Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 470/1/2022
┌────────────┬─────────────────────────┐
│ │- preşedintele Secţiei │
│Daniel │penale a Înaltei Curţi de│
│Grădinaru │Casaţie şi Justiţie - │
│ │preşedintele completului │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Francisca │- judecător la Secţia │
│Maria Vasile│penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Ioana Bogdan│- judecător la Secţia │
│ │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Laura │- judecător la Secţia │
│Mihaela │penală │
│Soane │ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Anca │- judecător la Secţia │
│Mădălina │penală │
│Alexandrescu│ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Simona Elena│- judecător la Secţia │
│Cîrnaru │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Leontina │- judecător la Secţia │
│Şerban │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Gheorghe │- judecător la Secţia │
│Valentin │penală │
│Chitidean │ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Adriana │- judecător la Secţia │
│Ispas │penală │
└────────────┴─────────────────────────┘
Pe rol se află soluţionarea sesizării formulate de Tribunalul Braşov - Secţia penală, în Dosarul nr. 13.117/197/2019/a1, prin care se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Care este natura juridică a termenului de 5 zile în cadrul căruia procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare, care este felul actului procesual prin care se realizează remedierea, dacă actul trebuie verificat pentru legalitate şi temeinicie de către procurorul ierarhic superior şi care este termenul-limită până la care ar putea interveni această verificare?" Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi ale art. 36 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare. Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Daniel Grădinaru. Conform dispoziţiilor art. 38 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare, la şedinţa de judecată a participat domnul Costin Cristian Puşcă, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite. Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală, doamna judecător Simona Elena Cîrnaru, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Nicoleta Eucarie. Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 470/1/2022 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. De asemenea, a menţionat că la dosar au fost transmise puncte de vedere de către curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Bucureşti, Constanţa, Craiova, Cluj, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara şi unele instanţe arondate acestora, precum şi de către Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi şi Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Lucian Blaga“ din Sibiu. În continuare, s-a învederat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost înaintat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt cereri sau excepţii de formulat, a solicitat doamnei procuror să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 470/1/2022. Reprezentantul Ministerului Public a solicitat respingerea sesizării, în totalitate, sub cele patru aspecte, întrucât, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile privind admisibilitatea sesizării formulate, nefiind vorba de o veritabilă chestiune de drept. Astfel, a arătat că nu este îndeplinită condiţia privind existenţa unei probleme de drept care ar necesita o lămurire sau interpretare. Cu privire la termenul de 5 zile prevăzut de art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală a susţinut că în literatura de specialitate este considerat termen procedural imperativ, de decădere, însăşi Curtea Constituţională făcând referire la acest termen de 5 zile, în special la termenul prevăzut la prelungirea arestării preventive de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, făcând vorbire de durata arestării preventive, iar sancţiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decăderea procurorului din exerciţiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a arestării preventive. De asemenea, a arătat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 16/2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 2 noiembrie 2018), în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală a stabilit că termenul „cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia“ este un termen peremptoriu. Prin urmare, decăderea operează cu privire la posibilitatea procurorului de a remedia anumite neregularităţi ale actului de sesizare, fiind urmată, însă, de o soluţie procesuală specifică camerei preliminare, respectiv restituirea cauzei la procuror. Practic, posibilitatea ulterioară a procurorului de a întocmi un nou rechizitoriu, aşa cum susţine doctrina, care să respecte exigenţele judecătorului de cameră preliminară cu privire la neregularitatea actului de sesizare, nu l-ar exonera pe acesta de obligaţia de a formula, la momentul sesizării, o acuzaţie clară prin care să stabilească obiectul şi limitele judecăţii. Remedierea acestor neregularităţi, respectiv comunicarea menţinerii dispoziţiei de trimitere în judecată, trebuie făcută în acest termen strict de 5 zile. Cu privire la actul de remediere, doctrina a stabilit că acesta ar putea fi un alt rechizitoriu. Literatura de specialitate este, în opinie cvasiunanimă, în sensul că actul prin care se remediază neregularităţile nu este un alt rechizitoriu, ci este un act însuşit de procuror, însă confirmat ca şi conţinut de către procurorul ierarhic superior. Această verificare trebuie să se facă sub aspectul tuturor condiţiilor de formă şi fond ale actului nou care ar fi, practic, alăturat rechizitoriului. Întrucât rechizitoriul emană de la procuror, completările şi modificările aduse acestuia, chiar dacă sunt dispuse de către judecătorul de cameră preliminară, ar trebui să fie subsumate unei dispoziţii şi unei confirmări sau infirmări de către procurorul ierarhic superior, existând principii care fundamentează activitatea procurorului. De asemenea, a apreciat că această verificare a legalităţii şi temeiniciei precizărilor făcute de procuror ar trebui realizată tot în termenul de 5 zile prevăzut de art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală. Argumentul ar decurge din interpretarea teleologică a acestui articol care are ca scop tocmai obţinerea, într-un termen scurt, a poziţiei procesuale a parchetului pentru a nu a conduce la tergiversarea soluţionării cauzei în faţa instanţei de judecată. Nu în ultimul rând, a susţinut că legiuitorul a instituit acest termen unic pentru remedierea neregularităţilor rechizitoriului astfel încât, la expirarea lui, să se dispună chiar şi restituirea în cazul în care procedura remedierii nu s-a realizat în acest termen. În consecinţă, a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării sub aspectul tuturor celor patru întrebări, însă a prezentat şi un răspuns pentru fiecare problemă de drept în eventualitatea în care completul ar trece peste condiţiile de inadmisibilitate. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, a acordat cuvântul membrilor completului să adreseze întrebări reprezentantului Ministerului Public. Constatând că nu sunt întrebări de formulat de către membrii completului, preşedintele formaţiunii de judecată, domnul judecător Daniel Grădinaru, a declarat dezbaterile închise şi a reţinut dosarul în pronunţare. ÎNALTA CURTE, asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării Prin Încheierea din data de 2 februarie 2022, Tribunalul Braşov - Secţia penală, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Care este natura juridică a termenului de 5 zile în cadrul căruia procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare, care este felul actului procesual prin care se realizează remedierea, dacă actul trebuie verificat pentru legalitate şi temeinicie de către procurorul ierarhic superior şi care este termenul-limită până la care ar putea interveni această verificare?" II. Expunerea succintă a cauzei Tribunalul Braşov - Secţia penală este învestit, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva Încheierii din data de 9 iulie 2021, pronunţată de Judecătoria Braşov în Dosarul nr. 13.117/197/2019/a1, de către Ministerul Public şi contestatorii-inculpaţi F.(M.)I., T.Z. şi T.(fostă L.)A. Prin încheierea contestată s-a dispus, în baza art. 346 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală, restituirea cauzei privindu-i pe inculpaţii S.S., T.Z., T.(L.)A., F.(M.)I., S.C. P.L.F. - S.R.L. la Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov. Pentru a se dispune astfel, s-a reţinut, în esenţă, că prin Încheierea din data de 10 decembrie 2020, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul primei instanţe, sau dispus următoarele: În baza art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală au fost admise în parte cererile şi excepţiile invocate de inculpaţii T.Z., T.A. şi F.I., prin apărători aleşi, şi, pe cale de consecinţă: În baza art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală a fost constatată neregularitatea rechizitoriului emis la data de 3 mai 2019 în Dosarul nr. 13.848/P/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov, sub aspectul modului de descriere a faptelor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor T.Z., T.A. şi F.I. Au fost respinse celelalte cereri şi excepţii invocate de inculpaţii T. Z., T. A. şi F. I., prin apărători aleşi, ca fiind, în parte, inadmisibile şi, în parte, neîntemeiate. Judecătorul de cameră preliminară a reţinut că, urmare a acestei încheieri, Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov a comunicat menţinerea dispoziţiei de trimitere în judecată şi a înaintat, în termen legal, Ordonanţa din data de 22 martie 2021 privind remedierea neregularităţii actului de sesizare a instanţei, însă aceasta nu a fost verificată din perspectiva legalităţii şi temeiniciei de către procurorul ierarhic superior în termenul procedural de 5 zile, statuat prin dispoziţiile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală. S-a apreciat că semnarea, de către procurorul ierarhic superior, a adresei de înaintare a ordonanţei către instanţă, act administrativ fără valenţe juridice, nu poate echivala cu o verificare a legalităţii şi temeiniciei sale. Termenul de 5 zile reprezintă un termen de decădere, legal şi maximal, a cărui depăşire, fără a exista confirmarea de către procurorul ierarhic superior a actului prin care procurorul de caz a comunicat judecătorului menţinerea dispoziţiei de trimitere în judecată, echivalează cu neexprimarea unei poziţii procesuale valabile de către procuror. Deficienţa de formă menţionată nu ar putea fi complinită ulterior acestei limite temporale, deoarece înscrisul indicat trebuia să corespundă exigenţelor de formă în interiorul termenului procedural de 5 zile. Împotriva Încheierii din data de 9 iulie 2021 a Judecătoriei Braşov au declarat contestaţie Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov şi inculpaţii F.(M.)I., T.Z. şi T.