Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌─────────────────────┬────────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├─────────────────────┼────────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────────┤
│Daniel Marius Morar │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────────┤
│Mona-Maria Pivniceru │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────────┤
│Livia Doina Stanciu │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────────┤
│Simona-Maya Teodoroiu│- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────────┤
│Benke Károly │- magistrat-asistent-şef│
└─────────────────────┴────────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 397 alin. (5) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Mihaela Vrabie în Dosarul nr. 19.654/245/2015 al Curţii de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 516D/2016. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, se arată că măsura asigurătorie se dispune pe o perioadă de 30 de zile, atunci când instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă, respectiv în cazurile în care există impedimente la punerea în mişcare şi la exercitarea acţiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f), i) şi j) din Codul de procedură penală, în caz de încetare a procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile, precum şi în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2) din acelaşi cod. Se arată că, în cazurile prevăzute de art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală, la care face trimitere textul legal criticat, a fost săvârşită o faptă cu privire la care însă nu sunt îndeplinite cerinţele exercitării acţiunii penale. Prin urmare, o persoană aflată în ipoteza normei legale criticate nu se află în aceeaşi situaţie cu o alta cu privire la care se soluţionează acţiunea penală, ceea ce înseamnă că nu este încălcat art. 16 din Constituţie. De asemenea, nu se încalcă nici art. 44 din Constituţie, întrucât, în realitate, textul reglementează garanţii minime pentru partea civilă în vederea reparării eventualului prejudiciu suferit, protejând, astfel, dreptul de proprietate privată al acesteia. Mai mult, se mai învederează că, dacă nu se formulează o acţiune în faţa instanţei civile în 30 de zile, măsura încetează. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 7 aprilie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 19.654/245/2015, Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 397 alin. (5) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Mihaela Vrabie într-o cauză, aflată în stadiul procesual al apelului, având ca obiect revizuirea unei sentinţe, formulată în temeiul art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală [cu solicitarea aplicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 363 din 7 mai 2015], prin care cererea de revizuire a fost admisă, iar hotărârea judecătorească privind condamnarea autorului excepţiei pentru săvârşirea unor infracţiuni de evaziune fiscală, prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005, a fost anulată, cu consecinţa achitării acestuia în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, se apreciază că în condiţiile în care inculpatul este achitat printr-o hotărâre definitivă pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, iar cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului, nu se mai impune menţinerea sechestrului asigurător pentru a servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau cheltuielilor de judecată ori a reparării pagubei produse prin infracţiune. Prin aplicarea prevederilor legale criticate se ajunge la situaţia în care persoana în cauză, deşi nu mai are calitatea de inculpat, suferă aplicarea unei măsuri procesuale specifice suspectului sau inculpatului. 6. În consecinţă, se ajunge la discriminarea unei asemenea persoane faţă de alte persoane, contrar art. 16 din Constituţie şi art. 14 - Interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. De asemenea, aplicarea măsurii sechestrului judiciar faţă de o persoană care nu se face vinovată de săvârşirea vreunei infracţiuni, constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească de achitare, are drept rezultat imposibilitatea acesteia din urmă de a dispune de bunurile sale, ceea ce încalcă art. 44 din Constituţie 7. Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, se arată că discriminarea semnifică reglementarea unui regim juridic diferit pentru persoane aflate în situaţii similare. Or, nu se poate pune semnul egalităţii între situaţiile în care instanţele constată, prin hotărâre definitivă, că fapta pentru care o persoană a fost trimisă în judecată nu există sau nu există probe că o persoană a săvârşit o infracţiune, ipoteze în care eventualele măsuri asigurătorii instituite în cauză se revocă, cu situaţia constatării existenţei faptei în materialitatea ei, a săvârşirii acesteia de către inculpat, însă, a lipsei prevederii faptei de legea penală, ipoteză în care devin incidente dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală. Se arată că măsurile instituite prin textul de lege criticat se constituie în veritabile garanţii pentru partea civilă din procesul penal care să înlesnească, în condiţiile în care se reţine existenţa unei pagube, repararea, pe calea acţiunii exercitate în faţa instanţei civile, în mod just şi integral şi într-un termen rezonabil, a pagubei cauzate prin fapta ilicită a inculpatului, astfel încât dreptul la un proces echitabil al acesteia să fie respectat. 8. Cu privire la încălcarea art. 44 din Constituţie, se arată că dreptul de proprietate privată are un caracter relativ, protecţia juridică acordată acestuia nefiind absolută. Astfel, sunt admise atât posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică, cât şi reglementarea exercitării dreptului de proprietate în conformitate cu interesul general. Se arată că instituirea unei măsuri asigurătorii constituie o limitare a dreptului de proprietate privată care nu este de natură să afecteze substanţa dreptului avut asupra bunurilor supuse măsurii. Măsura subzistă pe o perioadă limitată de timp, respectiv 30 de zile, iar, în situaţia în care partea civilă sesizează instanţa civilă în termenul legal, persoana supusă măsurii are posibilitatea de a invoca în faţa instanţei civile toate apărările pe care le consideră necesare şi pertinente atât cu privire la instituirea măsurilor asigurătorii, cât şi cu privire la modalitatea de aducere la îndeplinire a acestora. 9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 10. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, se arată că, întrucât măsura de siguranţă a confiscării şi pedeapsa amenzii penale presupun săvârşirea unei fapte penale, respectiv stabilirea vinovăţiei inculpatului pentru săvârşirea unei infracţiuni, pronunţarea unei soluţii definitive de achitare pentru lipsa caracterului penal al faptei lasă fără suport măsurile asigurătorii ce au fost luate în cursul procesului penal pentru garantarea lor, pe cale de consecinţă, aceste măsuri nu pot supravieţui hotărârii definitive de achitare, ci vor fi ridicate. Dacă însă sunt dispuse pentru a garanta repararea pagubei produse părţii civile, măsurile asigurătorii se menţin şi după pronunţarea hotărârii definitive de achitare, chiar dacă instanţa penală lasă nesoluţionată acţiunea civilă, deoarece în acest caz, potrivit tezei a doua a art. 28 alin. (1) din Codul de procedură penală, hotărârea definitivă de achitare nu leagă instanţa civilă în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite. 11. Astfel, este posibil ca fapta inculpatului să nu fie prevăzută de legea penală (ceea ce justifică soluţia achitării), dar să îmbrace totuşi forma unui ilicit civil, care atrage răspunderea civilă; de asemenea, este posibil ca inculpatul să nu fi săvârşit fapta cu vinovăţia cerută de legea penală, dar vinovăţia sa să fie suficientă pentru a fundamenta o răspundere civilă, ştiut fiind că în domeniul raporturilor civile răspunderea pentru fapta proprie se angajează pentru cea mai mică culpă [art. 1357 alin. (2) din Codul civil]. 12. Aşadar, întrucât nu se poate face o analogie între diferitele temeiuri ale achitării, nu se poate susţine că reglementarea diferită a situaţiei măsurilor asigurătorii în funcţie de aceste temeiuri ar constitui o discriminare. 13. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 44 din Legea fundamentală, se arată că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, ci este unul relativ, susceptibil de limitări; or, ingerinţa în dreptul de a dispune material şi juridic de bunurile supuse măsurilor asigurătorii este pe deplin constituţională, întrucât (i) este necesară pentru realizarea scopului propus (de a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea lor de la urmărire), (ii) este proporţională cu acest scop, fiind esenţialmente temporară, (iii) se aplică nediscriminatoriu şi (iv) nu afectează însăşi existenţa dreptului de proprietate. 14. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Se arată că textul criticat, reglementând cu privire la menţinerea măsurilor asigurătorii care încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, reprezintă o garanţie a reparării prejudiciului creat prin fapta ilicită, menită să apere interesele părţii civile. O astfel de reglementare nu este de natură să aducă atingere egalităţii în drepturi şi substanţei dreptului de proprietate privată. În sensul celor de mai sus, este invocată Decizia nr. 690 din 20 octombrie 2015, fiind menţionată, totodată, şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la principiul egalităţii în drepturi. 15. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 16. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 17. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 397 alin. (5) din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut: „(5) În cazul în care, potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (5), instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă, măsurile asigurătorii se menţin. Aceste măsuri încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.“ 18. Art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală, la care face trimitere art. 397 alin. (5) din Codul de procedură penală, are următorul conţinut: „În caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f), i) şi j), în caz de încetare a procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile, precum şi în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2), instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă.“ 19. La rândul lor, art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f), i) şi j) şi art. 486 alin. (2) au următorul cuprins: - Art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f), i) şi j) din Codul de procedură penală: "(1) Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă: b) fapta nu este prevăzută de legea penală [...]; [...] e) lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; f) a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; [...] i) există autoritate de lucru judecat; j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.“;" – Art. 486 alin. (2) din Codul de procedură penală: „(2) În cazul în care instanţa admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi între părţi nu s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă. În această situaţie, hotărârea prin care s-a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în faţa instanţei civile“. 20. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 - Egalitatea în drepturi, astfel cum acesta se interpretează, potrivit art. 20 alin. (1) din Constituţie, şi prin prisma dispoziţiilor art. 14 - Interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi art. 44 - Dreptul de proprietate privată. 21. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, potrivit art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală, în caz de achitare a inculpatului, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f), i) şi j), în caz de încetare a procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile, precum şi în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2), instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă. Astfel, soluţionarea acţiunii civile depinde de aceea a acţiunii penale, iar, în situaţia în care procesul penal a luat sfârşit, singura cale rămasă persoanei vătămate, care s-a constituit parte civilă în procesul penal, este acţiunea exercitată în faţa instanţei civile [Decizia nr. 690 din 20 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 890 din 27 noiembrie 2015, paragraful 14]. 22. În cazul în care nu există o faptă prevăzută de legea penală [art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi], instanţa penală nu este competentă să judece conflictul de drept adus în faţa sa, drept care legea a stabilit că acţiunea civilă nu poate fi soluţionată de instanţa penală. În acest fel s-a evitat stânjenirea activităţii instanţelor penale de sarcina de a soluţiona acţiunea civilă introdusă la aceste instanţe şi s-a asigurat soluţionarea la timp şi în mod corect a cauzelor penale aflate pe rolul lor [Decizia nr. 690 din 20 octombrie 2015, paragraful 15]. Prin aceeaşi decizie, paragraful 16, Curtea a mai reţinut tendinţa noului Cod de procedură penală de a acorda prioritate soluţionării, în cadrul procesului penal, a acţiunii penale şi de a lăsa nesoluţionată acţiunea civilă ori de a trimite acţiunea civilă la instanţa civilă, pentru soluţionare - art. 25 alin. (5) şi (6) şi art. 26 din Codul de procedură penală. Reglementând aceste dispoziţii legale, care sunt de natură să contribuie la soluţionarea cu celeritate a cauzelor penale, legiuitorul nu trebuie să neglijeze nici interesul legitim al părţilor civile de a obţine repararea într-un termen cât mai scurt a prejudiciilor produse prin infracţiuni. Curtea a mai stabilit că, deşi instanţa penală care pronunţă o soluţie de achitare, întrucât fapta (cauzatoare de prejudicii) nu este prevăzută de legea penală, lasă nesoluţionată acţiunea civilă, noul Cod de procedură penală reglementează suficiente garanţii pentru partea civilă din procesul penal care să înlesnească repararea, pe calea acţiunii exercitate în faţa instanţei civile, în mod just şi integral şi într-un termen rezonabil a pagubei cauzate prin fapta ilicită a inculpatului, astfel încât dreptul la un proces echitabil al acesteia să fie respectat (paragraful 18). În acest sens, Curtea a subliniat că o garanţie a reparării prejudiciului creat prin fapta ilicită o reprezintă dispoziţiile art. 397 alin. (5) teza întâi din Codul de procedură penală, potrivit cărora, în cazul în care instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă în condiţiile art. 25 alin. (5), măsurile asigurătorii privind reparaţiile civile se menţin (paragraful 21). 