptuitorul nu se pedepseşte nici atunci când se dovedeşte existenţa unor circumstanţe care au indicat motive suficiente ca făptuitorul să creadă că afirmaţia era adevărată.“ 31. În continuare, Curtea reţine că, potrivit art. 97 alin. (1) pct. 20 şi alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 27 mai 2019, "Următoarele infracţiuni, indiferent de denumirea pe care o au în legislaţia statului emitent, dacă sunt sancţionate de legea statului emitent cu o pedeapsă sau cu o măsură de siguranţă privativă de libertate a cărei durată maximă este de cel puţin 3 ani, nu vor fi supuse verificării îndeplinirii condiţiei dublei incriminări: (...) 20. înşelăciunea; (2) Pentru alte fapte decât cele prevăzute la alin. (1), predarea este subordonată condiţiei ca faptele care motivează emiterea mandatului european de arestare să constituie infracţiune potrivit legii române, independent de elementele constitutive sau de încadrarea juridică a acesteia" 32. Referitor la analiza principiului dublei incriminări, Curtea constată că în jurisprudenţa instanţei supreme s-a reţinut, prin Decizia penală nr. 348/A din 7 noiembrie 2019, că „principiul dublei incriminări presupune că fapta pentru care s-a aplicat pedeapsa ar fi constituit, în cazul în care ar fi fost săvârşită pe teritoriul României, o infracţiune şi autorul ar fi fost sancţionabil. Astfel, nu trebuie să existe o corespondenţă perfectă între toate elementele componente ale celor două infracţiuni, procesul de conversie implică o anumită flexibilitate în cadrul căreia fapta respectivă este examinată prin trimitere la infracţiunile disponibile în statul de executare“. 33. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a arătat că în Cauza Jozef Grundza - cauza C-289/15, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că: „Articolul 7 alineatul (3) şi articolul 9 alineatul (1) litera (d) din Decizia-cadru nr. 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană, astfel cum a fost modificată şi completată prin Decizia-cadru nr. 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie interpretate în sensul că, (...), condiţia dublei incriminări trebuie considerată îndeplinită în cazul în care elementele de fapt care stau la baza infracţiunii, astfel cum sunt reflectate în hotărârea judecătorească pronunţată de autoritatea competentă din statul emitent, ar fi pasibile, ca atare, de o sancţiune penală şi pe teritoriul statului de executare, dacă sar fi produs pe acest teritoriu“. Or, în considerentele hotărârii în Cauza Jozef Grundza s-a precizat că: „Astfel cum reiese din chiar modul de redactare a acestui art. 7 alin. (3), condiţia necesară şi suficientă pentru aprecierea dublei incriminări este ca faptele pentru care s-a pronunţat pedeapsa în statul emitent să constituie infracţiune şi în statul de executare. Prin urmare, nu este necesar ca infracţiunile să fie identice în cele două state membre vizate. Această interpretare este confirmată de termenii «oricare ar fi elementele constitutive ale acesteia şi oricum ar fi descrisă» infracţiunea în statul de executare, de unde reiese cu claritate (...) că o corespondenţă perfectă nu este necesară nici între elementele constitutive ale infracţiunii, astfel cum este descrisă de dreptul statului emitent şi de cel al statului de executare, nici în denumirea sau în clasificarea acestei infracţiuni potrivit legislaţiilor naţionale respective. Prin urmare, această dispoziţie consacră o abordare flexibilă din partea autorităţii competente din statul de executare cu ocazia aprecierii condiţiei dublei incriminări, atât în ceea ce priveşte elementele constitutive ale infracţiunii, cât şi descrierea acesteia. În acest sens, elementul relevant pentru aprecierea dublei incriminări constă, potrivit chiar textului art. 7 alin. (3) din Decizia-cadru nr. 2008/909/JAI, în corespondenţa dintre, pe de o parte, elementele de fapt care stau la baza infracţiunii, astfel cum sunt reflectate în hotărârea judecătorească pronunţată în statul emitent, şi, pe de altă parte, definirea infracţiunii conform legislaţiei statului de executare. Rezultă din consideraţiile care precedă că, în cadrul aprecierii dublei incriminări, autorităţii competente din statul de executare îi revine sarcina de a verifica dacă elementele de fapt care stau la baza infracţiunii, astfel cum sunt reflectate în hotărârea judecătorească pronunţată de autoritatea competentă din statul emitent, ar fi de asemenea, ca atare, în ipoteza în care ar fi avut loc pe teritoriul statului de executare, pasibile de o sancţiune penală pe acest teritoriu.“ Astfel, din această perspectivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat că este necesar să se verifice dacă fapta reţinută în sarcina persoanei sancţionate de autorităţile străine ar fi pasibilă de o sancţiune penală şi pe teritoriul României, ca stat de executare, dacă s-ar fi produs pe acest teritoriu. 34. Pornind de la aceste premise, Curtea constată că vechiul Cod penal din 1969 reglementa la art. 205 „Insulta“, la art. 206 „Calomnia“, iar la art. 207 „Proba verităţii“. Aceste dispoziţii au fost abrogate prin art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 601 din 12 iulie 2006. Prin Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, precitată, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, partea referitoare la abrogarea art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, sunt neconstituţionale. În cuprinsul deciziei, Curtea a reţinut că „art. 146 lit. d) din Constituţie nu exceptează de la controlul de constituţionalitate dispoziţiile legale de abrogare şi că, în cazul constatării neconstituţionalităţii lor, acestea îşi încetează efectele juridice în condiţiile prevăzute de art. 147 alin. (1) din Constituţie, iar prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă să producă efecte.