Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 206 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Ioan-Daniel Băcăuanu în Dosarul nr. 16.085/180/2017 al Judecătoriei Bacău - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 134D/2020. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând în acest sens Decizia nr. 36 din 4 februarie 2020. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 20 ianuarie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 16.085/180/2017, Judecătoria Bacău - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 206 alin. (1) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Ioan-Daniel Băcăuanu într-o cauză în care s-a dispus trimiterea în judecată a acestuia pentru săvârşirea infracţiunii de ameninţare, prevăzută de art. 206 alin. (1) din Codul penal. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că norma penală criticată este discriminatorie, sub aspectul regimului sancţionator, întrucât infracţiunea de ameninţare are două forme de săvârşire, respectiv ameninţarea unei persoane cu săvârşirea unei infracţiuni şi ameninţarea unei persoane cu săvârşirea unei fapte păgubitoare, şi, deşi ambele forme reprezintă varianta-tip a infracţiunii, niciuna dintre formele alternative nefiind calificată sau agravată/atenuată în raport cu cealaltă, sub regim sancţionator, inculpatul care săvârşeşte infracţiunea de ameninţare în forma ameninţării cu săvârşirea unei infracţiuni ajunge uneori, prin raportare la conţinutul normei penale, să fie sancţionat mai blând spre deosebire de inculpatul care săvârşeşte infracţiunea de ameninţare în forma ameninţării cu săvârşirea unei fapte păgubitoare, întrucât legiuitorul prevede în mod expres că se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă, „fără ca pedeapsa aplicată să poată depăşi sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea care a format obiectul ameninţării“. Totodată, susţine că, prin conţinutul normei de incriminare a infracţiunii de ameninţare se încalcă principiul ultima ratio aplicabil legilor pendinte, întrucât nu există criterii clare de delimitare între infracţiunea de ameninţare şi contravenţia de ameninţare, prevăzută de art. 2 din Legea nr. 61/1991. Susţine că nu se poate admite ca săvârşirea în public de ameninţări cu acte de violenţă împotriva persoanelor, de natură să tulbure ordinea şi liniştea publică, faptă mai gravă din punctul de vedere al pericolului social, să fie contravenţie, iar ameninţarea cu un singur act de violenţă, împotriva unei singure persoane, într-un spaţiu privat, să reprezinte infracţiune. De asemenea, susţine că sintagma „faptă păgubitoare“ din elementul material al laturii obiective a infracţiunii de ameninţare este imprevizibilă, întrucât nu este definită de niciun act normativ din dreptul pozitiv, inculpatul considerând că imprevizibilitatea acestei sintagme, din perspectiva subiectului de drept căruia i se adresează, rezultă inclusiv din faptul că nu este prevăzută o anumită gravitate a faptei păgubitoare, astfel încât orice faptă, de orice fel de gravitate, chiar şi cea mai neînsemnată se încadrează în elementul constitutiv al acestei infracţiuni. În fine, susţine că sintagma, comună ambelor forme de săvârşire a infracţiunii de ameninţare, „dacă este de natură să îi producă o stare de temere“, este imprevizibilă, întrucât nu stabileşte, în mod concret, pe de o parte, dacă starea de temere trebuie să fie produsă persoanei vătămate sau fapta să aibă capacitatea abstractă de a crea o stare de temere, iar, pe de altă parte, dacă se apreciază doar capacitatea abstractă a faptei penale de a produce o stare de temere sau se apreciază în raport cu persoana vătămată ori în raport cu orice persoană. 6. Judecătoria Bacău - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, cât priveşte prima critică de neconstituţionalitate, reţine că niciuna dintre cele două forme ale acţiunii de ameninţare, respectiv cea de ameninţare cu săvârşirea unei infracţiuni sau cea de ameninţare cu o faptă păgubitoare, nu este prevăzută de legiuitor ca fiind mai gravă decât cealaltă, prin urmare nu se poate concluziona că o formă mai gravă de săvârşire ar putea fi sancţionată, în anumite situaţii, mai blând decât o formă mai puţin gravă de săvârşire, fiind atribuţia instanţei de a individualiza, în raport cu circumstanţele concrete ale cauzei, cuantumul pedepsei aplicate. Cu privire la cel de-al doilea motiv de neconstituţionalitate invocat de autor, constată că legiuitorul a stabilit o delimitare foarte clară între contravenţie şi infracţiune, prin urmarea imediată diferită a faptei ce constituie contravenţie - aceea de a tulbura ordinea şi liniştea publică sau de a provoca indignarea cetăţenilor ori de a leza demnitatea şi onoarea acestora sau a instituţiilor publice, faţă de urmarea imediată a faptei ce