23. Potrivit art. 27 alin. (2) din Codul de procedură penală, persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acţiune la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă. Probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în faţa instanţei civile. Dacă instanţa a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă, va dispune menţinerea, în condiţiile textului legal criticat, a măsurilor asigurătorii luate, măsuri care sunt definite drept măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin suspectului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente, în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori acoperirii despăgubirilor civile. Potrivit prevederilor art. 249 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acelor bunuri care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune. Prin urmare, măsurile asigurătorii se iau pentru a garanta, după caz: executarea confiscării speciale sau confiscării extinse; executarea amenzii penale sau a cheltuielilor judiciare sau indemnizarea părţii civile pentru prejudiciul suferit prin săvârşirea infracţiunii. 24. Faptul că, în speţă, instanţa judecătorească a pronunţat achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală - fapta nu este prevăzută de legea penală - nu înseamnă că, în realitate, nu a fost comisă o faptă, care poate fi ilicită, fără a viza, însă, sfera ilicitului penal. Astfel, este posibil ca fapta inculpatului să nu fie prevăzută de legea penală, dar să îmbrace totuşi forma unui ilicit civil, antrenând, astfel, o răspundere civilă delictuală. În această situaţie, dacă în cursul procesului penal a fost dispusă o măsură asigurătorie în condiţiile art. 249 şi următoarele din Codul de procedură penală, aceasta se menţine de drept în ipoteza art. 397 alin. (5) teza întâi din Codul de procedură penală şi după pronunţarea hotărârii definitive de achitare, întrucât vizează garantarea reparării pagubei produse părţii civile în condiţiile în care instanţa penală lasă nesoluţionată acţiunea civilă, iar pretenţiile civile vor fi soluţionate de instanţa civilă într-o acţiune ulterior introdusă. În consecinţă, putându-se promova o acţiune civilă, este firesc ca la finalul procesului penal să se ia măsurile necesare pentru garantarea reparării pagubei pentru care persoana vătămată s-a constituit parte civilă în condiţiile în care aceasta din urmă are posibilitatea legală de a se adresa instanţei civile. Nu în ultimul rând, Curtea constată că, potrivit art. 397 alin. (5) teza a doua din Codul de procedură penală, „aceste măsuri încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii“. 25. În aceste condiţii, inculpatul achitat şi aflat în ipoteza art. 397 alin. (5) teza întâi din Codul de procedură penală nu este în aceeaşi situaţie juridică cu cel achitat pentru că fapta nu există [art. 16 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală], nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege [art. 16 alin. (1) lit. b) teza a doua], nu există probe că persoana a săvârşit infracţiunea [art. 16 alin. (1) lit. c)] sau există o cauză justificativă sau de neimputabilitate [art. 16 alin. (1) lit. d)] ori cu cea cu privire la care a încetat procesul penal pentru că fie a intervenit împăcarea sau a fost încheiat un acord de mediere [art. 16 alin. (1) lit. g) teza a doua şi a treia], fie există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege [art. 16 alin. (1) lit. h)], întrucât, în aceste din urmă ipoteze, instanţa judecătorească are posibilitatea ca ea însăşi să soluţioneze acţiunea civilă fie prin admiterea ei, caz în care instanţa poate dispune luarea măsurilor asigurătorii privind reparaţiile civile, dacă asemenea măsuri nu au fost luate anterior [art. 397 alin. (2)], fie prin respingerea ei, caz în care, în mod evident, nu se dispun asemenea măsuri sau se ridică cele deja dispuse. În schimb, în privinţa celorlalte temeiuri de achitare sau încetare a procesului penal [prevăzute de art. 25 alin. (5) cu corectivul adus în privinţa prescripţiei prin Decizia nr. 586 din 13 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.001 din 13 decembrie 2016], instanţa penală nu are competenţa de a soluţiona ea însăşi acţiunea civilă, competenţa revenind instanţei civile. Or, în vederea reparării unei eventuale pagube produse, care, astfel cum s-a arătat, poate subzista chiar în lipsa răspunderii penale, este firesc ca legiuitorul să reglementeze un caz de menţinere de drept a măsurii asigurătorii, măsură care, ulterior, în cadrul procesului civil, poate fi ridicată în condiţiile art. 956 - Ridicarea sechestrului asigurător din Codul de procedură civilă. 