Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 3.996/1/2016
┌─────────────────────┬─────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┐
│Iulia Cristina Tarcea│- preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului│
├─────────────────────┼─────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Lavinia Curelea │- preşedintele delegat al Secţiei I civile │
├─────────────────────┼─────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Eugenia Voicheci │- preşedintele Secţiei a II-a civile │
├─────────────────────┼─────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Beatrice Ioana Nestor│- judecător la Secţia I civilă │
├─────────────────────┼─────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Paula C. Pantea │- judecător la Secţia I civilă │
├─────────────────────┼─────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Rodica Susanu │- judecător la Secţia I civilă │
├─────────────────────┼─────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Doina Popescu │- judecător la Secţia I civilă │
├─────────────────────┼─────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Aurelia Rusu │- judecător la Secţia I civilă │
├─────────────────────┼─────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Roxana Popa │- judecător la Secţia a II-a civilă │
├─────────────────────┼─────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Rodica Zaharia │- judecător la Secţia a II-a civilă │
├─────────────────────┼─────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Mărioara Isailă │- judecător la Secţia a II-a civilă │
├─────────────────────┼─────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Ruxandra Monica Duţă │- judecător la Secţia a II-a civilă │
├─────────────────────┼─────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Mirela Poliţeanu │- judecător la Secţia a II-a civilă │
└─────────────────────┴─────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┘
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 3.996/1/2016 este constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27^5 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. La şedinţa de judecată participă doamna Mihaela Lorena Mitroi, magistrat-asistent desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulament. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Alba - Secţia I civilă, în Dosarul nr. 173/191/2016, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, şi că apelanta-reclamantă, prin avocat, a depus punct de vedere formulat în scris privind chestiunea de drept supusă judecăţii. La dosar au fost transmise hotărârile judecătoreşti relevante, identificate de curţile de apel, precum şi punctele de vedere teoretice exprimate de judecători, care au relevat apariţia unei practici judiciare neunitare. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii. De asemenea, s-au depus la dosar opiniile specialiştilor în materie de la Facultatea de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara, Facultatea de Drept a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca, Catedra de drept civil şi drept procesual civil a Institutului Naţional al Magistraturii, Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi şi Facultatea de Drept a Universităţii „Nicolae Titulescu“ din Bucureşti. Se mai referă că la data de 20 martie 2017 a fost înregistrată la dosar o cerere de intervenţie formulată în interesul apelantei-reclamante. Deliberând, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept respinge ca inadmisibilă cererea de intervenţie formulată în interesul apelantei-reclamante, având în vedere că, în cazul mecanismelor procedurale de asigurare a unei practici judiciare unitare, instanţa supremă procedează la dezlegarea cu caracter obligatoriu şi de principiu a problemelor sau chestiunilor de drept cu care este învestită, fără a realiza o activitate de judecată specifică procesului civil. Doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele completului, constată că nu mai există chestiuni prealabile sau excepţii, iar completul rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării 1. Prin Încheierea de şedinţă din 10 noiembrie 2016, dată în Dosarul nr. 173/191/2016, Tribunalul Alba - Secţia I civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 1.279 alin. (3) teza a treia din Codul civil, respectiv dacă este obligatorie forma autentică la încheierea promisiunii de vânzare-cumpărare a unui bun imobil, în vederea pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de act autentic.“ II. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept menţionată 2. Prin Cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Blaj la data de 17 februarie 2016 cu nr. 173/191/2016 reclamanta S.C. A - S.R.L. i-a chemat în judecată pe pârâţii B şi C, reprezentaţi prin mandatar, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să constate că între părţi a intervenit promisiunea bilaterală de vânzare înregistrată la data de 20 ianuarie 2016 pentru terenul situat în comuna Şona, judeţul Alba; că a efectuat plata preţului negociat conform borderoului de plată din data de 27 aprilie 2015; să se pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, precum şi intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra suprafeţei de teren de 4,86 ha cuprinsă în extrasul de carte funciară; fără cheltuieli de judecată. 3. În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că între părţi a intervenit promisiunea bilaterală de vânzare prin care părţile şiau manifestat consimţământul cu privire la vânzarea suprafeţei de teren de 4,86 ha, la aceeaşi dată reclamanta procedând la plata preţului; că rămânea de rezolvat problema actului autentic cerut de normele imperative ale legislaţiei în materia proprietăţii, dar datorită lipsei de disponibilităţi materiale necesare deplasării şi suportării cheltuielilor notariale, pârâţii au refuzat prezentarea la un birou notarial pentru a semna actul în formă autentică, refuzul neavând legătură cu consimţământul pentru înstrăinarea terenului, dat prin semnarea contractului încheiat sub semnătură privată. 4. În drept, a invocat dispoziţiile art. 1.516, 1.483 şi 1.279 din Codul civil şi art. 194 şi următoarele din Codul de procedură civilă. 5. Prin Sentinţa civilă nr. 267 din 27 aprilie 2016 Judecătoria Blaj a respins ca neîntemeiată acţiunea civilă având ca obiect hotărâre care să ţină loc de act autentic. 6. Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţa a reţinut că, prin înscrisul sub semnătură privată intitulat „Act de vânzare-cumpărare“ la data de 20 ianuarie 2016, reclamanta S.C. A - S.R.L. a cumpărat de la numitul D, în calitate de mandatar al pârâţilor, suprafaţa de teren arabil extravilan de 4,86 ha situată pe raza localităţii Şona, judeţul Alba. 7. Convenţia încheiată de părţi, neîndeplinind condiţia „ad validitatem“ a formei autentice, este nulă ca şi act de vânzare-cumpărare, însă valorează antecontract de vânzare, în baza principiului conversiunii actelor juridice, generând în sarcina ambelor părţi o obligaţie de a face, anume de a perfecta în viitor contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică. 8. Rolul instanţei în această procedură este de a constata că, fiind îndeplinite toate condiţiile necesare pentru transferul dreptului de proprietate, contractul nu poate fi încheiat strict din cauza refuzului uneia dintre părţi de a se prezenta la notar şi sunt îndeplinite şi celelalte condiţii cerute expres de lege. 9. Astfel, instanţa de judecată învestită în temeiul art. 1.279 din Codul civil trebuie să verifice îndeplinirea tuturor condiţiilor de validitate la data pronunţării hotărârii care ţine loc de contract de vânzare, reprezentate, în speţă, de normele legale referitoare la înscrierea la rolul fiscal şi în cartea funciară a suprafeţei de teren ce face obiectul antecontractului, precum exercitarea dreptului de preempţiune, în vigoare la data pronunţării hotărârii judecătoreşti. 10. Raportat la dispoziţiile art. 1.279 din Codul civil, prin pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, instanţa suplineşte doar lipsa consimţământului părţii care refuză nejustificat încheierea contractului promis şi nu suplineşte şi lipsa celorlalte condiţii care nu au fost îndeplinite şi fără de care încheierea contractului autentificat în faţa notarului nu ar putea avea loc, cum ar fi întocmirea documentaţiei de carte funciară şi obţinerea avizelor. 11. Potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan şi de modificare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 17/2014), în toate cazurile în care se solicită pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care ţine loc de contract de vânzare-cumpărare acţiunea este admisibilă numai dacă antecontractul este încheiat potrivit prevederilor Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, şi ale legislaţiei în materie, precum şi dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute la art. 3, 4 şi 9 din lege, iar imobilul ce face obiectul antecontractului este înscris la rolul fiscal şi în cartea funciară, iar conform art. 4 din Legea nr. 17/2014 înstrăinarea, prin vânzare, a terenurilor agricole situate în extravilan se face cu respectarea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, şi a dreptului de preempţiune al coproprietarilor, arendaşilor, proprietarilor vecini, precum şi al statului român, prin Agenţia Domeniilor Statului, în această ordine, la preţ şi în condiţii egale. 12. Art. 4 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 17/2014 impune respectarea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de către Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, a existenţei cărţii funciare privind terenurile pentru care se cere pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic, precum şi a dreptului de preempţiune al coproprietarilor, arendaşilor, proprietarilor vecini, precum şi al statului român, prin Agenţia Domeniilor Statului. 13. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 1.279 alin. (3) teza întâi din Codul civil şi ale art. 1.669 alin. (1) teza finală din Codul civil, antecontractul supus analizei trebuia încheiat în forma autentică, având în vedere că acesta prefigurează încheierea unui contract având ca obiect transmiterea unui drept real imobiliar. 14. Art. 1.179 alin. (2) din Codul civil dispune că, în măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului, aceasta trebuie respectată, sub sancţiunea prevăzută de dispoziţiile legale aplicabile. Art. 1.244 din Codul civil prevede că, în afara altor cazuri prevăzute de lege, trebuie să fie încheiate prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute, convenţiile care strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară. Deci, în cazul în care se urmăreşte pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic, trebuie îndeplinite toate condiţiile de validitate cu privire la contractul respectiv. Astfel, trebuie subliniat faptul că necesitatea îndeplinirii condiţiilor de validitate (formă şi fond) nu este o exigenţă generală pentru încheierea promisiunii de vânzare şi/sau cumpărare, ci se face exclusiv acolo unde legea recunoaşte dreptul creditorului de a obţine o hotărâre care să ţină loc de contract de vânzare. Un antecontract încheiat sub forma unui înscris sub semnătură privată rămâne valabil, însă dacă se urmăreşte obţinerea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare, cum este şi cazul în speţă, este necesar ca antecontractul să fi fost încheiat în formă autentică. Practic, forma autentică nu este o cerinţă de validitate pentru antecontract, ci o cerinţă care, dacă este îndeplinită, permite să se ajungă la pronunţarea hotărârii care să ţină loc de contract de vânzare. 15. Analizând înscrisurile depuse la dosarul cauzei, instanţa a constatat că terenul este înscris în cartea funciară, precum şi că reclamanta a fost în măsură să facă dovada respectării dreptului de preempţiune, în sensul parcurgerii procedurii prevăzute de art. 6 şi următoarele din Legea nr. 17/2014. 16. De asemenea, instanţa a reţinut că, pentru a se putea suplini consimţământul părţii care nu îşi îndeplineşte în mod culpabil obligaţiile asumate, se impune să fie îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 1.179 din Codul civil privind valabilitatea convenţiilor, precum şi cele specifice contractului de vânzare-cumpărare, raportat la dispoziţiile art. 1.669 alin. (1) din Codul civil. 17. Or, în cauză, instanţa a reţinut că promisiunea bilaterală de vânzare intervenită între părţi nu îndeplineşte cerinţa formei autentice, fiind doar un înscris sub semnătură privată. 18. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, solicitând admiterea apelului şi desfiinţarea sentinţei atacate, cu consecinţa admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată. 19. În şedinţa publică din data de 22 septembrie 2016, reclamanta, prin avocat, a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1.669 din Codul civil raportat la art. 1.279 din Codul civil, având în vedere interpretarea dată de instanţa de fond acestor dispoziţii legale, precum şi o cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a pronunţa o hotărâre prealabilă cu privire la această chestiune de drept. III. Aspectele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării 20. Prin Încheierea de sesizare din data de 10 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 173/191/2016, Tribunalul Alba - Secţia I civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de următoarele aspecte: 21. De lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1.279 alin. (3) teza întâi din Codul civil depinde soluţionarea cauzei, întrucât obiectul litigiului priveşte pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic, iar de modul de interpretare a dispoziţiilor legale menţionate depinde soluţionarea definitivă a cererii de chemare în judecată. 