“ Totodată, prin Decizia nr. 8 din 18 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 14 iunie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis „recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi sesizarea Colegiului de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în sensul că: Normele de incriminare a insultei şi calomniei cuprinse în art. 205 şi 206 din Codul penal, precum şi prevederile art. 207 din Codul penal privind proba verităţii, abrogate prin dispoziţiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, dispoziţii declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007 a Curţii Constituţionale, nu sunt în vigoare“. 35. Prin Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedură penală şi a constatat că „«dezlegarea dată problemelor de drept judecate» prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite nr. 8 din 18 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 14 iunie 2011, este neconstituţională, contravenind prevederilor art. 1 alin. (3), (4) şi (5), ale art. 126 alin. (3), ale art. 142 alin. (1) şi ale art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie şi Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007“. Referitor la efectele deciziei Curţii Constituţionale, în considerente s-a precizat că „prezenta decizie determină - de la data publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I - restabilirea, pentru viitor, a efectului general obligatoriu al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2007 şi a aplicării normelor de incriminare a insultei şi calomniei cuprinse în art. 205 şi 206 din Codul penal, precum şi a dispoziţiilor art. 207 din Codul penal privind proba verităţii, cu respectarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie“. 36. În continuare, Curtea observă că, potrivit art. 246 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012: „Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările şi completările ulterioare, intră în vigoare la data de 1 februarie 2014.“ De asemenea, potrivit art. 250 din Legea nr. 187/2012: „La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă Legea nr. 15/1968 privind Codul penal, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 16 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare.“ 37. Curtea reţine că, în prezent, Codul penal reglementează la art. 244 infracţiunea de „Înşelăciune“ ca fiind „(1) Inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani. (2) Înşelăciunea săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni. (3) Împăcarea înlătură răspunderea penală.“ 38. Totodată, acelaşi act normativ reglementează la art. 268 infracţiunea de „Inducere în eroare a organelor judiciare“ ca fiind „(1) Sesizarea penală, făcută prin denunţ sau plângere, cu privire la existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârşirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană, cunoscând că aceasta este nereală, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. (2) Producerea sau ticluirea de probe nereale, în scopul de a dovedi existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori săvârşirea acesteia de către o anumită persoană, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani. (3) Nu se pedepseşte persoana care a săvârşit inducerea în eroare a organelor judiciare, dacă declară, înainte de reţinerea, arestarea sau de punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva celui faţă de care s-a făcut denunţul sau plângerea ori s-au produs probele, că denunţul, plângerea sau probele sunt nereale.“ 39. În lumina celor anterior expuse, Curtea constată că legislaţia austriacă reglementează distinct infracţiunile de calomnie, defăimare şi înşelăciune. Astfel, infracţiunea de calomnie este cuprinsă în titlul IV - Fapte penale contra onoarei, cea de defăimare este cuprinsă în titlul XXI - Fapte penale împotriva înfăptuirii justiţiei, iar cea de înşelăciune este cuprinsă în titlu VI - Fapte penale contra patrimoniului. Corelativ, în ceea ce priveşte legislaţia naţională în vigoare, infracţiunea de înşelăciune este cuprinsă în capitolul III - Infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii al titlului II - Infracţiuni contra patrimoniului, iar infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare este cuprinsă în titlul IV - Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei. Referitor la infracţiunea de calomnie, aceasta era reglementată în Codul penal din 1969 în capitolul IV- Infracţiuni contra demnităţii al titlului II - Infracţiuni contra persoanei. 40. În ceea ce priveşte cele două mandate europene de arestare, Curtea observă că în primul dintre acestea, deşi denumirea infracţiunii este tradusă drept „calomnie“, se menţionează că articolul incident este art. 297 din Codul penal austriac cu denumirea marginală „Defăimarea“. Or, această infracţiune este o infracţiune distinctă de cea de calomnie, prevăzută de art. 111 din Codul penal austriac. Pe de altă parte, în cel de-al doilea mandat european de arestare este indicată ca infracţiune aplicabilă cea de înşelăciune, prevăzută de art. 146 din Codul penal austriac, şi aceasta fiind distinctă de infracţiunea de calomnie. 