Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (2) şi (3) şi ale art. 406 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Kedves Emeric în Dosarul nr. 298/43/2019 al Curţii de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 110D/2020. 2. Dezbaterile au avut loc la data de 2 martie 2021, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, doamna procuror Dana-Cristina Bunea, şi în prezenţa apărătorului autorului excepţiei, domnul avocat Bogdan Sergiu, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, precum şi ale art. 396 din Codul de procedură civilă, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 7 aprilie 2021, dată la care a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 3. Prin Încheierea din 15 ianuarie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 298/43/2019, Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (2) şi (3) şi ale art. 406 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Kedves Emeric în soluţionarea contestaţiei în anulare formulată împotriva Deciziei penale nr. 484/A din 5 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş în Dosarul nr. 482/96/2017, în susţinerea căreia au fost invocate următoarele temeiuri: (i) art. 426 lit. h) din Codul de procedură penală, motivat de faptul că în ciclul ordinar instanţa de apel nu a procedat la audierea inculpatului prezent, deşi audierea era legal posibilă; (ii) art. 426 lit. g) din Codul de procedură penală, motivat de faptul că şedinţa de judecată în apel nu a fost publică la momentul pronunţării deciziei contestate; (iii) art. 426 lit. e) şi g) din Codul de procedură penală, pe considerentul că judecata în apel a avut loc fără participarea procurorului şi a inculpatului, iar şedinţa de judecată în apel nu a fost publică raportat la soluţionarea excepţiei nelegalei compuneri a completului de judecată din primă instanţă, ridicată din oficiu de către instanţa de al doilea grad; (iv) art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală, justificat de împrejurarea că instanţa a devenit incompatibilă la momentul rămânerii în pronunţare din cauza păstrării la dosarul cauzei a probelor pe care le-a exclus; (v) art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 1 alin. (5),art. 21 alin. (3) şi art. 23 alin. (8) şi (12) din Constituţie, deoarece şi la momentul pronunţării deciziei în şedinţă nepublică şi fără citarea inculpatului, nu a existat nicio motivare în fapt ori/şi în drept în susţinerea soluţiei de condamnare. 4. Astfel cum rezultă din notele scrise ale autorului excepţiei, aflate la dosar, prin rechizitoriul din data de 7 martie 2017 acesta a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu şi cumpărare de influenţă. A fost înregistrat, în acest sens, Dosarul penal nr. 482/96/2017, pe rolul Tribunalului Harghita. Prin Sentinţa nr. 148 din 28 decembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Harghita, autorul excepţiei a fost achitat pentru infracţiunea de abuz în serviciu şi condamnat la 3 ani cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pentru infracţiunea de cumpărare de influenţă. Autorul excepţiei a formulat apel împotriva soluţiei de condamnare, iar Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Târgu Mureş şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală au formulat apel împotriva soluţiei de achitare. În soluţionarea apelului, după închiderea dezbaterilor, instanţa a amânat pronunţarea pentru data de 22 octombrie 2019, însă, întrucât în data de 22 octombrie 2019 Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Târgu Mureş a depus la dosarul cauzei concluzii scrise, instanţa de judecată a amânat din nou pronunţarea pentru data de 5 noiembrie 2019. În data de 5 noiembrie 2019, instanţa de judecată a admis apelurile declarate de Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Târgu Mureş şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a desfiinţat în parte hotărârea Tribunalului Harghita şi a dispus condamnarea autorului excepţiei la o pedeapsă cu închisoarea de 3 ani şi 4 luni în regim de detenţie. Hotărârea instanţei de apel a fost motivată la data de 26 noiembrie 2019. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia reţine şi invocă, cu titlu introductiv, dispoziţii legale şi constituţionale din dreptul comparat, relevante în opinia sa pentru prezenta cauză. Astfel, invocă art. 120 paragraful 3 din Constituţia Spaniei potrivit căruia „hotărârile vor fi motivate şi vor fi pronunţate în şedinţă publică“. De asemenea, invocă art. 142 (regulile privind redactarea hotărârilor), art. 147.5 şi art. 160 (citirea hotărârilor în şedinţă publică) din Codul de procedură penală spaniol, care stabilesc procedura potrivit căreia se redactează hotărârea şi faptul că aceasta este citită în şedinţă publică. Invocă, totodată, art. 149 din Constituţia Belgiei, care prevede faptul că orice hotărâre este însoţită de motivare şi este pronunţată în şedinţă publică. Face referire la secţiunea 268 din Codul de procedură german, în care se stabileşte faptul că la momentul pronunţării hotărârii se citesc atât dispozitivul, cât şi motivarea hotărârii. Invocă prevederi din Codul de procedură penală portughez, potrivit cărora, după deliberare şi votare, preşedintele sau cel mai în vârstă dintre judecători va redacta sentinţa în acord cu poziţiile exprimate (art. 372.1), iar după ce instanţa revine în sala de judecată sentinţa este citită public de către preşedinte ori un alt judecător (art. 372.3). În măsura în care motivarea este foarte extinsă se poate citi doar un sumar al acesteia, sub sancţiunea nulităţii. Invocă şi secţiunea 24 paragraful 1 din Codul de procedură penală olandez, care stabileşte faptul că decizia ce urmează a fi pronunţată trebuie să fie motivată. Arată că, potrivit art. 364 paragraful 1 din Codul de procedură penală polonez, hotărârea va fi pronunţată în public. De asemenea, potrivit art. 364 paragraful 2 din acelaşi act normativ, dacă întregul proces sau o parte a acestuia s-a desfăşurat în camera de consiliu, pronunţarea motivelor în susţinerea hotărârii poate avea loc de asemenea în camera de consiliu. 6. În continuare, cât priveşte critica de neconstituţionalitate referitoare la lipsa motivării hotărârii judecătoreşti la momentul pronunţării, susţine că premisa ce susţine neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 405 alin. (3) şi ale art. 406 alin. (1) şi alin. (2) din Codul de procedură penală este aceea că la momentul pronunţării unei hotărâri definitive nu există niciun fel de motivare care să probeze faptul că inculpatul a fost ascultat [„the right to be heard“] ori că în procesul de deliberare judecătorii cauzei au ţinut cont de apărările formulate de către inculpat, în condiţiile în care prin hotărâre definitivă s-a răsturnat o soluţie de achitare, instanţa de control judiciar dispunând condamnarea autorului excepţiei la o pedeapsă cu închisoarea în regim de detenţie. Susţine că, în cauză, nu a cunoscut motivele pentru care urmează să execute în regim de detenţie o pedeapsă cu închisoarea, motivele în fapt şi în drept ce au stat la baza hotărârii judecătoreşti pronunţate de instanţă fiind redactate la aproximativ o lună după momentul în care a început să execute pedeapsa în regim de detenţie. 7. Susţine, totodată, că o serie de factori, precum: inexistenţa oricărei motivări, oricât de sumare, la momentul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti a cărei punere în executare a condus automat la privarea sa de libertate; imposibilitatea de a accepta şi de a înţelege o soluţie defavorabilă nemotivată, dar executorie; imposibilitatea de a discerne în ce măsură apărările sale au fost cu adevărat ascultate; imposibilitatea de a înţelege în ce măsură deliberările cu privire la soluţia pronunţată au fost efective, formale ori inexistente; imposibilitatea de a concluziona în ce măsură motivarea hotărârii la un interval lung de timp după momentul pronunţării are legătură cu deliberarea anterioară pronunţării ori aceasta implică o nouă deliberare; imposibilitatea de a discerne în ce măsură motivarea reflectă convingerea judecătorului de la momentul pronunţării ori reprezintă doar un mecanism prin care se încearcă justificarea unei soluţii arbitrare luate fără a exista o deliberare efectivă; neaducerea de îndată la cunoştinţă a motivelor pentru care s-a dispus arestarea; imposibilitatea de a exercita o cale extraordinară de atac imediat ori la scurt timp după momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti; imposibilitatea publicului de a cunoaşte motivele ce au dus la privarea sa de libertate, în contextul în care citirea minutei nu lămureşte acest aspect, iar hotărârea motivată nu este accesibilă publicului la grefa instanţei aduc atingere prevederilor constituţionale şi convenţionale invocate. 8. Susţine că instituţiile statului sunt legitime doar în măsura în care deciziile acestora sunt motivate [invocă, în acest sens, Mathilde Cohen, When Judges Have Reasons Not to Give Reasons: A Comparative Law Approach, în „Washington and Lee Law Review“, vol. 72, nr. 2/2015, p. 485]. Or, dintre cele trei puteri ale statului prevăzute în art. 1 alin. (4) din Constituţie, puterea judecătorească trebuie să reprezinte un model în ceea ce priveşte motivarea soluţiilor adoptate. De asemenea, arată că, în dreptul român, procesul de deliberare al judecătorului învestit cu soluţionarea cauzei reprezintă o activitate complexă şi deosebit de importantă în contextul luării unei hotărâri. Aceasta înseamnă că o deliberare efectivă poate duce inclusiv la concluzia că cercetarea judecătorească este incompletă ori că este necesară repunerea cauzei pe rol pentru o dezbatere suplimentară. Prin urmare, apreciază că etapa dezbaterilor în cadrul completului de judecată, ca parte a deliberării, nu reprezintă în accepţiunea legiuitorului şi a tradiţiei dreptului român o etapă formală. Din contră, aceasta reprezintă o etapă esenţială pentru respectarea dreptului la un proces echitabil. Apreciază că, indiferent de tradiţia existentă în dreptul român legată de disocierea momentului pronunţării unei hotărâri de momentul motivării acesteia, Curtea Constituţională este competentă să statueze în ce măsură o asemenea abordare este una acceptabilă într-o societate democratică în care statul de drept, în general, şi dreptul la un proces echitabil, în particular, sunt de o importanţă deosebită pentru ordinea constituţională. 9. Apreciază că absenţa motivării hotărârii judecătoreşti la momentul pronunţării acesteia lipseşte de conţinut întregul proces al deliberării. În procesul de deliberare judecătorii trebuie să motiveze, adică să argumenteze în fapt şi în drept de ce se impune o anumită soluţie şi nu alta. 10. Arată că la momentul pronunţării se face public doar dispozitivul unei viitoare hotărâri judecătoreşti motivate, consemnat într-o minută. Susţine că o asemenea reglementare excedează marjei de apreciere în materie de legiferare, aducând atingere nu doar dreptului la un proces echitabil, ci chiar principiului legalităţii [art. 1 alin. (5) din Constituţie]. 11. Astfel, observă că, în materia administrării probelor, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, cererea privitoare la administrarea unor probe se admite ori se respinge motivat. De asemenea, potrivit art. 351 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală, instanţa se pronunţă asupra cererilor şi excepţiilor ori asupra măsurilor luate în cursul judecăţii doar prin încheiere motivată. În acest caz, deşi în practica judiciară este uzual ca încheierea să fie motivată ulterior admiterii sau respingerii unei cereri ori excepţii, regula este cea potrivit căreia soluţia este motivată succint, în cuprinsul încheierii fiind regăsită motivarea in extenso. 12. Susţine că, în temeiul dispoziţiilor art. 400 alin. (1) şi ale art. 405 alin. (3) din Codul de procedură penală, se creează un regim juridic discreţionar pentru instanţele de judecată în raport cu procurorul. Astfel, dacă o instanţă are posibilitatea de a dispune asupra dreptului la libertate printr-o hotărâre ce va putea fi motivată ulterior punerii acesteia în executare, procurorul poate dispune în aceeaşi materie doar printr-o ordonanţă motivată. Observă că în cursul urmăririi penale nu există nicio situaţie în care procurorul să poată restrânge ori afecta drepturile unei persoane fără să existe o motivare - oricât de succintă - cu privire la soluţia dispusă prin ordonanţă. În acest sens reţine că, potrivit art. 286 alin. (1) din Codul de procedură penală, procurorul dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale şi soluţionează cauza prin ordonanţă, iar, potrivit art. 286 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură penală, ordonanţa trebuie să fie motivată în fapt şi în drept. Inclusiv dispoziţiile art. 363 alin. (3) din Codul de procedură penală statuează asupra importanţei motivării prin aceea că procurorul este obligat să îşi motiveze orice concluzie ori cerere formulată în faţa instanţei. 13. În aceste condiţii susţine că nu poate identifica vreo raţiune pentru care trimiterea în judecată trebuie motivată in extenso, dar lipsirea de libertate - prin punerea în executare a unei hotărâri definitive de condamnare - poate fi motivată în 30 de zile de la momentul pronunţării acesteia sau într-un alt termen, având în vedere că termenul de 30 de zile este apreciat ca fiind de recomandare şi lipsit de orice fel de sancţiune procesuală. 14. Apreciază că, în acest fel, se aduce atingere dispoziţiilor art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 23 alin. (8) din Constituţie, deoarece lipsirea de libertate se bazează pe o hotărâre definitivă nemotivată, dar executorie. 15. Reţine că publicitatea procesului penal nu se poate limita la citirea în şedinţă publică a dispozitivului hotărârii în lipsa principalelor motive ce îl susţin. Procedând în sens contrar, atât inculpatul, cât şi publicul pot cunoaşte doar punctul de vedere al acuzării - expus prin actul de sesizare şi concluziile orale formulate în faţa instanţei - fără a cunoaşte însă motivele pentru care instanţa a ajuns la soluţia cuprinsă în dispozitiv. Având în vedere că instanţa de judecată nu poate prelua în motivare cele cuprinse în actul de sesizare, ci trebuie să efectueze o analiză proprie, devine evident că simpla cunoaştere de către inculpat a poziţiei Ministerului Public nu echivalează cu o cunoaştere a motivelor pentru care instanţa a dat dreptate acuzării şi a respins cele învederate de către apărare. 16. Invocă jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg în care sa statuat faptul că, în acele situaţii în care în şedinţa publică se citeşte doar partea operativă a hotărârii, trebuie analizat în ce măsură publicul putea avea acces prin alte mijloace la hotărârea motivată (Hotărârea din 17 ianuarie 2008, pronunţată în Cauza Ryakib Biryukov împotriva Rusiei, paragrafele 39-45). Or, reţine că, în dreptul român, publicul poate cunoaşte cel mult dispozitivul unei hotărâri, accesul la hotărârea motivată fiind permis doar părţilor din dosar şi procurorului. 17. Susţine că deliberarea nu poate avea ca finalitate doar stabilirea soluţiei ce urmează a fi pronunţată în şedinţă publică. Această etapă esenţială pentru respectarea dreptului la un proces echitabil trebuie să implice o operaţiune de analiză logică şi juridică în baza căreia se ajunge la soluţia ce urmează a fi pronunţată. Dacă lipseşte o asemenea analiză înseamnă că soluţia pronunţată de către instanţă nu rezultă dintr-o deliberare efectivă. Or, în măsura în care deliberarea a avut loc, înseamnă că instanţa şi-a motivat deja soluţia şi poate să expună, la momentul pronunţării, inclusiv motivele esenţiale ce sprijină o asemenea soluţie, fie că această expunere are loc oral (urmând a fi consemnată ulterior în scris), fie doar în scris. Apreciază că lipsa motivării hotărârii judecătoreşti la momentul pronunţării transferă procesul deliberativ la un moment ulterior pronunţării soluţiei. Or, susţine că nu pot fi acceptate două procese deliberative diferite, unul cu privire la soluţie, iar altul cu privire la motivarea soluţiei. 