Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Bianca Drăghici │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 20 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor, excepţie ridicată de Nela Mihaela Popa în Dosarul nr. 8.078/301/2017 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 769D/2019. 2. Dezbaterile au avut loc în data de 26 ianuarie 2021, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Sorin-Ioan-Daniel Chiriazi, şi a părţii Aurelian Mihai, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările ulterioare, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 23 februarie 2021. La această dată, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru data de 3 martie 2021, iar, ulterior, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea a dispus amânarea succesivă a pronunţării pentru datele de 24 martie şi 7 aprilie 2021, dată la care a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 3. Prin Încheierea din 13 februarie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 8.078/301/2017, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor. Excepţia a fost ridicată de Nela Mihaela Popa în calea de atac a apelului declarat împotriva Sentinţei civile nr. 3.622 din 28 martie 2018, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, într-o cauză având ca obiect stabilirea domiciliului minorului, exercitarea autorităţii părinteşti şi stabilirea pensiei de întreţinere. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia susţine, în esenţă, că prevederile art. 20 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 sunt neconstituţionale în raport cu normele constituţionale invocate şi cu dispoziţiile art. 529 şi următoarele din Codul civil şi cu cele ale art. 1, art. 6 lit. a), art. 47 alin. (1) şi (2) şi art. 49 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, norme prin care legiuitorul a stabilit cadrul legal privind respectarea, promovarea şi garantarea drepturilor copilului, astfel încât acesta să beneficieze de un nivel de trai care să-i asigure dezvoltarea fizică, mentală şi socială, respectarea principiului interesului superior al copilului, a egalităţii de şanse şi nediscriminării copilului şi responsabilizarea părinţilor cu privire la exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti. 5. Se apreciază că prin dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010, respectiv prin imposibilitatea de executare silită a sumelor de bani încasate de celălalt părinte, sunt încălcate toate drepturile prevăzute şi garantate în Constituţia României, în Codul civil şi în Legea nr. 272/2004. 6. În final, se afirmă că, prevalându-se de dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010, părintele obligat la plata unei pensii de întreţinere lunare în favoarea minorului a găsit forma legală de a se sustrage de la îndatoririle de părinte cu privire la copilul minor cu afecţiuni medicale şi de a-l discrimina în raport cu ceilalţi copii ai săi. 7. Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă nu şi-a exprimat opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate, rezumându-se la analiza condiţiilor de admisibilitate a acesteia. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, art. 20 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 830 din 10 decembrie 2010, aprobată cu modificări prin Legea nr. 132/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 452 din 28 iunie 2011, cu modificările şi completările ulterioare. Însă având în vedere notele scrise ale autoarei excepţiei depuse în motivarea criticilor de neconstituţionalitate, Curtea reţine că obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie doar prevederile art. 20 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor, cu referire la indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor prevăzută la art. 2 alin. (1) din acest act normativ, potrivit cărora: - Art. 20 alin. (1): „Drepturile prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă nu pot fi urmărite silit decât în vederea recuperării, conform legii, a sumelor încasate necuvenit cu acest titlu.