(fostă L.)A. În calea de atac formulată, Ministerul Public a susţinut că actul de remediere poate îmbrăca orice formă, fiind suficient să respecte condiţiile edictate de lege pentru încheierea sa valabilă. În privinţa cerinţei verificării acestui act pentru legalitate şi temeinicie de către procurorul ierarhic superior, s-a apreciat că ea nu este prevăzută de lege decât în cazul rechizitoriului şi al ordonanţei prin care se dispune renunţarea la urmărire penală. În faza contestaţiei, la data de 8 octombrie 2021, Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov a retransmis tribunalului Ordonanţa procurorului din data de 22 martie 2021, verificată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de către procurorul ierarhic superior. La termenul din data de 2 februarie 2022, Tribunalul Braşov - Secţia penală a constatat îndeplinite toate cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală şi a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se statueze asupra problemei de drept expuse în preambulul prezentei decizii. În baza art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală s-a dispus suspendarea cauzei până la pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a deciziei privind chestiunea de drept supusă dezlegării. III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Instanţa de trimitere, subsecvent prezentării aspectelor reţinute la întâlnirea ce a avut loc în perioada 29-30 septembrie 2016, la Târgu Mureş, între preşedinţii secţiilor penale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel, respectiv la întâlnirea procurorilor şefi de secţie din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi al parchetelor de pe lângă curţile de apel, desfăşurată la Bucureşti, în perioada 9-10 martie 2020, cu privire la chestiunile de drept care fac obiectul sesizării, a constatat că art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală nu impune o formă expresă care să concretizeze remedierea neregularităţilor actului de sesizare, fiind dezvoltată ideea necesităţii respectării simetriei de formă a actului remediu cu cea a actului pe care îl regularizează, respectiv rechizitoriul. S-a considerat că nu poate fi ignorată, însă, observaţia potrivit căreia, în succesivele modificări aduse Codului de procedură penală, dacă ar fi dorit să imprime actului remediu acelaşi nivel de formalism intrinsec rechizitoriului, legiuitorul ar fi avut libertatea să edicteze în acest sens, urmând a se avea în vedere că verificarea sub aspectul legalităţii şi temeiniciei este deopotrivă o condiţie de legalitate nu doar a rechizitoriului, ci şi a ordonanţei de renunţare la urmărire penală, condiţie stipulată în cuprinsul art. 318 alin. (10) din Codul de procedură penală. Deopotrivă, s-a reţinut că remedierea neregularităţilor nu se poate concretiza în noi acte de dispoziţie, cu consecinţa modificării substanţei acuzaţiilor formulate prin rechizitoriu sau a adoptării unor noi soluţii, remedierea vizând, prin însăşi trimiterea semantică, o clarificare a aspectelor deja cunoscute părţilor, în sensul dispus de către judecătorul de cameră preliminară. În ceea ce priveşte natura juridică a termenului de 5 zile în care procurorul remediază neregularităţile şi comunică instanţei opţiunea menţinerii dispoziţiei de trimitere în judecată sau a restituirii, completul care a dispus sesizarea a apreciat că, pe de o parte, în favoarea calificării sale ca termen de decădere operează dispoziţia cu iz imperativ a verbului „restituie“, din cuprinsul art. 346 alin. (3) din Codul de procedură penală; pe de altă parte, analizând dispoziţiile art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, se observă că nerespectarea unui termen procedural atrage decăderea din exerciţiul dreptului procesual şi nulitatea actului făcut peste termen. Pornind de la natura termenului de 5 zile prin raportare la incidenţa sancţiunii ce ar putea interveni în cazul nerespectării sale, tribunalul a constatat că, în ipoteza calificării sale ca imperativ, sancţiunea decăderii, cu consecinţa pierderii exercitării dreptului de a mai dispune trimiterea în judecată, este complet inoperantă, întrucât acest efect poate fi facil eludat prin reîntocmirea rechizitoriului, într-o formă „îndreptată“, neafectată de neregularităţile iniţiale, însă cu depăşirea termenului de 5 zile. Singura consecinţă, în acest caz, poate fi cuantificată sub aspectul potenţialei încălcări a duratei rezonabile a procesului penal, date fiind reluarea procedurii de cameră preliminară şi repartizarea cauzei unui alt judecător, aspect de natură a afecta în mod evident echitatea procedurii prin prisma factorului temporal. În ceea ce priveşte pragul temporal în limitele căruia ar subzista posibilitatea remedierii actului de sesizare, s-a reţinut că actul prin care procurorul ierarhic superior verifică legalitatea şi temeinicia rechizitoriului este o condiţie de legalitate intrinsecă acestuia, expres prevăzută de art. 328 alin. (1) din Codul de procedură penală. Încălcarea acestei dispoziţii legale prin lipsa verificării nu atrage, însă, sancţiunea nulităţii absolute, nefiind expres prevăzută printre cazurile menţionate de art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală. De altfel, în doctrina aferentă vechiului Cod de procedură penală, deşi lipsa menţiunii verificării se circumscria cazurilor de nulitate absolută, era deopotrivă unanim admisă posibilitatea acoperirii nulităţii prin acordarea unui termen în interiorul căruia lipsa trebuia complinită. În prezent, lipsa menţiunii verificării poate fi circumscrisă unui caz de nulitate relativă, iar o vătămare a drepturilor şi intereselor inculpatului poate fi susţinută prin prisma faptului că, odată cu examenul propriu asupra rechizitoriului, procurorul ierarhic superior ar putea adopta soluţia infirmării, ipoteză ce ar putea avantaja procesual inculpatul. Însă, luând în considerare că prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 14/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că termenul în care se pot formula cereri şi excepţii în faza camerei preliminare este un termen de recomandare, cum, de altfel, a fost interpretată jurisprudenţial şi natura termenului de 60 de zile prevăzut de art. 343 din Codul de procedură penală, se poate considera că vătămarea poate fi acoperită prin complinirea verificării chiar şi în faza procesuală a contestaţiei, neputând fi decelată o raţiune de natură a atrage imperativul acoperirii neregularităţii într-un termen atât de scurt, caracteristic, de obicei, unor măsuri procesuale vizând drepturile şi libertăţile fundamentale - cum ar fi, de exemplu, art. 235 alin. (3) din Codul de procedură penală - şi care ar justifica natura imperativă printr-un nivel ridicat de necesitate a protejării lor. IV. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. În urma consultării instanţelor de judecată, s-a constatat că opiniile conturate nu sunt unitare. 1) Cu privire la prima problemă supusă dezlegării, respectiv natura juridică a termenului de 5 zile în cadrul căruia procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare, într-o primă orientare, majoritară, s-a apreciat că termenul este unul imperativ, de decădere, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de curţile de apel Alba Iulia, Bucureşti, Craiova, Iaşi, Piteşti, Oradea şi Timişoara, tribunalele Alba, Arad, Bucureşti, Bihor, Bistriţa-Năsăud, Călăraşi, Covasna, Dolj, Giurgiu, Hunedoara, Ialomiţa, Ilfov, Prahova, Neamţ, Sibiu, Timiş, Vaslui, Vâlcea, precum şi judecătoriile Alexandria, Agnita, Babadag, Baia Mare, Bârlad, Bolintin-Vale, Buzău, Carei, Darabani, Deva, Fălticeni, Huşi, Lehliu-Gară, Lugoj, Negreşti-Oaş, Oneşti, Oradea, Petroşani, Ploieşti, Reşiţa, Roşiori de Vede, Sibiu, Târgu Mureş, Timişoara, Turnu Măgurele şi Vişeu de Sus. În argumentarea opiniei exprimate, instanţele mai susamintite au apreciat, în esenţă, că termenul de 5 zile prevăzut de art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, în cadrul căruia procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare, are caracter imperativ, astfel cum rezultă din formularea regăsită în cuprinsul prevederilor art. 346 alin. (3) lit. c) din Codul de procedură penală, potrivit cărora judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet dacă procurorul nu răspunde în termen, legiuitorul utilizând verbul „restituie“ în cadrul dispoziţiilor legale sus-menţionate. Astfel, s-a apreciat că intenţia legiuitorului a fost în sensul reglementării stricte a modului de desfăşurare a acestui prim filtru din cadrul procedurii de cameră preliminară. Împrejurarea că procurorul ar remedia neregularităţile actului de sesizare întrun termen mai lung decât cel de 5 zile, prevăzut de art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, atrage restituirea cauzei la procuror, neexistând, însă, vreun impediment pentru care acesta să nu poată sesiza ulterior instanţa de judecată, cu un rechizitoriu întocmit cu respectarea tuturor cerinţelor prevăzute de lege. De asemenea, s-a avut în vedere şi faptul că termenul este reglementat în considerarea unei măsuri ce intră în competenţa funcţională a procurorului, termen menit a asigura celeritatea, mai ales în contextul predeterminării de către legiuitor a duratei procedurii de cameră preliminară. În opinia contrară, s-a apreciat că termenul de 5 zile prevăzut de art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală nu este un termen de decădere, ci unul de recomandare, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de curţile de apel Galaţi şi Piteşti, tribunalele Argeş, Caraş-Severin, Constanţa, Harghita, Ilfov şi Teleorman, precum şi judecătoriile Aiud, Caransebeş, Lieşti, Iaşi, Oraviţa, Moldova Nouă, Vaslui, Videle şi Zimnicea. În susţinerea acestei opinii, s-a arătat, în esenţă, că termenul procedural de 5 zile, prevăzut de art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, este unul de recomandare, a cărui nerespectare nu atrage decăderea dintr-un drept sau nulitatea actului făcut cu nerespectarea termenului, fiind făcute trimiteri la considerentele reţinute de către instanţa de sesizare. 2) În ceea ce priveşte cea de a doua problemă supusă dezlegării, respectiv felul actului procesual prin care se realizează remedierea, într-o primă orientare, majoritară, s-a apreciat că actul prin care se realizează remedierea este un act sui-generis, care se poate prezenta sub diferite titulaturi, dintre cele mai diverse (ordonanţă de remediere a neregularităţilor rechizitoriului, proces-verbal, note, precizări, referat etc.), în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de curţile de apel Alba Iulia, Bucureşti, Piteşti, Oradea şi Timişoara, tribunalele Alba, Arad, Argeş, Bucureşti, Bihor, Cluj, Constanţa, Dolj, Ialomiţa, Prahova, Neamţ, Sibiu, Vaslui, precum şi judecătoriile Agnita, Baia Mare, Bârlad, Bolintin-Vale, Buftea, Caransebeş, Deva, Huşi, Iaşi, Lieşti, Moldova Nouă, Oneşti, Oraviţa, Reşiţa, Râmnicu Sărat, Roşiori de Vede, Sibiu, Târgu Mureş, Timişoara. În argumentarea opiniei exprimate, instanţele mai sus-amintite au precizat, în esenţă, că normele legale nu impun o formă expresă a actului de remediere, acesta din urmă având o natură sui-generis, denumirea nefiind importantă pentru valabilitatea sa (ordonanţă, rezoluţie, precizări, proces-verbal etc.). În opinia contrară, s-a apreciat că actul prin care se realizează remedierea este ordonanţa, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de curţile de apel Craiova şi Iaşi, tribunalele Hunedoara, Covasna, Teleorman şi Timiş, precum şi judecătoriile Aiud, Babadag, Lehliu-Gară, Oradea şi Ploieşti. În susţinerea acestei opinii, s-a arătat că dispoziţiile art. 286 alin. (1) din Codul de procedură penală prevăd că procurorul dispune asupra actelor şi măsurilor procesuale şi soluţionează cauza prin ordonanţă, dacă legea nu dispune altfel. În fine, într-o opinie relativ izolată, s-a apreciat că actul prin care se realizează remedierea este rechizitoriul, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de Tribunalul Vâlcea, precum şi judecătoriile Alexandria, Buzău, Lugoj, Petroşani, Turnu Măgurele. În susţinerea acestei opinii, s-a arătat, în esenţă, că din cuprinsul dispoziţiilor art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală nu se desprinde forma pe care o îmbracă remedierea actului de sesizare a instanţei, astfel că s-ar impune, pentru respectarea simetriei de formă, având în vedere şi faptul că rechizitoriul stabileşte limitele şi obiectul judecăţii, emiterea unui nou rechizitoriu. De asemenea, s-a susţinut că, în ipoteza descrisă de art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, procurorul nu poate emite un al doilea act procedural care să conţină doar elementele suplimentare primului, prin care se remediază neregularităţile acestuia şi care să fie anexat lui. Procurorul trebuie să emită din nou primul rechizitoriu, care va conţine şi completările sau modificările necesare, astfel încât să remedieze neregularităţile constatate de judecătorul de cameră preliminară, iar instanţa de judecată va stabili limitele învestirii raportându-se la rechizitoriul completat. În acest sens, s-a făcut trimitere la principiul simetriei actelor juridice, potrivit căruia, în cazul în care se realizează modificarea sau completarea unei operaţiuni juridice pentru care se cere legal o anumită formă ad validitatem, se va respecta aceeaşi formă ad validitatem şi pentru actele care o modifică sau completează. 