18. Cât priveşte critica de neconstituţionalitate referitoare la lipsa citării inculpatului la pronunţarea hotărârii judecătoreşti, arată că instanţa de la Strasbourg a statuat că publicitatea şedinţelor de judecată are ca scop menţinerea încrederii în instanţe, prin administrarea justiţiei în mod vizibil (în acest sens invocă Hotărârea din 12 aprilie 2006, pronunţată în Cauza Martinie împotriva Franţei, paragraful 39, şi Hotărârea din 12 iulie 2001, pronunţată în Cauza Malhous împotriva Cehiei, paragrafele 55 şi 56). De asemenea, invocă Hotărârea din 9 iunie 2011, pronunţată în Cauza Luchaninova împotriva Ucrainei, paragraful 55, în considerentele căreia publicitatea a fost descrisă ca fiind un „principiu fundamental“ pentru respectarea dreptului la un proces echitabil. Reţine, în esenţă, că, deşi art. 127 din Constituţie şi art. 405 alin. (1) din Codul de procedură penală statuează asupra caracterului public al şedinţei în care se face pronunţarea, art. 405 alin. (2) din Codul de procedură penală lipseşte de conţinut principiul publicităţii. Arată că nu a fost citat, cu toate că instanţa a amânat de două ori pronunţarea, aşa încât nu a cunoscut data, ora şi sala la care urmează a avea loc pronunţarea din 5 noiembrie 2019. De asemenea, arată că Încheierea penală din 22 octombrie 2019, prin care s-a amânat pronunţarea pentru data de 5 noiembrie 2019, a fost disponibilă pe pagina de internet www.curteadeapelmures.ro doar ulterior momentului pronunţării hotărârii judecătoreşti. Susţine, astfel, că impedimentul legal referitor la lipsa unei proceduri de citare a fost însoţit de impedimente de natură obiectivă ce l-au lipsit de posibilitatea de a lua parte la pronunţarea hotărârii. 19. Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este parţial întemeiată, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) şi ale art. 406 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală. În acest sens, reţine că, în viziunea legiuitorului român, la momentul pronunţării se face public doar dispozitivul hotărârii judecătoreşti a cărei motivare are loc ulterior. Apreciază că o asemenea abordare legislativă excedează marjei de apreciere în materie de legiferare, aducând atingere nu doar dreptului la un proces echitabil, consacrat în art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ci chiar principiului legalităţii prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie. Totodată, reţine că, prin intermediul dispoziţiilor art. 400 alin. (1) şi ale art. 405 alin. (3) din Codul de procedură penală, se creează un regim juridic discreţionar pentru instanţele de judecată în raport cu procurorul, întrucât o instanţă de judecată are posibilitatea de a dispune asupra dreptului la libertate printr-o hotărâre ce va putea fi motivată ulterior punerii acesteia în executare; în schimb, procurorul poate emite doar o ordonanţă motivată. 20. Apreciază că lipsa motivării la momentul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti de condamnare, când aceasta este definitivă, face imposibilă cunoaşterea de către cel vizat, într-un termen scurt, a motivelor ce conduc la privarea sa de libertate, iar celeritatea ori eficienţa unui sistem judiciar nu reprezintă argumente suficiente pentru ca lipsa totală a motivării la momentul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive să treacă testul de constituţionalitate. Consideră că, în acest fel, se aduce atingere dispoziţiilor art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 23 alin. (8) din Constituţie, deoarece privarea de libertate se bazează pe o hotărâre definitivă nemotivată, dar executorie, fiind lipsit de relevanţă din această perspectivă că, în viitor, într-un termen care nu este specificat în lege, hotărârea judecătorească va fi totuşi comunicată celui condamnat. 21. De asemenea, apreciază că lipsa motivării hotărârii judecătoreşti la momentul pronunţării acesteia lipseşte de conţinut întregul proces al deliberării. Procesul de deliberare nu constă doar în trasarea unor concluzii care iau forma soluţiei regăsite în minuta care se pronunţă. În procesul de deliberare judecătorii trebuie să motiveze, adică să argumenteze în fapt şi în drept de ce se impune o anumită soluţie, şi nu o alta. Or, cum acest stadiu al judecăţii este unul efectiv, nu există nicio raţiune pentru care la momentul pronunţării dispozitivului să nu fie motivată în fapt şi în drept soluţia, iar o asemenea motivare să fie concepută şi redactată abia ulterior. Din această perspectivă, apreciază că textele criticate încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (5) şi ale art. 21 alin. (3) din Constituţie, precum şi prevederile art. 6 din Convenţie. A susţine faptul că judecătorii deliberează, adică îşi exprimă motivat opinia cu privire la o anumită soluţie, dar aceştia nu sunt obligaţi la momentul pronunţării să facă cunoscut părţilor, subiecţilor procesuali principali şi publicului larg esenţa motivelor ce au stat la baza soluţiei constituie o încălcare a prevederilor art. 1 alin. (5), ale art. 21 alin. (3) şi ale art. 23 alin. (8) şi (12) din Constituţie, precum şi ale art. 6 din Convenţie raportate la art. 20 din Constituţie. 22. Consideră că motivele expuse mai sus pun sub semnul neconstituţionalităţii inclusiv dispoziţiile art. 406 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, care oferă cadrul legal pentru motivarea hotărârii în cel mult 30 de zile de la pronunţare. Apreciază că aceste norme procesual penale sunt afectate de un viciu de neconstituţionalitate şi, prin nereglementarea unei sancţiuni procesuale, termenul de 30 de zile este unul de recomandare. 23. Totodată, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 405 alin. (2) din Codul de procedură penală este neîntemeiată. În acest sens, reţine că nu a identificat nicio dispoziţie constituţională cu care prevederile criticate să se afle în conflict. De asemenea, observă că autorul excepţiei nu formulează veritabile critici de neconstituţionalitate, ci contestă maniera concretă în care a fost pronunţată Decizia penală nr. 484/A din 5 noiembrie 2019 de Curtea de Apel Târgu Mureş. 24. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 25. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 26. În temeiul art. 76 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională a solicitat Inspecţiei Judiciare „Rapoartele semestriale privind situaţia motivărilor hotărârilor judecătoreşti în materie penală din perioada 2018-2020“. Cu Adresa nr. P211.889 din 8 martie 2021, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 1.769 din 8 martie 2021, Inspecţia Judiciară a comunicat Raportul nr. 19-2.933 din 5 mai 2020 privind rezultatul activităţii de monitorizare a cauzelor nerespectării termenelor de redactare a hotărârilor judecătoreşti în anul 2019, Hotărârea nr. 871 din 18 iunie 2020 a Consiliului Superior al Magistraturii - Secţia pentru judecători, Raportul nr. 2.317/IJ/1.096/DIJ/2018 din 4 aprilie 2019 privind rezultatul monitorizării situaţiei referitoare la respectarea termenelor de redactare a hotărârilor judecătoreşti în anul 2018 şi Hotărârea nr. 702 din 28 mai 2019 a Consiliului Superior al Magistraturii - Secţia pentru judecători. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, memoriul şi concluziile scrise depuse la dosar de autor, concluziile scrise comunicate de reprezentantul Ministerului Public, înscrisurile comunicate de Inspecţia Judiciară, susţinerile apărătorului autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prezent la şedinţa publică, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 27. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2,3,10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 28. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (2) şi (3) şi ale art. 406 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut: - Art. 400 alin. (1): „Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută, care trebuie să aibă conţinutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii.[...]“; – Art. 405 alin. (2) şi (3): „(2) La pronunţarea hotărârii părţile nu se citează. (3) Preşedintele completului pronunţă minuta hotărârii.“; – Art. 406 alin. (1) şi (2): „(1) Hotărârea se redactează în cel mult 30 de zile de la pronunţare. (2) Hotărârea se redactează de unul dintre judecătorii care au participat la soluţionarea cauzei, în cel mult 30 de zile de la pronunţare, şi se semnează de toţi membrii completului şi de grefier“. 29. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) şi ale art. 406 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală sunt contrare atât dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5), ale art. 21 alin. (3) şi ale art. 23 alin. (8) şi (12), cât şi dispoziţiilor art. 5 şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, raportat la art. 20 din Constituţie. Totodată, susţine că normele procesual penale ale art. 405 alin. (2) sunt contrare dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi (3) şi ale art. 127 din Legea fundamentală. 30. Anterior examinării excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea observă că, prin Decizia nr. 129 din 2 martie 2021, nepublicată la data pronunţării prezentei decizii, a analizat constituţionalitatea dispoziţiilor art. 406 alin. (2) din Codul de procedură penală, însă dintr-o altă perspectivă decât cea invocată în prezenta cauză - şi anume aceea a continuităţii completului de judecată şi a redactării hotărârii judecătoreşti în ipoteza pensionării unuia dintre judecătorii care au făcut parte din completul de judecată -, constatând constituţionalitatea acestora în raport cu criticile formulate. 31. În prezenta cauză, Curtea reţine că motivele de neconstituţionalitate privesc, pe de o parte, dispoziţiile art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) şi ale art. 406 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, din perspectiva lipsei motivării hotărârilor judecătoreşti la momentul pronunţării. Pe de altă parte, criticile de neconstituţionalitate sunt formulate şi din perspectiva lipsei citării inculpatului la pronunţarea hotărârii judecătoreşti, prin raportare la dispoziţiile art. 405 alin. (2) din Codul de procedură penală. 32. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) şi ale art. 406 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, cât priveşte critica referitoare la lipsa motivării hotărârii judecătoreşti la momentul pronunţării acesteia, Curtea reţine că hotărârea judecătorească prin care cauza este soluţionată de prima instanţă de judecată şi/sau hotărârea judecătorească prin care instanţa se pronunţă asupra apelului reprezintă actele finale şi de dispoziţie ale instanţei, prin care se soluţionează cu autoritate de lucru judecat litigiul dintre părţi. Cadrul legal actual în materie procesual penală configurează atât conţinutul, cât şi aspectele privind pronunţarea, redactarea şi comunicarea hotărârii judecătoreşti. 33. În ceea ce priveşte conţinutul hotărârii judecătoreşti, potrivit art. 401 din Codul de procedură penală, „Hotărârea prin care instanţa penală soluţionează fondul cauzei trebuie să conţină o parte introductivă, o expunere şi dispozitivul.“ Reglementarea conţinutului părţii introductive, al expunerii (considerentelor) şi al dispozitivului hotărârii judecătoreşti stricto sensu pronunţate în materie penală se regăseşte în cuprinsul normelor procesual penale ale art. 402-404. Astfel, Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 402 din Codul de procedură penală, partea introductivă a hotărârii judecătoreşti (practicaua) trebuie să cuprindă următoarele menţiuni: ziua, luna, anul şi denumirea instanţei, menţiunea dacă şedinţa a fost sau nu publică, numele şi prenumele judecătorilor, procurorului şi grefierului, numele şi prenumele părţilor, avocaţilor şi ale celorlalte persoane care participă în proces şi care au fost prezente la judecată, precum şi ale celor care au lipsit, cu arătarea calităţii lor procesuale şi cu menţiunea privitoare la îndeplinirea procedurii, fapta pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi textele de lege în care a fost încadrată fapta, mijloacele de probă care au fost supuse dezbaterii contradictorii; cererile de orice natură formulate de procuror, de persoana vătămată, de părţi şi de ceilalţi participanţi la proces, concluziile procurorului, ale persoanei vătămate şi ale părţilor, măsurile luate în cursul şedinţei. Pe de altă parte, art. 404 din Codul de procedură penală reglementează elementele pe care trebuie să le cuprindă dispozitivul şi care privesc datele referitoare la persoana inculpatului, enumerate în cuprinsul normelor procesual penale ale art. 107, soluţia dată de instanţă cu privire la infracţiune, indicându-se denumirea acesteia şi textul de lege în care se încadrează, iar în caz de achitare sau de încetare a procesului penal, şi cauza pe care se întemeiază potrivit art. 16, precum şi soluţia dată cu privire la soluţionarea acţiunii civile. Când instanţa dispune condamnarea, în dispozitiv se menţionează pedeapsa principală aplicată. Acelaşi articol, precitat, reglementează şi menţiunile în caz de suspendare a executării pedepsei, în cazul în care se dispune măsura educativă a supravegherii, renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei. Dispozitivul trebuie să cuprindă, de asemenea, menţiunea că hotărârea este supusă apelului, cu arătarea termenului în care acesta poate fi exercitat, indicarea datei în care hotărârea a fost pronunţată şi a faptului că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică. Art. 403 din Codul de procedură penală reglementează conţinutul expunerii/ considerentelor hotărârii judecătoreşti, care trebuie să cuprindă datele privind identitatea părţilor, descrierea faptei ce face obiectul trimiterii în judecată, cu arătarea timpului şi a locului unde a fost săvârşită, precum şi încadrarea juridică dată acesteia prin actul de sesizare, motivarea soluţiei cu privire la latura penală, prin analiza probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale a cauzei şi a celor care au fost înlăturate, şi motivarea soluţiei cu privire la latura civilă a cauzei, precum şi analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluţia dată în cauză şi arătarea temeiurilor de drept care justifică soluţiile date în cauză. În caz de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei, expunerea trebuie să cuprindă fiecare faptă reţinută de instanţă în sarcina inculpatului, forma şi gradul de vinovăţie, circumstanţele agravante sau atenuante, starea de recidivă, timpul ce se deduce din pedeapsa pronunţată, respectiv timpul care se va deduce din pedeapsa stabilită în caz de anulare sau revocare a renunţării la aplicarea pedepsei ori a amânării aplicării pedepsei, precum şi actele din care rezultă perioada ce urmează a fi dedusă. Dacă instanţa reţine în sarcina inculpatului numai o parte dintre faptele ce formează obiectul trimiterii în judecată, se va arăta în hotărâre pentru care anume fapte s-a pronunţat condamnarea ori, după caz, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei şi pentru care anume fapte încetarea procesului penal sau achitarea. De asemenea, în cazul renunţării la aplicarea pedepsei şi al amânării aplicării pedepsei, precum şi în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, se vor prezenta în hotărâre motivele care au determinat renunţarea sau amânarea ori, după caz, suspendarea şi se vor arăta consecinţele la care persoana faţă de care s-au dispus aceste soluţii se expune dacă va mai comite infracţiuni sau, după caz, dacă nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere. 34. Aşadar, cât priveşte latura penală a procesului, Curtea reţine că legea procesual penală prevede expres că în conţinutul expunerii (considerentelor) hotărârii judecătoreşti se regăsesc atât „motivarea soluţiei“ - rezultat al analizei probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale a cauzei şi a celor care au fost înlăturate, cât şi temeiurile de drept care justifică soluţia. De asemenea, Curtea reţine că, potrivit Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.375/2015, cu modificările ulterioare, „Motivarea hotărârii judecătoreşti trebuie să arate silogismul juridic din care rezultă aplicarea normei de drept la situaţia de fapt reţinută.