“; – Art. 2 alin. (1): „Persoanele care, în ultimii 2 ani anteriori datei naşterii copilului, au realizat timp de cel puţin 12 luni venituri din salarii şi asimilate salariilor, venituri din activităţi independente, venituri din drepturi de proprietate intelectuală, venituri din activităţi agricole, silvicultură şi piscicultură, supuse impozitului pe venit potrivit prevederilor Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, denumite în continuare venituri supuse impozitului, beneficiază de concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani, respectiv 3 ani, în cazul copilului cu handicap, precum şi de o indemnizaţie lunară.“ 12. În opinia autoarei excepţiei, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 22 referitor la dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, ale art. 48 alin. (1) şi (3) privind familia şi ale art. 49 privind protecţia copiilor şi a tinerilor. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că aceasta a fost ridicată într-o cauză în care reclamanta - autoare a excepţiei de neconstituţionalitate - a învestit instanţa judecătorească cu o acţiune având mai multe capete de cerere printre care şi plata cheltuielilor de creştere şi educare a minorului. Prin sentinţa civilă pronunţată în cauză, instanţa judecătorească a admis în parte cererea principală şi a dispus obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreţinere lunare, în favoarea minorului, de 1/6 din venitul net obţinut, de la data cererii de chemare în judecată până la majorat. La stabilirea cuantumului pensiei, instanţa de fond a reţinut că „posibilitatea pârâtului-reclamant de a presta pensie de întreţinere a fost dovedită prin relaţiile trimise la dosar de Agenţia pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a Municipiului Bucureşti, din care rezultă că acesta obţine venituri permanente“. Împotriva soluţiei instanţei de fond s-a declarat apel şi, cu privire la cuantumul pensiei de întreţinere, apelantul-pârât a susţinut că instanţa de fond, în mod nelegal, a stabilit ca pensia de întreţinere să fie în cuantum de 1/6 din venitul lunar net obţinut, întrucât mai are un copil minor în întreţinere şi se află în concediu pentru creşterea acestuia, beneficiind de indemnizaţia aferentă, aşa încât la stabilirea pensiei de întreţinere pentru primul copil nu poate fi avută în vedere această indemnizaţie. Tribunalul Bucureşti a admis apelul formulat, a schimbat în parte sentinţa apelată şi a obligat apelantul-pârât la plata unei pensii de întreţinere lunare, în favoarea minorului, de 1/6 din venitul minim pe economie. Instanţa de apel a reţinut că, „în ceea ce priveşte pensia de întreţinere pe care apelantul-pârât-reclamant o datorează minorului, va avea în vedere că apelantul mai are un copil minor în întreţinere, astfel că, în raport cu dispoziţiile art. 529 alin. (2) din Codul civil, pensia va fi de 1/6 din venitul net lunar. Dar din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că apelantul-pârât-reclamant nu desfăşoară o activitate remunerată, acesta fiind beneficiar al indemnizaţiei pentru creşterea copilului [...]. Însă, potrivit art. 727 lit. f) din Codul de procedură civilă «Nu sunt supuse urmăririi silite bunurile declarate neurmăribile în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege», iar potrivit art. 20 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor «Drepturile prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă nu pot fi urmărite silit decât în vederea recuperării, conform legii, a sumelor încasate necuvenit cu acest titlu». În raport cu dispoziţiile legale menţionate rezultă că în mod eronat prima instanţă a reţinut că pensia de întreţinere pe care apelantul-pârât-reclamant o datorează minorului trebuie raportată la indemnizaţia pentru creşterea copilului. În lipsa oricăror dovezi din care să rezulte că apelantul-pârât-reclamant desfăşoară o activitate remunerată, tribunalul va stabili pensia de întreţinere în raport cu venitul minim pe economie.“ În acest context, reclamanta a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 20 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010. 