3) Referitor la cea de a treia problemă supusă dezlegării, respectiv dacă actul trebuie verificat pentru legalitate şi temeinicie de către procurorul ierarhic superior, într-o primă orientare, majoritară, s-a apreciat că este necesară verificarea actului de către procurorul ierarhic superior, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de curţile de apel Alba Iulia, Craiova, Iaşi, Oradea, Ploieşti şi Timişoara, tribunalele Alba, Argeş, Bihor, Bistriţa-Năsăud, Bucureşti, Cluj, Călăraşi, Covasna, Dolj, Giurgiu, Hunedoara, Ilfov, Prahova, Neamţ, Satu Mare, Sibiu, Timiş, Vaslui, Vâlcea, precum şi judecătoriile Agnita, Aiud, Alexandria, Babadag, Baia Mare, Bârlad, Bolintin-Vale, Buftea, Buzău, Deva, Fălticeni, Huşi, Lugoj, Negreşti-Oaş, Oradea, Petroşani, Reşiţa, Râmnicu Sărat, Roşiori de Vede, Sibiu, Timişoara, Turnu Măgurele, Vaslui, Vişeu de Sus. În argumentarea opiniei exprimate, instanţele menţionate au apreciat, în esenţă, că actul prin care se realizează remedierea rechizitoriului trebuie să fie verificat pentru legalitate şi temeinicie de către procurorul ierarhic superior, o asemenea verificare fiind necesară întrucât actul de remediere va face corp comun cu rechizitoriul, având valoare egală acestuia, cu toate consecinţele prevăzute de lege. Prin urmare, este necesar ca acest răspuns să îndeplinească toate condiţiile de formă ale rechizitoriului, inclusiv cele referitoare la verificarea legalităţii şi temeiniciei de către procurorul ierarhic superior, făcându-se trimitere şi la jurisprudenţa instanţei supreme în această materie. În opinia contrară, s-a apreciat că nu este necesară verificarea actului de către procurorul ierarhic superior, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de curţile de Apel Bucureşti şi Piteşti, tribunalele Arad, Caraş-Severin, Constanţa şi Teleorman, precum şi judecătoriile Caransebeş, Carei, Darabani, Lehliu-Gară, Lieşti, Iaşi, Oraviţa, Moldova Nouă, Târgu Mureş, Videle, Zimnicea. În susţinerea acestei orientări, s-a arătat, în esenţă, că nu se impune verificarea actului pentru legalitate şi temeinicie de către procurorul ierarhic superior, întrucât normele procedurale nu dispun verificarea acestuia; în situaţiile în care legiuitorul a dorit să instituie o asemenea obligaţie, a făcut-o prin dispoziţii exprese, exemplificându-se, în acest sens, situaţiile de verificare a legalităţii şi temeiniciei rechizitoriului şi a ordonanţei de renunţare la urmărire penală. 4) În ceea ce priveşte cea de-a patra problemă supusă dezlegării, respectiv care este termenul-limită până la care ar putea interveni această verificare, în opinie majoritară, instanţele care au susţinut că este necesară verificarea actului de remediere de către procurorul ierarhic superior au apreciat că remedierea trebuie efectuată în termenul de 5 zile prevăzut de dispoziţiile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de curţile de apel Alba Iulia, Craiova, Iaşi, Ploieşti şi Timişoara, tribunalele Bucureşti, Cluj, Călăraşi, Covasna, Dolj, Giurgiu, Hunedoara, Neamţ, Timiş, Vaslui, precum şi judecătoriile Baia Mare, Bârlad, Bolintin-Vale, Buzău, Deva, Fălticeni, Huşi, Lugoj, Negreşti-Oaş, Petroşani, Reşiţa, Roşiori de Vede, Timişoara. În argumentarea opiniei exprimate, instanţele menţionate au precizat, în esenţă, că, în conformitate cu dispoziţiile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, verificarea actului de remediere trebuie efectuată în termen de 5 zile de la data comunicării încheierii de cameră preliminară, întrucât textul de lege nu face o distincţie în ceea ce priveşte remedierea neregularităţii şi verificarea acesteia de către procurorul ierarhic superior. Tribunalele Ilfov şi Vâlcea, respectiv judecătoriile Bârlad (doi judecători din cadrul instanţei), Buftea, Oneşti şi Oradea au transmis puncte de vedere din care se desprind opinii contrare celei majoritare. Astfel, opinia magistraţilor Tribunalului Ilfov şi Judecătoriei Buftea a fost în sensul că actul de regularizare va constitui corp comun cu rechizitoriul, dar omisiunea verificării este sancţionată doar cu nulitatea relativă, astfel că ar putea interveni chiar şi în faza procesuală a contestaţiei. Judecătorii din cadrul Tribunalului Vâlcea au susţinut, în legătură cu termenul în care prim-procurorul verifică legalitatea şi temeinicia actului de remediere a neregularităţilor, că verificarea se face urgent, chiar dacă textul de lege nu prevede. Judecătorii din cadrul Judecătoriei Oradea au apreciat că verificarea actului de regularizare sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de către procurorul ierarhic superior trebuie să fie realizată înainte de transmiterea actului la dosar. Magistraţii din cadrul Judecătoriei Oneşti au opinat în sensul că verificarea poate fi făcută oricând în faza camerei preliminare, inclusiv în calea de atac a contestaţiei, iar doi dintre judecătorii din cadrul Judecătoriei Bârlad au apreciat că verificarea se face până la termenul acordat de judecătorul de cameră preliminară în şedinţă, pentru a verifica dacă au fost remediate sau nu neregularităţile actului de sesizare. Răspunsurile curţilor de apel Bacău, Braşov, Cluj, Constanţa, Galaţi, Târgu Mureş şi Suceava cuprind doar menţiunea neidentificării, în jurisprudenţa acestora ori, după caz, a instanţelor din circumscripţie, a unor hotărâri relevante pentru problema de drept ce face obiectul sesizării. V. Opinia specialiştilor consultaţi În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportate la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării. a) Departamentul de Drept public din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara a opinat în sensul că termenul de 5 zile prevăzut de art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală este un termen de decădere. Legiuitorul nu indică expres actul juridic prin care se poate face remedierea neregularităţilor actului de sesizare, astfel încât nici interpretul nu poate să distingă; actul de remediere trebuie să poarte viza de verificare a procurorului ierarhic superior, iar termenul-limită până la care poate interveni este cel de 5 zile, care curge de la comunicarea copiei încheierii judecătorului de cameră preliminară, conform art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală. Cu privire la natura juridică a termenului de 5 zile în cadrul căruia procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare, s-a susţinut că art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală nu lasă loc de interpretare. Această normă legală instituie un drept al procurorului de a remedia eventualele neregularităţi ale rechizitoriului. În măsura în care se constată anumite neregularităţi ale rechizitoriului, care atrag imposibilitatea stabilirii obiectului sau a limitelor judecăţii, legea nu instituie direct obligativitatea restituirii cauzei la procuror, ci îi dă dreptul acestuia să remedieze aceste neregularităţi. S-a arătat că procurorul beneficiază de o facultate de opţiune, în sensul de a solicita restituirea cauzei la parchet sau de a menţine dispoziţia de trimitere în judecată, prerogativă similară exercitării unui drept. Scopul normei este, prin urmare, acela de a evita, în această situaţie, restituirea cauzei, reluarea urmăririi penale şi emiterea unui nou rechizitoriu şi de a permite procurorului să menţină dispoziţia de trimitere în judecată în baza rechizitoriului iniţial, neregulat întocmit, dar remediat ulterior în cadrul procedurii de cameră preliminară. Acest drept nu se poate manifesta, însă, oricând şi în orice condiţii, ci procurorul trebuie să îl exercite numai în termenul legal de 5 zile. Faţă de scopul normei, care este acela de a menţine sesizarea instanţei cu rechizitoriul iniţial întocmit şi de a evita restituirea cauzei şi reluarea urmăririi penale, dar şi faţă de interpretarea literală a textului, rezultă că termenul de 5 zile este unul imperativ, de decădere, care trebuie respectat de procuror. În ceea ce priveşte felul actului procesual prin care se realizează remedierea, s-a făcut trimitere la opinia potrivit căreia este vorba despre un act sui-generis, care poate fi o ordonanţă, o adresă, un proces-verbal, fiind mai puţin importantă denumirea sa juridică, precum şi la opinia potrivit căreia ar trebui efectiv refăcut rechizitoriul iniţial, care va fi depus din nou la instanţă, dar care nu poate fi considerat un nou act de sesizare. S-a susţinut că legiuitorul nu indică expres actul juridic prin care se poate face remedierea, astfel încât nici interpretul nu poate să distingă. Prin urmare, indiferent că este numit ordonanţă, adresă, proces-verbal, este important ca prin respectivul înscris să se procedeze la remedierea neregularităţilor constatate. Nu se poate emite, însă, un nou rechizitoriu în această procedură. Referitor la chestiunea verificării actului pentru legalitate şi temeinicie de către procurorul ierarhic superior şi a termenuluilimită până la care ar interveni această verificare, s-a susţinut, în primul rând, că legiuitorul nu impune expres condiţia verificării înscrisului de remediere de către procurorul ierarhic superior. Având în vedere că prin act se remediază neregularităţile unui rechizitoriu, s-a opinat, însă, că trebuie să existe o simetrie de formă a actului remediu cu rechizitoriul, cel dintâi urmând să poarte viza procurorului ierarhic superior, pentru ca acesta să verifice dacă el conţine noi dispoziţii sau soluţii ale procurorului ori dacă modifică sau nu substanţa acuzaţiilor formulate. Termenul-limită până la care poate interveni o atare remediere este termenul de cinci zile, care curge de la comunicarea copiei încheierii judecătorului de cameră preliminară, conform art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală. Întrucât art. 348 din Codul de procedură penală prevede expres că, în etapa contestaţiei în camera preliminară, se aplică dispoziţiile art. 345-346 din Codul de procedură penală, rezultă că, în calea de atac, există un termen distinct de cinci zile în care se pot remedia neregularităţile rechizitoriului şi care curge de la data comunicării copiei încheierii judecătorului de cameră preliminară. b) Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu - Facultatea de Drept a opinat că termenul de 5 zile prevăzut de dispoziţiile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală este un termen cu caracter mixt, având elemente care ar putea fi caracterizate ca specifice atât termenelor de recomandare, cât şi de decădere, că remedierea neregularităţilor actului de sesizare trebuie realizată de către procuror prin ordonanţă, şi nu prin alt act procesual, iar actul procesual de remediere nu trebuie verificat de către procurorul ierarhic superior. Cu privire la natura juridică a termenului de 5 zile în cadrul căruia procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare, s-a susţinut că dispoziţiile procesual-penale care reglementează procedura camerei preliminare prevăd, în art. 346 alin. (3) din Codul de procedură penală, că judecătorul de cameră preliminară va restitui cauza la parchet dacă rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul de 5 zile menţionat, doar dacă acea neregularitate atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau a limitelor judecăţii. Per a contrario, dacă neregularitatea actului de sesizare nu atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau a limitelor judecăţii, judecătorul de cameră preliminară ar putea restitui cauza la parchet numai dacă procurorul „nu răspunde în termenul prevăzut de aceleaşi dispoziţii“, adică rămâne în pasivitate totală. Prin urmare, dacă procurorul ar răspunde solicitării adresate de judecătorul de cameră preliminară în termen de 5 zile, cerându-i acestuia să prelungească termenul în care să remedieze neregularităţile, nu există vreun impediment legal pentru ca această durată de 5 zile să nu poată fi depăşită, iar neregularităţile constatate să poată fi apoi remediate. În acest sens, s-a arătat că, dacă legiuitorul ar fi avut în vedere ca de fiecare dată, indiferent de situaţie, depăşirea termenului de 5 zile pentru remedierea neregularităţilor actului de sesizare să fie sancţionată cu restituirea cauzei la parchet, nu ar fi utilizat expresia „procurorul (...) nu răspunde în termenul prevăzut de aceleaşi dispoziţii“, ci ar fi utilizat un limbaj mai precis, de exemplu, menţionând că procurorul nu a înlăturat neregularităţile actului de sesizare. În schimb, folosirea verbului „nu răspunde“ poate fi interpretată drept o rămânere în pasivitate a procurorului care fie omite să remedieze neregularităţile constatate, fie ignoră total încheierea judecătorului de cameră preliminară. În ceea ce priveşte felul actului procesual prin care se realizează remedierea s-a susţinut că acesta trebuie să fie o ordonanţă, deoarece din nicio dispoziţie legală nu reiese că procurorul ar putea întocmi un nou rechizitoriu în aceeaşi cauză, excepţie făcând situaţia în care cauza a fost restituită parchetului. Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Codului de procedură penală rezultă că procurorul poate să rezolve cauzele prin rechizitorii sau ordonanţe de clasare sau de renunţare la urmărirea penală. Mutatis mutandis, remedierea neregularităţilor constatate trebuie realizată prin ordonanţă deoarece, conform art. 286 din Codul de procedură penală, „procurorul dispune asupra actelor şi măsurilor procesuale şi soluţionează cauza prin ordonanţă, dacă legea nu prevede altfel“. Or, în situaţia analizată, legea nu prescrie care este actul procesual prin care se înlătură neregularităţile sesizării. Referitor la chestiunea verificării actului pentru legalitate şi temeinicie de către procurorul ierarhic superior şi a termenului-limită până la care ar interveni această verificare, s-a susţinut că actul procesual de remediere nu are o valoare echivalentă rechizitoriului şi nu trebuie verificat de către procurorul ierarhic superior. În acest sens, s-a arătat că rechizitoriul este actul prin care procurorul dispune trimiterea în judecată şi, totodată, reprezintă actul de sesizare a instanţei, iar niciun alt act al procurorului nu are această dublă aptitudine conferită de lege. Datorită importanţei pe care o are rechizitoriul în rezolvarea cauzelor, legiuitorul a impus ca el să fie verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de către prim-procurorul parchetului sau de către procurorul ierarhic superior, după caz. Dacă s-ar accepta soluţia ca remedierea neregularităţilor actului de sesizare să se realizeze prin ordonanţă şi nu prin alt act procesual, concluzia care se impune este aceea că ordonanţa prin care procurorul înlătură acele neregularităţi nu mai trebuie verificată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, întrucât legiuitorul impune această formalitate doar în cazul rechizitoriilor. O ordonanţă de remediere a neregularităţilor nu reprezintă un nou act de sesizare a instanţei şi nici o nouă dispoziţie de trimitere în judecată, acestea fiind dispuse prin rechizitoriu. c) Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, Facultatea de Drept, a apreciat că sesizarea este inadmisibilă, nefiind îndeplinită condiţia existenţei unei veritabile chestiuni de drept. În acest sens, s-a arătat că dispoziţiile legale a căror interpretare este solicitată sunt clare, neechivoce, iar aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate. De la intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, doctrina şi practica judiciară au contribuit la interpretarea dispoziţiilor legale ce reglementează faza de cameră preliminară, în prezent existând consens cu privire la faptul că termenul de 5 zile reglementat de dispoziţiile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală este un termen procedural imperativ, că remedierea se poate realiza fie printr-o ordonanţă, fie printr-un act de sine stătător, precum şi că actul de remediere trebuie să fie verificat de către procurorul ierarhic superior. Pe fondul chestiunilor cu a căror dezlegare a fost sesizată instanţa supremă, s-a apreciat că termenul prevăzut de art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală este un termen procedural imperativ, că remedierea se realizează printr-un act de remediere sui-generis, ce trebuie verificat pentru legalitate şi temeinicie de către procurorul ierarhic superior cu respectarea intervalului prevăzut de dispoziţiile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală. Cu privire la natura juridică a termenului de 5 zile în care procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare, s-a apreciat că termenul prevăzut de art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală este un termen procedural imperativ, caracter ce rezultă din dispoziţiile art. 346 alin. (3) lit. c) din Codul de procedură penală, care prevăd soluţia de restituire obligatorie a cauzei la parchet, în situaţia în care procurorul nu răspunde în termenul prevăzut de lege. Contrar opiniei instanţei care a formulat sesizarea, s-a apreciat că lipsa răspunsului în termenul de 5 zile de la comunicarea încheierii prin care s-au constatat neregularităţi ale actului de sesizare nu atrage decăderea din dreptul de a dispune trimiterea în judecată, ci decăderea din dreptul de a remedia, în faza de cameră preliminară, neregularităţile sesizării, urmând a se dispune restituirea cauzei la parchet pentru lipsa menţiunii, formulată în termenul legal, de menţinere, de către procuror, a dispoziţiei de trimitere în judecată. Cu privire la felul actului de remediere, s-a apreciat că acesta ar trebui, în principiu, să îmbrace forma unui act de sine stătător, cu această denumire. El este un document modificator al rechizitoriului care, împreună cu acesta, stabileşte limitele învestirii instanţei. Dacă s-ar considera că remedierea rechizitoriului se va realiza printr-un act distinct cu această denumire, implicit acesta trebuie să fie şi verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de către procurorul ierarhic superior, în respectarea principiului simetriei actelor juridice. Referitor la chestiunea verificării actului pentru legalitate şi temeinicie de către procurorul ierarhic superior şi a termenului-limită până la care ar interveni această verificare, s-a apreciat ca actul de remediere a rechizitoriului trebuie verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de către conducătorul unităţii de parchet sau, după caz, de către procurorul ierarhic superior. Obligativitatea verificării este consecinţa modificării conţinutului actului de sesizare. Principiul simetriei actelor juridice impune cu puterea evidenţei necesitatea ca actul modificator să îndeplinească aceleaşi condiţii de formă precum actul modificat. Referitor la termenul în care actul de remediere a neregularităţilor trebuie verificat de către procurorul ierarhic superior, s-a arătat că legea nu reglementează expres un astfel de termen. Cu toate acestea, procurorul ierarhic superior va fi ţinut de termenul de 5 zile de la comunicarea încheierii prin care s-au constatat neregularităţi pentru a verifica legalitatea şi temeinicia actului de remediere şi a-l comunica la dosarul aflat în faza de cameră preliminară. VI. Examenul jurisprudenţei în materie 1. Jurisprudenţa naţională relevantă În materialul transmis de curţile de apel au fost identificate mai multe hotărâri judecătoreşti relevante pentru problemele de drept ridicate în speţă, urmând a fi prezentate cu titlu exemplificativ, raportat la fiecare problemă abordată. 1.1. În ceea ce priveşte natura juridică a termenului de 5 zile prevăzut de art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, jurisprudenţa transmisă este în sensul că acest termen este unul imperativ, de decădere, a cărui încălcare atrage restituirea cauzei la procuror (în acest sens sunt, exemplificativ, Încheierea din 23 aprilie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, în Dosarul nr. 42.163/3/2016/a1*; Încheierea nr. 250/CP din 26 iunie 2019, pronunţată de Tribunalul Ilfov - Secţia penală în Dosarul nr. 3.137/93/2018/a1; Încheierea nr. 234 din 16 decembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Suceava - Secţia penală în Dosarul nr. 3.272/86/2012*; Încheierea din 4 noiembrie 2020, pronunţată de Judecătoria Zărneşti în Dosarul nr. 1.873/338/2020/a1). 1.2. Cu privire la felul actului procesual prin care se realizează remedierea neregularităţilor constatate de către judecătorul de cameră preliminară, în jurisprudenţa transmisă s-au identificat soluţii diverse, potrivit cărora regularizarea se poate realiza prin: - ordonanţă: de exemplu, Încheierea nr. 53/CP din 25 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov - Secţia penală în Dosarul nr. 3.927/62/2018/a1; Încheierea nr. 169/CP din 26 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov - Secţia penală în Dosarul nr. 58/62/2021/a2; Încheierea din 7 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 661/42/2020/a1; – referat: de exemplu, Încheierea nr. 17 din 21 aprilie 2021, pronunţată de Tribunalul Olt - Secţia penală în Dosarul nr. 67/104/2021/a1; Încheierea din 17 septembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Dolj - Secţia penală în Dosarul nr. 9.923/63/2017/a1; Încheierea din 15 ianuarie 2019, pronunţată de Tribunalul Ialomiţa - Secţia penală în Dosarul nr. 1.422/98/2018/a1; – adresă: de exemplu, Încheierea nr. 3 din 9 ianuarie 2017, pronunţată de Tribunalul Vâlcea - Secţia penală în Dosarul nr. 946/90/2016/a1; – supliment rechizitoriu: de exemplu, Încheierea nr. 89 din 12 iulie 2017, pronunţată de Tribunalul Vâlcea - Secţia penală în Dosarul nr. 453/241/2016/a1; Încheierea nr. 11/CP din 5 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov - Secţia penală în Dosarul nr. 1.802/62/2019/a1*; – un act sui-generis, considerându-se că nu are relevanţă felul actului emis, întrucât dispoziţiile legale nu prevăd acest aspect: Încheierea nr. 11/CP din 5 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov - Secţia penală în Dosarul nr. 1.802/62/2019/a1*; Încheierea nr. 136/CP din 4 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov - Secţia penală în Dosarul nr. 166/119/2018/a1; Încheierea din data de 28 iulie 2021, pronunţată de Judecătoria Braşov - Secţia penală în Dosarul nr. 21.422/197/2020/a1. 1.3. Cu privire la necesitatea verificării actului de remediere de către procurorul ierarhic superior şi termenul în care trebuie să intervină verificarea, din jurisprudenţa transmisă s-a conturat opinia conform căreia actul de remediere trebuie verificat pentru legalitate şi temeinicie de către procurorul ierarhic superior (în acest sens, exemplificativ, Încheierea din data de 11 mai 2016, pronunţată de Tribunalul Sălaj - Secţia penală în Dosarul nr. 2.286/84/2015; Încheierea din data de 28 iulie 2021, pronunţată de Judecătoria Braşov - Secţia penală în Dosarul nr. 21.422/197/2020/a1; Încheierea din data de 10 iunie 2021, pronunţată de Judecătoria Râmnicu Sărat), nefiind identificate hotărâri în care să fi fost analizat termenul în care trebuie efectuată această verificare. 2. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 2.1. Din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, a fost identificată Decizia nr. 11 din 12 septembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 907 din 29 octombrie 2018, relevantă sub aspectul uneia dintre problemele de drept sesizate. 2.2. În ceea ce priveşte deciziile de speţă, la nivelul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost identificate următoarele hotărâri în care a fost analizată problema de drept supusă dezlegării: - Încheierea nr. 977 din 11 noiembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, prin care sa reţinut că „dispoziţiile art. 345 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală nu prevăd cu claritate forma în care parchetul trebuie să remedieze neregularităţile rechizitoriului. Pe de altă parte, aceste prevederi nu indică nici necesitatea «refacerii» actului de sesizare, aşa încât din interpretarea literală reiese că cerinţa este satisfăcută şi atunci când parchetul nu procedează la întocmirea unui nou rechizitoriu, ci comunică judecătorului de cameră preliminară un răspuns la solicitarea exprimată prin încheierea motivată de constatare a neregularităţii actului de sesizare. Această concluzie este susţinută şi de interpretarea teleologică a dispoziţiilor ce reglementează verificarea actului de sesizare în camera preliminară, având în vedere că rechizitoriul a fost întocmit şi comunicat inculpaţilor, fiind supus cenzurii atât pe baza cererilor şi excepţiilor invocate de către persoanele trimise în judecată, cât şi a excepţiilor invocate din oficiu de către judecător. În plus, nu trebuie omis faptul că procedura prevăzută de art. 345 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală constituie un remediu, fiind reglementată cu scopul de a evita restituirea cauzei la parchet, impunându-se ca dispoziţiile art. 345 din Codul de procedură penală să fie interpretate prin coroborare cu dispoziţiile art. 280 alin. (3) din Codul de procedură penală din materia nulităţii, care prevăd posibilitatea refacerii actului lovit de nulitate. (...) Drept urmare, din punct de vedere formal, poate fi acceptată îndreptarea acestor neregularităţi printr-un răspuns al parchetului care conţine precizări, lămuriri sau completări ale actului de sesizare, nefiind necesară refacerea în integralitate a rechizitoriului. În acelaşi timp, dată fiind importanţa acestor precizări, care vor face corp unitar cu rechizitoriul, având valoare egală cu actul de sesizare, cu toate consecinţele prevăzute de lege, este necesar ca acest răspuns să îndeplinească toate condiţiile de formă ale rechizitoriului, inclusiv cele referitoare la verificarea legalităţii şi temeiniciei de către procurorul ierarhic superior, în conformitate cu dispoziţiile art. 328 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură penală“. – Încheierea nr. 339 din 16 martie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, prin care s-a reţinut, sub aspectul actului prin care procurorul de caz a înţeles să remedieze neregularităţile rechizitoriului constatate de judecătorul de cameră preliminară, că din conţinutul alin. (3) al art. 345 din Codul de procedură penală rezultă că legiuitorul nu prevede în mod expres felul actului prin care procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare. Prevederile art. 286 alin. (1) din Codul de procedură penală stipulează expres că „Procurorul dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale şi soluţionează cauza prin ordonanţă, dacă legea nu prevede altfel“. Prin art. 327 din acelaşi cod, referitor la rezolvarea cauzelor, legiuitorul a arătat felul actelor procedurale, respectiv rechizitoriu prin care se dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, a fost săvârşită de inculpat şi acesta răspunde penal, respectiv ordonanţă prin care clasează sau renunţă la urmărire, potrivit dispoziţiilor legale. Aşadar, pe cale de interpretare sistematică a normelor mai sus menţionate, neexistând reglementat felul actului procedural în ipoteza dispoziţiilor art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, remedierea neregularităţilor actului de sesizare poate avea loc fie pe calea unor precizări, fie prin comunicarea rechizitoriului iniţial completat cu menţiunile arătate de judecătorul de cameră preliminară, şi nu a unui nou rechizitoriu, care poate fi emis numai atunci când se dispune soluţia restituirii prevăzută de art. 346 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală. 3. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept supusă analizei. VII. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată. VIII. Jurisprudenţa relevantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene Referitor la chestiunea de drept supusă dezlegării, a fost identificată Hotărârea din data de 21 octombrie 2021 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-282/20, prin care s-a statuat că articolul 6 alineatul (3) din Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale şi articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislaţii naţionale care nu prevede o cale procedurală ce permite să se remedieze după şedinţa preliminară într-o cauză penală neclarităţile şi lacunele din conţinutul rechizitoriului care aduc atingere dreptului persoanei acuzate de a i se comunica informaţii detaliate cu privire la acuzare. Articolul 6 alineatul (3) din Directiva 2012/13 şi articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că instanţa de trimitere este obligată să efectueze, în măsura posibilului, o interpretare conformă a legislaţiei naţionale privind modificarea acuzării care să permită procurorului să remedieze neclarităţile şi lacunele din conţinutul rechizitoriului în cadrul şedinţei de judecată, protejând în acelaşi timp în mod activ şi real dreptul la apărare al persoanei acuzate. Numai în cazul în care consideră că o interpretare conformă în acest sens nu este posibilă, instanţa de trimitere trebuie să lase neaplicată dispoziţia naţională care interzice suspendarea procedurii judiciare şi trimiterea cauzei la procuror pentru ca acesta să întocmească un nou rechizitoriu. IX. Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a comunicat că a fost identificată practică judiciară cu privire la problema de drept supusă dezlegării, respectiv Încheierea nr. 339 din 16 martie 2015 şi Încheierea nr. 977 din 11 noiembrie 2014, ataşate adresei înaintate, fără a formula un punct de vedere. X. Punctul de vedere exprimat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia judiciară, este în sensul că sesizarea instanţei este inadmisibilă, nefiind îndeplinită condiţia de admisibilitate privind existenţa unei chestiuni de drept ce ar necesita lămuriri sau interpretări. În jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a statuat cu privire la înţelesul ce trebuie atribuit sintagmei „chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei“, regăsită în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală. S-a subliniat, sub un prim aspect, că sesizarea în procedura întrebării prealabile trebuie efectuată doar în situaţia în care, în cursul soluţionării unei cauze penale, se pune problema interpretării şi aplicării unor dispoziţii legale neclare, echivoce şi care ar putea da naştere mai multor soluţii. Per a contrario, procedura nu poate fi folosită atunci când aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident încât nu lasă loc de îndoială. Referitor la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, s-a susţinut că nu reprezintă o reală problemă generată de dificultăţi de interpretare a unor dispoziţii legale ori de opinii divergente exprimate şi argumentate juridic. Astfel, în literatura de specialitate, termenul de 5 zile prevăzut de art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, în cadrul căruia procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare, este considerat termen procedural şi imperativ, în sensul art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, calculat potrivit art. 269 alin. (1), (2) şi (4) şi art. 270 alin. (3) din acelaşi cod. Termenul de 5 zile sus-menţionat este, de asemenea, apreciat ca fiind un termen de decădere, legal şi maximal, pe care judecătorul de cameră preliminară nu îl poate prelungi, din oficiu sau la solicitarea procurorului. S-a considerat că decăderea operează cu privire la posibilitatea procurorului de a remedia neregularităţile actului de sesizare, fiind urmată de o soluţie procesuală specifică materiei camerei preliminare, respectiv restituirea cauzei la parchet. Posibilitatea ulterioară a procurorului de a întocmi un nou rechizitoriu, care să respecte exigenţele judecătorului de cameră preliminară cu privire la regularitatea actului de sesizare, nu îl exonerează pe acesta de obligaţia de a formula, la momentul sesizării iniţiale, o acuzaţie clară, care să permită stabilirea obiectului şi a limitelor judecăţii şi să fie de natură a învesti instanţa de judecată. Cu privire la felul actului de remediere, s-a susţinut că, în doctrină, s-a exprimat, în mod izolat, opinia că actul de remediere a rechizitoriului nu poate fi decât un alt rechizitoriu, argumentându-se că soluţia s-ar impune din perspectiva simetriei formelor, că prin emiterea unui alt tip de act este încălcat principiul unicităţii soluţiei procurorului la terminarea urmăririi penale, că rechizitoriul rămas la dosarul cauzei ar fi în continuare unul neregulamentar întocmit, precum şi că prin emiterea a două acte distincte în care sunt descrise faptele este adâncit caracterul ambiguu, imprecis al rechizitoriului, înţelegerea acuzaţiilor fiind cu atât mai dificilă. În literatura de specialitate, opinia cvasiunanimă este însă în sensul că actul prin care se remediază rechizitoriul nu poate fi în niciun caz un alt rechizitoriu. În argumentarea acestei soluţii s-a arătat că emiterea rechizitoriului poate fi realizată numai la finalizarea urmăririi penale, or, urmărirea penală nu a fost reluată, că refacerea rechizitoriului presupune anularea lui, însă constatarea unor neregularităţi nu echivalează cu constatarea nulităţii actului, iar rechizitoriul iniţial a produs deja efecte juridice specifice. Astfel, remedierea neregularităţilor actului de sesizare nu se realizează printr-un nou rechizitoriu, ci printr-un act distinct (referat, note, precizări, ordonanţă de remediere a neregularităţilor rechizitoriului), fiind însă necesară confirmarea de către procurorul ierarhic superior a actului prin care procurorul de caz comunică judecătorului de cameră preliminară menţinerea dispoziţiei de trimitere în judecată. Precizările conţinute de actul prin care procurorul afirmă că a remediat neregularităţile constatate de judecător, făcând corp comun cu acesta şi având aceeaşi valoare juridică, trebuie să satisfacă toate condiţiile de formă ale rechizitoriului, inclusiv cele referitoare la verificarea legalităţii şi temeiniciei de către procurorul ierarhic superior, conform art. 328 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală. De asemenea, s-a apreciat că verificarea legalităţii şi temeiniciei precizărilor făcute de procuror, în procedura prevăzută de art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, trebuie realizată în termenul de 5 zile prevăzut de textul de lege menţionat. O atare soluţie decurge din interpretarea teleologică a dispoziţiilor art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, care au ca scop obţinerea, într-un termen scurt, a unei poziţii procesuale a parchetului cu privire la dispoziţia de trimitere în judecată. Astfel, termenul de 5 zile are în vedere procedura de remediere a neregularităţilor rechizitoriului, privită în ansamblul său, în sensul că în acest termen trebuie parcurse ambele cerinţe de legalitate descrise anterior, cerinţe care presupun exercitarea unor atribuţii atât de către procurorul de caz (îndreptarea neregularităţilor constatate de judecătorul de cameră preliminară şi menţinerea dispoziţiei de trimitere în judecată), cât şi de către procurorul ierarhic superior (confirmarea actului emis de procuror). Prin urmare, raportat la conţinutul şi interpretarea dispoziţiilor legale existente în materie, s-a susţinut că problema relevată de instanţa de sesizare nu reprezintă o veritabilă chestiune de drept, aspect care atrage inadmisibilitatea sesizării. XI. Dispoziţii legale incidente - Codul de procedură penală "ART. 345 Procedura în camera preliminară (3) În cazul în care judecătorul de cameră preliminară constată neregularităţi ale actului de sesizare sau în cazul în care sancţionează potrivit >art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori dacă exclude una sau mai multe probe administrate, în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii, procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare şi comunică judecătorului de cameră preliminară dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei. ART. 328 Cuprinsul rechizitoriului (1) Rechizitoriul se limitează la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală şi cuprinde în mod corespunzător menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), datele privitoare la fapta reţinută în sarcina inculpatului şi încadrarea juridică a acesteia, probele şi mijloacele de probă, cheltuielile judiciare, menţiunile prevăzute la art. 330 şi 331, dispoziţia de trimitere în judecată, precum şi alte menţiuni necesare pentru soluţionarea cauzei. Rechizitoriul este verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmit de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Când a fost întocmit de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rechizitoriul este verificat de procurorul-şef de secţie, iar când a fost întocmit de acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet. În cauzele cu arestaţi, verificarea se face de urgenţă şi înainte de expirarea duratei arestării preventive. (...) ART. 268 Consecinţele nerespectării termenului (1) Când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen. (2) Când o măsură procesuală nu poate fi luată decât pe un anumit termen, expirarea acestuia atrage de drept încetarea efectului măsurii. (3) Pentru celelalte termene procedurale se aplică, în caz de nerespectare, dispoziţiile privitoare la nulităţi." XII. Opinia judecătorului-raportor Opinia exprimată de judecătorul-raportor a fost în sensul admiterii sesizării formulate de Tribunalul Braşov - Secţia penală în Dosarul nr. 13.117/197/2019/a1, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile numai pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „dacă actul trebuie verificat pentru legalitate şi temeinicie de către procurorul ierarhic superior şi care este termenul-limită până la care ar putea interveni această verificare?“, şi stabilirii că actul prin care procurorul remediază neregularităţile rechizitoriului, în condiţiile prevăzute de art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, nu este supus verificării pentru legalitate şi temeinicie de către procurorul ierarhic superior. Referitor la chestiunea de drept: „care este natura juridică a termenului de 5 zile în cadrul căruia procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare; care este felul actului procesual prin care se realizează remedierea?