constituie infracţiune - aceea de a produce persoanei ameninţate o stare de temere, respectiv o încălcare a libertăţii morale a persoanei vătămate. În ceea ce priveşte cel de-al treilea motiv invocat de autor, acela al imprevizibilităţii elementului material al laturii obiective a infracţiunii de ameninţare, prin aceea că nu este prevăzută o anumită gravitate a faptei ce poate constitui obiectul infracţiunii de ameninţare, apreciază că acesta este strâns legat de cel deal patrulea motiv invocat, referitor la imprevizibilitatea sintagmei „de natură să îi producă o stare de temere“, astfel că instanţa le-a analizat împreună. Astfel, observă că nivelul de gravitate al faptei de ameninţare, pentru ca aceasta să fie infracţiune, este reglementat de legiuitor tocmai prin sintagma invocată de inculpat, care este cât se poate de clară şi previzibilă, tocmai prin formularea „de natură să îi producă“, care exprimă fără echivoc intenţia legiuitorului de a stabili că efectul de producere a unei stări de temere trebuie să vizeze în mod direct şi concret persoana vătămată asupra căreia s-a exercitat acţiunea agresorului şi nu să fie, în mod general şi abstract, de natură să creeze o stare de temere. Practica instanţelor şi doctrina au statuat în sensul că şi o ameninţare cu o faptă pe care agresorul nu ar putea să o comită poate constitui infracţiune dacă, în raport cu gradul de instruire, cu vârsta, experienţa şi priceperea victimei, aceasta a putut să creadă că este realizabil răul cu care a fost ameninţată. Reţine că legiuitorul nu poate să stabilească criterii extrem de rigide, care să asigure o previzibilitate absolută privind nivelul de gravitate pe care trebuie să îl aibă o anumită faptă de ameninţare pentru a fi considerată infracţiune, în acest context intervenind rolul judecătorului care, în procesul de analizare a circumstanţelor concrete ale cauzei, va stabili dacă fapta de ameninţare a atins acel nivel de gravitate care să fie de natură să îi producă victimei starea de temere. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 206 alin. (1) din Codul penal, care au următorul cuprins: „(1) Fapta de a ameninţa o persoană cu săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva sa ori a altei persoane, dacă este de natură să îi producă o stare de temere, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă, fără ca pedeapsa aplicată să poată depăşi sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea care a format obiectul ameninţării.“ 11. În susţinerea neconstituţionalităţii normei penale criticate, autorul excepţiei invocă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 53 alin. (2) privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate - cât priveşte lipsa de claritate a sintagmelor „fapte păgubitoare […] dacă este de natură să îi producă o stare de temere“, invocată de autor din perspectiva faptului că nu este prevăzută o anumită gravitate a faptei păgubitoare, respectiv că nu se stabileşte în mod concret dacă starea de temere trebuie să fie produsă persoanei vătămate sau fapta să aibă capacitatea abstractă de a crea o stare de temere -, Curtea reţine considerentele Deciziei nr. 36 din 4 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 26 mai 2020, paragraful 24. Astfel, cu privire la faptul că legea nu prevede criterii pentru cuantificarea stării de temere a victimei, Curtea a constatat că acţiunea de ameninţare, potrivit textului de lege, trebuie să aibă aptitudinea producerii unei stări de temere. Pentru a analiza îndeplinirea acestei cerinţe esenţiale a infracţiunii, parte a laturii obiective, Curtea a reţinut că trebuie avute în vedere, în mod evident, anumite criterii subiective în sine raportat la persoana victimei, şi anume calitatea sa, starea sa psihică sau gradul de instruire, experienţă şi pricepere al acesteia. Prin urmare, toate aceste condiţii sunt unele subiective care trebuie evaluate şi analizate in concreto, raportat la circumstanţele cauzei. Nu se poate reproşa legiuitorului faptul că textul de lege nu reglementează în mod expres şi exhaustiv astfel de criterii pentru determinarea stării de temere, întrucât prin însăşi folosirea sintagmei „de natură să îi producă o stare de temere“ din cuprinsul art. 206 alin. (1) din Codul penal se poate înţelege că acţiunea de ameninţare trebuie să aibă aptitudinea de a provoca un sentiment de frică în privinţa subiectului pasiv al infracţiunii, iar criteriile rezultă în mod logic din textul normativ. Mai mult, Curtea a reţinut că enumerarea exhaustivă a criteriilor relevate ar imprima normei juridice penale o rigiditate excesivă, fără însă ca precizia absolută să poată fi atinsă, ceea ce înseamnă că o generalitate a sa în privinţa analizată nu este contrară per se principiului legalităţii incriminării, elementul de interpretare judiciară fiind necesar şi inevitabil. În completarea celor reţinute de Curte, în decizia precitată, aceasta observă că, din formularea normei penale criticate - prin folosirea pronumelui „îi“ - rezultă că susceptibilitatea producerii unei stări de temere trebuie raportată la persoana ameninţată, iar nu la orice altă persoană, iar aceasta se analizează de către instanţa de judecată, în mod concret, în funcţie de modalitatea şi împrejurările de săvârşire a faptei. În concluzie, Curtea reţine că norma penală criticată, sub aspectul analizat, este clară, precisă şi previzibilă, îndeplinind cerinţele de calitate a legii care decurg din art. 1 alin. (5) din Constituţie. 