14. Pornind de la cele statuate de instanţa de apel, Curtea reţine că prevederile legale criticate instituie regula potrivit căreia drepturile prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 nu pot fi urmărite silit decât în vederea recuperării, conform legii, a sumelor încasate necuvenit cu acest titlu. Analizând prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010, Curtea observă că principalele drepturi de natură financiară reglementate în cuprinsul acestui act normativ sunt indemnizaţia lunară pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani, respectiv 3 ani, în cazul copilului cu handicap, prevăzută de art. 2 alin. (1), stimulentul de inserţie, prevăzut de art. 7 alin. (1), şi indemnizaţia lunară pentru îngrijirea copilului cu dizabilităţi până la vârsta de 7 ani, prevăzută de art. 31 alin. (2). De asemenea, Curtea observă că art. 32 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 prevede dreptul la un sprijin lunar ce se acordă în condiţiile ordonanţei de urgenţă menţionate şi dreptul la o alocaţie lunară de plasament, acordată în condiţiile Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului. Însă, dintre toate drepturile la care face trimitere textul legal criticat, autoarea excepţiei consideră că acesta este neconstituţional doar cu referire la indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor prevăzută de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010. 15. Cu privire la natura indemnizaţiei lunare pentru creşterea copilului, în jurisprudenţa sa constantă, de exemplu, prin Decizia nr. 788 din 27 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 786 din 22 noiembrie 2012, sau prin Decizia nr. 765 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 476 din 6 iulie 2011, Curtea a statuat că dreptul la indemnizaţia pentru creşterea copilului nu este un drept constituţional, nefiind nominalizat expres în Constituţie, ci constituie una dintre măsurile de protecţie socială instituite de stat în virtutea rolului de stat social. Caracteristic unui astfel de drept este că legiuitorul este liber să aleagă, în funcţie de politica statului, de resursele financiare, de prioritatea obiectivelor urmărite şi de necesitatea îndeplinirii şi a altor obligaţii ale statului consacrate deopotrivă la nivel constituţional, care sunt măsurile prin care va asigura cetăţenilor un nivel de trai decent şi să stabilească condiţiile şi limitele acordării lor. De asemenea „acordarea indemnizaţiei pentru creşterea copilului poate fi privită şi ca o măsură de protecţie a copiilor, aşa cum dispune art. 49 alin. (1) din Constituţie“ (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 597 din 10 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.122 din 23 noiembrie 2020, paragraful 44, Decizia nr. 362 din 16 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 785 din 27 august 2020, paragraful 47, şi Decizia nr. 400 din 18 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 893 din 30 septembrie 2020, paragraful 18). 16. Din analiza prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010, Curtea a reţinut că scopul adoptării actului normativ a fost acela de a susţine familia în vederea creşterii copilului, indemnizaţia nefiind un drept al copilului, ci al părintelui, suplinindu-se astfel veniturile pe care părintele nu le mai poate realiza din exercitarea unei profesii, pe durata concediului pentru creşterea copilului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 239 din 7 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 20 iulie 2015, paragraful 16, şi Decizia nr. 690 din 6 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1214 din 11 decembrie 2020, paragraful 27). 17. Concluzia potrivit căreia indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor nu este un drept al copilului rezultă din coroborarea prevederilor art. 2 alin. (1), ale art. 8 şi ale art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010. Astfel, potrivit art. 8, de indemnizaţie beneficiază oricare dintre părinţii fireşti ai copilului, dacă îndeplineşte condiţiile de acordare prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010, una dintre persoanele care a adoptat copilul, căreia i s-a încredinţat copilul în vederea adopţiei sau care are copilul în plasament ori în plasament în regim de urgenţă, cu excepţia asistentului maternal profesionist care poate beneficia de aceste drepturi numai pentru