“ [art. 131 alin. (2) teza finală], iar, în căile de atac, „Motivarea hotărârii judecătoreşti trebuie să arate argumentele pentru care s-a pronunţat soluţia în calea de atac şi susţinerile care au fost înlăturate.“ [art. 131 alin. (3) teza finală]. 35. Totodată, potrivit Avizului nr. 11 (2008) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) în atenţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei privind calitatea hotărârilor judecătoreşti, „în ceea ce priveşte conţinutul său, hotărârea judecătorească cuprinde examinarea chestiunilor în fapt şi în drept aflate la baza controversei (pct. 42). La examinarea chestiunilor în fapt judecătorul va întâlni contestaţii referitoare la probatoriu, mai exact asupra legalităţii acestuia. El va examina de asemenea valoarea probantă a elementelor ce ar putea avea utilitate pentru soluţionarea litigiului (pct. 43). Examinarea chestiunilor în drept trebuie să cuprindă aplicarea regulilor de drept naţional, european şi internaţional (pct. 44). Examinarea chestiunilor în drept trece, într-un mare număr de cazuri, prin interpretarea regulii de drept (pct. 46). Această putere de interpretare nu trebuie să ne facă să uităm că judecătorul trebuie să asigure securitatea juridică, ce garantează previzibilitatea atât a conţinutului regulii de drept, cât şi a aplicării sale şi contribuie la calitatea sistemului judiciar (pct. 47)“. Tot astfel, potrivit avizului precitat, „Pentru a fi de calitate, hotărârea judecătorească trebuie percepută de justiţiabil şi de societate în general drept rezultatul unei aplicări pertinente a regulilor de drept, al unei proceduri echitabile şi al unei aprecieri convingătoare a faptelor, fiind executabilă. Justiţiabilul va avea atunci convingerea că a fost examinată cauza sa şi că a fost soluţionată corect şi societatea va percepe hotărârea ca pe un factor ce poate restabili pacea socială (pct. 31)“. 36. Aşadar, Curtea reţine că motivarea hotărârilor judecătoreşti justifică echitatea procesului penal prin dreptul justiţiabilului de a fi convins că justiţia a fost înfăptuită, respectiv că judecătorul a examinat toate mijloacele procesuale şi procedurale propuse de acesta. Art. 124 alin. (1) din Legea fundamentală statuează că „Justiţia se înfăptuieşte în numele legii.“ Sensul normei este acela că instanţele judecătoreşti care înfăptuiesc justiţia, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, trebuie să respecte legea, de drept material sau procesual, aceasta fiind cea care guvernează toate raporturile sociale deduse judecăţii. Dispoziţia constituţională consacră principiul legalităţii actului de justiţie şi trebuie corelată cu prevederea art. 16 alin. (2) din Constituţie care prevede că „Nimeni nu este mai presus de lege“ şi cu cea a art. 124 alin. (3) din Constituţie, care prevede alte două principii constituţionale: independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii. Aceste dispoziţii fundamentează activitatea instanţelor judecătoreşti, pe de o parte, şi fixează poziţia lor faţă de lege, pe de altă parte. Atribuţiile judecătorului implică identificarea normei incidente, analiza conţinutului său şi o necesară aplicare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit. Astfel, în activitatea sa de înfăptuire a justiţiei, judecătorul interpretează legea, realizând un echilibru între spiritul şi litera ei, între exigenţele de redactare şi scopul urmărit de legiuitor, şi o aplică raportului conflictual dedus judecăţii, soluţionându-l printr-o hotărâre judecătorească, întemeiată pe un raţionament juridic, care stabileşte soluţia judicioasă aplicabilă situaţiei de fapt care a generat conflictul. Tocmai în considerarea acestei finalităţi, Constituţia consacră principiul potrivit căruia „Justiţia se înfăptuieşte în numele legii“, eliminând orice altă sursă care ar putea constitui un temei al arbitrarului sau al nedreptăţii. Realizarea justiţiei nu poate fi un act subiectiv, pro causa, al judecătorului, ci unul obiectiv, imparţial, derivat din raportarea la lege a situaţiei de fapt şi din supunerea judecătorului faţă de lege. Abaterea de la aceste rigori, bazată pe motive de subiectivitate, poate fi sancţionată prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege împotriva hotărârii judecătoreşti (a se vedea Decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 800 din 28 noiembrie 2012). 37. Înfăptuirea justiţiei, în numele legii, are semnificaţia că actul de justiţie izvorăşte din normele legale, iar forţa lui executorie derivă tot din lege. Altfel spus, hotărârea judecătorească reprezintă un act de aplicare a legii pentru soluţionarea unui conflict de drepturi sau interese, constituind mijlocul de restabilire a ordinii de drept şi de consolidare a încrederii cetăţeanului în autoritatea statului. Hotărârea judecătorească, având autoritate de lucru judecat, răspunde nevoii de securitate juridică, părţile având obligaţia să se supună efectelor obligatorii ale actului jurisdicţional, fără posibilitatea de a mai pune în discuţie ceea ce s-a stabilit deja pe calea judecăţii. Aşa fiind, hotărârea judecătorească se situează în sfera actelor de autoritate publică, fiind învestită cu o eficienţă specifică de către ordinea normativă constituţională. Datorită acestui fapt, hotărârea judecătorească - desemnând tocmai rezultatul activităţii judiciare - reprezintă cel mai important act al justiţiei (în acest sens, Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 15 februarie 2018, paragrafele 163-165). 38. De asemenea, Curtea observă că atât în jurisprudenţa sa constantă, cât şi în jurisprudenţa instanţei europene de contencios al drepturilor omului s-a statuat că o motivare şi o analiză clare sunt cerinţe fundamentale ale hotărârilor judecătoreşti şi un aspect important al dreptului la un proces echitabil. Art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale dispune, printre altele, obligaţia statelor de a institui instanţe independente şi imparţiale şi de a promova instaurarea procedurilor eficiente. Îndeplinirea acestor obligaţii capătă sens când are ca rezultat împuternicirea judecătorilor de a administra în mod just şi corect justiţia, atât în drept, cât şi în fapt, în avantajul strict al cetăţenilor. 39. Prin urmare, întrucât justiţia priveşte persoane, Curtea constată că toate garanţiile de ordin constituţional sau infraconstituţional ori care se regăsesc în documente internaţionale cu valoare interpretativă constituţională, care se referă la înfăptuirea justiţiei, servesc, în ultimă instanţă, realizării drepturilor şi libertăţilor acestora. Din această perspectivă, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor (Hotărârea din 28 aprilie 2005, pronunţată în Cauza Albina împotriva României, paragraful 30). Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea din 13 mai 1980, pronunţată în Cauza Artico împotriva Italiei, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real „ascultate“, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Scopul motivării hotărârii judecătoreşti este de a demonstra părţilor că au fost ascultate, contribuind astfel la o mai bună acceptare de către acestea a deciziei. În plus, îl obligă pe judecător să-şi întemeieze motivarea pe argumente obiective şi să prezerve drepturile apărării. Cu toate acestea, întinderea obligaţiei de motivare poate varia în funcţie de natura hotărârii şi trebuie analizată în lumina circumstanţelor speţei (Hotărârea din 9 decembrie 1994, pronunţată în Cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, paragraful 29). Altfel spus, art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (Hotărârea din 12 februarie 2004, pronunţată în Cauza Perez împotriva Franţei, paragraful 80, şi Hotărârea din 19 aprilie 1994, pronunţată în Cauza Van der Hurk împotriva Olandei, paragraful 59). Întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanţă, precum şi de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare şi de practicile diferite privind prezentarea şi redactarea sentinţelor şi hotărârilor în diferite state. Pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate (Hotărârea din 15 februarie 2007, pronunţată în Cauza Boldea împotriva României, paragraful 29, şi Hotărârea din 19 februarie 1997, pronunţată în Cauza Helle împotriva Finlandei, paragraful 60). Potrivit jurisprudenţei constante a instanţei europene, care reflectă un principiu legat de buna administrare a justiţiei, hotărârile judecătoreşti trebuie să indice în mod suficient motivele pe care se întemeiază (Hotărârea din 25 iulie 2002, pronunţată în Cauza Papon împotriva Franţei). Dreptul la o decizie motivată îşi are originile într-un principiu mai general încorporat în Convenţie, care protejează un individ împotriva arbitrarului; decizia internă ar trebui să conţină motivele care sunt suficiente pentru a face faţă aspectelor esenţiale de fapt şi de drept în cazul părţilor litigante - argumentul de fond sau de procedură (Hotărârea din 9 decembrie 1994, pronunţată în Cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, paragrafele 29 şi 30). 40. În mod similar, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a statuat că obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţie şi a art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, precitată, paragraful 173). În aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că motivarea hotărârii judecătoreşti este un act inerent funcţiei judecătorului cauzei şi constituie expresia independenţei sale. Motivarea nu constituie doar premisa unei bune înţelegeri a hotărârii, ci şi garanţia acceptării sale de către justiţiabil, care se va supune actului de justiţie având încrederea că nu este un act arbitrar. Ea reprezintă un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Hotărârea instanţei trebuie să cuprindă, ca o garanţie a caracterului echitabil al procedurii judiciare şi a respectării dreptului la apărare al părţilor, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care sau înlăturat cererile/apărările părţilor (paragraful 171). 41. În aceste condiţii, Curtea constată că atât în propria jurisprudenţă, cât şi în jurisprudenţa instanţei europene de contencios al drepturilor omului s-a statuat, în mod unanim, că motivarea permite nu numai o mai bună înţelegere şi acceptare a hotărârii judecătoreşti de către justiţiabil, ci constituie, mai ales, o garanţie împotriva arbitrariului. Pe de o parte, ea obligă judecătorul să distingă mijloacele de apărare ale părţilor şi să precizeze elementele care îi justifică decizia şi o fac să fie conformă legii şi, pe de altă parte, permite o înţelegere a funcţionării justiţiei de către societate. 42. În continuare, Curtea reţine că soluţionarea unei cauze penale se realizează ca urmare a deliberării judecătorului sau judecătorilor care compun completul de judecată şi pronunţării hotărârii judecătoreşti, după ce s-au închis dezbaterile în cauză. Codul de procedură penală în vigoare stabileşte că deliberarea şi pronunţarea hotărârii se fac în ziua în care au avut loc dezbaterile sau la o dată ulterioară, dar nu mai târziu de 15 zile de la închiderea dezbaterilor [art. 391 alin. (1)]. În situaţii excepţionale, când, raportat la complexitatea cauzei, deliberarea şi pronunţarea nu pot avea loc în termenul prevăzut la alin. (1) al art. 391 din Codul de procedură penală, instanţa poate amâna pronunţarea o singură dată pentru cel mult 15 zile. La deliberare iau parte numai membrii completului în faţa cărora a avut loc dezbaterea. Deliberarea se realizează în secret şi este actul procesual prin care completul de judecată verifică şi evaluează materialul probator şi procedural al cauzei, în vederea adoptării soluţiei ce urmează să rezolve conflictul de drept. Obiectul deliberării îl constituie chestiunile de fapt şi chestiunile de drept deduse judecăţii. Potrivit art. 393 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală, deliberarea poartă asupra existenţei faptei şi vinovăţiei inculpatului, asupra stabilirii pedepsei, asupra stabilirii măsurii educative ori măsurii de siguranţă, dacă este cazul să fie luată, precum şi asupra deducerii duratei măsurilor preventive privative de libertate şi a internării medicale, respectiv asupra reparării pagubei produse prin infracţiune, asupra măsurilor preventive şi asigurătorii, a mijloacelor materiale de probă, a cheltuielilor judiciare, precum şi asupra oricărei alte probleme privind justa soluţionare a cauzei. Luarea hotărârii trebuie să fie rezultatul acordului membrilor completului de judecată asupra soluţiilor date chestiunilor supuse deliberării, iar, când unanimitatea nu poate fi întrunită, hotărârea se ia cu majoritatea membrilor completului de judecată (art. 394 din Codul de procedură penală). În situaţia în care în cadrul completului de judecată nu se poate întruni majoritatea ori unanimitatea, judecarea cauzei se reia în complet de divergenţă, iar dacă în cursul deliberării instanţa apreciază că o anumită împrejurare trebuie lămurită şi este necesară reluarea cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor repune cauza pe rol [art. 395 alin. (1) din Codul de procedură penală]. 43. Atunci când judecătorul unic a stabilit soluţia ce urmează a fi dispusă în cauză ori când judecătorii din completul colegial au ajuns la o soluţie (în unanimitate sau majoritate), se redactează minuta, act procedural în care se consemnează soluţia şi care trebuie să aibă conţinutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii [art. 400 alin. (1) din Codul de procedură penală]. 44. În acelaşi timp, Curtea reţine că legea procesual penală stabileşte că „(1) Hotărârea se pronunţă în şedinţă publică de către preşedintele completului de judecată, asistat de grefier [...]. (3) Preşedintele completului pronunţă minuta hotărârii.“ [art. 405 alin. (1) şi (3)]. După pronunţare, o copie a minutei hotărârii se comunică procurorului, părţilor, persoanei vătămate şi, în cazul în care inculpatul este arestat, administraţiei locului de deţinere, în vederea exercitării căii de atac. 45. Potrivit art. 406 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, hotărârea se redactează în cel mult 30 de zile de la pronunţare, de unul dintre judecătorii care au participat la soluţionarea cauzei şi se semnează de toţi membrii completului şi de grefier, iar dispozitivul hotărârii trebuie să fie conform cu minuta. Practica judiciară şi doctrina au statuat că termenul menţionat este un termen de recomandare. 