22. Problema de drept este nouă, avându-se în vedere că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre cu privire la textele de lege menţionate în sesizare. 23. Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 24. În cuprinsul cererii de sesizare, apelanta-reclamantă a arătat că acordul de voinţă al părţilor exprimat prin înscris sub semnătură privată rămâne valabil, conform prevederilor art. 1.241, art. 1.242 alin. (2) din Codul civil. A susţinut că dispoziţiile art. 1.669 din Codul civil dau posibilitatea părţilor de a se adresa instanţei de judecată pentru emiterea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, cu atât mai mult cu cât art. 1.244 din Codul civil prevede obligativitatea formei autentice pentru înscrierea în cartea funciară. Or, la baza intabulării dreptului de proprietate va sta hotărârea judecătorească, ce ţine loc de act autentic de vânzare-cumpărare. 25. Intimaţii-pârâţi nu şi-au exprimat punctul de vedere. 26. După comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, apelanta-reclamantă a formulat în scris, prin avocatul ales, punct de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii. Aceasta a considerat că sesizarea este admisibilă şi a achiesat la opinia exprimată de judecătorii-raportori, apreciind analiza efectuată în cuprinsul raportului ca fiind puternic ancorată în realitatea societăţii româneşti. A mai arătat că interpretarea dată de judecătorii-raportori este rezultatul unei complexe analize a ansamblului normelor legale incidente în cauză. V. Punctul de vedere al titularului sesizării cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 27. Prin Încheierea din 10 noiembrie 2016 de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, completul de judecată al Tribunalului Alba - Secţia I civilă a arătat că promisiunea bilaterală de vânzare este un contract în temeiul căruia părţile se obligă să încheie în viitor contractul de vânzare-cumpărare, în condiţiile şi cu conţinutul determinat deja în înscrisul constatator al promisiunii. Părţile cad de acord nu numai asupra angajamentului de a contracta, dar prestabilesc şi conţinutul esenţial al contractului ce urmează să se încheie (natura contractului, obiectul la care se referă şi preţul). 28. Cu toate acestea, cele două acte juridice nu se confundă. Promisiunea bilaterală de vânzare nu este act de înstrăinare şi nu produce efecte translative de proprietate, ci generează obligaţia personală de a face, respectiv de a încheia contractul de vânzare-cumpărare promis. 29. În privinţa formei pe care trebuie să o îndeplinească promisiunea de a vinde şi/sau de a cumpăra, legea, respectiv Codul civil, nu prevede forma autentică ad validitatem. 30. Prin Codul civil aprobat prin Legea nr. 287/2009 s-au reglementat expres „Promisiunea de vânzare şi promisiunea de cumpărare“, conform art. 1.669, potrivit căruia "(1) Când una dintre părţile care au încheiat o promisiune bilaterală de vânzare refuză, nejustificat, să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, dacă toate celelalte condiţii de validitate sunt îndeplinite.(2) Dreptul la acţiune se prescrie în termen de 6 luni de la data la care contractul trebuia încheiat.(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător în cazul promisiunii unilaterale de vânzare sau de cumpărare, după caz.(4) În cazul promisiunii unilaterale de cumpărare a unui bun individual determinat, dacă, mai înainte ca promisiunea să fi fost executată, creditorul său înstrăinează bunul ori constituie un drept real asupra acestuia, obligaţia promitentului se consideră stinsă.“" 31. Tribunalul a apreciat că sintagma „dacă toate celelalte condiţii de validitate sunt îndeplinite“ se referă la condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract, conform art. 1.179 alin. (1) din Codul civil, respectiv 1. capacitatea de a contracta; 2. consimţământul părţilor; 3. obiect determinat şi licit; 4. cauză licită şi morală, pentru că legea, aşa cum impune alin. (2) al art. 1.179 din Codul civil, nu prevede o anumită formă a contractului, decât cea a înscrisului sub semnătură privată, conform art. 1.241 din Codul civil. 32. S-a constatat că forma autentică la încheierea unui antecontrat de vânzare nu este impusă de Codul civil, nefiind prevăzută expres, aşa cum impune art. 1.242 alin. (1) din Codul civil, potrivit căruia „Este lovit de nulitate absolută contractul încheiat în lipsa formei pe care, în chip neîndoielnic, legea o cere pentru încheierea sa valabilă“. 33. Interpretarea propusă de Institutul Naţional al Magistraturii^1) în sensul că un antecontract încheiat sub forma unui înscris sub semnătură privată rămâne valabil, însă, dacă se urmăreşte obţinerea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare, este necesar ca antecontractul să fi fost încheiat în formă autentică nu poate fi primită, întrucât încheierea valabilă a unui contract, de principiu, se verifică prin prisma îndeplinirii condiţiilor de fond şi formă necesare în funcţie de natura sa, iar scopul urmărit este o componentă a cauzei contractului.────────── ^1) http://www.inm–lex.ro/fisiere/d_175/Unificarea%20practicii%20neunitare%20Dispozitiile%20noului%20Cod%20civil.pdf────────── 34. Obţinerea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare asigură executarea silită a obligaţiei de a face, legal asumată prin promisiunea de vânzare, şi nu împrumută natura juridică a contractului de vânzare-cumpărare. „Prin hotărârea pronunţată de instanţă se valorifică dreptul creditorului (promitent-cumpărător) de a obţine în natură executarea obligaţiei de a încheia contractul apt să transmită dreptul de proprietate, asumată de debitor (promitent-vânzător), hotărârea judecătorească neputând fi confundată cu însuşi contractul de vânzare, în sens de negotium“, aşa cum reţine Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 12/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 678 din 7 septembrie 2015, privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava referitor la admisibilitatea acţiunii privind validarea promisiunii de vânzare-cumpărare a unui bun imobil determinat, în situaţia în care promitentul-vânzător are doar o cotă-parte ideală din dreptul de proprietate asupra acestuia. 35. Astfel, interpretarea textului invocat, art. 1.279 alin. (3) teza întâi din Codul civil, trebuie să se facă prin prisma alineatelor anterioare. Art. 1.279 din Codul civil sub titlul „Promisiunea de a contracta“ prevede că: "(1) Promisiunea de a contracta trebuie să conţină toate acele clauze ale contractului promis, în lipsa cărora părţile nu ar putea executa promisiunea.(2) În caz de neexecutare a promisiunii, beneficiarul are dreptul la daune-interese.(3) De asemenea, dacă promitentul refuză să încheie contractul promis, instanţa, la cererea părţii care şi-a îndeplinit propriile obligaţii, poate să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract, atunci când natura contractului o permite, iar cerinţele legii pentru validitatea acestuia sunt îndeplinite. Prevederile prezentului alineat nu sunt aplicabile în cazul promisiunii de a încheia un contract real, dacă prin lege nu se prevede altfel.