26. Având în vedere cele anterior expuse, nu se poate susţine că inculpatul faţă de care s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal şi lăsarea ca nesoluţionată a acţiunii civile se află în aceeaşi situaţie juridică cu inculpatul faţă de care s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal şi a fost soluţionată acţiunea civilă sau cu cel faţă de care s-a dispus condamnarea şi, desigur, a fost soluţionată acţiunea civilă. Prin urmare, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate nu încalcă art. 16 alin. (1) din Constituţie privind egalitatea în drepturi. 27. Astfel, inculpatul faţă de care s-a dispus soluţia de achitare sau încetare a procesului penal pentru cazurile prevăzute la art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală se află într-o situaţie juridică diferită de cel faţă de care instanţa penală este competentă se soluţioneze acţiunea civilă, tocmai pentru că acţiunea civilă a rămas nesoluţionată. Prin urmare, în această ipoteză se impunea reglementarea unui remediu procesual apt să garanteze repararea eventualului prejudiciu în condiţiile în care persoana vătămată formulează o acţiune în faţa instanţelor civile; în acest fel se asigură, din punct de vedere normativ, premisele necesare reparării pagubei cauzate prin fapta ilicită. 28. Cu privire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 44 din Constituţie, Curtea a reţinut că dreptul de proprietate este acel drept subiectiv civil care dă expresie aproprierii unui lucru, permiţând titularului acestuia să posede, să folosească şi să dispună de acel lucru, în putere proprie şi în interes propriu, însă în cadrul şi cu respectarea dispoziţiilor legale. Astfel, prin definiţie, în ceea ce priveşte conţinutul şi întinderea atributelor, dreptul de proprietate nu este neîngrădit, ci este configurat de dispoziţiile legii [Decizia nr. 492 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 54 din 22 ianuarie 2014]. Măsurile asigurătorii limitează plenitudinea dreptului de proprietate privată, mai exact atributul de dispoziţie asupra bunului supus măsurii. Prin urmare, Curtea urmează să reţină că, prin menţinerea acestor măsuri în condiţiile textului legal criticat, există o limitare adusă dreptului de proprietate privată, situaţie în care urmează a se evalua proporţionalitatea ingerinţei astfel reglementate (cu privire la „testul“ de proporţionalitate, a se vedea Decizia nr. 686 din 26 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 27 ianuarie 2015, Decizia nr. 390 din 2 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 17 iulie 2014, sau Decizia nr. 266 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 19 iulie 2013). Astfel, Curtea constată că măsura criticată urmăreşte un scop legitim, şi anume garantarea reparării eventualei pagube suferite de persoana vătămată în sensul evitării ascunderii, distrugerii, înstrăinării, sustragerii lor de la urmărire şi risipirii averii debitorului. De asemenea, măsura asigurătorie dispusă este adecvată, fiind capabilă în sine să ducă la îndeplinirea scopului legitim urmărit, este necesară, fiind o atingere minimă adusă atributului de dispoziţie al dreptului de proprietate privată, statul dozându-şi în mod corespunzător intervenţia, chiar dacă măsura se menţine de drept, iar instanţa judecătorească nu are nicio putere proprie de apreciere în privinţa acesteia; de asemenea, măsura este proporţională, păstrând un just echilibru între interesele generale ale societăţii, şi anume reglementarea unui sistem normativ coerent de natură să garanteze executarea corespunzătoare a titlurilor executorii, şi să asigure un grad ridicat de certitudine juridică în faza a doua a procesului civil (executarea hotărârilor judecătoreşti civile), şi interesele individuale, ale debitorului obligaţiei, având în vedere că măsura asigurătorie se menţine până la concurenţa valorii prejudiciului pretins, că ea încetează de drept dacă în termen de 30 de zile de la data la care hotărârea a devenit definitivă nu se exercită acţiunea în faţa instanţei civile, precum şi că oricând pe parcursul judecării cauzei civile se poate solicita ridicarea măsurii sechestrului asigurător în condiţiile art. 956 din Codul de procedură civilă. Aşadar, limitarea adusă atributului de dispoziţie a dreptului de proprietate privată este proporţională cu scopul legitim urmărit şi, având în vedere cele expuse, Curtea constată că măsura asigurătorie dispusă în condiţiile art. 397 alin. (5) teza întâi din Codul de procedură penală nu încalcă art. 44 din Constituţie. 29. De altfel, în sensul celor de mai sus, Curtea s-a pronunţat şi prin Decizia nr. 184 din 21 martie 2017, nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data pronunţării prezentei decizii. 30. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Mihaela Vrabie în Dosarul nr. 19.654/245/2015 al Curţii de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că dispoziţiile art. 397 alin. (5) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 6 aprilie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Benke Károly ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