46. Aşa încât, plecând de la aceste premise, Curtea constată că, de principiu, motivarea în fapt şi în drept a hotărârii judecătoreşti în procesul penal constituie un element de transparenţă a justiţiei, inerent oricărui act jurisdicţional; hotărârea judecătorească nu reprezintă un act discreţionar, ci este rezultatul unui proces logic de analiză ştiinţifică a probelor administrate în cauză, realizat la momentul deliberării în scopul aflării adevărului, proces de analiză necesar stabilirii stării de fapt desprinse din acestea prin înlăturarea unor probe şi reţinerea altora, ca urmare a unor raţionamente logice făcute de instanţă şi care se regăsesc în motivarea hotărârii judecătoreşti. Ca proces al „judecăţii“ realizate în cauză, motivarea hotărârii judecătoreşti implică o demonstraţie, ce presupune folosirea logicii juridice pentru fundamentarea soluţiei. Aşadar, Curtea reţine că motivarea hotărârii judecătoreşti este cea care conduce în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv. 47. Totodată, Curtea constată că etapa procesuală în care se conturează motivele în fapt şi în drept ce conduc la soluţie este cea a deliberării. Motivarea în fapt şi în drept a hotărârii judecătoreşti reprezintă argumentarea raţiunii ce îl determină pe judecător să adopte, la momentul deliberării, soluţia dispusă în cauză şi, în mod logic, aceasta este anterioară pronunţării soluţiei, în condiţiile în care, ca regulă a acţiunii, motivele sunt anterioare deciziei. 48. Cu toate că motivarea în fapt şi în drept a soluţiei este rezultatul activităţii de deliberare desfăşurată anterior pronunţării acesteia, Curtea constată că, în mod cronologic, redactarea ei este plasată de legiuitor ulterior actelor procesuale menţionate, prin stabilirea unui termen, care, fiind considerat de recomandare, se poate prelungi în timp până la o dată neprecizată. 49. Curtea reţine că a motiva înseamnă a demonstra, a pune în evidenţă datele concrete care, folosite ca premise, duc la formularea unei concluzii logice. Curtea observă, de asemenea, că simpla afirmare a unei concluzii - în concret, pronunţarea soluţiei nemotivate în fapt, doar cu indicarea textului de lege în care se încadrează infracţiunea, potrivit art. 404 din Codul de procedură penală - fără a arăta în ce mod s-a ajuns la acea concluzie/soluţie, nu creează transparenţă asupra actului de justiţie, nu înlătură suspiciunea de arbitrariu şi nu permite o bună înţelegere şi acceptare a hotărârii judecătoreşti. Curtea reţine că doar motivarea în fapt şi în drept explică şi justifică soluţia (dispozitivul), oferă o imagine clară a rezolvării corecte a conflictului de drept dedus judecăţii şi este cea care convinge în legătură cu justeţea soluţiei. 50. Astfel, Curtea constată că fixarea, prin redactare, la data pronunţării soluţiei, a silogismului judiciar, care explică şi justifică soluţia, reprezintă o garanţie că rezultatul judecăţii este expresia deliberării, în mod esenţial sub aspectul conţinutului. În acelaşi timp, Curtea constată că redactarea motivelor în fapt şi în drept la momentul pronunţării permite urmărirea raţionamentului care conduce judecătorul la soluţie, reduce prejudecăţile cognitive şi creşte probabilitatea ca judecătorul să pronunţe o soluţie corectă. Redactarea motivării în fapt şi în drept la momentul pronunţării asigură exactitatea luării deciziei de către judecător ulterior deliberării. Relevante sub acest aspect sunt cele reţinute de Curtea de Casaţie - Secţia a II-a în Decizia nr. 2.994/1925: „hotărârile instanţelor judecătoreşti trebuie motivate atât în fapt, cât şi în drept; în fapt judecătorul fondului este dator să arate cauzele care au determinat judecata, enunţând probele şi circumstanţele care i-au format convingerea de culpabilitate a infractorului; de asemenea este ţinut ca din probele administrate în cauză să stabilească mai întâi existenţa faptului imputat şi după aceea raportul juridic dintre acest fapt şi textul legii ce urmează să aplice“ (Pandectele Săptămânale, anul II, nr. 4/1926, p. 87). 51. Curtea reţine, de asemenea, că redactarea hotărârii judecătoreşti, cu motivarea în fapt şi în drept, la data pronunţării este o garanţie că toţi judecătorii completului (colegial) au înţeles motivarea, chiar dacă fiecare dintre ei o interpretează în mod diferit. Totodată, redactarea motivării în fapt şi în drept la momentul procesual menţionat permite corectarea eventualelor greşeli sau contradicţii din cuprinsul hotărârii judecătoreşti, înainte de pronunţare, în condiţiile în care o hotărâre judecătorească trebuie să fie clară şi accesibilă la data pronunţării. 52. În aceste condiţii, Curtea constată că motivarea în fapt şi în drept a soluţiei la data pronunţării conferă legitimitate hotărârii judecătoreşti, atât în plan individual - în ceea ce priveşte părţile la proces, cât şi în plan general - în ochii publicului. De altfel, Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 103 alin. (2) din Codul de procedură penală, „În luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. [...]“. Momentul procesual la care instanţa „hotărăşte“ este cel al deliberării, norma procesual penală stabilind, în acest sens, că instanţa hotărăşte motivat. Or, Curtea reţine că actul procesual al deliberării la care instanţa „hotărăşte motivat“ nu se poate plasa în timp la data redactării hotărârii judecătoreşti stabilite, de lege lata, „în cel mult 30 de zile de la pronunţare“, sau la o altă dată neprecizată, având în vedere natura juridică a acestui termen. Cu alte cuvinte, Curtea reţine că hotărârea judecătorească nu poate, sub nicio formă, să fie „reconstituită“ din fragmente separate, întocmite în etape procesuale diferite. 53. Curtea constată deci că redactarea hotărârii judecătoreşti - motivarea în fapt şi în drept a soluţiei - ulterior pronunţării acesteia, în termenul reglementat la art. 406 din Codul de procedură penală ori la o altă dată, plasată în timp după epuizarea termenului menţionat anterior, constituie de fapt justificarea soluţiei reţinută în minută. Or, Curtea reţine că dreptul la un proces echitabil, în sensul autonom al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, impune pronunţarea unei hotărâri motivate, iar nu justificarea ulterioară a soluţiei pronunţate. În acest sens, în practica instanţei de contencios european al drepturilor omului s-a statuat că numai prin pronunţarea unei hotărâri motivate poate fi realizată o corectă administrare a justiţiei (Hotărârea din 27 septembrie 2001, pronunţată în Cauza Hirvisaari împotriva Finlandei, paragraful 30). Tot astfel, s-a reţinut că numai prin adoptarea unei hotărâri motivate poate exista un control public al administrării justiţiei (Hotărârea din 1 iulie 2003, pronunţată în Cauza Suominen împotriva Finlandei, paragraful 37). 54. Aşadar, având în vedere considerentele anterioare, Curtea constată că, pentru a se asigura în mod efectiv dreptul la un proces echitabil şi garanţiile care se referă la înfăptuirea justiţiei, este necesar ca redactarea hotărârii judecătoreşti (motivarea în fapt şi în drept) să aibă loc la data pronunţării, întrucât la acest moment procesual, ca rezultat al deliberării, se conturează considerentele ce conduc la soluţie, redactarea acestora constituind doar un aspect tehnic de fixare, prin limbaj, a modului în care instanţa a judecat. În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională a Lituaniei, reţinând, în Decizia din 21 septembrie 2006, că „Întrucât motivarea poate fi uneori foarte lungă, pentru a se asigura organizarea eficientă a activităţii instanţelor, legiuitorul poate prevedea excepţii de la regula conform căreia întreaga hotărâre trebuie citită în şedinţa publică. În asemenea cazuri, hotărârea definitivă trebuie comunicată public în alt mod. Nu este esenţial ca întreaga hotărâre (inclusiv motivarea) să fie citită în şedinţă publică, însă trebuie ca ea să fie redactată înainte de pronunţare şi să fie pusă la dispoziţia părţilor şi a altor persoane interesate în cel mai scurt timp posibil“. 55. În susţinerea celor menţionate anterior, Curtea reţine, ca urmare a unei analize de drept comparat, faptul că, în Austria, art. 268 din Codul de procedură penală prevede că preşedintele va anunţa verdictul şi motivele esenţiale ale hotărârii în şedinţă publică, iar în Belgia, art. 337 din Codul de procedură penală stabileşte că „Preşedintele dispune să fie adus inculpatul şi citeşte hotărârea în prezenţa sa. Hotărârea conţine decizia completului şi menţionează motivele“. În Cehia, secţiunea 128 din Codul de procedură penală prevede că sentinţa trebuie întotdeauna citită în şedinţă de către preşedintele completului. Citirea trebuie să includă cel puţin o parte substanţială a motivării. Pronunţarea sentinţei trebuie să fie în deplină concordanţă cu conţinutul ei. Sentinţa este de obicei pronunţată imediat după şedinţa în care a fost luată. Dacă acest lucru nu este posibil, pronunţarea poate fi amânată cu cel mult 3 zile. În Cipru, art. 112 din Codul de procedură penală statuează că toate hotărârile penale trebuie să fie pronunţate sau explicate, în esenţa lor, în şedinţă publică, imediat după încheierea procesului ori la o dată ulterioară care trebuie notificată părţilor sau avocaţilor acestora. Potrivit art. 315 alin. 4 din Codul de procedură penală estonian, instanţa poate decide să pronunţe numai dispozitivul sentinţei. În acest caz, instanţa trebuie să facă un rezumat oral al motivării la pronunţarea sentinţei. În Croaţia, art. 457 alin. 1 din Codul de procedură penală menţionează că, după pronunţarea sentinţei, preşedintele completului trebuie să prezinte, pe scurt, motivarea acesteia. Secţiunea 7 din capitolul 11 al Legii de procedură penală din Finlanda statuează că sentinţa trebuie întocmită după încheierea deliberărilor. Dacă nu este necesar să se redacteze sentinţa în totalitate, vor fi pronunţate doar motivarea şi dispozitivul. Dacă părţile sunt de acord, poate fi pronunţat doar un rezumat al motivării. În cauzele extinse şi complexe, sentinţa redactată poate fi depusă la grefă pentru consultare în termen de 14 zile de la încheierea şedinţei de judecată. În Germania, secţiunea 268 din Codul de procedură penală stabileşte că sentinţa se pronunţă prin citirea dispozitivului şi prin comunicarea punctelor esenţiale ale motivării. Instanţa decide dacă va citi întreaga motivare sau numai rezumatul ei, ţinând cont de interesele legitime ale părţilor, ale martorilor şi ale persoanelor vătămate. Sentinţa trebuie pronunţată la sfârşitul şedinţei sau în cel mult 11 zile după aceasta. În caz contrar, şedinţa se reia. În Italia, art. 544 din Codul de procedură penală prevede că, după încheierea deliberărilor, preşedintele completului redactează şi semnează dispozitivul sentinţei. Imediat după aceea, se întocmeşte un rezumat al motivelor de fapt şi de drept care stau la baza sentinţei. Dacă nu este posibilă redactarea imediată a motivării în camera de consiliu, aceasta se face în cel mult 15 zile de la data pronunţării. Când redactarea motivării este deosebit de complexă din cauza numărului de părţi ori din pricina numărului şi gravităţii acuzaţiilor, judecătorul, dacă consideră că nu poate respecta termenul de redactare, poate indica în dispozitiv un termen mai lung, însă fără ca acesta să depăşească 90 de zile de la data pronunţării. Potrivit art. 545 din acelaşi act normativ, sentinţa este pronunţată în şedinţă, prin citirea dispozitivului, de către preşedintele completului sau de către un judecător din complet. Citirea motivării poate fi înlocuită cu o descriere succintă a motivelor. Pronunţarea este echivalentă cu notificarea sentinţei pentru părţile care sunt sau trebuie considerate prezente la şedinţă. În Polonia, art. 100 din Codul de procedură penală stabileşte că, dacă legea nu dispune altfel, hotărârea trebuie pronunţată sau comunicată împreună cu motivarea sa. Potrivit art. 418 alin. 3 din acelaşi act normativ, după pronunţarea sentinţei, preşedintele completului sau un membru al completului trebuie să enunţe oral cele mai importante motive care au justificat sentinţa. Conform art. 419 din cod, absenţa părţilor, a avocatului sau a mandatarilor nu va împiedica pronunţarea sentinţei. În Portugalia, conform art. 372 din Codul de procedură penală, sentinţa este citită în şedinţă publică de către preşedinte sau de către alt judecător. Citirea motivării (sau, dacă este foarte extinsă, a unui rezumat al acesteia), precum şi a dispozitivului este obligatorie, sub sancţiunea nulităţii. Imediat după citirea sentinţei, preşedintele o depune la grefă. Grefierul o datează, semnează declaraţia de înregistrare şi predă copii părţilor care solicită acest lucru. Pentru situaţiile în care nu este posibilă redactarea imediată a sentinţei, din cauza complexităţii deosebite a cauzei, art. 373 din cod prevede că preşedintele stabileşte public data pentru citirea sentinţei, în cadrul unui termen care nu poate depăşi 10 zile. La data stabilită, sentinţa este citită în şedinţă publică şi depusă la grefă, în condiţiile art. 372. Dacă inculpatul nu a fost prezent, se consideră că a fost notificat cu privire la sentinţă, dacă aceasta este citită în faţa avocatului său. Art. 374 alin. 2 din cod enumeră cerinţele motivării. Aceasta constă în descrierea faptelor dovedite şi nedovedite, precum şi o explicaţie, pe cât posibil, completă (chiar şi atunci când este succintă) a motivelor de fapt şi de drept care au justificat sentinţa, cu indicarea şi examinarea critică a probelor relevante. În Slovenia, art. 360 din Legea de procedură penală prevede că sentinţa trebuie pronunţată fără întârziere de către preşedintele completului. Dacă instanţa nu poate da o sentinţă în ziua încheierii şedinţei, va amâna pronunţarea cel mult 3 zile şi va stabili când şi unde va fi anunţată oficial. Preşedintele completului trebuie să citească dispozitivul sentinţei şi o scurtă prezentare a motivării în şedinţă publică, în faţa procurorului, a părţilor, a avocaţilor şi mandatarilor acestora. Totuşi, sentinţa trebuie pronunţată chiar şi în absenţa lor. Dacă inculpatul nu este prezent, completul poate decide ca preşedintele completului să îi comunice sentinţa, oral sau în scris. Art. 363 stipulează că sentinţele trebuie redactate în termen de 15 zile de la pronunţare, dacă inculpatul este arestat, şi în termen de 30 de zile în celelalte cazuri. Dacă sentinţa nu este redactată la termen, preşedintele completului trebuie să îl informeze pe preşedintele instanţei cu privire la motivele întârzierii. Preşedintele instanţei trebuie să ia măsurile necesare pentru redactarea sentinţei cât de curând posibil. Trebuie trimise copii autentificate ale sentinţei procurorului, inculpatului şi avocatului său. Dacă inculpatul este arestat, copia autentificată trebuie trimisă în termen de 15 zile de la pronunţare. Potrivit art. 364, sentinţa redactată trebuie să fie identică cu sentinţa pronunţată şi trebuie să conţină şi o motivare care trebuie să se refere la fiecare capăt de acuzare. Instanţa trebuie să indice în mod clar şi cuprinzător faptele care sunt considerate dovedite şi pe cele considerate nedovedite, precum şi motivele care au stat la baza acestei clasificări. De asemenea, Curtea trebuie să indice cum a evaluat credibilitatea dovezilor contradictorii, motivele pentru care a respins anumite cereri ale părţilor, consideraţiile esenţiale care au condus instanţa la rezolvarea aspectelor juridice şi, mai ales, la stabilirea existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului, precum şi motivele pentru care a aplicat anumite prevederi legale inculpatului şi faptei comise. Dacă inculpatul a primit o pedeapsă penală, motivarea trebuie să arate elementele de care instanţa a ţinut cont la stabilirea pedepsei, mai ales dacă aceasta a depăşit limita maximă legală, a fost redusă, suspendată ori s-a renunţat la aplicarea ei, dacă a fost impusă o măsură de siguranţă sau o confiscare de bunuri. Dacă inculpatul a fost achitat, în motivare trebuie justificată achitarea. Art. 368 alin. 4 din Legea de procedură penală slovenă subliniază obligativitatea redactării motivării în cazul în care inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea. În ceea ce priveşte apelul, conform art. 378, completul poate decide să pronunţe hotărârea în şedinţă publică, după ce părţile şi avocaţii lor au fost notificaţi în mod corespunzător cu privire la acest lucru. Judecătorul-raportor pronunţă hotărârea în şedinţă publică. Acesta citeşte motivarea şi explică pe scurt justificările instanţei. În Ungaria, secţiunea 239 din Legea nr. 19/1998 privind procesul penal prevede că, dacă procesul se judecă cu uşile închise, instanţa are totuşi obligaţia de a pronunţa în şedinţă publică dispozitivul sentinţei, împreună cu motivarea sa. Motivarea nu va fi pronunţată în şedinţă publică dacă prin aceasta s-ar vătăma interesele care au impus judecarea procesului cu uşile închise. Conform secţiunii 257, sentinţa în original trebuie redactată înainte de pronunţare şi semnată de toţi membrii completului. Sentinţa trebuie pronunţată de preşedintele completului. 