(4) Convenţia prin care părţile se obligă să negocieze în vederea încheierii sau modificării unui contract nu constituie promisiune de a contracta.“ " VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie 36. În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au înaintat hotărârile judecătoreşti identificate şi care prezintă relevanţă pentru problema de drept în discuţie, precum şi punctele de vedere teoretice exprimate de judecători, rezultând apariţia unei practici judiciare neunitare în această materie. 37. Într-o primă opinie, majoritară, s-a apreciat că nu este obligatorie forma autentică la încheierea promisiunii de vânzare a unui bun imobil, în vederea pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de act autentic. 38. În cea de-a doua opinie, minoritară, s-a considerat că, dimpotrivă, forma autentică la încheierea promisiunii de vânzare a unui bun imobil, în vederea pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de act autentic, este obligatorie. 39. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 2.498/C/4537/III-5/2016 din 13 ianuarie 2017, a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 40. Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că prevederile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan şi de modificare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului referitoare la exceptarea de la aplicarea Legii nr. 17/2014 a antecontractelor autentificate la notariat anterior intrării în vigoare a acesteia sunt neconstituţionale. 41. În cuprinsul acestei decizii, Curtea a reţinut că „antecontractul de vânzare (promisiunea de vânzare) constituie o obligaţie de a face care dă naştere la un drept de creanţă, una dintre părţi fiind obligată faţă de cealaltă parte să vândă în viitor un anumit bun. Aşadar, indiferent de forma antecontractului, acesta reprezintă un drept de creanţă“ (paragraful 24). 42. De asemenea, Curtea a constatat că „persoanele care au încheiat antecontracte de vânzare în formă autentică, pe de o parte, şi persoanele care au încheiat antecontracte de vânzare fie sub forma unui înscris sub semnătură privată, fie sub forma unui înscris atestat de către un avocat, pe de altă parte, având ca obiect terenuri agricole situate în extravilan, se află în aceeaşi situaţie juridică, întrucât natura juridică a actului - antecontract de vânzare, efectele produse de acesta - obligaţia de a încheia în viitor contactul de vânzare, precum şi momentul încheierii antecontractelor - anterior intrării în vigoare a Legii nr. 17/2014, sunt identice. Singura diferenţă ce poate fi reţinută între aceste două categorii de persoane se referă la forma încheierii antecontractului, aspect care nu este de natură de a crea situaţii juridice diferite pentru părţile acestor două tipuri de antecontract având în vedere faptul că, indiferent de forma acestuia, efectele produse sunt aceleaşi. Astfel, atât antecontractul încheiat în formă autentică, cât şi cel neautentificat nu realizau însuşi transferul dreptului de proprietate, generând doar obligaţia părţilor de a încheia în viitor contractul de vânzare. În legătură cu situaţia particulară a antecontractelor încheiate în formă autentică, Curtea reţine că, prin Legea nr. 127/2013 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 121/2011 pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 29 aprilie 2013, a fost introdusă obligativitatea încheierii în formă autentică a promisiunii de a încheia un contract având ca obiect dreptul de proprietate asupra imobilului sau un alt drept real în legătură cu acesta, sub sancţiunea nulităţii absolute, însă, ulterior, art. II din Legea nr. 221/2013 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 12/2013 pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale şi prorogarea unor termene şi de modificare şi completare a unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 434 din 17 iulie 2013, a abrogat în mod expres această obligaţie. Aşadar, în perioada 2 mai-19 iulie 2013 a existat obligaţia încheierii în formă autentică a antecontractelor de vânzare, sub sancţiunea nulităţii absolute a actului. Însă această obligaţie legală de încheiere a antecontractelor în formă autentică nu producea nicio consecinţă diferită sub aspectul efectului translativ de proprietate, având în vedere faptul că atât antecontractul încheiat în formă autentică, cât şi cel neautentificat la notariat nu realizau însuşi transferul dreptului de proprietate. Aşadar, Curtea reţine că, de principiu, efectele generate de cele două tipuri de antecontracte, constând în obligaţia de a încheia în viitor contractul de vânzare, trebuie să fie guvernate de acelaşi act normativ, reprezentat de legea în vigoare la data realizării transferului dreptului de proprietate, şi anume Legea nr. 17/2014. În consecinţă, având în vedere că situaţiile juridice în care se află părţile antecontractului de vânzare încheiat în formă autentică, precum şi ale celui neautentificat nu diferă în esenţă, nu poate fi justificată nici aplicarea, în privinţa acestora, a unui tratamentul juridic diferit. Valorizarea diferenţiată a antecontractelor de vânzare, respectiv în funcţie de criteriul formei încheierii actului, are drept consecinţă consacrarea unui tratament juridic diferit între persoane care au încheiat antecontracte de vânzare având ca obiect terenuri agricole situate în extravilan, aspect în legătură cu care Curtea urmează a analiza dacă se întemeiază pe un criteriu obiectiv şi raţional“ (paragrafele 25 şi 26). 43. La paragraful 28 din aceeaşi decizie s-a arătat că, în speţă, nu se poate reţine nicio raţiune obiectivă şi rezonabilă în sensul opţiunii legislative analizate (diferenţierea act autentic - act sub semnătură privată), opţiune care nu înlătură nicio inegalitate de fapt sau de drept, ceea ce echivalează cu instituirea unui tratament juridic diferenţiat sub forma unui privilegiu în favoarea persoanelor care au încheiat un antecontract autentic. În consecinţă, se conferă dreptului lor de creanţă o poziţie distinctă, diferenţiată şi mai avantajoasă faţă de cel al persoanelor care au încheiat un antecontract sub semnătură privată. Prin urmare, Curtea a reţinut că acordarea unei poziţii privilegiate dreptului de creanţă al persoanelor care au încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare autentic contravine art. 16 alin. (1) în componenta sa referitoare la interzicerea privilegiilor raportat la art. 44 alin. (2) din Constituţie, teza referitoare la garantarea şi ocrotirea în mod egal a dreptului de proprietate privată. VIII. Opiniile exprimate de specialiştii consultaţi VIII.1. Opinia doamnei profesor universitar doctor Irina Sferdian de la Departamentul de Drept privat al Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara 44. Prin opinia înregistrată la data de 18 ianuarie 2017, s-a arătat că forma autentică este condiţie ad validitatem pentru convenţia de constituire sau de strămutare a unui drept real imobiliar. 