copiii săi, precum şi persoana care a fost numită tutore, dacă formulează cerere însoţită de înscrisurile prevăzute de art. 13. Din art. 2 alin. (1) din acest act normativ rezultă că pot beneficia de concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani, respectiv 3 ani, în cazul copilului cu handicap, precum şi de indemnizaţia lunară aferentă persoanele care, în ultimii 2 ani anteriori datei naşterii copilului, au realizat timp de cel puţin 12 luni venituri din salarii şi asimilate salariilor, venituri din activităţi independente, venituri din drepturi de proprietate intelectuală, venituri din activităţi agricole, silvicultură şi piscicultură, supuse impozitului pe venit, potrivit prevederilor Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal. 18. Aşadar, dacă indemnizaţia ar fi fost prevăzută ca un drept al copilului, condiţia ca anterior datei naşterii acestuia persoana beneficiară să fi realizat timp de cel puţin 12 luni venituri nu mai era inserată în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010, ci s-ar fi dispus plata acesteia pentru fiecare copil, indiferent dacă persoana a realizat sau nu venituri supuse impozitului pe venit. Un astfel de drept al copilului este prevăzut expres de art. 49 alin. (2) din Constituţie şi este transpus la nivel legislativ prin prevederile Legii nr. 61/1993 privind alocaţia de stat pentru copii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 14 noiembrie 2012. 19. Curtea reţine că, deşi indemnizaţia lunară aferentă concediului pentru creşterea copilului nu este un drept al copilului, ci al părintelui, suplinindu-se astfel veniturile pe care acesta nu le mai poate realiza din exercitarea unei profesii, pe durata concediului pentru creşterea copilului, legiuitorul, prin textul legal supus controlului de constituţionalitate, a stabilit regula potrivit căreia drepturile prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 nu pot fi urmărite silit. 20. Referitor la urmărirea silită, prin Decizia nr. 710 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1014 din 16 decembrie 2016, paragrafele 21 şi 22, Curtea a reţinut că „Titlul II din cartea V a Codului de procedură civilă, intitulat «Urmărirea silită asupra bunurilor debitorului», în care este reglementat regimul juridic al bunurilor mobile urmăribile, are ca premisă răspunderea nelimitată a debitorului, cu toate bunurile. Potrivit art. 1.518 din Codul civil, dacă prin lege nu se prevede altfel, debitorul răspunde personal de îndeplinirea obligaţiilor sale; răspunderea debitorului poate fi limitată numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege. Regula este aceea că bunurile mobile, în cadrul cărora sunt incluse veniturile băneşti, sunt urmăribile şi pot fi supuse executării silite. Deşi art. 629 din Codul de procedură civilă vorbeşte despre bunuri care, «potrivit legii, sunt urmăribile», legiuitorul nu realizează o enumerare a acestora, ci, din contră, stabileşte bunurile care, potrivit legii, «nu se pot urmări». Aşadar, debitorul va trebui să îl încunoştinţeze pe executor în legătură cu caracterul neurmăribil al unui anumit bun, indicând şi motivul exceptării de la urmărire. În considerarea principiului conform căruia urmărirea silită a bunurilor nu trebuie să îl pună pe debitor în situaţia de a nu-şi putea asigura mijloacele de existenţă, legiuitorul stabileşte în art. 729 din Codul de procedură civilă care sunt limitele urmăririi veniturilor băneşti. Instituirea limitelor urmăririi salariilor şi a altor venituri periodice se realizează exclusiv prin raportarea la anumite părţi din acestea (o treime sau o jumătate), fără a interesa cuantumul veniturilor periodice. În optica legiuitorului, indiferent de felul creanţei sau al datoriei şi indiferent de cuantumul veniturilor periodice, creditorii nu vor putea urmări silit mai mult de jumătate din veniturile periodice ale debitorului. În acest sens este şi alin. (3) al art. 729, care stabileşte limita maximă a veniturilor urmăribile, atunci când suma veniturilor debitorului este mai mică decât cuantumul salariului minim net pe economie.“ 21. Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că măsura instituită de legiuitor prin textul de lege criticat, şi anume interdicţia absolută a urmăririi silite a indemnizaţiei lunare pentru creşterea copiilor prevăzută la art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010, nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, de vreme ce, aşa cum s-a demonstrat, acesta nu este un drept al copilului, ci al părintelui. Prin urmare, indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor trebuie să poată fi urmărită şi supusă executării silite, în limitele prevăzute de cadrul legal în materie, respectiv Codul civil şi Codul de procedură civilă, pentru recuperarea oricărei creanţe, deoarece, în lumina principiului legalităţii şi a principiului bunei-credinţe, subiecţii de drept trebuie să aibă o conduită conformă cu cele stabilite printr-o hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu şi să execute de bunăvoie obligaţiile care le revin. 22. Mai mult, Curtea reţine că în cauză se pune problema imposibilităţii urmăririi silite a indemnizaţiei lunare pentru creşterea copilului pentru executarea unei obligaţii constituţionale ce derivă din art. 48 şi art. 49 din Legea fundamentală, şi anume obligaţia părintelui de întreţinere a copilului. 23. Curtea reţine că dreptul copilului la întreţinere din partea ambilor părinţi este inerent drepturilor şi îndatoririlor părinteşti, fundamentat pe asumarea responsabilă a calităţii de părinte, şi există indiferent de situaţia juridică în care se află părinţii (căsătoriţi, necăsătoriţi, despărţiţi în fapt sau divorţaţi). Mai mult, nici părintele decăzut din exerciţiul autorităţii părinteşti nu este scutit de obligaţia de a da întreţinere copilului, astfel cum dispune art. 510 din Codul civil. Obligaţia de întreţinere a părinţilor este parte componentă a autorităţii părinteşti, ca ansamblu de drepturi şi obligaţii ce privesc persoana şi bunurile copilului şi care aparţin în mod egal ambilor părinţi. Autoritatea părintească are caracter legal şi imperativ. Părinţii nu pot să renunţe sau să modifice conţinutul drepturilor şi al obligaţiilor pe care le au faţă de copil, însă se pot înţelege asupra modului de exercitare a drepturilor şi îndatoririlor părinteşti, dar numai cu încuviinţarea instanţei care va verifica dacă învoiala părinţilor răspunde interesului copilului. Astfel, orice înţelegere a părinţilor cu privire la modalitatea de exercitare a drepturilor şi de îndeplinire a obligaţiilor părinteşti trebuie subsumată principiului respectării interesului superior al copilului, principiu înscris în art. 2 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 5 martie 2014. Curtea observă că, în acelaşi sens, art. 263 alin. (1) din Codul civil enunţă principiul esenţial care fundamentează măsurile privitoare la copil, şi anume respectarea interesului superior al acestuia. Obligaţia de întreţinere pe care părinţii o au faţă de copilul lor minor, potrivit prevederilor Codului civil, obligaţie solidară instituită expres prin art. 499 alin. (1), are un caracter legal şi un conţinut complex, material şi moral. Astfel, obligaţia de întreţinere a minorului include mai multe componente, reflectate în conţinutul art. 487 şi 499 din Codul civil, respectiv cele necesare traiului, dar şi cele necesare asigurării educaţiei, învăţăturii şi pregătirii profesionale. Prin urmare, starea de nevoie a minorului trebuie apreciată în funcţie de toate aceste aspecte. Din caracterul legal al obligaţiei de întreţinere rezultă unele consecinţe, cum ar fi inadmisibilitatea renunţării la întreţinere, aspect prevăzut expres în dispoziţiile art. 515 din Codul civil, şi cenzurarea de către instanţa de tutelă a înţelegerii părinţilor cu privire la prestarea întreţinerii către copii, cu scopul de a se verifica dacă este respectat interesul superior al copilului. 24. Curtea reţine că, potrivit art. 514 alin. (1) şi (3) din Codul civil, obligaţia de întreţinere are caracter personal, iar dreptul la întreţinere nu poate fi cedat şi nu poate fi urmărit decât în condiţiile prevăzute de lege. Aşadar, norma instituie caracterul intuitu personae al obligaţiei de întreţinere, caracterul personal raportându-se atât la debitor, cât şi la creditor. Astfel, prin art. 530, Codul civil prevede că „(1) Obligaţia de întreţinere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului şi, după caz, a cheltuielilor pentru educare, învăţătură şi pregătire profesională. (2) Dacă obligaţia de întreţinere nu se execută de bunăvoie, în natură, instanţa de tutelă dispune executarea ei prin plata unei pensii de întreţinere, stabilită în bani. (...)