56. În aceste condiţii, faţă de motivele reţinute anterior, Curtea constată că dispoziţiile art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) şi ale art. 406 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, care reglementează aspecte privind conţinutul minutei, pronunţarea acesteia şi redactarea hotărârii judecătoreşti, sunt neconstituţionale, fiind contrare dispoziţiilor art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, astfel cum se interpretează potrivit art. 20 din Constituţie şi prin prisma art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi dispoziţiilor constituţionale ale art. 124 alin. (1) referitoare la înfăptuirea justiţiei. 57. Totodată, Curtea constată că normele procesual penale ale art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) şi ale art. 406 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală aduc atingere demnităţii umane şi dreptăţii, ca valori supreme în statul de drept. 58. Art. 1 alin. (3) din Constituţie stabileşte că „România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate“, ceea ce a dus la calificarea acestui text constituţional ca fiind o reglementare de principiu care constituie cadrul pe care se grefează toate celelalte norme ale Constituţiei (Decizia nr. 350 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 8 iulie 2015, paragraful 18). 59. Din formularea textului constituţional rezultă că acesta operează cu noţiuni/sintagme distincte, dar interdependente, şi anume: „demnitatea omului“, „drepturile şi libertăţile cetăţenilor“, „libera dezvoltare a personalităţii umane“ şi „dreptatea“. Dreptatea şi demnitatea omului - valori supreme în statul de drept - constituie repere pentru interpretarea şi aplicarea celorlalte norme constituţionale. 60. „Orice încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale numite reprezintă o încălcare a demnităţii umane, dat fiind că este temeiul acestora, ceea ce se constituie într-o încălcare mijlocită a demnităţii umane“ (Decizia nr. 465 din 18 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 645 din 5 august 2019, paragraful 48). De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că însăşi esenţa Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este respectul pentru demnitatea umană şi libertatea umană (Hotărârea din 29 aprilie 2002, pronunţată în Cauza Pretty împotriva Regatului Unit, paragraful 65). Orice atingere adusă demnităţii umane afectează esenţa Convenţiei (Hotărârea din 2 iulie 2019, pronunţată în Cauza R.S. împotriva Ungariei, paragraful 34). 61. Având în vedere, pe de o parte, art. 1 alin. (3) din Constituţie, care califică demnitatea umană şi dreptatea drept valori supreme ale statului român, şi, pe de altă parte, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului coroborată cu art. 20 alin. (1) din Constituţie, plasat în titlul II al Constituţiei - Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, Curtea reţine că demnitatea umană şi dreptatea sunt însăşi sursa, temeiul şi esenţa drepturilor şi libertăţilor fundamentale. În accepţiunea demnităţii umane, omul trebuie să fie scop şi subiect al acţiunii statului, şi nu mijloc sau obiect al acesteia, astfel că statul nu poate aplica omului un tratament care să nege calitatea şi statutul său juridic de subiect de drept, întrucât se ajunge la nesocotirea obligaţiei de respectare a esenţei umane a individului. 62. Totodată, Curtea reţine că toate acţiunile statului, îndeosebi înfăptuirea justiţiei, au o dimensiune valorică, raportată în special la valorile constituţionale - dreptatea şi demnitatea omului. Dreptatea, valoare supremă în statul de drept, deşi nu se regăseşte ca atare în legislaţia infraconstituţională, este un element intrinsec al oricărei acţiuni a statului. Statul, prin autorităţile sale, are sarcina de a impune şi valoriza dreptatea în societate. Aşadar, deşi nu poate fi normativizată, dreptatea este percepută raţional şi obiectiv ca o necesitate, o exigenţă rezonabilă pretinsă de societate şi impusă de autorităţile statului. 63. Pornind de la aceste premise, Curtea reţine că justiţia are rolul de a restabili dreptatea în societate. În mod particular, în domeniul justiţiei penale, dreptatea constituie un imperativ suprem, în condiţiile în care procesul penal se poate finaliza cu o hotărâre de condamnare, ce constituie o exprimare extremă a exercitării forţei coercitive a statului. Or, pentru ca societatea şi, în mod special, persoana condamnată să accepte această formă de exercitare a forţei coercitive a statului, hotărârea judecătorească penală - actul final şi de dispoziţie al instanţei, prin care se soluţionează cu autoritate de lucru judecat litigiul dintre părţi - trebuie să aibă o legitimitate deplină. 64. Curtea reţine că, dintre multiplele sale forme, în această materie dreptatea relevă ideea de echitate, constituie o exigenţă a echităţii procedurii judiciare. Ca exigenţă a echităţii procedurii judiciare, dreptatea însoţeşte actul de justiţie în fiecare fază şi etapă procesuală. Or, o „justiţie întârziată/amânată“ prin lipsa motivării în fapt şi în drept a hotărârii judecătoreşti la data pronunţării este contrară dreptului la un proces echitabil şi încalcă, implicit, dreptatea - valoare supremă în statul de drept. În aceste condiţii, Curtea constată că doar pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti motivate în fapt şi în drept asigură realizarea justiţiei în spiritul dreptăţii, ca valoare supremă în statul de drept. 65. Totodată, Curtea constată că punerea în executare a hotărârii judecătoreşti definitive la data pronunţării minutei (dispozitivului) cu motivarea în fapt post factum a soluţiei, la o dată care, în practică, se plasează la un interval mare de timp faţă de momentul pronunţării condamnării, este contrară demnităţii umane. Un asemenea tratament juridic plasează persoana condamnată într-o situaţie de inferioritate şi are ca rezultat desconsiderarea arbitrară a demnităţii sale umane. 66. În continuare, Curtea observă că, potrivit art. 23 alin. (11) din Constituţie, „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată“, iar, potrivit art. 6 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, „orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită“. 67. Prezumţia de nevinovăţie este o garanţie constituţională şi reprezintă, în mod cumulat, atât un principiu de drept substanţial (garanţie a libertăţii individuale), care consacră nevinovăţia persoanei pe durata desfăşurării unei proceduri judiciare penale, cât şi un principiu de drept procedural (garanţie a dreptului la un proces echitabil), întrucât presupune că, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana învinuită de săvârşirea unei fapte penale este protejată împotriva oricărui act al organelor judiciare care i-ar stabili culpabilitatea înainte ca persoana să fie condamnată potrivit legii (cu privire la aspectul procedural, a se vedea Hotărârea din 10 februarie 1995, pronunţată în Cauza Allenet de Ribemont împotriva Franţei, paragraful 35, şi Hotărârea din 4 martie 2008, pronunţată în Cauza Samoilă şi Cionca împotriva României, paragraful 91). 68. Sub aspect substanţial, prezumţia de nevinovăţie presupune dihotomia nevinovat/vinovat, vizând, astfel, un element constitutiv al infracţiunii: persoana este considerată nevinovată până când acuzaţia penală este dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă; odată pronunţată hotărârea definitivă de condamnare, se stabileşte vinovăţia inculpatului, astfel că prezumţia de nevinovăţie este înlăturată. Sub aspect procedural, respectarea prezumţiei de nevinovăţie conferă procedurii caracterul echitabil, deoarece, pe de o parte, potrivit art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului/inculpatului, iar, pe de altă parte, desfăşurarea procesului penal trebuie să asigure dreptul acuzatului la apărare, deci dreptul de a-şi proba nevinovăţia, precum şi dreptul de a beneficia de toate garanţiile prevăzute de lege în materia procedurilor penale. Curtea reţine că încălcarea normelor procedurale referitoare la aceste drepturi de către organele judiciare determină încălcarea prezumţiei de nevinovăţie a inculpatului/suspectului. 69. Din perspectiva relevanţei în prezenta cauză, Curtea reţine că sunt incidente considerentele legate de principiul substanţial al prezumţiei de nevinovăţie. Standardul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală - Rezolvarea acţiunii penale constituie o garanţie procesuală a libertăţii individuale, a aflării adevărului şi, implicit, a dreptului la un proces echitabil. Prin Decizia nr. 47 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 323 din 27 aprilie 2016, Curtea a stabilit că „acest standard asigură respectarea prezumţiei de nevinovăţie până la momentul asumării de către judecător a convingerii cu privire la vinovăţia inculpatului, dincolo de orice îndoială rezonabilă, asumare concretizată prin pronunţarea hotărârii judecătoreşti de condamnare“. Or, atât timp cât formarea convingerii privind vinovăţia inculpatului nu se poate realiza decât pe baza probatoriului administrat, deci pentru motive care exclud o îndoială rezonabilă, este evident că numai o hotărâre definitivă de condamnare care este motivată, deci care prezintă temeiurile de fapt şi de drept ale condamnării, poate înlătura prezumţia de nevinovăţie. O interpretare contrară eludează însăşi norma constituţională cuprinsă în art. 23 alin. (11) care face referire expresă la „hotărârea judecătorească de condamnare“, hotărâre prin care instanţa penală soluţionează fondul cauzei şi care, potrivit dispoziţiilor art. 401 din Codul de procedură penală, „trebuie să conţină o parte introductivă, o expunere şi dispozitivul“. Or, dispoziţiile art. 400 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală, care prevăd că „Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută, care trebuie să aibă conţinutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii“, şi dispoziţiile art. 405 alin. (3) din acelaşi act normativ, care stabilesc că „Preşedintele completului pronunţă minuta hotărârii“, consacră posibilitatea judecătorului de a pronunţa o hotărâre de condamnare nemotivată (în fapt) în momentul dobândirii caracterului definitiv, întrucât normele criticate reglementează obligaţia judecătorului de a redacta doar dispozitivul hotărârii judecătoreşti de condamnare. Curtea constată că o atare împrejurare nu poate asigura garanţia constituţională privind prezumţia de nevinovăţie, întrucât doar motivarea, în fapt şi în drept, constituie premisa unei bune înţelegeri a hotărârii şi garanţia acceptării sale de către justiţiabil, care se va supune actului de justiţie având încrederea că nu este un act arbitrar. 70. Având în vedere cele reţinute anterior, Curtea constată că răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie la data pronunţării minutei, în lipsa motivării atât în fapt, cât şi în drept a soluţiei, conduce la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 400 alin. (1) şi ale art. 405 alin. (3) din Codul de procedură penală, prin raportare la art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală. 71. Curtea reţine că, atunci când se soluţionează un conflict de drept penal, se stabilesc, implicit, şi o situaţie de fapt şi un raport juridic, astfel că soluţionarea definitivă a conflictului implică recunoaşterea definitivă a conţinutului acestui conflict. Autoritatea de lucru judecat conduce la recunoaşterea a două efecte de natură diferită: un prim efect pozitiv, în sensul că hotărârea care a dobândit autoritatea de lucru judecat poate fi pusă în executare; un efect negativ, în sensul că hotărârea judecătorească, având autoritate de lucru judecat, constituie un obstacol pentru repunerea în discuţie, în faţa instanţei, a conflictului judecat definitiv şi irevocabil. Cel mai important efect al hotărârii definitive penale, care capătă autoritate de lucru judecat, este cel executoriu. Pentru ca hotărârea penală să fie pusă în executare nu este necesar ca titularul acţiunii penale să ceară acest lucru; autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti penale dă naştere obligaţiei organului competent de a pune de îndată în executare dispoziţiile cuprinse în hotărârea definitivă. 72. Ca regulă generală, hotărârile penale devin executorii la data la care rămân definitive şi dobândesc autoritate de lucru judecat. Codul de procedură penală reglementează, la art. 551-552, noţiunea de rămânere definitivă a hotărârii penale pronunţate în primă instanţă, în apel şi contestaţie. Hotărârile primei instanţe rămân definitive (i) la data pronunţării, când hotărârea nu este supusă contestaţiei sau apelului; (ii) la data expirării termenului de apel sau de introducere a contestaţiei: a) când nu s-a declarat apel sau contestaţie în termen; b) când apelul sau, după caz, contestaţia declarată a fost retrasă înăuntrul termenului; (iii) la data retragerii apelului sau, după caz, a contestaţiei, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de apel sau de introducere a contestaţiei; (iv) la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins apelul sau, după caz, contestaţia. Hotărârile pronunţate în primă instanţă pot fi atacate, de regulă, cu apel sau contestaţie, iar efectul suspensiv al căii ordinare de atac împiedică punerea în executare a hotărârii cu privire la fondul cauzei. Hotărârea instanţei de apel şi cea pronunţată în calea de atac a contestaţiei rămân definitive la data pronunţării, atunci când apelul, respectiv contestaţia au fost admise şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel sau a organului judiciar competent să soluţioneze contestaţia. Curtea reţine, astfel, că - spre deosebire de hotărârea instanţei de fond, care devine definitivă la momente diferite, în funcţie de situaţii concrete apărute în practică şi a cărei executare poate fi suspendată prin formularea căii de atac ordinare a apelului - hotărârea instanţei de apel sau cea care se pronunţă în contestaţie, în ipoteza admiterii, când procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel sau a organului judiciar competent să soluţioneze contestaţia, devine definitivă şi dobândeşte autoritate de lucru judecat la data pronunţării. 73. Curtea reţine, totodată, că, spre deosebire de hotărârile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii şi pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care sunt obligatorii pentru instanţe, potrivit prevederilor art. 474 alin. (4) şi ale art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală, de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi, spre deosebire de deciziile pronunţate de Curtea Constituţională în exercitarea controlului de constituţionalitate, care sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, de asemenea de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar nu de la data înscrierii deliberării în minută, hotărârile judecătoreşti prin care instanţa se pronunţă asupra apelului sunt executorii de la data pronunţării minutei conform art. 405 alin. (3) din Codul de procedură penală. 74. Curtea reţine în continuare că, de principiu, executarea eficientă a unei hotărâri judecătoreşti definitive este un element fundamental al statului de drept, al supremaţiei legii. Curtea reţine, de asemenea, că, în materie penală, executarea hotărârilor judecătoreşti are impact direct asupra drepturilor individuale, deopotrivă ale persoanei condamnate şi ale persoanei vătămate. 