45. Totodată, forma autentică nu este o condiţie ad validitatem a promisiunii bilaterale de vânzare a unui imobil înscris în cartea funciară. 46. În acest sens, s-a arătat că în actualul Cod civil nu există o prevedere legală expresă cu caracter general care să impună forma autentică ad validitatem pentru promisiunea de contract. Singura cerinţă pe care o prevede art. 1.279 alin. (1) din Codul civil se referă la conţinutul promisiunii de contract, care trebuie să conţină toate acele clauze ale contractului promis, în lipsa cărora părţile nu ar putea executa promisiunea. Atunci când a considerat că forma autentică este necesară ad validitatem pentru un anumit tip de promisiune de contract, legiuitorul a prevăzut-o în mod expres, cum este cazul promisiunii de donaţie, supusă formei autentice sub sancţiunea nulităţii absolute. 47. Cât priveşte cerinţa formei promisiunii bilaterale de vânzare a unui bun imobil în vederea pronunţării unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic, s-a apreciat că forma autentică a promisiunii bilaterale de vânzare nu este o condiţie pentru pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract, adică nu este o „formă execuţională“. 48. Astfel, dispoziţiile art. 1.279 alin. (3) din Codul civil se referă la executarea silită a unei promisiuni de contract, în timp ce dispoziţiile art. 1.669 alin. (1) din Codul civil au o referinţă particulară la executarea silită, în natură, a promisiunii de vânzare. 49. În opinia prezentată s-a apreciat că forma promisiunii bilaterale de vânzare este indiferentă pentru pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract, din considerente ce decurg dintr-o interpretare gramaticală, sistematică şi teleologică. 50. Interpretarea gramaticală şi sistematică a celor două texte de lege menţionate conduce la concluzia că, în vederea pronunţării unei hotărâri judecătoreşti, trebuie îndeplinite condiţiile de validitate ale contractului promis, dar niciunul din texte nu prevede expres că promisiunea de vânzare trebuie să îmbrace forma autentică. 51. Condiţia formei autentice trebuie apreciată ca îndeplinită în momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti care ţine loc de contract. 52. Momentul la care se apreciază îndeplinirea condiţiilor de validitate a vânzării definitive nu poate fi decât cel al pronunţării hotărârii judecătoreşti, nicidecum un moment anterior, reprezentat de acela al încheierii promisiunii bilaterale de vânzare. Or, în raport cu acest moment, condiţia formei autentice a contractului promis este îndeplinită, întrucât hotărârea judecătorească care ţine loc de contract este ea însăşi un act autentic. Condiţia formei contractului promis este astfel asigurată prin chiar actul de autoritate al instanţei de judecată. Hotărârea judecătorească ţine locul contractului promis şi este un act autentic. 53. Tot prin metoda interpretării gramaticale s-a observat că art. 1.669 alin. (1) din Codul civil se referă la „toate celelalte condiţii de validitate“. Legiuitorul s-a abţinut să folosească expresia „toate condiţiile de validitate“. Prin cerinţa de a fi îndeplinite toate celelalte condiţii trebuie să înţelegem că legiuitorul a dorit să excludă din categoria condiţiilor de validitate pe care instanţa este obligată să le verifice cu ocazia pronunţării unei hotărâri judecătoreşti care ţine loc de contract consimţământul şi forma, întrucât consimţământul la vânzare este substituit, iar forma este îndeplinită prin intermediul hotărârii judecătoreşti. 54. Dincolo de interpretarea gramaticală, scopul legiuitorului a fost de a permite părţilor acest remediu judiciar de excepţie şi de a face posibilă executarea acestor obligaţii. 55. Prin urmare, se consideră că trebuie recunoscută competenţa instanţei de judecată de a aprecia intenţia reală a părţii de a se obliga juridic, atât în cazul promisiunii încheiate prin act autentic, cât şi în cazul celei încheiate prin înscris sub semnătură privată. 56. Dacă se admite că forma promisiunii de vânzare este indiferentă pentru valabilitatea acesteia, atunci dreptul de creanţă izvorât din promisiune trebuie să poată fi valorificat la fel de eficient, prin executare silită, în natură, atât de promitentul care a consimţit la promisiune prin înscris sub semnătură privată, cât şi de cel care a consimţit în forma autentică. 57. Dreptul de creanţă este un bun, iar raportat la principiul constituţional al garantării dreptului de proprietate [art. 44 alin. (2) din Constituţia României], la principiul nediscriminării [art. 16 alin. (1) din Constituţia României] şi egalităţii în faţa legii, nu se poate justifica un tratament juridic diferenţiat al promitenţilor-cumpărători din promisiunile de vânzare, în vederea realizării drepturilor lor de creanţă, dacă legea nu condiţionează valabilitatea acestor promisiuni de îndeplinirea unei anumite forme. Dacă dreptul de creanţă se naşte valabil, indiferent de forma actului, atunci titularii acestor drepturi trebuie să se bucure de aceeaşi protecţie legală, de aceleaşi remedii juridice. 58. Edificatoare în soluţionarea problemei supuse analizei este Decizia Curţii Constituţionale nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015, care priveşte antecontractele încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 17/2014 şi prin care Curtea Constituţională s-a pronunţat în sensul că antecontractul de vânzare constituie o obligaţie de a face care dă naştere la un drept de creanţă, una dintre părţi fiind obligată faţă de cealaltă să vândă în viitor un anumit bun. Aşadar, indiferent de forma antecontractului, acesta reprezintă un drept de creanţă. 59. Referindu-se la antecontractele încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 17/2014, Curtea Constituţională a reţinut că persoanele care au încheiat antecontracte de vânzare în formă autentică, pe de o parte, fie sub forma unui înscris sub semnătură privată, fie sub forma unui înscris atestat de un avocat, pe de altă parte, se află în aceeaşi situaţie juridică, întrucât natura juridică a actului - antecontract de vânzare, efectele produse de acesta - obligaţia de a încheia în viitor un contract de vânzare, precum şi momentul încheierii antecontractelor, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 17/2014, sunt identice. Forma antecontractului nu este de natură a crea efecte juridice diferite pentru părţile acestor două tipuri de antecontract, atât timp cât efectele lor sunt aceleaşi. 60. În actuala formă a Legii nr. 17/2014, pentru a fi executată silit, promisiunea de vânzare trebuie să îndeplinească cerinţele prevăzute de art. 1.279 alin. (3) şi art. 1.669 alin. (1) din Codul civil, iar aceste dispoziţii legale nu condiţionează executarea silită, în natură, de forma autentică a promisiunii. 