41. În acest context, Curtea observă că, examinând condiţia dublei incriminări, în ceea ce priveşte primul mandat european de arestare, instanţa supremă a ales să analizeze existenţa identităţii între elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în mandatul european de arestare, pe de o parte, şi cele ale infracţiunii privitoare la terorism, prevăzută de art. 38 din Legea nr. 535/2004, şi ale celei de inducere în eroare a organelor judiciare, prevăzută de art. 268 alin. (1) din Codul penal român, pe de altă parte. 42. Or, astfel cum însăşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a reţinut, prin raportare la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pentru a constata îndeplinirea condiţiei dublei incriminări nu este necesar ca infracţiunile să fie identice în cele două state membre vizate, nefiind necesară o corespondenţă perfectă între elementele constitutive ale infracţiunii, astfel cum este descrisă de dreptul statului emitent şi de cel al statului de executare, şi nici în denumirea sau în clasificarea acestei infracţiuni potrivit legislaţiilor naţionale respective. 43. Aşa fiind, Curtea de Apel Braşov - Secţia penală, analizând îndeplinirea condiţiei dublei incriminări, va avea în vedere corespondenţa dintre, pe de o parte, elementele de fapt care stau la baza infracţiunii, astfel cum sunt reflectate în hotărârea judecătorească pronunţată în statul emitent, şi, pe de altă parte, definirea infracţiunii conform legislaţiei statului de executare. Cu alte cuvinte, Curtea de Apel Braşov - Secţia penală, în ceea ce priveşte cel de-al doilea mandat european de arestare, va analiza dacă elementele de fapt prezentate de organul judiciar de trimitere, care stau la baza infracţiunii de înşelăciune din Codul penal austriac, în ipoteza în care ar fi avut loc pe teritoriul României, ar fi pasibile de o sancţiune penală pe acest teritoriu. 44. În aceste condiţii, pronunţarea unei decizii de admitere a Curţii Constituţionale prin care s-ar constata neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 250 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, doar în ceea ce priveşte dispoziţiile de abrogare ale art. 205, art. 206 şi art. 207 din Codul penal din 1969, deşi ar produce un efect general obligatoriu în sensul intrării în vigoare a acestor norme de incriminare pentru viitor, nu ar determina automat aplicarea acestora în cauza în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate. 45. Or, legătura dintre norma legală atacată pentru neconstituţionalitate şi soluţionarea cauzei pune în discuţie relevanţa şi pertinenţa normei legale ce face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate în raport cu procesul în care a fost ridicată. Aceasta, deoarece o eventuală decizie a Curţii Constituţionale prin care este admisă excepţia de neconstituţionalitate trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal, o atare cerinţă fiind expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată. Constatarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 250 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, doar în ceea ce priveşte dispoziţiile de abrogare ale art. 205, art. 206 şi art. 207 din Codul penal din 1969, nu poate avea drept consecinţă evaluarea condiţiei dublei incriminări doar prin prisma analizei exclusive a elementelor de fapt care stau la baza infracţiunii, astfel cum sunt reflectate în hotărârea judecătorească pronunţată în statul emitent, şi definirea infracţiunii de calomnie conform legislaţiei statului de executare. Pe de altă parte, constatarea constituţionalităţii dispoziţiilor art. 250 din Legea nr. 187/2012 nu poate avea drept consecinţă constatarea neîndeplinirii condiţiei dublei incriminări şi, prin urmare, respingerea solicitării de predare în vederea executării mandatului european de arestare. 46. În ambele situaţii, independent de incriminarea infracţiunii de calomnie, instanţa va trebui să analizeze dacă în ansamblul legislativ naţional poate identifica o reglementare care să îi permită încadrarea juridică a faptelor prezentate în mandatul european de executare, persoana solicitată fiind pasibilă de o sancţiune penală şi pe teritoriul României, dacă aceste fapte sar fi produs pe acest teritoriu. 47. Or, potrivit prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti [...] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei [...]“. Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că „legătura cu soluţionarea cauzei“ presupune atât aplicabilitatea dispoziţiilor de lege criticate în cauza dedusă judecăţii, cât şi pertinenţa excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele impuse de dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Prin urmare, condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv a incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat, în primul rând, interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate (Decizia nr. 407 din 20 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 890 din 4 noiembrie 2019, paragraful 13, Decizia nr. 533 din 24 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 950 din 27 noiembrie 2019, paragraful 15, şi Decizia nr. 822 din 12 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 10 martie 2020, paragraful 15). 48. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, doar în ceea ce priveşte dispoziţiile de abrogare ale art. 205, art. 206 şi art. 207 din Codul penal din 1969, excepţie ridicată de Curtea de Apel Braşov - Secţia penală, din oficiu, în Dosarul nr. 551/64/2020. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 8 aprilie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