75. Din perspectiva persoanei vătămate, o justiţie veritabilă şi eficientă implică o executare efectivă a soluţiilor judiciare cu caracter definitiv, în concordanţă cu aşteptările victimelor, în caz contrar, neexecutarea generând aspecte negative, cum ar fi neîncrederea societăţii în actul de justiţie şi ineficienţa hotărârilor judecătoreşti, nerespectarea demnităţii persoanelor vătămate şi lipsa unei satisfacţii echitabile pentru acestea. Totodată, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti penale definitive, care nu dispune executarea pedepsei în privinţa persoanelor condamnate pentru comiterea infracţiunilor, generează riscul ca aceste persoane să săvârşească alte infracţiuni, să părăsească teritoriul ţării, să atragă cheltuieli suplimentare pentru căutarea, reţinerea sau o eventuală extrădare a lor. Toate aceste aspecte, menţionate anterior, aduc şi un impact negativ asupra scopului pedepsei penale, fac imposibilă restabilirea echităţii sociale, iar aplicarea legii penale ar avea doar un efect iluzoriu. Aşadar, Curtea reţine că, în cazul în care sancţiunea dispusă prin hotărâre judecătorească definitivă nu este pusă în executare imediat, persoana condamnată se poate eschiva de la executarea acesteia, iar persoanele vătămate nu au siguranţa protecţiei de către stat a drepturilor lor fundamentale. 76. Cu privire la acest aspect, Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) a subliniat în Opinia nr. 13 (2010) privind rolul judecătorilor în executarea hotărârilor judecătoreşti că executarea trebuie să fie echitabilă, eficientă şi proporţională, toate procedurile de executare fiind necesar să fie implementate în acord cu drepturile recunoscute de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (articolele 3,5,6,8, 10,11 din Convenţie, protecţia datelor etc.) şi alte instrumente internaţionale (pct. 8). 77. Cât priveşte dreptul la libertate, proclamat în paragraful 1 al art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, acesta are în vedere libertatea individuală în sensul clasic, adică libertatea fizică a persoanei. Scopul acestui drept este de a asigura că nimeni nu este privat de libertate în mod arbitrar (Hotărârea din 8 iunie 1976, pronunţată în Cauza Engel şi alţii împotriva Olandei, paragraful 58), art. 5 paragraful 1 din Convenţie conţinând o listă exhaustivă de situaţii care permit privarea de libertate. Art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenţie stipulează că „Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent; [...]“. Prin termenul de „condamnare“ trebuie să se înţeleagă atât declararea vinovăţiei, în urma stabilirii legale a existenţei unei infracţiuni (Hotărârea din 6 noiembrie 1980, pronunţată în Cauza Guzzardi împotriva Italiei, paragraful 100), cât şi aplicarea unei pedepse sau a oricărei altei măsuri privative de libertate (Hotărârea din 24 iunie 1982, pronunţată în Cauza Van Droogenbroeck împotriva Belgiei, paragraful 35). Fiecare privare de libertate trebuie să fie justificată în mod corespunzător. 78. Curtea reţine că art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale reglementează o garanţie generală împotriva arbitrarului atunci când este vorba despre privarea de libertate. Având în vedere că dreptul la libertate este foarte important într-o societate democratică, instanţa de la Strasbourg a subliniat în numeroase rânduri că excepţiile de la exercitarea acestui drept trebuie să fie îngăduite doar în anumite situaţii limitate, în conformitate cu dreptul naţional şi cu standardele stricte stabilite în Convenţie. Pentru a stabili dacă o astfel de restrângere este în conformitate cu dreptul garantat de art. 5 din Convenţie, statul trebuie să precizeze motivele care au impus măsura, pe de o parte, şi, pe de altă parte, motivul pentru care măsura a fost cea mai potrivită luând în considerare scopul urmărit. 79. Astfel, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului recunoaşte că art. 5 din Convenţie presupune şi un anumit control, în sensul că fiecare privare de libertate trebuie să fie conformă cu dreptul naţional, care prevede de cele mai multe ori obligaţia de a preciza motivele care stau la baza actelor autorităţilor. Mai mult, statul ar trebui să ia în considerare că, chiar dacă privarea de libertate este în conformitate cu dreptul naţional, acesta trebuie să fie în sine compatibil cu Convenţia. Nu se permite existenţa niciunei lacune legislative atunci când se dispune privarea de libertate a unor persoane şi niciun interes public nu poate justifica o privare de libertate care nu este bazată pe lege. 80. Aspectul motivării hotărârilor judecătoreşti, fundamentat pe art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a devenit vizibil în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg atunci când aceasta a statuat că, în ciuda faptului că legea a respectat standardele convenţionale, autorităţile naţionale au obligaţia de a oferi motive solide atunci când dispun privarea de libertate. În acest sens, instanţa de la Strasbourg a stabilit că, deşi o perioadă de detenţie este în principiu legală dacă se bazează pe o hotărâre judecătorească valabilă, absenţa oricărui motiv oferit de autorităţile judiciare în hotărârile lor care autorizează luarea măsurii (în cauză, arestul preventiv) pentru o perioadă mare de timp poate fi incompatibilă cu principiul protecţiei împotriva arbitrarului prevăzut de art. 5 paragraful 1 (Hotărârea din 21 februarie 2002, pronunţată în Cauza Stašaitis împotriva Lituaniei, paragraful 67). 81. Instanţa europeană a avut în mod constant aceeaşi poziţie în cazul motivării ex post facto a lipsirii de libertate, incompatibilă cu dreptul la siguranţă al persoanei, întrucât în aceste cazuri hotărârea este în mod obligatoriu viciată de arbitrar. A permite unei persoane să petreacă o perioadă mai mare de timp de la luarea măsurii (în cauză, arestul preventiv) fără o hotărâre judiciară bazată pe motive concrete a fost considerată că depăşeşte limitele art. 5 din Convenţie, prevedere care reglementează privarea de libertate ca o măsură excepţională de la dreptul la libertate şi care este permisă doar în cazurile exhaustiv enumerate şi strict definite de Convenţie (Hotărârea din 19 februarie 2013, pronunţată în Cauza Zuyev împotriva Rusiei, paragraful 73). Curtea a reţinut, totodată, că instanţele naţionale dispun de o marjă de apreciere în alegerea argumentelor şi admiterea probelor, ca efect al principiului subsidiarităţii, fundamental pentru funcţionarea sistemului european. Cu toate acestea, instanţele sunt obligate să îşi justifice activităţile pe care le întreprind prin motivarea hotărârilor pronunţate. Justificarea pentru orice perioadă de detenţie, indiferent cât de scurtă, trebuie să fie demonstrată în mod convingător de către autorităţi (Hotărârea din 4 octombrie 2005, pronunţată în Cauza Sarban împotriva Moldovei, paragrafele 95 şi 97, şi Hotărârea din 13 martie 2007, pronunţată în Cauza Castravet împotriva Moldovei, paragrafele 32 şi 33). Deşi standardul pentru analiza instanţei naţionale este similar celui din art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, s-a subliniat că această condiţie este îndeplinită doar dacă există o motivare corespunzătoare a hotărârii judecătoreşti. 82. Curtea reţine, ca un aspect esenţial al analizei pe care o realizează, că instanţa europeană a statuat că paragraful 2 al art. 5 din Convenţie, precum şi paragraful 4 al aceluiaşi articol, sunt aplicabile atât persoanelor private de libertate prin arestare, cât şi celor private de libertate prin detenţie (Hotărârea din 12 aprilie 2005, pronunţată în Cauza Shamayev şi alţii împotriva Georgiei şi Rusiei, paragraful 414). 83. În aceste condiţii jurisprudenţiale şi având în vedere dispunerea cronologică în reglementarea procesual penală naţională a actului procesual al pronunţării soluţiei [art. 405 din Codul de procedură penală] şi al redactării hotărârii judecătoreşti - motivării în fapt şi în drept [art. 406 din Codul de procedură penală], Curtea reţine că, în ipoteza stabilirii existenţei vinovăţiei printr-o hotărâre judecătorească de condamnare, raportul dintre condamnare şi privarea de libertate nu este doar o problemă de succesiune în timp. Curtea constată că nu este suficient ca privarea de libertate să succeadă condamnării, ea trebuie să aibă o bază legală şi o motivare în fapt şi în drept corespunzătoare în hotărârea judecătorească de condamnare, anterior punerii sale în executare. Potrivit legii procesual penale în vigoare, hotărârea instanţei de apel, atunci când apelul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel, devine definitivă şi dobândeşte autoritate de lucru judecat la data pronunţării. La aceeaşi dată ea devine executorie. Or, în condiţiile în care executarea are loc în baza minutei (soluţiei) pronunţate potrivit art. 424 coroborat cu art. 405 din Codul de procedură penală, care are conţinutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii, iar nu în baza hotărârii judecătoreşti motivate în fapt şi în drept, normele procesual penale ale art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) şi ale art. 406 alin. (1) şi (2) sunt contrare dispoziţiilor art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 84. De altfel, Curtea observă că, în cauza penală în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, autorul excepţiei a fost achitat în primă instanţă pentru infracţiunea de abuz în serviciu şi condamnat la pedeapsa cu închisoarea cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pentru infracţiunea de cumpărare de influenţă, iar instanţa de control judiciar a admis apelurile, a desfiinţat în parte hotărârea primei instanţe şi a dispus condamnarea autorului excepţiei la o pedeapsă cu închisoarea în regim de detenţie pentru infracţiunile săvârşite. Autorul excepţiei a fost încarcerat în temeiul minutei (dispozitivului hotărârii judecătoreşti) pronunţate de instanţa de apel şi a luat cunoştinţă despre motivele pentru care a fost condamnat la o dată ulterioară punerii în executare a hotărârii instanţei de apel, când a avut loc redactarea hotărârii judecătoreşti (motivarea în fapt şi în drept a soluţiei). 85. Prin urmare, având în vedere jurisprudenţa instanţei de contencios european al drepturilor omului, anterior citată, Curtea constată că punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti definitive în materie penală, anterior motivării în fapt şi în drept a soluţiei de condamnare, este de natură să aducă atingere dreptului la libertate şi siguranţă a persoanei condamnate, consacrat de art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale. 86. În continuare, Curtea reţine că dreptul la o hotărâre judecătorească motivată, chiar dacă este examinat de instanţa europeană din perspectiva „echitabilităţii“ procedurilor (Hotărârea din 27 septembrie 2001, pronunţată în Cauza Hirvisaari împotriva Finlandei, paragrafele 30-33), „intră structural în cadrul conceptului de a avea dreptul la o instanţă, deoarece necesită, de asemenea, stabilirea aspectelor factuale şi de drept relevante invocate de către reclamant într-un anumit caz“ (Hotărârea din 13 februarie 2003, pronunţată în Cauza Chevrol împotriva Franţei, paragrafele 76-84). Cu alte cuvinte, deşi dreptul la o decizie motivată este examinat în jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg din perspectiva respectării dreptului la un proces echitabil, el se încadrează în conceptul de acces la instanţă. Pentru a pune în aplicare prevederile art. 6 din Convenţie şi pentru a proteja drepturile care trebuie să fie practice şi efective, iar nu teoretice şi iluzorii, Curtea de la Strasbourg a elaborat elementele structurale, părţi integrante ale „dreptului la o instanţă“: accesul la o instanţă, finalitatea hotărârilor judecătoreşti, executarea la timp a hotărârilor judecătoreşti. Dreptul de acces la o instanţă este un drept calificat (Hotărârea din 28 mai 1985, pronunţată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit al Marii Britanii) şi ia forme destul de diferite în sferele civilă şi penală. Din această perspectivă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că instanţele naţionale trebuie să indice suficient de clar motivele pe care se întemeiază o hotărâre judecătorească, astfel încât justiţiabilul să îşi poată exercita în mod util dreptul de recurs de care dispune (Hotărârea din 16 decembrie 1992, pronunţată în Cauza Hadjianastassiou împotriva Greciei, şi Hotărârea din 15 februarie 2007, pronunţată în Cauza Boldea împotriva României). 87. Totodată, potrivit art. 21 alin. (1) din Constituţie, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. În jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că accesul liber la justiţie nu vizează numai acţiunea introductivă la prima instanţă de judecată, ci şi sesizarea oricăror altor instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele anterioare sau ulterioare ale procesului, deoarece apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, şi posibilitatea acţionării împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate. Ca urmare, limitarea dreptului părţilor de a exercita căile legale de atac constituie o limitare a accesului liber la justiţie (Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.200 din 15 decembrie 2004). 88. În acelaşi timp, Curtea observă că jurisprudenţa instanţelor naţionale reţine că motivarea hotărârii constituie o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrar judecătoresc, precum şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, Decizia nr. 3.338 din 11 aprilie 2011). 89. Din această perspectivă, Curtea reţine că, potrivit art. 410 alin. (1) din Codul de procedură penală, pentru procuror, persoana vătămată şi părţi, termenul de declarare a apelului este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel, şi curge de la comunicarea copiei minutei, art. 407 alin. (1) prima şi a doua frază din acelaşi act normativ stabilind că o copie a minutei hotărârii se comunică procurorului, părţilor, persoanei vătămate şi, în cazul în care inculpatul este arestat, administraţiei locului de deţinere, în vederea exercitării căii de atac. Curtea reţine că momentul iniţial (dies a quo) de la care începe să curgă termenul pentru declararea apelului este „comunicarea copiei minutei“, fiind acelaşi pentru procuror, persoana vătămată şi părţi, indiferent dacă au fost prezente sau nu la dezbateri sau la pronunţare. Curtea observă astfel că, în vederea exercitării dreptului de a formula calea de atac ordinară, legea procesual penală stabileşte obligaţia comunicării unei copii a dispozitivului, respectiv a unei copii a minutei, iar nu comunicarea hotărârii motivate a primei instanţe. Cu privire la acest aspect, Curtea a constatat că apelul se declară, în principal, împotriva dispozitivului hotărârii şi, alăturat acestuia, împotriva motivelor acesteia (Decizia nr. 96 din 25 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 15 mai 2020, paragraful 14). Cu toate acestea, instanţa de control constituţional a reţinut că motivarea/considerentele hotărârii, care reprezintă explicitarea soluţiei din dispozitiv, sprijinul necesar al acestuia, fac corp comun cu dispozitivul şi intră deopotrivă în autoritatea de lucru judecat, raportat la părţile din dosar şi obiectul cauzei (Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, precitată, paragraful 171). 