“ Ca urmare, instanţa de tutelă dispune executarea obligaţiei de întreţinere prin plata unei pensii de întreţinere, stabilită în bani, ori de câte ori obligaţia de întreţinere nu se execută de bunăvoie în natură. 25. Cu privire la protecţia copiilor, în jurisprudenţa sa, prin Decizia nr. 31 din 4 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 472 din 4 iunie 2020, paragraful 15, Curtea a statuat că regimul special de protecţie al acestora, prevăzut de art. 49 alin. (1) din Constituţie, se referă la obligaţiile pozitive existente în sarcina statului cu privire la crearea unui cadru juridic de protecţie a sănătăţii, a integrităţii fizice şi psihice ori a dezvoltării intelectuale, a vieţii economice şi sociale a copilului în considerarea vârstei sale. În acelaşi sens, prin Decizia nr. 1.045 din 14 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 551 din 7 august 2009, Curtea a reţinut că „protecţia copiilor, consacrată constituţional în art. 49 din Legea fundamentală, se realizează prin încredinţarea lor unuia dintre părinţi, care îşi exercită drepturile părinteşti, celălalt părinte având dreptul la legături personale cu ei, precum şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lor profesională. Orice hotărâre judecătorească pronunţată de către instanţă în procedura de desfacere a căsătoriei prin divorţ va ţine seama de interesul superior al copilului“. 26. Totodată, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, autorităţile naţionale trebuie să obţină o balanţă corectă între interesele copilului şi interesele părinţilor, iar în acest proces, o importanţă particulară ar trebui să aibă interesele copilului, care, în funcţie de natura şi seriozitatea lor, se pot afla înaintea intereselor părinţilor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 ianuarie 2000, pronunţată în Cauza Ignaccolo-Zenide împotriva României, paragraful 94, şi Hotărârea din 13 iulie 2000, pronunţată în Cauza Elsholz împotriva Germaniei, paragraful 93). 27. În lumina acestor argumente, Curtea reţine că există, pe de o parte, dreptul legal al părintelui, şi nu al copilului, la indemnizaţia lunară pentru creşterea copilului, drept privit şi ca o măsură de protecţie a copilului pentru creşterea căruia părintele intră în concediu, iar, pe de altă parte, interesul superior al copilului pentru care părintele este debitorul obligaţiei de întreţinere. Dreptul legal al părintelui la indemnizaţia lunară şi interesul superior al copilului trebuie conciliate, în aşa fel încât să nu existe un dezechilibru şi să se evite situaţia defavorabilă în care s-ar putea afla copilul. 28. Or, interzicând urmărirea silită a drepturilor prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010, dispoziţiile legale criticate rup echilibrul care ar trebui să existe între mijloacele de care dispune părintele obligat la plata pensiei de întreţinere şi starea de nevoie a copilului căruia i se datorează această pensie. Având în vedere că, potrivit art. 5 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, părinţii au obligaţia de a-şi exercita drepturile şi de a-şi îndeplini obligaţiile faţă de copil ţinând seama cu prioritate de interesul superior al acestuia, Curtea reţine că, dându-se relevanţă dispoziţiilor constituţionale referitoare la protecţia copiilor, la nivel legislativ, prin art. 529 din Codul civil, s-a prevăzut că atunci când întreţinerea este datorată de părinte, ea se stabileşte până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru 2 copii şi o jumătate pentru 3 sau mai mulţi copii. Prin urmare, Curtea constată că interdicţia de plano a urmăririi silite a drepturilor prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010, cu referire la indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor prevăzută la art. 2 alin. (1) din acest act normativ, încalcă dispoziţiile constituţionale privind îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor, cuprinse în art. 48 alin. (1), şi pe cele privind obligaţia statului de a oferi protecţie copiilor, cuprinse în art. 49 alin. (1) din Legea fundamentală. 