Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel-Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Patricia Marilena │- │
│Ionea │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Fondul Român de Contragarantare - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 42.277/3/2016 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.902D/2017. 2. La apelul nominal se prezintă Fondul Român de Contragarantare - S.A. din Bucureşti, reprezentat de domnul avocat Mihail Petcu, având împuternicire depusă la dosar. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului autorului excepţiei, care precizează că aspectele de neconstituţionalitate invocate privesc sintagma „pe toată durata existenţei contractului colectiv de muncă“ din cuprinsul art. 268 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 53/2003. Susţine că această limitare pe care o impune textul de lege criticat încalcă principiul legalităţii, prevăzut la art. 1 alin. (5) din Constituţie, precum şi art. 21 alin. (2) şi art. 44 din Legea fundamentală. Astfel, în ceea ce priveşte art. 44 din Constituţie, arată că acesta este încălcat în situaţia în care autorul excepţiei nu poate obţine restituirea sumelor plătite salariaţilor ca urmare a aplicării art. 268 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 53/2003. În esenţă, critica de neconstituţionalitate a fost determinată de imposibilitatea autorului excepţiei de a introduce o acţiune în constatarea nulităţii absolute a clauzelor contractului colectiv de muncă. Din punctul de vedere al autorului excepţiei, contractul colectiv de muncă nu încetează pur şi simplu la momentul la care expiră termenul pentru care acesta a fost încheiat, ci îşi produce efectele ulterior. Nulitatea absolută, fiind imprescriptibilă, nu priveşte doar efectele viitoare ale clauzelor contractului colectiv de muncă, ci şi efectele anterioare. Practic, efectele se produc de la momentul la care părţile au dorit să includă clauza respectivă în contract. Întrucât art. 268 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 53/2003 se referă la durata de existenţă a contractului, clauzele contractului nu mai pot fi atacate ulterior încetării sale, astfel că se încalcă dreptul de acces la justiţie. Chiar dacă instanţa de contencios constituţional ar constata că sintagma criticată este constituţională, norma legală rămâne neclară, întrucât ar trebui să indice în ce măsură liberul acces la justiţie poate fi exercitat ulterior încetării contractului colectiv de muncă, efectele sale neîncetând la această dată. Prin urmare, pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate. 4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei ca neîntemeiată. În acest sens invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 44 din 11 ianuarie 2007, în care s-a reţinut că se poate cere constatarea nulităţii unui act atât timp cât acesta este în fiinţă. Atunci când contractul colectiv de muncă nu mai este în fiinţă, nici nulitatea clauzelor acestuia nu mai poate forma obiectul unei acţiuni separate. Nici invocarea paragrafului 53 din Decizia nr. 17 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu este în măsură să impună reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, având în vedere că paragraful 2 din dispozitiv este tocmai expresia dispoziţiilor legale criticate. Prin urmare, soluţia la care s-a oprit instanţa supremă a fost tot aceea a unei interpretări restrictive a textului de lege. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Încheierea din 3 mai 2017, pronunţată în Dosarul nr. 42.277/3/2016, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii. Excepţia fost ridicată de Fondul Român de Contragarantare - S.A. din Bucureşti cu prilejul soluţionării unei acţiuni în care a solicitat ca salariaţii să răspundă patrimonial pentru unele drepturi acordate în temeiul unei clauze din contractul colectiv de muncă, constatată ca fiind nelegală în urma unui control efectuat de Curtea de Conturi. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia arată, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate, care prevăd că cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate pe toată durata existenţei contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulităţii unui contract individual sau colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, sunt contrare prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât permit valorificarea unui act juridic încheiat cu nerespectarea dispoziţiilor legale, în situaţia în care validitatea acestuia este contestată în urma încetării sale. Astfel, arată că, deşi un contract de muncă îşi încetează existenţa în momentul în care ajunge la termen, efectele acestuia se produc şi după expirarea termenului convenit de părţi pentru punerea în executare a contractului. În acest sens invocă cele reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 17 din 13 iunie 2016, paragraful 53, în sensul că „existenţa unei clauze ce instituie o situaţie juridică de care beneficiarul se poate prevala nu se limitează la termenul pentru care a fost încheiat contractul, ci reprezintă perioada în care părţile pot invoca efectele juridice generate de executarea sau neexecutarea clauzei. O interpretare restrictivă a acestor dispoziţii ar permite valorificarea unei clauze contractuale, fără posibilitatea de cenzurare a legalităţii sale.