90. În aceste condiţii, Curtea constată că motivarea în fapt şi în drept a soluţiei pronunţate de instanţa de judecată este cea care oferă părţilor din proces posibilitatea să îşi formeze convingerea cu privire la legalitatea şi temeinicia soluţiei adoptate, pe de o parte, respectiv cu privire la oportunitatea promovării căii de atac, pe de altă parte. Curtea de la Strasbourg a statuat, de altfel, că „este perfect acceptabil ca o instanţă să enunţe motivele deciziei sale după o perioadă de timp de la adoptarea sa, atât timp cât acest lucru nu neagă dreptul reclamantului de a-şi exercita în mod eficient dreptul său de a depune un recurs“ (Hotărârea din 16 decembrie 1992, pronunţată în Cauza Hadjianastassiou împotriva Greciei). Aşadar, Curtea reţine că motivarea hotărârii judecătoreşti este fundamentul echităţii procesului penal, pe de o parte, prin dreptul justiţiabilului de a fi convins că justiţia a fost înfăptuită, respectiv că judecătorul a examinat toate mijloacele procesuale şi procedurale propuse de participanţi, iar, pe de altă parte, dă expresie posibilităţii acestuia de a dispune cu privire la un drept procesual propriu, respectiv promovarea căii de atac. 91. Curtea constată că lipsa motivării în fapt şi în drept care stă la baza hotărârii judecătoreşti prin care a fost soluţionat fondul cauzei, care să fie adusă la cunoştinţa părţilor după deliberare, la data pronunţării hotărârii judecătoreşti, încalcă accesul la o instanţă, afectând exercitarea efectivă a dreptului de a formula apel, deoarece părţile, inclusiv inculpatul, nu pot decide cu privire la oportunitatea declarării căii de atac şi, în cererea de apel, nu se pot raporta la motivele reţinute în fapt şi în drept de instanţa de fond. Or, tocmai pentru a se putea declara în mod efectiv/util calea de atac ordinară a apelului cu privire la hotărârea prin care a fost soluţionat fondul cauzei, instanţa de judecată trebuie să redacteze motivele (esenţiale) în fapt şi în drept ale hotărârii sale la data pronunţării. Aşadar, în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 21 alin. (1) şi ale art. 129, Curtea constată că este necesar ca legea procesual penală să pună la dispoziţia părţilor, la data pronunţării hotărârii judecătoreşti, motivele în fapt şi în drept care justifică soluţia şi care permit acestora exercitarea efectivă a căii de atac a apelului. 92. Cât priveşte dreptul inculpatului de a formula căile extraordinare de atac cu privire la decizia pronunţată în apel, Curtea reţine că, potrivit Codului de procedură penală, „Contestaţia în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 lit. a) şi c)-h) poate fi introdusă în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel“ [art. 428 alin. (1) ], şi, totodată, „Recursul în casaţie poate fi introdus de către părţi sau procuror în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel“ [art. 435]. Sintagma „comunicarea deciziei instanţei de apel“ are în vedere comunicarea hotărârii în întregul său, în condiţiile în care art. 424 alin. (5) din Codul de procedură penală face precizarea că „Decizia instanţei de apel se comunică procurorului, părţilor, persoanei vătămate şi administraţiei locului de deţinere“, iar nu doar dispozitivul care cuprinde soluţia pronunţată de instanţa de apel. 93. Or, în condiţiile în care redactarea (motivarea în fapt şi în drept) deciziei instanţei de apel are loc „în cel mult 30 de zile de la pronunţare“ ori la o altă dată neprecizată, după epuizarea termenului de recomandare menţionat, şi care, uneori, în practică, se plasează în timp după curgerea unei perioade foarte mari (luni/ani de zile) de la data pronunţării soluţiei, Curtea constată că dispoziţiile criticate constituie premisa unei amânări sine die a exercitării dreptului de a promova căile extraordinare de atac cu privire la o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, contrar dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi ale art. 129 din Constituţie, interpretate potrivit art. 20 din Constituţie şi prin prisma art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aşadar, Curtea reţine că, deşi motivarea hotărârii judecătoreşti constituie o veritabilă garanţie a procesului echitabil şi înfăptuirii justiţiei, reglementarea redactării sale ulterior pronunţării soluţiei „în cel mult 30 de zile de la pronunţare“ (termen considerat a fi de recomandare) ori la o altă dată neprecizată transformă acest act procesual într-o sancţiune pentru inculpat, care, într-o atare situaţie, este obligat să aştepte un termen nedeterminat pentru redactarea şi comunicarea hotărârii (deciziei) motivate pentru a-şi exercita dreptul la formularea căilor de atac extraordinare. Mai mult, Curtea reţine că dreptul la formularea căilor de atac extraordinare devine iluzoriu în condiţiile în care, în intervalul scurs între momentul pronunţării hotărârii şi data motivării şi comunicării acesteia, există posibilitatea ca persoana condamnată să execute o mare parte din pedeapsă sau chiar pedeapsa, în integralitatea ei. 94. Totodată, în condiţiile în care, potrivit art. 430 din Codul de procedură penală, „Până la soluţionarea contestaţiei în anulare, instanţa sesizată, luând concluziile procurorului, poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se cere“, iar, potrivit art. 441 din acelaşi act normativ, „Instanţa care admite în principiu cererea de recurs în casaţie sau completul care judecă recursul în casaţie poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii, putând impune respectarea de către condamnat a unora dintre obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1) şi (2)“, Curtea reţine că imposibilitatea exercitării căilor extraordinare de atac menţionate, cauzată de întârzierea redactării (motivării) deciziei instanţei de apel, lipseşte inculpatul de posibilitatea de a formula cerere de suspendare a executării hotărârii judecătoreşti definitive. 95. Având în vedere considerentele anterior expuse, Curtea constată că prevederile art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) şi ale art. 406 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, fiind contrare dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 alin. (1) şi ale art. 129, astfel cum acestea sunt interpretate, potrivit art. 20 din Constituţie, şi prin prisma art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 96. În concluzie, Curtea reţine că motivarea hotărârilor judecătoreşti îndeplineşte câteva funcţii importante: reprezintă un mecanism de control al instanţei, care trebuie să demonstreze că hotărârea sa este legală, dreaptă şi corectă, în fapt şi în drept; reprezintă o înscriere oficială a argumentelor în favoarea soluţiei; inspiră un sentiment de încredere socială şi constituie un control democratic al administrării justiţiei; întăreşte principiul autorităţii de lucru judecat şi al prezumţiei de nevinovăţie; reprezintă temeiul executării hotărârii judecătoreşti, precum şi al contestării acesteia la o instanţă superioară. Cu alte cuvinte, motivarea în fapt şi în drept a hotărârii judecătoreşti este relevantă în sensul că permite inculpatului să îşi exercite în mod util dreptul de a formula o cale de atac şi, de asemenea, este importantă într-un sens mai general, în măsura în care ea asigură buna administrare a justiţiei şi previne cazurile de arbitrar. Obligaţia de motivare contribuie, de asemenea, la obţinerea încrederii publicului şi a inculpatului în decizia la care s-a ajuns şi permite identificarea unei posibile părtiniri din partea judecătorului şi remedierea acesteia (în acelaşi sens Hotărârea din 7 martie 2017, pronunţată în Cauza Cerovšek şi Božičnik împotriva Sloveniei). 97. Prin urmare, Curtea constată că redactarea hotărârii judecătoreşti prin care cauza este soluţionată de prima instanţă de judecată, respectiv a hotărârii judecătoreşti prin care instanţa se pronunţă asupra apelului (motivarea în fapt şi în drept) ulterior pronunţării minutei (soluţiei) dispuse în cauză, „în cel mult 30 de zile de la pronunţare“ sau după un interval de timp ce poate depăşi cu mult termenul menţionat, este aptă să lipsească persoana condamnată de garanţiile înfăptuirii actului de justiţie, aduce atingere dreptului de acces la instanţă şi dreptului la un proces echitabil. Totodată, Curtea constată că punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti definitive anterior motivării în fapt şi în drept a acesteia este contrară dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale referitoare la libertatea individuală şi siguranţa persoanei şi celor care consacră demnitatea umană şi dreptatea, ca valori supreme în statul de drept. 98. Astfel, Curtea constată că dispoziţiile art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) şi ale art. 406 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, fiind contrare atât dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3), ale art. 21 alin. (1) şi (3), astfel cum se interpretează potrivit art. 20 din Constituţie şi prin prisma art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 124 alin. (1) şi ale art. 129 din Constituţie, cât şi prevederilor art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În plus, dispoziţiile art. 400 alin. (1) şi ale art. 405 alin. (3) din Codul de procedură penală aduc atingere prevederilor art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală. 99. În privinţa efectelor deciziilor instanţei de control constituţional, Curtea reţine că, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.“ 100. Până la adoptarea soluţiei legislative corespunzătoare, ca o consecinţă a prezentei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) şi ale art. 406 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, având în vedere şi dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, Curtea reţine că instanţele de judecată urmează să aplice în mod direct atât dispoziţiile art. 1 alin. (3), ale art. 21 alin. (1)-(3), ale art. 23 alin. (11) şi ale art. 124 alin. (1)din Constituţie, cât şi prevederile art. 5 paragraful 1 lit. a) şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (a se vedea, cu privire la aplicarea directă a Constituţiei, Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 6 martie 1998, Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 16 mai 2000, Decizia nr. 774 din 10 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 6 ianuarie 2016, Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 4 februarie 2016, Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 276 din 12 aprilie 2016, paragraful 34, Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.029 din 21 decembrie 2016, paragraful 37, Decizia nr. 321 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 20 iulie 2017, paragraful 28). 101. Totodată, Curtea reţine că soluţia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) şi ale art. 406 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală are efecte cu privire la hotărârile judecătoreşti prin care cauza este soluţionată de prima instanţă de judecată şi hotărârile judecătoreşti prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, pronunţate după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie. 102. Cât priveşte critica referitoare la lipsa citării inculpatului la pronunţarea hotărârii judecătoreşti, formulată cu privire la dispoziţiile art. 405 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea constată că este neîntemeiată şi se impune a fi respinsă pentru considerentele ce urmează. 103. Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, a statuat că publicitatea, ca principiu al şedinţei de judecată, constă în posibilitatea pe care o are orice persoană de a asista la desfăşurarea judecăţii, constituind deopotrivă un mijloc de a prezerva încrederea opiniei publice în instanţele judecătoreşti (Decizia nr. 702 din 27 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 38 din 16 ianuarie 2015, paragrafele 19 şi 20). Cu acelaşi prilej, Curtea a reţinut că acest principiu este consacrat în dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cărora orice persoană are dreptul la judecarea în mod public a cauzei sale de către o instanţă care va hotărî, între altele, asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat importanţa acestui principiu procesual, statuând că publicitatea procedurilor organelor judiciare la care se referă art. 6 paragraful 1 are ca scop protejarea justiţiabililor împotriva unei „justiţii secrete“ şi vizează dezbaterile propriu-zise ale procesului (Hotărârea din 26 septembrie 1995, pronunţată în Cauza Diennet împotriva Franţei, paragraful 33). 104. Cu toate acestea, dreptul la o şedinţă publică nu este absolut, motiv pentru care nu s-ar putea susţine că şi după judecarea în fond, instanţa de apel învestită cu plenitudinea de jurisdicţie ar fi ţinută întotdeauna de o audienţă publică, independent de natura problemelor asupra cărora ea ar statua (Hotărârea din 29 octombrie 1991, pronunţată în Cauza Jan-Ake Andersson împotriva Suediei, paragraful 27, şi Hotărârea din 27 martie 1998, pronunţată în Cauza K.D.B. împotriva Olandei, paragraful 39). Totodată, în Hotărârea din 3 martie 2009, pronunţată în Cauza Băcanu şi SC „R“ împotriva României, instanţa europeană a statuat că publicitatea pronunţării poate fi realizată şi în alte modalităţi decât în şedinţa publică, spre exemplu, prin depunerea la grefă a textului integral al hotărârii, astfel încât să fie accesibilă publicului. În respectiva cauză, reclamanţii au susţinut mai multe încălcări ale dreptului la un proces echitabil; aceştia au considerat că practica instanţelor româneşti de a nu pronunţa hotărârile în mod public, ci de a retranscrie dispozitivul acestora într-un registru al grefei este contrară garanţiilor prevăzute de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Curtea a reamintit că a statuat deja că scopul urmărit de art. 6 paragraful 1 din Convenţie, şi anume asigurarea controlului asupra puterii judiciare de către public, nu era realizat într-o mai mică măsură prin depunerea la grefă decât prin citirea în şedinţă publică a unei hotărâri (în acest sens şi Hotărârea din 8 decembrie 1983, pronunţată în Cauza Pretto şi alţii împotriva Italiei; Hotărârea din 8 decembrie 1983, pronunţată în Cauza Axen împotriva Germaniei şi Hotărârea din 15 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ernst şi alţii împotriva Belgiei). 105. Curtea reţine că, potrivit art. 352 din Codul de procedură penală, „Şedinţa de judecată este publică, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.“ Cât priveşte şedinţa de pronunţare, legea procesual penală prevede expres, în art. 405 alin. (1), că hotărârea se pronunţă în şedinţă publică de către preşedintele completului de judecată, asistat de grefier. Totodată, art. 405 alin. (2) din Codul de procedură penală, criticat în cauză, prevede că „La pronunţarea hotărârii părţile nu se citează.“ Ca regulă, deliberarea şi pronunţarea hotărârii se fac în ziua în care au avut loc dezbaterile sau la o dată ulterioară, dar nu mai târziu de 15 zile de la închiderea dezbaterilor [art. 391 alin. (1) din Codul de procedură penală]. Curgerea acestui termen începe în ziua în care au avut loc dezbaterile, fiind un termen procedural, de recomandare, care se calculează potrivit art. 269 alin. (1), (2) şi (3) din Codul de procedură penală. În situaţii excepţionale, când, raportat la complexitatea cauzei, deliberarea şi pronunţarea nu pot avea loc în termenul menţionat anterior, instanţa poate amâna pronunţarea o singură dată pentru cel mult 15 zile [art. 391 alin. (2) din Codul de procedură penală]. Curtea reţine însă că, în cazul în care pronunţarea nu are loc la data dezbaterilor, preşedintele completului are obligaţia de a informa părţile prezente asupra datei la care se va pronunţa hotărârea. 