29. Curtea reţine că deşi legiuitorul are atribuţia constituţională de a reglementa cazurile în care anumite bunuri nu pot fi urmărite silit, actul normativ prin care stabileşte aceste cazuri trebuie să respecte drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor. 30. Având în vedere cele menţionate, Curtea constată că prevederile art. 20 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010, cu referire la indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor prevăzută la art. 2 alin. (1) din acest act normativ, sunt neconstituţionale, întrucât indemnizaţia lunară pentru creşterea copilului trebuie să poată fi urmărită şi supusă executării silite, în limitele prevăzute de cadrul legal în materie, respectiv Codul civil şi Codul de procedură civilă. 31. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Nela Mihaela Popa în Dosarul nr. 8.078/301/2017 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă şi constată că dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor, cu referire la indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor prevăzută la art. 2 alin. (1) din acest act normativ, sunt neconstituţionale. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 7 aprilie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Bianca Drăghici OPINIE SEPARATĂ 1. În dezacord cu soluţia adoptată - cu majoritate de voturi - prin Decizia nr. 232 din 7 aprilie 2021, considerăm că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 cu referire la indemnizaţia pentru creşterea copiilor prevăzută la art. 2 alin. (2), art. 5 şi art. 9 alin. (4) şi (5) din acelaşi act normativ trebuia respinsă ca neîntemeiată. 2. Potrivit art. 20 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010, drepturile prevăzute de această ordonanţă de urgenţă nu pot fi urmărite silit decât în vederea recuperării, conform legii, a sumelor încasate necuvenit cu acest titlu. Unul dintre drepturile reglementate de ordonanţa de urgenţă antereferită este cel la indemnizaţia pentru creşterea copiilor. Această indemnizaţie are caracter lunar, se acordă pe perioada concediului pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani, respectiv 3 ani, în cazul copilului cu handicap, şi reprezintă 85% din media veniturilor nete realizate în ultimele 12 luni din ultimii 2 ani anteriori datei naşterii copilului. Cuantumul minim al indemnizaţiei lunare nu poate fi mai mic decât suma rezultată din aplicarea unui coeficient de multiplicare de 2,5 la valoarea indicatorului social de referinţă, iar cuantumul maxim al acesteia nu poate depăşi valoarea de 8.500 lei. 3. Beneficiari ai acestei indemnizaţii pot fi părinţii copilului sau una dintre persoanele care au adoptat copilul, căreia i s-a încredinţat copilul în vederea adopţiei sau care are copilul în plasament ori în plasament în regim de urgenţă, cu excepţia asistentului maternal profesionist care poate beneficia de aceste drepturi numai pentru copiii săi, precum şi persoana care a fost numită tutore [art. 8 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010]. 4. Scopul instituirii acestei indemnizaţii a fost acela de a contribui din punct de vedere material la creşterea copilului în vârstă de până la 2, respectiv 3 ani, după caz, drepturile băneşti astfel acordate având o destinaţie precisă şi bine delimitată. Părintele/Adoptatorul dispune de o sursă de venit care să permită îngrijirea corespunzătoare a copilului său pe perioada concediului de creştere. Este adevărat că indemnizaţia se calculează în funcţie de veniturile realizate, însă acest aspect nu o califică, sub aspectul naturii sale juridice, drept un venit realizat din salarii şi asimilate salariilor, din activităţi independente, din drepturi de proprietate intelectuală, din activităţi agricole, silvicultură şi piscicultură, supuse impozitului pe venit potrivit prevederilor Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare. Doar calculul său se face pe baza acestor venituri, iar natura sa juridică, indiscutabil, este aceea de drept de asigurări sociale; acest drept este plătit de stat, iar beneficiarul său nici măcar nu a contribuit cu o anumită sumă în acest sens. Suma astfel plătită este menită să încurajeze natalitatea şi să contribuie, în mod eficient, la creşterea şi îngrijirea copiilor. 