“ În acelaşi context critică şi cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 44 din 11 ianuarie 2007. 7. Totodată, arată că nu poate fi reţinută justeţea dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. d) din Codul muncii nici prin faptul că în dreptul muncii nulitatea ar produce efecte doar pentru viitor, deoarece efectul ex nunc al nulităţii în dreptul muncii are în vedere doar contractele individuale de muncă şi nu se aplică şi contractelor colective de muncă, şi arată că în aceleaşi sens sa pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin paragraful 56 al deciziei mai sus amintite. 8. Autorul excepţiei mai arată că legiuitorul a limitat în timp posibilitatea invocării nulităţii pe cale de acţiune numai în cazurile în care interesul este unul privat, iar nulitatea este una relativă. În schimb, dispoziţia criticată se aplică atât nulităţii relative, cât şi nulităţii absolute. Or, raportat la principiul imprescriptibilităţii acţiunii în nulitate absolută a unui contract, principiu de ordine publică, este necesară existenţa unui caz temeinic justificat pentru ca legiuitorul să poată limita în timp posibilitatea invocării unei astfel de nulităţi, derogând de la principiul legalităţii. Acest lucru se explică prin faptul că prin invocarea nulităţii absolute a unei clauze contractuale este ocrotit un interes general al societăţii, şi nu unul privat, fiind de neconceput ca un acord de voinţă încheiat prin nerespectarea dispoziţiei legale respective să continue să îşi producă efectele şi aceste efecte să nu poată fi înlăturate ulterior executării contractului respectiv, astfel cum prevede dispoziţia legală contestată. 9. În continuare, autorul excepţiei arată că dispoziţiile art. 268 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 53/2003 înfrâng prevederile art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie. În acest sens arată că prin aplicarea concretă a acestor dispoziţii de lege se ajunge la situaţia în care persoana interesată nu mai poate invoca în justiţie cauza de nulitate absolută a contractului de muncă, dacă descoperirea acestei cauze a intervenit ulterior încetării acestui contract. Astfel, accesul liber la justiţie nu este încadrat într-un termen prevăzut de lege, ci este eliminat, deoarece partea interesată nu a avut niciodată posibilitatea efectivă de a anula actul respectiv, necunoscând cauza de nulitate, iar ulterior cunoaşterii acesteia, exercitarea acţiunii este interzisă de lege. În logica art. 21 din Constituţie ar fi necesar ca persoana interesată, ulterior cunoaşterii cauzei de nulitate sau momentului la care trebuie să o cunoască, să aibă posibilitatea exercitării unei acţiuni în nulitatea contractului respectiv, adică a accesului la justiţie, într-un termen stabilit de lege, inclusiv în ipoteza în care acel termen se împlineşte ulterior executării/încetării contractului respectiv. 10. În sfârşit, autorul excepţiei susţine şi faptul că dispoziţiile de lege supuse controlului de constituţionalitate sunt contrare art. 44 din Constituţie, întrucât una dintre părţile raportului de muncă poate ajunge în situaţia în care să fie lipsită de posibilitatea de valorificare a creanţei sale, adică a dreptului de a solicita restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul unor clauze contrare dispoziţiilor legale, fără a primi în schimb vreo compensaţie, ceea ce echivalează cu o reală expropriere fără dreaptă şi prealabilă despăgubire. 11. Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale consideră că dispoziţiile de lege criticate nu contravin normelor constituţionale invocate de autorul excepţiei. Astfel, referitor la critica de neconstituţionalitate raportată la dispoziţiile constituţionale ale art. 21, instanţa are în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale potrivit căreia principiul accesului liber la justiţie implică, între altele, adoptarea de către legiuitor a unor reguli de procedură clare, în care să se prescrie cu precizie condiţiile şi termenele în care justiţiabilii pot exercita drepturile lor procesuale. Accesul liber la justiţie nu este un drept absolut, putând fi limitat prin anumite condiţii de formă şi fond impuse de legiuitor, prin raportare la dispoziţiile art. 21 din Constituţie. Iar instituirea unui termen de prescripţie nu afectează dreptul fundamental în substanţa sa, vizând un scop legitim - asigurarea securităţii şi stabilităţii raportului juridic, fiind păstrat un just echilibru între cerinţele de interes general protejate de legiuitor şi interesul individual al justiţiabilului de a avea acces efectiv la instanţă. 12. În ceea ce priveşte critica art. 268 alin. (1) lit. d) din Codul muncii prin raportare la art. 44 din Constituţie, instanţa apreciază, în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, că reglementările Codului muncii prin care se instituie un termen de prescripţie au ca justificare asigurarea securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice şi necesitatea soluţionării într-un termen rezonabil a conflictului de muncă, în interesul fiecăreia dintre părţile litigante. Prescripţia nu stinge dreptul subiectiv în substanţa lui, care continuă să subziste, şi nici obligaţia corelativă, care va putea fi executată de bunăvoie. Textul instituie o sancţiune a pasivităţii în apărarea dreptului subiectiv, nefiind încălcat astfel dreptul de proprietate privată protejat de art. 44 din Constituţie. 13. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. 14. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată. 15. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele de vedere solicitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 16. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 17. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 268 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011. Din susţinerea orală a reprezentantului autorului excepţiei, precum şi din motivarea scrisă a excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea observă că excepţia priveşte în mod special sintagma „pe toată durata existenţei contractului“ din art. 268 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 53/2003, al cărui conţinut este: "(1) Cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate: [...] d) pe toată durata existenţei contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulităţii unui contract individual sau colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia." 18. Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile de lege criticate contravin următoarelor prevederi constituţionale: art. 1 alin. (5) potrivit căruia respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 21 alin. (1) şi (2) privind dreptul de acces liber la justiţie şi art. 44 privind dreptul de proprietate privată. 19. Analizând critica de neconstituţionalitate, Curtea constată că autorul excepţiei critică, în esenţă, modul de interpretare a dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, respectiv cel potrivit căruia sintagma „pe toată durata existenţei contractului“ este înţeleasă ca reprezentând doar perioada de valabilitate a contractului colectiv de muncă. 20. Curtea observă că dispoziţiile art. 268 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 53/2003 au mai fost analizate în raport cu prevederile constituţionale referitoare la dreptul de acces liber la justiţie, Curtea Constituţională constatând, prin Decizia nr. 44 din 11 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 5 februarie 2007, că acestea sunt constituţionale. În acest sens a reţinut că „reglementările legale criticate se întemeiază pe principiul potrivit căruia se poate cere constatarea nulităţii ori anularea unor acte care există. În situaţia în care un contract individual sau colectiv de muncă nu mai este în fiinţă, nu există nici clauzele acestuia, iar cererea pentru constatarea nulităţii lor nu mai are obiect. Este posibil, însă, ca efectele juridice ale unor clauze contractuale să continue ori să se producă după încetarea existenţei contractelor. În asemenea situaţii pot fi contestate în justiţie efectele juridice respective, dacă acestea sunt contrare drepturilor, libertăţilor sau intereselor legitime ale persoanei.“ 21. Curtea observă însă că, de la data pronunţării Deciziei nr. 44 din 11 ianuarie 2007, au intervenit o serie de evenimente legislative care au modificat conţinutul art. 268 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 53/2003. Astfel, Curtea reţine că, în redactarea iniţială, dispoziţiile art. 268 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 53/2003 se refereau, deopotrivă, atât la contractele individuale de muncă, cât şi la contractele colective de muncă, Curtea, prin decizia mai sus amintită analizând acest conţinut al articolului menţionat. Odată cu intrarea în vigoare a Legii dialogului social nr. 62/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 322 din 10 mai 2011 şi republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 31 august 2012, dispoziţiile referitoare la termenul în care se poate cere constatarea nulităţii contractului individual de muncă au fost reglementate în art. 211 lit. b) din această din urmă lege, consecinţa fiind aceea că dispoziţiile art. 268 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 53/2003 au rămas aplicabile doar în privinţa contractelor colective de muncă. 22. Curtea reţine, de asemenea, că instituţia nulităţii contractului individual de muncă prezintă o serie de particularităţi faţă de nulitatea de drept comun, reglementată de art. 1246-1265 din Codul civil, acestea fiind determinate de specificul raporturilor de muncă. Una dintre caracteristicile instituţiei nulităţii contractului individual de muncă este aceea prevăzută de dispoziţiile art. 57 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, potrivit cărora „constatarea nulităţii contractului individual de muncă produce efecte pentru viitor.“ Astfel, indiferent de caracterul său relativ sau absolut, nulitatea nu retroactivează, ci produce efecte numai pentru viitor, adică de la data constatării acesteia, fie prin acordul părţilor, fie de către instanţă, din oficiu. 23. Din contră, în ceea ce priveşte nulitatea contractului colectiv de muncă, regimul derogator de la dreptul comun are un caracter mai puţin pronunţat, legiuitorul neprevăzând şi în acest caz neretroactivitatea efectelor nulităţii. În acest caz s-a păstrat doar dispoziţia - criticată pe calea excepţiei de neconstituţionalitate - potrivit căreia cererea referitoare la nulitatea unui contract colectiv de muncă sau a unor clauze din acesta poate fi invocată pe durata existenţei contractului. 