106. Având în vedere jurisprudenţa şi normele procesual penale, anterior citate, Curtea constată că prevederile criticate nu contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 127 şi nici dreptului la un proces echitabil, în condiţiile în care şedinţa de pronunţare este publică, potrivit art. 405 alin. (1) din Codul de procedură penală, iar, în cazul în care pronunţarea este amânată, preşedintele completului face demersuri, la închiderea dezbaterilor, în vederea informării părţilor prezente asupra datei la care se va pronunţa hotărârea. De altfel, Curtea reţine că, de lege ferenda, legiuitorul naţional ar putea avea în vedere şi alte modalităţi care să asigure publicitatea şedinţei de pronunţare şi a hotărârii judecătoreşti, adaptate metodelor moderne de informare eficientă a părţilor şi publicului. 107. Cât priveşte aspectele invocate de autor referitoare la disponibilitatea cu întârziere pe pagina de internet www.curteadeapelmures.ro a Încheierii penale din 22 octombrie 2019, prin care s-a amânat pronunţarea pentru data de 5 noiembrie 2019, Curtea reţine că acestea nu constituie o veritabilă critică de neconstituţionalitate, ci sunt ridicate prin intermediul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate probleme ce ţin de modul de organizare a activităţii instanţei. 108. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, cât priveşte soluţia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate şi constatarea că dispoziţiile art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) şi ale art. 406 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale şi, cu unanimitate de voturi, în ceea ce priveşte respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate şi constatarea că dispoziţiile art. 405 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Kedves Emeric în Dosarul nr. 298/43/2019 al Curţii de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi constată că dispoziţiile art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) şi ale art. 406 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 405 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, Curţii de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 7 aprilie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu OPINIE SEPARATĂ În dezacord cu soluţia pronunţată cu majoritate de voturi de Curtea Constituţională la punctul 1 din dispozitivul deciziei, formulăm prezenta opinie separată, considerând că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 400 alin. (1),art. 405 alin. (3) şi ale art. 406 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală se impunea a fi respinsă ca inadmisibilă - din perspectiva prevederilor legale referitoare la competenţa instanţei de contencios constituţional, mai exact din raţiuni ce ţin de lipsa competenţei sale - şi nu examinată pe fond, iar motivarea acesteia trebuia să se limiteze strict la susţinerea acestui dispozitiv, pentru următoarele motive: • Curtea Constituţională a statuat în mod constant că nu îşi poate asuma rolul de a crea sau modifica norme juridice şi nici nu se poate substitui legislatorului fără a încălca dispoziţiile art. 61 din Constituţie, potrivit cărora „Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a ţării“. Or, în prezenta cauză autorul excepţiei de neconstituţionalitate a solicitat jurisdicţiei constituţionale „să impună obligaţia ca judecătorul să motiveze hotărârea judecătorească la data pronunţării“, ceea ce echivalează cu transformarea Curţii Constituţionale în legiuitor pozitiv, în condiţiile în care nicio prevedere din Constituţie nu permite Curţii o astfel de conduită şi nici nu impune o astfel de obligaţie instanţelor judecătoreşti. • În plus, Curtea Constituţională nu este competentă să soluţioneze cereri cu privire la modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale fără a încălca dispoziţiile art. 126 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti“. * * * 1. Cauzele de inadmisibilitate sunt motive legale ce împiedică declanşarea sau extinderea procedurii de control al constituţionalităţii legilor. Fie că sunt reglementate expres de lege, fie că sunt stabilite pe cale jurisprudenţială, cauzele de inadmisibilitate au caracter imperativ. Ca urmare, Curtea trebuie să procedeze în mod obligatoriu la examinarea admisibilităţii sesizărilor care îi sunt adresate, ca etapă prealabilă examinării fondului lor, iar în situaţia în care identifică existenţa unei astfel de cauze să procedeze la respingerea sesizării ca inadmisibilă. Aceasta cu atât mai mult atunci când este vorba despre întinderea competenţei Curţii Constituţionale asupra căreia numai Curtea poate să decidă. În această privinţă, cauzele de inadmisibilitate se constituie într-un veritabil instrument de autolimitare, menit să menţină Curtea Constituţională în graniţele rolului său constituţional şi să o ferească de orice implicare în dispute străine de realizarea acestuia^1. ^1 A se vedea opinii în acelaşi sens exprimate de judecători ai Curţii Constituţionale, de exemplu prof. univ. dr. Mona Maria Pivniceru, prof. univ. dr. Tudorel Toader, opinie concurentă la Decizia Curţii Constituţionale nr. 548 din 15 iulie 2015. 2. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate din prezenta cauză a susţinut că art. 400 alin. (1),art. 405 alin. (2) şi (3) şi art. 406 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală contravin dispoziţiilor constituţionale din art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (3),art. 23 alin. (8) şi (12) şi art. 127 deoarece şedinţa de judecată în care a fost pronunţată decizia judecătorească din dosarul în cadrul căruia excepţia a fost ridicată „nu a fost publică la momentul pronunţării“ şi, deşi pronunţarea a constat în citirea dispozitivului „fără citarea inculpatului, nu a existat nicio motivare în fapt ori/şi în drept în susţinerea soluţiei de condamnare“. În aceste condiţii, arată autorul excepţiei, persoana vizată de respectiva decizie penală de condamnare nu a cunoscut motivele pentru care urma să execute în regim de detenţie o pedeapsă cu închisoarea, acestea fiindu-i aduse la cunoştinţă abia la aproximativ o lună [s.n. mai exact după 20 de zile, deci în interiorul termenului de 30 de zile prevăzut de art. 406 alin. (1) din Codul procedură penală] de la momentul la care executarea pedepsei începuse în mod efectiv. De aceea, inculpatul nu a putut accepta ori înţelege la momentul pronunţării sale o soluţie care îi era defavorabilă, dar nu era şi motivată, însă a fost obligat să înceapă executarea pedepsei astfel pronunţate. 3. În esenţă, şi inclusiv în cadrul pledoariei orale din faţa Curţii Constituţionale, autorul excepţiei de neconstituţionalitate din prezenta cauză a solicitat explicit ca, având în vedere situaţia de fapt din dosarul în cadrul căruia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate şi modul în care instanţele judecătoreşti au înţeles să interpreteze şi să aplice normele legale procesual penale criticate, instanţa de control constituţional să impună obligaţia ca judecătorul să motiveze hotărârea judecătorească la data pronunţării şi nu într-un termen de cel mult 30 de zile aşa cum prevede art. 406 alin. (1) şi (2) din Codul procedură penală. Alternativ, el a solicitat ca prevederile art. 406 să fie însoţite de sancţiuni pentru a determina judecătorii să respecte cu stricteţe dispoziţiile sale. Autorul excepţiei a precizat şi faptul că inclusiv o motivare succintă, dar făcută publică la data pronunţării hotărârii judecătoreşti ar putea fi considerată satisfăcătoare, prin prisma situaţiei concrete din dosarul în cadrul căruia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate. Cât priveşte art. 405 alin. (3) din Codul de procedură penală autorul excepţiei a susţinut că publicul din sala de judecată ar trebui să aibă acces şi la argumentele pe care se sprijină un dispozitiv al unei hotărâri judecătoreşti, deoarece justiţia fără motivare este un act discreţionar. Deşi critica referitoare la art. 400 alin. (1) din Codul de procedură penală nu este motivată distinct, din ansamblul sesizării se poate deduce că ea a fost formulată prin corelare cu criticile aduse art. 405 alin. (3) din Codul de procedură penală. 4. Având în vedere, pe de o parte, situaţia de fapt şi dosarul cauzei, precum şi solicitările explicite adresate jurisdicţiei constituţionale de către autorul excepţiei de neconstituţionalitate, iar, pe de altă parte, prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, precum şi jurisprudenţa constantă în materie a jurisdicţiei constituţionale, singura soluţie posibilă în prezenta cauză era respingerea sesizării ca inadmisibilă. 5. Astfel, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, precizează: „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului“. Rezultă de aici că examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere conformitatea acestuia cu dispoziţiile şi principiile Legii fundamentale. Controlul de constituţionalitate realizat de Curtea Constituţională nu se poate concretiza în modificarea ori completarea textelor legale deduse controlului de constituţionalitate. Prin urmare, solicitarea adresată Curţii Constituţionale de autorul excepţiei de neconstituţionalitate din prezenta cauză de a impune judecătorilor obligaţia de a motiva, fie şi numai succint, hotărârile judecătoreşti încă de la data pronunţării lor sau, cel puţin, de a impune judecătorilor sancţiuni pentru nerespectarea termenelor prevăzute de Codul de procedură penală excedează competenţei jurisdicţiei constituţionale, aşa cum aceasta a fost reglementată prin Constituţie şi prin legea sa organică. Curtea Constituţională nu îşi poate aroga rolul de a crea sau de a modifica norme juridice şi nu se poate substitui legiuitorului fără a încălca ea însăşi prevederile art. 61 din Constituţie, conform cărora „Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării“. De altfel, într-un număr semnificativ de decizii Curtea a respins excepţiile de neconstituţionalitate ca inadmisibile, apreciind că nu au fost formulate veritabile critici de neconstituţionalitate, „ci mai degrabă propuneri de lege ferenda, asupra cărora însă Curtea nu se poate pronunţa, neavând competenţa de a modifica sau completa dispoziţiile de lege supuse controlului de constituţionalitate, aşa cum prevede art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992“ (a se vedea Decizia nr. 367/2015, Decizia nr. 162/2016 şi Decizia nr. 102/2016). 6. În plus, criticile formulate cu privire la art. 405 şi 406 din Codul de procedură penală au în vedere situaţia concretă din dosarul în cadrul căruia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate şi vizează modul în care instanţele judecătoreşti au înţeles să interpreteze şi să aplice dispoziţiile legale incidente în acea speţă. Aceasta nu este şi nu poate fi o critică de neconstituţionalitate, cu atât mai mult cu cât alte instanţe judecătoreşti în alte cauze au înţeles să interpreteze şi să aplice aceleaşi prevederi legale în modalităţi similare cu cele pentru care şi autorul excepţiei de neconstituţionalitate îşi exprimă expres şi explicit preferinţa. Interpretarea şi aplicarea legilor în cauzele concrete în cadrul cărora pot fi ridicate excepţii de neconstituţionalitate nu sunt de competenţa Curţii Constituţionale, ci de competenţa instanţelor judecătoreşti, astfel de critici fiind constant respinse de Curtea Constituţională ca inadmisibile (a se vedea Decizia nr. 494/2005, Decizia nr. 584/2006, Decizia nr. 192/2008, Decizia nr. 694/2011, Decizia nr. 276/2016, Decizia nr. 56/2017, Decizia nr. 459/2017, Decizia nr. 807/2019, Decizia nr. 374/2020, Decizia nr. 470/2020). De altfel, conform art. 126 alin. (3) din Constituţie, „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti“. 7.1. Faptul că există numeroase instanţe judecătoreşti care dau prevederilor legale criticate interpretarea şi aplicarea solicitată de autorul excepţiei de neconstituţionalitate din prezenta cauză întăreşte concluzia inadmisibilităţii cererii. 7.2. Curtea Constituţională a considerat că este competentă să realizeze controlul constituţionalităţii unei interpretări constante pe care un text legal a primit-o în practica judecătorească, doar în situaţia în care respectiva prevedere legală a fost deturnată de la scopul ei legitim - stabilirea scopului legitim revenind tot Curţii Constituţionale, pe cale de interpretare - printr-o aplicare sistematică, dar eronată. Însă pentru a identifica situaţiile în care poate proceda la verificarea constituţionalităţii unei interpretări sau aplicări judiciare a unei prevederi legale, Curtea Constituţională a stabilit un criteriu care nu se regăseşte în prezenta cauză, anume caracterul continuu, permanent şi persistent în timp doar al unei anumite interpretări, adică existenţa unei practici judiciare constante şi cu un anumit grad de acceptare la nivelul instanţelor judecătoreşti. (A se vedea deciziile nr. 818/2008, nr. 536/2011, nr. 224/2012, nr. 448/2013,nr. 88/2014, nr. 336/2015, nr. 841/2015, nr. 12/2020). 7.3. În schimb, Curtea Constituţională a considerat că nu este de competenţa sa verificarea constituţionalităţii unor interpretări izolate ale unor prevederi legale, chiar dacă ele ar fi şi vădit eronate, întrucât legislaţia pertinentă oferă remedii procesuale eficiente. În astfel de situaţii Curtea Constituţională a concluzionat că a proceda altfel ar echivala cu încălcarea competenţei instanţelor judecătoreşti şi ar transforma Curtea Constituţională dintr-o jurisdicţie specializată într-o instanţă de control judiciar. (A se vedea deciziile nr. 276/2016, nr. 729/2016, nr. 170/2020.) 8. Or, în situaţia de faţă, atât autorul excepţiei de neconstituţionalitate, cât şi documentarea realizată din oficiu de Curtea Constituţională converg în direcţia constatării faptului că practica judiciară în materie nu este unitară, existând numeroase instanţe judecătoreşti care interpretează şi aplică prevederile criticate din Codul de procedură penală în modalitatea solicitată explicit de autorul excepţiei, după cum există şi instanţe judecătoreşti care procedează diferit. 9. Pe cale de consecinţă, neavând atribuţii de unificare a practicii judiciare, Curtea Constituţională nu poate să se transforme într-o instanţă de control judiciar pentru a spune dreptul în dosarul concret în cadrul căruia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate în prezenta cauză. De asemenea, instanţele constituţionale, indiferent de rolul pe care îl au sau şi-l asumă la un moment dat, mai mult sau mai puţin activ, nu pot deveni legiuitori. Curţile Constituţionale nu fac politica legislativă, nu creează legi, ele doar asigură supremaţia Constituţiei în limitele competenţei date de legiuitorul constituant. * * * Pentru toate aceste motive, în dezacord cu soluţia pronunţată cu majoritate de voturi de Curtea Constituţională la punctul 1 din dispozitivul deciziei, considerăm că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 400 alin. (1),art. 405 alin. (3) şi ale art. 406 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală se impunea a fi respinsă ca inadmisibilă întrucât: • Curtea Constituţională a statuat în mod constant că nu îşi poate asuma rolul de a crea sau modifica norme juridice şi nici nu se poate substitui legislatorului fără a încălca dispoziţiile art. 61 din Constituţie, potrivit cărora „Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a ţării“. Or, în prezenta cauză autorul excepţiei de neconstituţionalitate a solicitat jurisdicţiei constituţionale „să impună obligaţia ca judecătorul să motiveze hotărârea judecătorească la data pronunţării“, ceea ce echivalează cu transformarea Curţii Constituţionale în legiuitor pozitiv în condiţiile în care nicio prevedere din Constituţie nu permite Curţii o astfel de conduită şi nici nu impune o astfel de obligaţie instanţelor judecătoreşti. • În plus, Curtea Constituţională nu este competentă să soluţioneze cereri cu privire la modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale fără a încălca dispoziţiile art. 126 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti“. Judecători, dr. Livia-Doina Stanciu prof. univ. dr. Elena-Simina Tănăsescu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