5. Reglementarea criticată reprezintă o aplicaţie a obligaţiei de întreţinere pe care părinţii trebuie să o asigure copilului minor (art. 499 din Codul civil). Astfel, textul criticat reprezintă o garanţie acordată de stat în sensul ca respectiva indemnizaţie să fie folosită numai în scopul instituirii sale, protejând-o de creditorii părintelui. În acest sens, legiuitorul a ţinut cont atât de situaţia vulnerabilă în care se găseşte părintele care are sarcina deloc uşoară de a creşte şi îngriji copilul în primii săi ani de viaţă, cât şi de nevoile continue ale copilului în această perioadă a vieţii sale, când este lipsit de posibilitatea de a se autoîngriji. 6. Având în vedere scopul instituirii indemnizaţiei lunare pentru creşterea copilului, legiuitorul a stabilit că acesta este un venit ce nu poate fi supus urmăririi silite [a se vedea şi art. 727 lit. f) din Codul de procedură civilă]. Un astfel de tratament juridic aplicat acestei indemnizaţii nu este aleatoriu, întrucât valorifică natura juridică a acesteia, precum şi destinaţia prestaţiilor băneşti încasate. Această măsură legislativă punctuală evită afectarea şi diminuarea cuantumului prestaţiei sociale băneşti plătite de stat pentru a se acoperi, pe calea executării silite, diversele creanţe ale beneficiarului. O asemenea reglementare creează un climat propice părintelui pentru a se ocupa de creşterea şi nevoile copilului său minor aflat la o vârstă fragedă şi să se acomodeze cu noile exigenţe sociale care derivă din această stare de fapt şi de drept, iar statul, prin măsurile legislative promovate, ajută la îndeplinirea de către părinte a misiunii sale sociale. Se asigură astfel şi protecţia interesului superior al copilului, statul creând cadrul legislativ favorabil ca părintele să îşi poată concentra toate eforturile pentru creşterea şi îngrijirea copilului. Prin urmare, caracterul neurmăribil al indemnizaţiei pentru creşterea copilului nu încalcă art. 48 alin. (1) şi nici art. 49 din Constituţie, din contră, reprezintă o expresie a acestor texte constituţionale, întrucât creează premisele necesare asigurării în bune condiţii a creşterii copiilor de până la 2 sau 3 ani, după caz. 7. Mai mult, este de observat că decizia pronunţată a avut în vedere o premisă particulară, respectiv a unui părinte care, încasând - pentru primul său copil - indemnizaţia pentru creşterea copilului, refuză să îşi onoreze obligaţia de întreţinere pentru cel de-al doilea său copil şi, pentru că indemnizaţia încasată nu poate fi urmărită, aceasta nu poate fi considerată un venit din care să se calculeze întreţinerea. Cel mult, această indemnizaţie ar fi putut fi considerată drept neconstituţională în sensul că urmărirea acesteia putea fi realizată în anumiţi parametri numai pentru sumele datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere, alte urmăriri pentru alte debite trebuind a fi excluse. Or, Curtea, pronunţând o decizie de admitere pură şi simplă, a eliminat în integralitate textul criticat din fondul activ al legislaţiei, astfel că indemnizaţia respectivă poate fi urmărită de către orice creditor şi pentru orice fel de creanţă, în condiţiile dreptului comun. 8. Însă, tocmai aspectele expuse indică faptul că în cauză este vorba de o opţiune legislativă în sensul de a scuti de la urmărire silită întreaga indemnizaţie, iar adaptarea textului normativ pentru ipoteza descrisă se poate face doar prin modificarea acestuia. Curtea nu are competenţa de a cenzura opţiuni de politică socială ale legiuitorului pentru că, în caz contrar, se substituie acestuia şi s-ar ajunge la situaţia în care instanţa constituţională ar fi cea care decide bunurile urmăribile sau limita urmăririi lor etc. 9. Având în vedere cele expuse, apreciem că, în speţă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 trebuia respinsă ca neîntemeiată. Judecător, prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru Judecător, Gheorghe Stan ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