“, judecătorul-raportor a opinat în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a sesizării formulate sub acest aspect. XIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea formulată de Tribunalul Braşov - Secţia penală în Dosarul nr. 13.117/197/2019/a1, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele: Cu privire la admisibilitatea sesizării: În conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“. Ca urmare, admisibilitatea sesizării formulate în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerinţe: - instanţa care a formulat întrebarea, din categoria instanţelor anterior enumerate, să fie învestită cu soluţionarea cauzei în ultimul grad de jurisdicţie; – soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării; – problema de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluţionare. În speţă, este îndeplinită prima condiţie analizată, referitoare la existenţa unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanţă, Tribunalul Braşov - Secţia penală fiind învestit, în Dosarul nr. 13.117/197/2019/a1, în procedura de cameră preliminară, cu soluţionarea contestaţiilor formulate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov şi inculpaţii F.(M).I., T.Z. şi T.A. împotriva Încheierii din data de 9 iulie 2021 a Judecătoriei Braşov. De asemenea, este îndeplinită şi cea de-a treia condiţie enunţată, întrucât chestiunea de drept ce face obiectul sesizării - în toate cele patru componente ale sale, astfel cum au fost identificate de către instanţa de trimitere - nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă anterioară sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs. În schimb, cerinţa referitoare la aptitudinea dezlegării prealabile solicitate de a avea legătură cu modul de rezolvare a fondului cauzei este îndeplinită parţial, numai sub aspectul clarificării măsurii în care actul remediu întocmit în condiţiile prevăzute de art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală este sau nu supus verificării pentru legalitate şi temeinicie, efectuate de către procurorul ierarhic superior. A. În jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a statuat asupra înţelesului ce trebuie atribuit sintagmei „chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei“, regăsită în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală. S-a subliniat, sub un prim aspect, că între problema de drept a cărei lămurire se solicită - indiferent dacă ea vizează o normă de drept material sau o dispoziţie de drept procesual - şi soluţia ce urmează a fi dată de către instanţa de trimitere trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul în care decizia instanţei supreme să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal (Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014, şi Decizia nr. 19 din 15 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 769 din 23 octombrie 2014). În al doilea rând, s-a evidenţiat necesitatea ca dezlegarea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării să fie determinantă pentru rezolvarea acţiunii penale sau a acţiunii civile în procesul penal, ceea ce presupune ca respectiva chestiune de drept să vizeze, ca regulă, o problemă de drept material de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi doar ca excepţie o problemă de drept procesual, aceasta din urmă în măsura în care soluţia dată respectivei probleme de drept s-ar repercuta semnificativ asupra rezolvării fondului cauzei (Decizia nr. 11 din 12 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 907 din 29 octombrie 2018). În fine, s-a apreciat că hotărârile prealabile pronunţate de instanţa supremă nu pot conduce la rezolvarea directă a unor chestiuni ce ţin de particularităţile factuale ale cauzei şi nici la dezlegarea unor probleme pur teoretice, deoarece s-ar crea astfel riscul transformării acestui mecanism de unificare a practicii judiciare fie într-o procedură dilatorie pentru litigii caracterizate, prin natura lor, ca fiind urgente, fie într-o procedură care se va substitui mecanismului recursului în interesul legii (Decizia nr. 17 din 17 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 18 mai 2021). Din perspectiva acestor argumente teoretice se constată că prima întrebare evidenţiată în sesizarea de faţă, respectiv, „care este natura juridică a termenului de 5 zile în cadrul căruia procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare“, nu are legătură cu modul de rezolvare a cererilor şi excepţiilor invocate în faza camerei preliminare şi, cu atât mai puţin, cu soluţia ce ar putea fi dată raportului juridic de conflict. În considerentele încheierii de sesizare, instanţa de trimitere a reţinut explicit că actul de remediere a neregularităţilor rechizitoriului a fost comunicat primei instanţe de către Ministerul Public la data de 24 martie 2021, în interiorul termenului prevăzut de art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală. S-a menţionat, de asemenea, că termenul de 5 zile a început să curgă la 18 martie 2021, data comunicării către procuror a încheierii prin care Judecătoria Braşov a constatat neregularitatea rechizitoriului sub aspectul modului de descriere a faptelor. Or, de vreme ce actul remediu întocmit de procuror a fost comunicat judecătorului de cameră preliminară înăuntrul termenului legal de 5 zile, în faţa instanţei de trimitere nu se ridică problema ipotetică a efectelor nesocotirii acestui interval de timp şi, implicit, nici cea a sancţiunii aplicabile în această ultimă ipoteză. Deşi are caracter abstract, chestiunea naturii juridice a termenelor reglementate de legea procesual penală nu influenţează, în sine, soluţia ce ar putea fi dată fondului cauzei. Analiza conceptuală a unui termen legal, prin prisma caracterului sau a efectelor sale, dobândeşte relevanţă procesuală numai în ipoteza nerespectării sale, ipoteză în care instanţele de judecată trebuie să clarifice consecinţele acestei încălcări asupra legalităţii actelor procesuale efectuate în afara respectivului reper temporal; o atare analiză este lipsită, în schimb, de orice pertinenţă în situaţia contrară, în care actele procesuale s-au efectuat în intervalul de timp prescris de lege. De altfel, rezultă din încheierea de sesizare că nelămurirea instanţei de trimitere vizează, în realitate, exclusiv problematica efectelor verificării actului de regularizare a rechizitoriului, de către procurorul ierarhic superior, abia în faza contestaţiei în camera preliminară, chestiune de drept distinctă, ce urmează a fi analizată în cele ce succedă. Din această perspectivă argumentativă, clarificarea naturii juridice a termenului prevăzut de art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală se relevă, în cauza aflată pe rolul instanţei de trimitere, ca o problemă de interes pur teoretic, lipsind relaţia necesară de dependenţă între rezolvarea ce ar putea fi dată acestei chestiuni, pe de o parte, şi modul de soluţionare a cererilor privitoare la regularitatea rechizitoriului, formulate în faza de contestaţie a camerei preliminare, pe de altă parte. Cea de-a doua întrebare adresată instanţei supreme - şi anume felul actului procesual prin care se realizează remedierea rechizitoriului - reflectă, la rândul său, o abordare teoretică a unei chestiuni care, examinată în contextul particularităţilor cauzei, nu are, în realitate, o înrâurire propriu-zisă asupra modului de rezolvare a chestiunilor invocate în etapa filtru a procesului penal. Instanţa de trimitere nu este chemată a statua asupra formei procedurale în care s-a materializat voinţa procurorului de a remedia neregularităţile rechizitoriului, ci asupra măsurii în care actul remediu transmis de acesta, în termen legal, era sau nu supus unei verificări obligatorii prealabile, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, de către procurorul ierarhic superior. Aceasta este problema de drept care a fundamentat, în primă instanţă, soluţia de restituire a cauzei la procuror şi care, criticată fiind ulterior pe calea contestaţiei, urmează a fi cenzurată de către instanţa de trimitere. Numai între dezlegarea cu titlu prealabil a acestei probleme de drept şi soluţia ce ar putea fi dată fondului problematicii specifice camerei preliminare parcurse în speţă există relaţia de dependenţă la care face trimitere art. 475 din Codul de procedură penală, ceea ce înseamnă că sesizarea îndeplineşte condiţia de admisibilitate a legăturii cu soluţia ce ar putea fi dată fondului cauzei strict în limitele proprii sus-menţionatei chestiuni de drept. De altfel, rezultă cu evidenţă că primele două întrebări integrate sesizării de faţă sunt subordonate, în realitate, răspunsului instanţei supreme la întrebarea determinantă privind eventuala obligativitate a verificării pentru legalitate şi temeinicie a actului remediu, de către procurorul ierarhic superior. Numai în ipoteza unui răspuns afirmativ la această întrebare ar putea căpăta pertinenţă chestiunile ce ţin de limita temporală a unei atari verificări, efectele nerespectării acestui interval şi, eventual, exigenţele de formă ale actului remediu. În fine, se impune a se sublinia că prezervarea scopului urmărit de legiuitor prin reglementarea procedurii hotărârii prealabile reclamă valorificarea, în cadrul examenului de admisibilitate a sesizării, şi a elementelor de diferenţiere dintre acest mecanism de unificare a practicii judiciare şi cel al recursului în interesul legii. Finalitatea hotărârii preliminare este aceea de a asigura predictibilitate jurisprudenţei anterior consolidării unei practici neunitare consistente în rândul instanţelor judecătoreşti, pe când recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită. Aşa cum s-a statuat anterior în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, din modul de reglementare a celui dintâi mecanism de unificare a practicii judiciare rezultă că legiuitorul a înţeles să excludă din sfera acestui demers unificator chestiunile de drept care nu se repercutează semnificativ asupra fondului cauzei, acestea din urmă fiind susceptibile de o interpretare obligatorie numai pe calea recursului în interesul legii (Decizia nr. 11/2018, citată supra). Prin urmare, în condiţiile în care clarificarea naturii juridice a termenului prevăzut de art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală ori a felului actului procesual prin care se remediază rechizitoriul reclamă interpretarea unor chestiuni pur teoretice, lipsite de relevanţă practică asupra modului de rezolvare a fondului cauzei, sesizarea formulată sub acest aspect nu îndeplineşte cerinţele legale de admisibilitate, astfel cum au fost dezvoltate în jurisprudenţa instanţei supreme. B. În schimb, măsura în care actul de remediere a neregularităţilor rechizitoriului este supus verificării pentru legalitate şi temeinicie efectuate de procurorul ierarhic superior şi, în caz afirmativ, termenul-limită în care ar putea interveni această verificare constituie o problemă de drept aflată într-o relaţie de dependenţă cu soluţia ce ar putea fi dată chestiunilor examinate în camera preliminară. Încheierea de sesizare nu evidenţiază explicit raportul existent între aceste ultime două întrebări, însă argumentaţia ce stă la baza sesizării şi modalitatea de redactare a întrebărilor conduc la concluzia lipsită de echivoc a condiţionării chestiunii secunde, a termenului în care ar trebui să intervină verificarea actului remediu, de un răspuns afirmativ prealabil la întrebarea iniţială privind însăşi obligativitatea unei atari verificări. Lipsa verificării de către procurorul ierarhic superior a legalităţii şi temeiniciei ordonanţei prin care procurorul a răspuns solicitării judecătorului de cameră preliminară a fost echivalată, în speţă, cu neexprimarea unei poziţii procesuale valabile de către procuror, constituind argumentul determinant al soluţiei de restituire a cauzei la procuror. Dezlegarea prealabilă a acestei probleme de drept ar avea, prin urmare, o înrâurire decisivă nu doar asupra hotărârii finale în camera preliminară, ci, implicit, şi asupra evoluţiei ulterioare a procesului penal. Rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanţei, prin care se individualizează elementele esenţiale ale raportului de conflict. Clarificarea, pe cale de interpretare, a conţinutului şi sensului normelor relevante pentru legala sa întocmire şi, după caz, regularizare este de natură a influenţa în mod semnificativ dinamica procesului penal şi, implicit, modul de soluţionare a acţiunii penale. Prin urmare, chiar dacă efectele dezlegării obligatorii date acestei probleme de drept se repercutează într-un mod indirect asupra rezolvării fondului cauzei, legătura dintre hotărârea preliminară şi soluţionarea cauzei este suficient de însemnată pentru a se considera îndeplinită condiţia de admisibilitate analizată. În plus, examinarea jurisprudenţei relevante