61. În încheierea opiniei prezentate, s-a apreciat că nici interpretarea gramaticală, nici interpretarea teleologică nu permit identificarea unei forme execuţionale diferite de forma ad validitatem, care să diferenţieze tratamentul juridic al promitenţilor-cumpărători. Dacă nu este necesar consimţământul autentic pentru valabilitatea promisiunii bilaterale de vânzare, acesta nu este necesar nici pentru executarea silită, în natură, a acesteia. Dacă pentru executarea voluntară a promisiunii bilaterale de vânzare este necesară încheierea în formă autentică a contractului de vânzare, în faţa notarului public, pentru executarea silită, în natură, a acestei promisiuni, instanţa de judecată preia rolul de garant al intereselor private şi de protecţie egală a drepturilor de creanţă născute din acte deopotrivă valabile, indiferent că sunt încheiate în formă autentică sau sub semnătură privată. VIII.2. Opinia domnului profesor universitar doctor Dan Chirică, titularul disciplinei „Drept civil“ (Contracte speciale şi succesiuni) la Facultatea de Drept a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca 62. Prin opinia înregistrată la data de 15 februarie 2017 s-a arătat că art. 1.279 alin. (3) teza întâi din Codul civil trebuie interpretat în sensul că, în vederea pronunţării unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de vânzare, forma autentică a promisiunii de vânzare a unui imobil este obligatorie. 63. Ceea ce este deosebit de important şi trebuie să constituie punctul de plecare al analizei din speţă este faptul că, în cazul promisiunii sinalagmatice de vânzare, consimţământul la încheierea promisiunii este cel care va sta şi la baza încheierii vânzării. 64. Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 1.279 alin. (1) din Codul civil, promisiunea de a contracta trebuie să conţină toate acele clauze ale contractului promis, în lipsa cărora părţile nu ar putea executa promisiunea. Prin urmare, dacă este vorba despre o promisiune de vânzare a unui imobil, angajamentul trebuie să conţină clauze cu privire la imobilul la care se referă şi la preţul acestuia, acestea fiind elementele esenţiale ale vânzării în sensul dispoziţiilor art. 1.650 alin. (1) din Codul civil. Însă, deşi acordul la încheierea promisiunii se referă chiar la elementele esenţiale ale vânzării, caracteristica sa este faptul că părţile, prin voinţa lor, din diverse raţiuni, nu conferă acestuia efectele specifice vânzării (transferul proprietăţii), ci, în esenţă, îşi asumă reciproc obligaţia principală de a reitera în viitor acelaşi consimţământ cu privire la acelaşi bun şi la acelaşi preţ, numai în urma acestei reiterări luând naştere contractul de vânzare propriu-zis. Or, dacă consimţământul la promisiune (care se referă la elementele esenţiale ale vânzării) este cel care, prin reiterare, stă şi la baza vânzării proiectate şi asumate prin promisiune, este imperativ necesar ca atunci când promisiunea are ca obiect vânzarea unui imobil, iar pentru acea vânzare legea (art. 1.244 din Codul civil) impune forma autentică ad validitatem, promisiunea însăşi să fie supusă aceleiaşi forme de validitate pentru a produce efecte depline, adică, în caz de refuz, la cererea beneficiarului, instanţa să poată pronunţa o hotărâre care să ţină loc de vânzare. În acest sens, este elocventă şi motivarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 12/2015 într-un recurs în interesul legii, în cuprinsul căreia s-a reţinut cu deplin temei că, pronunţând hotărârea, instanţa nu încheie contractul în locul părţilor, ci verifică existenţa elementelor acestuia în înţelegerea acestora şi numai în măsura în care acestea se regăsesc în cuprinsul promisiunii. 65. Dacă promisiunea bilaterală având ca obiect un imobil nu este încheiată în formă autentică, instanţa de judecată nu poate pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act autentic deoarece la baza unei asemenea hotărâri, conform dispoziţiilor art. 1.279 alin. (3) teza întâi şi art. 1.669 alin. (1) din Codul civil, nu poate sta decât o promisiune care a respectat cerinţele impuse de lege ad validitatem vânzării. Într-adevăr, dacă promisiunea nu a fost încheiată în formă autentică, înseamnă că însuşi consimţământul părţilor nu întruneşte condiţiile legii (art. 1.244 din Codul civil) pentru a putea produce efectele translative de proprietate. Instanţa de judecată, aşa cum s-a arătat, nu se poate substitui voinţei părţilor, ea putând pronunţa hotărârea care să ţină loc de vânzare doar dacă, în urma verificărilor făcute în cadrul procedurii judiciare, constată că părţile şi-au dat consimţământul în formă autentică la încheierea valabilă a promisiunii care are ca obiect un imobil, acesta fiind consimţământul fondator, din care se naşte obligaţia reciprocă principală specifică promisiunii - aceea de a reitera acelaşi consimţământ ulterior şi care, doar el, fie reiterat, de bunăvoie, fie impus pe cale judecătorească, poate duce la formarea vânzării şi la transferul proprietăţii de la vânzător la cumpărător. Fără consimţământul fondator, adică fără acordul de voinţă al părţilor asupra elementelor esenţiale ale vânzării, realizat în faţa notarului public, aşadar cu respectarea formei instituite de lege ad validitatem - adică imperativ - nu se poate ajunge la impunerea vânzării prin hotărâre judecătorească. 66. În esenţă, din faptul că art. 1.279 din Codul civil prevede mai întâi, la alin. (2), că „În caz de neexecutare a promisiunii, beneficiarul are dreptul la daune-interese“ şi abia apoi prevede la alin. (3) teza întâi că instanţa „poate să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract“, dar numai dacă „natura contractului o permite, iar cerinţele legii pentru validitatea acestuia sunt îndeplinite“, se poate trage concluzia că, în caz de neexecutare, regula este aceea a acordării de daune-interese, iar condiţiile pentru acesta sunt mai puţin restrictive, putând fi acordate chiar dacă promisiunea nu a fost încheiată în formă autentică, iar pronunţarea hotărârii care să ţină loc de contract este abia excepţia, care poate deveni funcţională şi efectivă doar în condiţiile mai restrictive, mai exigente prevăzute la alin. (3) teza întâi din textul de lege analizat. 