13. Cât priveşte critica potrivit căreia dispoziţiile art. 206 alin. (1) din Codul penal sunt discriminatorii sub aspectul regimului sancţionator, în raport cu cele două forme de săvârşire a infracţiunii, Curtea observă că norma penală criticată nu stabileşte de plano că fapta de a ameninţa o persoană cu săvârşirea unei fapte păgubitoare este mai gravă decât ameninţarea cu săvârşirea unei infracţiuni ori viceversa. Dimpotrivă, astfel cum este formulat, textul stabileşte acelaşi regim sancţionator pentru ambele forme alternative ale infracţiunii, fiind atributul instanţei să aprecieze în mod concret, în raport cu circumstanţele concrete ale cauzei, cuantumul pedepsei aplicate. În aceste condiţii, Curtea constată că norma penală criticată nu este de natură să încalce principiul egalităţii în drepturi, prevăzut la art. 16 din Constituţie, întrucât discriminarea poate fi constatată doar în situaţia reglementării unor soluţii juridice diferite pentru persoane aflate în situaţii similare, aspect ce nu poate fi reţinut în prezenta cauză. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat, în repetate rânduri, că principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, dar că acesta nu interzice reguli specifice, în cazul unei diferenţe de situaţii (a se vedea Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, şi Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996). 14. În ceea ce priveşte critica potrivit căreia norma penală este contrară principiului ultima ratio, întrucât nu există criterii clare de delimitare între infracţiunea de ameninţare şi contravenţia de ameninţare, Curtea reţine că, prin incriminarea faptei de ameninţare, legiuitorul a prevăzut un criteriu clar de delimitare între infracţiunea de ameninţare şi contravenţia prevăzută de art. 2 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 96 din 7 februarie 2014, în ceea ce priveşte urmarea imediată, întrucât în situaţia contravenţiei, ameninţarea cu acte de violenţă împotriva persoanelor trebuie să fie de natură să tulbure ordinea şi liniştea publică sau să provoace indignarea cetăţenilor ori să lezeze demnitatea şi onoarea acestora, în schimb, în cazul infracţiunii de ameninţare, aceasta trebuie să fie de natură să producă o stare de temere persoanei ameninţate. Referitor la comparaţia cu reglementarea contravenţională, Curtea a reţinut, prin Decizia nr. 874 din 15 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 7 martie 2016, paragraful 17, că Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice foloseşte o terminologie specifică - în sensul că anumite fapte constituie contravenţie «dacă nu sunt comise în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să fie considerate infracţiuni» -, aspect care determină ceea ce doctrina denumeşte calificare alternativă, practica judiciară fiind cea care stabileşte dacă fapta săvârşită constituie infracţiune sau contravenţie. 15. Totodată, Curtea reţine că art. 21 alin. (3) din Constituţie nu are legătură cu textul criticat, întrucât sfera de cuprindere a dreptului la un proces echitabil nu vizează normele de incriminare/de drept substanţial, ci normele procesuale (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 85 din 23 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 25 aprilie 2016, paragrafele 19 şi 20). Or, în cauză, se contestă o normă cu caracter substanţial, astfel că nu se poate reţine incidenţa acestui text de referinţă. De asemenea, Curtea nu poate reţine nici pretinsa încălcare prin norma penală criticată a prevederilor art. 53 din Legea fundamentală, întrucât prevederile constituţionale invocate sunt aplicabile numai în ipoteza în care există o restrângere a exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale, restrângere care nu s-a constatat însă în cauza de faţă. 16. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ioan-Daniel Băcăuanu în Dosarul nr. 16.085/180/2017 al Judecătoriei Bacău - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 206 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Bacău - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 27 aprilie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