şi a punctelor de vedere transmise de instanţele judecătoreşti relevă faptul că problema de drept supusă analizei are potenţialul de a genera practică neunitară, în condiţiile în care soluţiile instanţelor nu valorifică o interpretare unanimă a prevederilor supuse analizei, iar punctele de vedere exprimate reflectă această divergenţă. Cu privire la fondul chestiunii de drept Problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări presupune a se stabili, în esenţă, dacă, în etapa intermediară prevăzută de art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, actul prin care procurorul remediază neregularităţile rechizitoriului trebuie verificat şi el, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, de către procurorul ierarhic superior. Nelămurirea instanţei de trimitere vizează, aşadar, numai exigenţele de formă ale actului prin care procurorul regularizează rechizitoriul, nu şi ipoteza în care, fără a constata neregularităţi ale rechizitoriului, judecătorul de cameră preliminară se limitează la a sancţiona actele de urmărire penală ori la a exclude una sau mai multe probe administrate, ipoteză ce nu face obiectul analizei de faţă. Sub aspectul supus interpretării, dispoziţiile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală se rezumă la a institui obligaţia procurorului de a remedia neregularităţile actului de sesizare - atunci când judecătorul de cameră preliminară a constatat existenţa lor - şi de a comunica instanţei opţiunea sa de a menţine dispoziţia de trimitere în judecată ori, după caz, de a solicita restituirea cauzei. Dacă, în cazul rechizitoriului, legiuitorul a normat în mod explicit atât cu privire la cuprinsul, cât şi la finalitatea acestui important act procesual prin care se dă o rezolvare cauzei la finalul urmăririi penale, demersul procedural ulterior prin care sunt înlăturate, în faza de cameră preliminară, neregularităţile sale nu a fost reglementat într-o formă la fel de detaliată. Pe cale de consecinţă, clarificarea conţinutului şi sensului dispoziţiilor art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală reclamă interpretarea lor prin utilizarea tuturor metodelor de interpretare pertinente, în scopul justei aplicări a legii. (i) Sub un prim aspect, interpretarea gramaticală a textului conduce la concluzia că legiuitorul a optat pentru o enumerare limitativă a acţiunilor la care este obligat procurorul, în cazul în care judecătorul de cameră preliminară a constatat neregularităţi ale actului de sesizare. Forma afirmativă a verbelor inserate în prevederile supuse interpretării şi utilizarea conjuncţiei „şi“ reliefează atât caracterul imperativ, cât şi pe cel cumulativ-limitativ al demersurilor procedurale ce incumbă procurorului, care „remediază neregularităţile (...) şi comunică judecătorului (...)“. (ii) Din perspectiva unei interpretări istorico-teleologice se observă că instituţia camerei preliminare a fost concepută legislativ, iniţial, ca o etapă lipsită de oralitate şi nemijlocire, în care cererile şi răspunsurile participanţilor procesuali cu privire la chestiunile analizate în această fază se redactau în formă scrisă. În expunerea de motive la Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală s-a subliniat că, prin reglementarea acestei instituţii, se urmăreşte rezolvarea chestiunilor care ţin de legalitatea trimiterii în judecată şi de legalitatea administrării probelor, asigurându-se premisele pentru soluţionarea cu celeritate a cauzei în fond. În considerarea acestui deziderat, judecătorului de cameră preliminară i-a fost atribuită normativ funcţia de verificare a legalităţii trimiterii în judecată, prevederile art. 3 alin. (1) lit. c) şi art. 54 lit. a) din Codul de procedură penală consacrând competenţa sa exclusivă sub acest aspect. Forma actuală a art. 345 din Codul de procedură penală este rezultatul modificărilor aduse prin Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, modificări menite a asigura transpunerea în legislaţie a celor statuate prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014), sub aspectul necesităţii de a se asigura părţilor posibilitatea de a participa la procedura de cameră preliminară, ca o garanţie a echităţii procedurii. În urma acestui demers legislativ, alin. (3) al textului nu a suferit însă modificări de substanţă, conţinutul său regăsindu-se într-o formă semnificativ asemănătoare în variantele succesive ale Codului de procedură penală. La rândul său, instituţia verificării rechizitoriului de către procurorul ierarhic superior a fost consacrată, într-o formă similară, şi în legislaţia procesual penală în vigoare anterior datei de 1 februarie 2014, regăsindu-se în cuprinsul prevederilor art. 264 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006. Opţiunea legiuitorului de a înlătura, prin actul normativ ultim precizat, varianta anterioară de reglementare, în care rechizitoriul era supus nu simplei verificări, ci confirmării procurorului ierarhic superior, s-a grefat, aşa cum rezultă din expunerea de motive la Legea nr. 356/2006, pe aprecierea că o astfel de confirmare reprezenta o măsură de control şi ingerinţă din partea conducătorului parchetului, fără a fi însă necesară, de vreme ce procurorul ierarhic superior nu avea atribuţia de a întocmi vreunul dintre actele de urmărire penală efectuate în cauză. Varianta legislativă consacrată prin Legea nr. 356/2006 a fost preluată şi de legiuitorul actual, raţiunile care au stat la baza limitării implicării procurorului ierarhic superior la operaţiunea de verificare a rechizitoriului menţinându-se neschimbate. Menită a da expresie principiului constituţional al controlului ierarhic în activitatea Ministerului Public, implicarea conducătorului unităţii de parchet în activitatea procurorilor din subordine nu poate nesocoti garanţia independenţei celor din urmă în soluţiile dispuse, astfel cum este consacrată de prevederile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. În acest context argumentativ se poate concluziona că, în etapa intermediară a soluţionării cererilor şi excepţiilor ridicate în camera preliminară, scopul actului de remediere a neregularităţilor rechizitoriului este acela de a asigura legalitatea deplină a sesizării instanţei de judecată, prin înlăturarea unor vicii de formă sau de fond ce s-ar putea repercuta negativ asupra derulării echitabile a procedurii, în ansamblul său. Deşi realizată de către procuror - în calitate de titular al funcţiei de urmărire penală şi deţinător al atributului acuzării -, remedierea neregularităţilor rechizitoriului nu reprezintă însă materializarea unei iniţiative procesuale proprii a acestui organ judiciar. O atare activitate procesuală intervine exclusiv la solicitarea judecătorului de cameră preliminară, se desfăşoară în limitele strict trasate prin încheierea intermediară de soluţionare a cererilor şi excepţiilor şi este supusă, în fine, cenzurii de legalitate a aceluiaşi judecător. În condiţiile în care legiuitorul a înţeles să atribuie organului judiciar prevăzut de art. 54 din Codul de procedură penală competenţa exclusivă de a verifica legalitatea trimiterii în judecată şi de a solicita, atunci când constată neregularităţi ale actului de sesizare, remedierea lor de către procuror, rezultă că judecătorul de cameră preliminară este unicul îndrituit, de lege lata, să statueze asupra legalităţii actului remediu şi a aptitudinii acestuia de a înlătura, în mod efectiv, aspectele de neregularitate iniţială a trimiterii în judecată. Concluzia este susţinută normativ nu doar de conţinutul explicit al prevederilor referitoare la competenţa judecătorului de cameră preliminară, ci şi de dispoziţiile art. 346 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală. Reglementând soluţiile ce ar putea fi dispuse în etapa finală a camerei preliminare, aceste din urmă prevederi reafirmă intenţia legiuitorului de a atribui judecătorului de cameră preliminară competenţa exclusivă de evaluare a actului remediu, în scopul de a statua dacă el regularizează rechizitoriul, iar, în ipoteza unui răspuns negativ, de a decide în ce măsură neregularitatea persistentă atrage sau nu imposibilitatea stabilirii obiectului ori limitelor judecăţii, cu consecinţa restituirii cauzei la procuror sau, dimpotrivă, a începerii judecăţii. Plenitudinea de competenţă a judecătorului de cameră preliminară sub acest aspect este neîndoielnică, neidentificându-se vreun argument de ordin teleologic care să justifice limitarea, pe cale de interpretare, a acestei competenţe, prin eventuala sa partajare între judecătorul de cameră preliminară chemat să decidă asupra regularităţii trimiterii în judecată şi procurorul ierarhic superior celui care a întocmit actul de remediere. Prerogativele acestuia din urmă de cenzurare a actelor procurorilor din subordine nu pot fi extinse dincolo de momentul final al urmăririi penale, deoarece activitatea sa ar interfera astfel, în absenţa oricărei baze legale, cu atribuţiile exclusive ale judecătorului de cameră preliminară, astfel cum au fost consacrate de legiuitor. Prin urmare, în relaţionarea procesuală dintre judecătorul de cameră preliminară şi procurorul care a întocmit şi/sau a regularizat rechizitoriul, în etapa prevăzută de art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, interpunerea procurorului ierarhic superior nu poate fi susţinută prin argumente derivate din interpretarea gramaticală şi teleologică a normei. (iii) O concluzie asemănătoare decurge şi din interpretarea sistematică a normei legale pertinente, respectiv din analiza sa în contextul reglementării aplicabile întocmirii rechizitoriului, pe de o parte, dar şi în cel al organizării specifice celor două categorii de organe judiciare implicate în întocmirea şi regularizarea actului de trimitere în judecată (procuror, respectiv judecător de cameră preliminară), pe de altă parte. Constituind actul procesual prin care se dă cauzei rezolvarea prevăzută de art. 327 din Codul de procedură penală şi se sesizează instanţa de judecată, rechizitoriul aparţine, ca instituţie de drept procesual penal, fazei de urmărire penală. Prevederile care reglementează conţinutul şi funcţionalitatea sa sunt inserate în cuprinsul titlului I din Partea specială a Codului de procedură penală, denumit „Urmărirea penală“, în capitolul V. Verificarea obligatorie a rechizitoriului sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de către procurorul ierarhic superior, prevăzută în mod expres de dispoziţiile art. 328 alin. (1) din Codul de procedură penală, corespunde astfel specificului fazei procesuale iniţiale a procesului penal şi particularităţilor structurii organizatorice a organelor judiciare implicate. În această etapă, activitatea procurorilor se desfăşoară, printre altele, în conformitate cu principiul controlului ierarhic, în condiţiile legii. În virtutea acestui principiu, dispoziţiile art. 304 alin. (2) din Codul de procedură penală consacră, la rândul lor, ca regulă generală aplicabilă fazei de urmărire penală, dreptul procurorului ierarhic superior de a cenzura legalitatea şi temeinicia actelor întocmite de procurorii din subordine. Simetric acestui drept de verificare, legiuitorul naţional a instituit, tot cu caracter general, şi posibilitatea procurorului ierarhic superior de a invalida prin infirmare actele supuse verificării, în cazul în care apreciază că ele sunt nelegale sau netemeinice. Sub acest ultim aspect, prevederile art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară consacră explicit facultatea procurorului ierarhic superior de a infirma motivat soluţiile adoptate de procurorul din subordine, în ipoteza menţionată. Prin urmare, în materia particulară a soluţiei de trimitere în judecată, dispoziţiile art. 328 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală nu reprezintă altceva decât reafirmarea normativă a unui atribut de principiu al procurorului ierarhic superior, cu unica deosebire că dreptul acestuia de a verifica, în genere, legalitatea şi temeinicia soluţiilor dispuse de procurorii ierarhic inferiori este convertit, în cazul rechizitoriului, într-o veritabilă obligaţie procesuală, a cărei îndeplinire este supusă, la rândul său, cenzurii organului judiciar învestit în camera preliminară. În schimb, dispoziţiile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt integrate în titlul II al Părţii speciale a legii procesual penale, rezervat camerei preliminare, ca etapă filtru distinctă a procesului penal, interpusă între urmărirea penală şi faza de judecată. Odată cu sesizarea instanţei de judecată, fundamentul legislativ al dreptului