67. S-a mai arătat faptul că în niciun caz nu se poate pune semnul egalităţii între „oficiul“ făcut de notar cu ocazia autentificării unei promisiuni de vânzare şi „oficiul“ făcut de instanţă post factum, după încheierea promisiunii care a stabilit condiţiile esenţiale ale vânzării, efectuat cu ocazia judecării cererii pentru pronunţarea hotărârii care să ţină loc de vânzare. VIII.3. Opinia majoritară exprimată de catedra de drept civil şi drept procesual civil a Institutului Naţional al Magistraturii^2)────────── ^2) Opinia majoritară este împărtăşită de către domnul prof. univ. dr. Gabriel Boroi, titularul catedrei de drept civil şi drept procesual civil, precum şi de către domnii judecători Stelian Ioan Vidu şi Emilian Constantin Meiu, formatori cu normă întreagă. A fost exprimată în cadrul catedrei şi opinia în sensul căreia promisiunea bilaterală de vânzare imobiliară nu trebuie să îmbrace forma autentică pentru pronunţarea hotărârii care ţine loc de contract. Această soluţie a fost susţinută de către doamna judecător Delia Narcisa Theohari şi de către domnul Bogdan Dumitrache, formatori cu normă întreagă în interiorul aceleiaşi catedre────────── 68. Privitor la problema de drept supusă discuţiei, prin opinia transmisă la data de 16 februarie 2017, s-a considerat că art. 1.279 alin. (3) din Codul civil se impune a fi interpretat în sensul că, pentru pronunţarea unei hotărâri care ţine loc de contract, este necesară îndeplinirea tuturor condiţiilor de validitate a actului juridic promis, inclusiv forma autentică pretinsă pentru încheierea actelor juridice solemne, aşa cum este cazul vânzărilor imobiliare. 69. În exprimarea acestui punct de vedere au fost avute în vedere argumente ce ţin de interpretarea dispoziţiilor legale relevante, dar şi de raţiunile care stau la baza instituirii formei autentice ad validitatem pentru încheierea actelor juridice solemne. 70. S-a subliniat că promisiunea de contract este un act juridic consensual, independent de faptul că actul juridic promis este unul solemn sau nu, din moment ce, în privinţa ei, legiuitorul nu a înţeles să deroge de la regula consensualismului impusă prin art. 1.178 din Codul civil. Astfel, art. 1.279 alin. (1) din Codul civil, text normativ ce are vocaţia de a contura condiţiile de valabilitate a promisiunii, nu face nicio trimitere la necesitatea îndeplinirii vreunei solemnităţi pentru perfectarea ei valabilă, ceea ce reclamă aplicarea în ceea ce o priveşte a principiului consensualismului. 71. Dacă forma este indiferentă pentru încheierea valabilă a promisiunii, situaţia este diferită atunci când în discuţie este accesul părţilor la remediul executării promisiunii în forma pronunţării unei hotărâri care ţine loc de contract. 72. Sub acest aspect, din interpretarea literală şi sistematică a dispoziţiilor art. 1.279 alin. (3) şi art. 1.669 alin. (1) din Codul civil rezultă limpede că pentru pronunţarea hotărârii care ţine loc de contract de vânzare este necesar ca toate condiţiile de validitate a acestuia să fie îndeplinite. În absenţa oricărei distincţii a legiuitorului între cerinţele de fond şi cele de formă, printre aceste condiţii se regăseşte, atunci când vânzarea este una imobiliară, şi forma autentică cerută pentru încheierea sa valabilă, aşa cum pretinde art. 1.244 din Codul civil. 73. În mod constant şi tradiţional, doctrina juridică românească s-a exprimat în sensul că raţiunile stabilirii formei ad validitatem pentru încheierea valabilă a actelor juridice 74. O astfel de preocupare a manifestat legiuitorul şi pentru contractul de vânzare imobiliară, din moment ce încheierea sa valabilă este condiţionată de perfectarea lui în formă autentică (art. 1.244 din Codul civil). 75. Iar, dacă în prim-planul instituirii formei autentice stă raţiunea asigurării unei protecţii sporite a consimţământului părţilor implicate, atunci ar fi total iluzoriu să se considere că această finalitate ar mai putea fi atinsă dacă s-ar permite părţilor unei promisiuni de vânzare încheiate în forma unui înscris sub semnătură privată (sau chiar verbal) să acceadă la remediul excepţional al pronunţării unei hotărâri care ţine loc de contract, atunci când una dintre ele ar refuza încheierea voluntară a contractului promis. O astfel de abordare permisivă ar conduce ineluctabil la deschiderea unei căi facile de eludare a formei autentice pretinse pentru încheierea contractului de vânzare, după modelul: părţile convin să încheie o promisiune de vânzare (în forma înscrisului sub semnătură privată sau chiar verbal), pentru ca apoi să evite parcurgerea procedurii de autentificare din faţa notarului, solicitând direct pronunţarea unei hotărâri care ţine loc de contract. 76. La momentul încheierii promisiunii părţile convin asupra încheierii în viitor a vânzării, deci înţelegerea lor naşte o obligaţie de a face, de a încheia în viitor contractul de vânzare promis. Prin pronunţarea unei hotărâri care ţine loc de contract are loc transformarea creanţei ce îşi are izvorul în contractul de promisiune (de a încheia în viitor un veritabil contract de vânzare) într-un veritabil drept de proprietate. O astfel de modificare produsă în planul conţinutului raportului juridic dintre părţi nu poate fi explicată decât prin aceea că, prin însăşi încheierea promisiunii, părţile consimt deja asupra elementelor esenţiale ale viitorului contract. Iar aceasta justifică raţiunea pentru care consimţământul la încheierea promisiunii trebuie să beneficieze de o protecţie egală cu a aceluia exprimat la momentul încheierii veritabilului contract de vânzare sub aspectul necesităţii perfectării sale în formă autentică. 77. În concluzie, s-a considerat că singura interpretare care poate concilia raţiunea protejării consimţământului părţilor cu mecanismul pus la dispoziţia acestora de a obţine în caz de neexecutare o hotărâre care ţine loc de contract este aceea de a condiţiona accesul la un asemenea remediu de perfectarea promisiunii însăşi în formă autentică. VIII.4. Opinia specialiştilor de la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, respectiv domnul lector universitar doctor Codrin Macovei şi domnul lector universitar doctor Nicolae-Horia Ţiţ 78. Prin opinia înregistrată la data de 1 martie 2017 s-a arătat că interpretarea gramaticală şi sistematică a art. 1.279 alin. (3) şi art. 1.669 din Codul civil conduce la concluzia că, în vederea pronunţării unei hotărâri judecătoreşti, trebuie îndeplinite condiţiile de validitate ale contractului promis, respectiv forma autentică, dar niciunul dintre texte nu prevede expres că promisiunea de vânzare trebuie să îmbrace forma autentică, această condiţie fiind îndeplinită în momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti care ţine loc de contract. Momentul la care se apreciază îndeplinirea condiţiilor de validitate a vânzării definitive trebuie să fie cel al pronunţării hotărârii judecătoreşti. Se apreciază că nu poate fi un moment anterior, reprezentat de acela al încheierii promisiunii bilaterale de vânzare, nici în ce priveşte analizarea altor condiţii ale contractului de vânzare (calitatea de proprietar etc.). Principalul argument de interpretare în acest sens este expresia utilizată de art. 1.669 alin. (1) din Codul civil „toate celelalte condiţii de validitate“. 