24. Dispoziţiile art. 268 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 53/2003, care se referă în prezent doar la nulitatea contractului colectiv de muncă, au primit, în practică, interpretări diferite. Astfel, într-o primă interpretare, restrictivă, instanţele de judecată au considerat că „reclamantul avea posibilitatea legală să solicite instanţei competente constatarea nulităţii acestor clauze doar în perioada de valabilitate a contractului colectiv de muncă, nu şi ulterior, motiv pentru care se va admite excepţia tardivităţii invocată de pârâtă şi în consecinţă se va respinge acest petit ca fiind tardiv formulat.“ (Tribunalul Timiş, Secţia I civilă, Sentinţa nr. 880/PI din 21 aprilie 2016). În mod asemănător, s-a arătat că „atât timp cât nici părţile, nici prima instanţă nu au invocat nulitatea clauzei din contractul colectiv de muncă pe anul 2014, câtă vreme acesta nu se mai află în vigoare, este exclus ca o asemenea chestiune să mai poată fi pusă în discuţie la acest moment, după expirarea lui. Spre deosebire de reglementările din dreptul comun potrivit cărora nulitatea absolută poate fi invocată oricând, nulitatea absolută a unui contract colectiv de muncă nu poate fi invocată decât pe durata existenţei contractului.“ (Curtea de apel Constanţa - Secţia I civilă, Decizia nr. 402 din 27 septembrie 2016). Într-o altă interpretare s-a arătat că „legalitatea contractelor colective de muncă poate fi supusă discuţiei atâta timp cât acestea sunt în vigoare, producându-şi efectele juridice pentru care au fost încheiate. Ca urmare, prevederile care impun instanţei obligaţia de a analiza nulitatea unei clauze din contractul colectiv de muncă, pot fi aplicate în limitele stabilite de art. 268 alin. (1) lit. d) din Codul muncii, respectiv numai dacă contractul colectiv de muncă mai este aplicabil.“ (Tribunalul Dolj - Sentinţa civilă nr. 263 din 26 ianuarie 2017. În acelaşi sens este şi Decizia nr. 148/A din 3 martie 2016 a Curţii de Apel Târgu Mureş). 25. Prin urmare, Curtea constată că, în practică, sintagma „pe toată durata existenţei contractului“ a fost echivalată atât cu „perioada de valabilitate“, sau perioada când contractul colectiv de muncă „se mai află în vigoare“, cât şi cu perioada în care contractul colectiv de muncă „este aplicabil“. 26. Prin Decizia nr. 17 din 13 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 993 din 9 decembrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis că „în interpretarea prevederilor art. 1, art. 21 şi art. 26 lit. h) raportat la prevederile art. 64 din Legea nr. 94/1992, a prevederilor art. 132, art. 138 alin. (5) art. 142, art. 148, art. 151 şi art. 152 din Legea nr. 62/2011 şi a prevederilor art. 229 alin. (4), art. 254 şi art. 268 alin. (1) lit. d) din Codul muncii, republicat, o decizie a Curţii de Conturi, emisă în exercitarea atribuţiilor sale de control, prin care s-a stabilit că anumite drepturi prevăzute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unei instituţii publice finanţate integral din venituri proprii au fost acordate nelegal, raportat la prevederile legale privind salarizarea în instituţiile publice, nu lipseşte de efecte clauzele contractului colectiv de muncă prin care acele drepturi au fost stabilite, a căror nulitate nu a fost constatată de către instanţele judecătoreşti, în condiţiile legii. În interpretarea prevederilor art. 138 alin. (3)-(5) şi art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, nulitatea unei clauze a contractului colectiv de muncă negociate cu nerespectarea art. 138 alin. (1)-(3) din Legea nr. 62/2011 poate fi cerută de către părţile interesate, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie, respectiv poate fi invocată de către instanţă, din oficiu, pe durata existenţei contractului colectiv de muncă.“ 27. Interpretând ceea ce se înţelege prin „durata existenţei contractului colectiv de muncă“, instanţa supremă, în paragraful 53 al deciziei mai sus amintite, a reţinut că „existenţa unei clauze ce instituie o situaţie juridică de care beneficiarul se poate prevala nu se limitează la termenul pentru care a fost încheiat contractul, ci reprezintă perioada în care părţile pot invoca efectele juridice generate de executarea sau neexecutarea clauzei. O interpretare restrictivă a acestor dispoziţii ar permite valorificarea unei clauze contractuale, fără posibilitatea de cenzurare a legalităţii sale.“ 28. Prin urmare, Curtea constată că, la data la care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, problemele privind modul de interpretare a dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 53/2003 fuseseră deja clarificate prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie mai sus amintite în sensul dorit de autorul excepţiei, ceea ce justifică soluţia de respingere a criticilor formulate de acesta ca neîntemeiate. 29. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Fondul Român de Contragarantare - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 42.277/3/2016 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi constată că sintagma „pe toată durata existenţei contractului“ din art. 268 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii este constituţională în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 16 aprilie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Patricia Marilena Ionea -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