conducătorului parchetului de a examina legalitatea şi temeinicia actelor întocmite de procurorii din subordine nu mai subzistă. Rezolvarea cauzei prin întocmirea rechizitoriului marchează momentul final al urmăririi penale, subsecvent căruia procurorul nu mai are posibilitatea de a dispune o eventuală nouă soluţie, susceptibilă, în virtutea principiului subordonării ierarhice, de o reverificare din partea conducătorului parchetului. Camera preliminară se desfăşoară în baza dispoziţiilor judecătorului de cameră preliminară şi sub controlul său jurisdicţional exclusiv. Limitele în care acest organ judiciar îşi exercită competenţa sunt fixate prin lege, prevederile art. 54 lit. a) din Codul de procedură penală consacrând, cu caracter general, atribuţia sa de a verifica legalitatea trimiterii în judecată. Or, dacă legiuitorul ar fi dorit să deroge de la această reglementare generală în domeniul particular al remedierii neregularităţilor rechizitoriului, el ar fi limitat în mod explicit competenţa judecătorului de cameră preliminară sub acest aspect, atribuind, eventual, un rol complementar în etapa filtru a procesului şi procurorului ierarhic superior celui care a întocmit actul de regularizare. Prevederile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală nu statuează însă - nici în mod direct şi nici printr-o eventuală trimitere la dispoziţiile art. 328 alin. (1) din Codul de procedură penală - cu privire la eventuala supunere a actului de remediere a neregularităţilor rechizitoriului vreunei forme de verificare din partea procurorului ierarhic superior, anterior comunicării sale judecătorului de cameră preliminară. A considera, prin urmare, că regularizarea rechizitoriului ar fi supusă, la rândul său, unei verificări de legalitate şi temeinicie de natura celei prevăzute de art. 328 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală înseamnă, implicit, a atribui normei supuse interpretării caracteristicile unei prevederi incomplete. O atare caracterizare s-ar afla însă în contradicţie cu formularea completă şi inechivocă a dispoziţiilor art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, care arată explicit acţiunile pe care legiuitorul a înţeles să le integreze conduitei la care procurorul este obligat, fără a face trimitere, eventual, la dispoziţiile art. 328 din Codul de procedură penală. În al doilea rând, o atare interpretare ar contraveni şi exigenţelor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit cărora raportul de complementaritate între două dispoziţii legale trebuie să rezulte din chiar formularea prevederii incomplete, în al cărei conţinut se va face trimitere la norma care o complineşte. Din perspectiva unei interpretări sistematice se poate concluziona, prin urmare, că instituţia regularizării rechizitoriului este plasată într-o fază procesuală ce nu se mai află sub controlul conducătorului unităţii de parchet, ci al judecătorului de cameră preliminară, acestuia din urmă revenindu-i competenţa exclusivă de a tranşa aspectele de legalitate şi temeinicie ale actelor întocmite din dispoziţia sa. (iv) În fine, concluzia anterior enunţată este susţinută şi de interpretarea logică a normelor pertinente. Câtă vreme dispoziţiile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală nu instituie obligativitatea supunerii actului de regularizare a rechizitoriului unei verificări prealabile de legalitate şi temeinicie din partea procurorului ierarhic superior, se impune concluzia că legiuitorul nu a înţeles să asocieze acestui demers procedural o atare cerinţă de formă. Condiţionarea legalităţii actului remediu de o astfel de verificare ar echivala cu introducerea, în procesul de aplicare a normei, a unor distincţii de interpretare neprevăzute de lege, cu consecinţa nesocotirii înseşi funcţionalităţii actului prin care se remediază neregularităţile sesizării. Rechizitoriul constituie actul procesual prin care se dispune trimiterea în judecată şi sesizarea instanţei, cu toate consecinţele juridice inerente declanşării fazei filtru premergătoare judecăţii. El cuprinde rezolvarea dată de procuror la finalul urmăririi penale şi stabileşte limitele în care se va derula procedura de judecată. Actul prin care se remediază neregularităţile rechizitoriului are însă un rol şi o finalitate diferite. El nu cuprinde o soluţie dată cauzei penale şi nu tinde la o nouă sesizare a instanţei de judecată, ci doar clarifică întinderea şi particularităţile dispoziţiilor cuprinse în rechizitoriu, urmărindu-se, astfel, conservarea efectelor deja produse prin sesizarea originară şi evitarea unei eventuale soluţii de restituire a cauzei la procuror în alte situaţii decât cele restrictiv prevăzute de lege. Prin urmare, deşi complementar trimiterii în judecată, demersul de regularizare nu se confundă cu acesta, ci doar complineşte rechizitoriul iniţial întocmit, în scopul înlăturării oricărei imprecizii referitoare la faptele şi persoanele ce vor face obiectul judecăţii şi al asigurării, în această modalitate, a tuturor garanţiilor unei proceduri echitabile. Aşa fiind, actului de regularizare nu îi pot fi asociate, pe cale de interpretare, exigenţe de formă identice celor aplicabile rechizitoriului; în caz contrar, neexistând posibilitatea unei noi înlăturări a eventualelor vicii ale actului remediu, s-ar imprima acestuia din urmă, în mod inevitabil, un nivel de formalism superior chiar actului remediat, negându-se implicit însăşi funcţia sa esenţial regulatoare. Raţiunea verificării la care face referire art. 328 din Codul de procedură penală rezidă în necesitatea de a se asigura deplina legalitate a sesizării instanţei de judecată, date fiind importanţa rechizitoriului şi efectele întocmirii sale. Dreptului procurorului ierarhic superior de a efectua această verificare îi corespunde, în mod concordant, prerogativa de a dispune asupra actului verificat, fie în sensul asumării sale, fie în cel contrar, al infirmării rechizitoriului, atunci când el nu îndeplineşte exigenţele de legalitate sau temeinicie. O atare raţiune nu subzistă însă în cazul actului remediu, pentru a se considera că prevederile art. 328 din Codul de procedură penală se aplică în virtutea argumentului analogic ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet. Actul prin care procurorul remediază rechizitoriul, ca urmare a constatărilor judecătorului de cameră preliminară, nu cuprinde o soluţie propriu-zisă şi nu ar putea face, pe cale de consecinţă, obiectul unei eventuale infirmări din partea procurorului ierarhic superior. De altfel, aspectele asupra cărora poartă regularizarea sunt extrem de variate, ele putând fi extrinseci rechizitoriului (cum ar fi, de exemplu, lipsa menţiunii de verificare sub aspectul legalităţii şi temeiniciei) ori intrinseci acestuia. Această ultimă categorie de neregularităţi poate include fie vicii de formă ale sesizării (de exemplu, lipsa semnăturii procurorului), fie neregularităţi de conţinut care, la rândul lor, pot afecta însăşi claritatea acuzaţiei propriu-zise (cum este cazul impreciziei descrierii elementelor de conţinut factual al acuzaţiilor) ori, dimpotrivă, doar elementele necesare pentru corecta stabilire a cadrului procesual sau pentru rezolvarea unor chestiuni complementare acţiunii penale (de exemplu, omisiunea indicării persoanelor care urmează a fi citate în instanţă sau absenţa informaţiilor referitoare la măsurile procesuale dispuse ori cheltuielile judiciare). Fiind neîndoielnic că viciile extrinseci rechizitoriului nu reclamă un demers de regularizare distinct al procurorului care l-a întocmit, rezultă că remedierea este necesară numai în cazul unor neregularităţi intrinseci rechizitoriului. Or, a considera că prevederile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală impun verificarea prealabilă de legalitate şi temeinicie în cazul unui anume tip de neregularităţi înseamnă a introduce o nouă distincţie de interpretare, în absenţa unor dispoziţii care să o justifice. În fine, argumentul derivat din principiul simetriei juridice, ce ar impune ca actul de remediere să respecte aceleaşi cerinţe de formă ca şi rechizitoriul pe care îl regularizează, nu susţine eventuala interpretare contrară. Principiul simetriei este specific dreptului privat şi nu poate fi aplicat, în absenţa unor dispoziţii contrare, într-o ramură a dreptului public de esenţa căreia este stricta legalitate a efectuării actelor procesuale, conform art. 2 din Codul de procedură penală. Exigenţele de formă aplicabile rechizitoriului, pe de o parte, şi actului remediu, pe de altă parte, nu sunt simetrice, deoarece cele două instituţii sunt distincte, cu roluri şi scopuri procesuale diferite. În acest sens, trebuie avut în vedere că legislaţia naţională privind modificarea acuzaţiei trebuie interpretată şi în lumina celor statuate prin Hotărârea din data de 21 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C282/20, în sensul în care trebuie să se permită procurorului să remedieze neclarităţile şi lacunele din conţinutul rechizitoriului şi ulterior camerei preliminare, în cadrul şedinţei de judecată, protejând în acelaşi timp în mod activ şi real dreptul la apărare al persoanei acuzate. Or, a considera că demersurile realizate de procuror în acest scop, ulterior sesizării instanţei de judecată, ar fi supuse unor exigenţe de verificare din partea procurorului ierarhic superior înseamnă a admite că o atare condiţionare ar opera nu doar în faza de cameră preliminară, ci şi în cursul judecăţii, asociindu-se astfel normelor aplicabile în această ultimă fază a procesului limitări pe care ele nu le prevăd. Prin urmare, interpretarea literală a dispoziţiilor art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, în sensul în care actul prin care se remediază neregularităţile rechizitoriului nu este supus verificării de legalitate şi temeinicie a procurorului ierarhic superior, este unica de natură să asigure corecta aplicare a legii. În atare condiţii, examinarea celei de-a patra întrebări ce face obiectul sesizării - referitoare la termenul-limită până la care ar trebui să intervină o atare verificare - este superfluă, o atare problemă nemaisubzistând faţă de dezlegarea dată chestiunii pertinente de drept. În raport cu cele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite sesizarea formulată de Tribunalul Braşov - Secţia penală în Dosarul nr. 13.117/197/2019/a1, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă actul trebuie verificat pentru legalitate şi temeinicie de către procurorul ierarhic superior şi care este termenul-limită până la care ar putea interveni această verificare“ şi va stabili că actul prin care procurorul remediază neregularităţile rechizitoriului, în condiţiile prevăzute de art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, nu este supus verificării pentru legalitate şi temeinicie de către procurorul ierarhic superior. Totodată, va respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Braşov - Secţia penală în Dosarul nr. 13.117/197/2019/a1 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile referitoare la următoarea chestiune de drept: "Care este natura juridică a termenului de 5 zile în cadrul căruia procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare; care este felul actului procesual prin care se realizează remedierea" Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite sesizarea formulată de Tribunalul Braşov - Secţia penală în Dosarul nr. 13.117/197/2019/a1, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă actul trebuie verificat pentru legalitate şi temeinicie de către procurorul ierarhic superior şi care este termenul-limită până la care ar putea interveni această verificare“ şi stabileşte următoarele: Actul prin care procurorul remediază neregularităţile rechizitoriului, în condiţiile prevăzute de art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, nu este supus verificării pentru legalitate şi temeinicie de către procurorul ierarhic superior. Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Braşov - Secţia penală în Dosarul nr. 13.117/197/2019/a1 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile referitoare la următoarea chestiune de drept: "Care este natura juridică a termenului de 5 zile în cadrul căruia procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare; care este felul actului procesual prin care se realizează remedierea" Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 mai 2022. PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE judecător DANIEL GRĂDINARU Magistrat-asistent, Costin Cristian Puşcă -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