79. În ceea ce priveşte interpretarea teleologică, aceasta indică drept fără utilitate cerinţa formei autentice a promisiunii bilaterale de vânzare a unui bun imobil doar în scopul obţinerii unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare. Dacă aceasta ar fi fost cu adevărat intenţia legiuitorului atunci ne-am fi aflat într-o procedură judiciară simplificată, precum cele prezente în cadrul reglementării vânzării la art. 1.662 alin. (2) sau art. 1.691 din Codul civil. Iar această ipoteză nu se confirmă deloc, întrucât judecătorului cauzei i se cere să realizeze din nou analiza exhaustivă a condiţiilor de validitate ale vânzării, deci nu se poate baza pe constatările notarului public care a autentificat promisiunea într-o procedură judiciară rapidă şi simplificată. Dimpotrivă, suntem pe calea dreptului comun, iar judecătorul trebuie să refacă orice analiză anterioară a notarului public. Ceea ce este excepţional aici este numai legiferarea unei modalităţi extraordinare de executare silită a unei obligaţii personale. În acest sens, s-a amintit că nici reglementarea mai veche nu menţiona vreo condiţie referitoare la necesitatea formei autentice a promisiunii: „În situaţia în care după încheierea unui antecontract cu privire la teren, cu sau fără construcţii, una dintre părţi refuză ulterior să încheie contractul, partea care şi-a îndeplinit obligaţiile poate sesiza instanţa competentă care poate pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract“ - art. 5 alin. (2) din titlul X „Circulaţia juridică a terenurilor“ al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare. 80. Desigur, argumentul conform căruia un act încheiat în faţa notarului se bucură de avantaje este real, dar nu are legătură cu procedura pronunţării de către instanţă a unei hotărâri care să ţină loc de contract atât timp cât valoarea înscrisului notarial nu este utilizată în niciun fel în această procedură. În niciun caz nu îl vedem pe pârâtul dintr-o promisiune bilaterală de vânzare care nu este autentificată ca lipsit de drepturi, într-o situaţie juridică de inferioritate sau gata să sufere vreo nedreptate, întrucât el are la dispoziţie toate mijloacele procesuale şi procedurale de a se apăra vizavi de pretenţiile reclamantului. 81. Mutatis mutandis se consideră aplicabile în această speţă considerentele care au dus la pronunţarea de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 755 din 16 decembrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) teza privitoare la antecontracte din Legea nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan şi de modificare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului. În mod identic, în cauza dedusă analizei, apare ca fără justificare regimul juridic diferit acordat promisiunilor autentice şi celor neautentice. 82. Nu în ultimul rând, s-a arătat că promisiunea de a contracta este un act juridic consensual, iar excepţia trebuie să aibă un regim juridic strict de interpretare şi aplicare. Ea nu rezultă cu claritate din text şi s-a considerat că nici nu poate fi obţinută pe cale de interpretare, cu atât mai mult cu cât nu se relevă utilitatea ei pentru părţi sau pentru existenţa unei proceduri judiciare simplificate. VIII.5. Opinia domnului profesor universitar doctor Gabriel Boroi şi a doamnei asistent universitar doctor Carla Alexandra Anghelescu de la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Nicolae Titulescu“ din Bucureşti 83. Prin opinia transmisă la data de 13 martie 2017 s-a apreciat că, pentru pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract este necesar ca promisiunea de vânzare a unui imobil să fie încheiată în formă autentică notarială, în considerarea următoarelor argumente: 84. Art. 1.279 alin. (3) din Codul civil vorbeşte de îndeplinirea cerinţelor legii pentru validitatea contractului, fără a distinge între condiţiile de fond şi condiţiile de formă, iar, ca regulă de interpretare logică, unde legea nu distinge, nici interpretul nu ar trebui să distingă - ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. De altfel, când a vrut să se refere doar la condiţiile de fond, legiuitorul a făcut-o în mod expres, spre exemplu, art. 1.289 alin. (2) din Codul civil. 85. Nu s-ar putea susţine cu temei că însăşi hotărârea judecătorească ar suplini forma autentică, deoarece art. 434 din Codul de procedură civilă prevede că hotărârea judecătorească are forţa probantă a unui înscris autentic, deci, în actuala reglementare, hotărârea judecătorească poate fi asimilată cu înscrisul autentic doar sub aspect probator, nu însă şi al altor efecte ale înscrisului autentic. 86. Instituirea formei necesare pentru însăşi valabilitatea unor acte juridice se bazează pe o serie de raţiuni (atenţionarea părţilor asupra importanţei deosebite şi consecinţelor anumitor acte juridice pentru patrimoniul celui care le face sau pentru patrimoniile celor care le fac, asigurarea libertăţii şi mai ales certitudinii consimţământului, exercitarea unui control al statului asupra unor operaţiuni juridice etc.). 87. Dacă se admite că în prim-planul instituirii formei autentice stă raţiunea asigurării unei protecţii sporite a consimţământului părţilor, atunci, în lipsa formei autentice notariale, ar lipsi şi consilierea preventivă şi prealabilă realizată de către notarul public cu privire la consecinţele actului juridic ce se va încheia, iar aceasta nu ar putea fi suplinită de către judecător, pentru simplul motiv că instanţa ar urma doar să verifice că sunt îndeplinite deja condiţiile încheierii contractului, fără a mai lua consimţământul părţilor şi fără a putea aprecia asupra oportunităţii încheierii contractului. 88. Pretinsul argument în sprijinul soluţiei contrare, dedus din modificarea conţinutului art. 5 alin. (1) din Legea nr. 17/2014, nu este fondat, întrucât, atunci când se abrogă sau se modifică o normă specială, nu înseamnă că pentru aspectele pe care norma specială nu le mai reglementează trebuie dată soluţia contrară celei existente anterior (câtă vreme legiuitorul nu a reglementat expres o atare soluţie, deşi putea să o facă), ci trebuie să se aplice regula de interpretare potrivit căreia norma specială se completează cu dreptul comun în materie, adică, în speţă, cu art. 1.279 din Codul civil. 89. Nu este fondat nici argumentul în sprijinul soluţiei contrare, în sensul că, în speţă, hotărârea judecătorească ar constitui un mod distinct de dobândire a dreptului de proprietate, astfel încât, pentru transferul dreptului de proprietate, nu ar mai fi nevoie de înscrisul autentic notarial. În realitate, în speţă, este vorba de o situaţie juridică mai complexă, ce începe cu încheierea promisiunii de vânzare şi se finalizează cu pronunţarea hotărârii judecătoreşti. Hotărârea realizează executarea silită şi în natură a obligaţiei de a face asumate de promitent, deci hotărârea este doar un element constitutiv al operaţiunii juridice care conduce la transmiterea dreptului de proprietate imobiliară. 90. Un ultim argument, probabil cel mai important, vizează consecinţele, greu de acceptat pentru siguranţa şi certitudinea circuitului civil, pe care le-ar putea produce soluţia contrară. Mai exact, dacă s-ar admite că forma autentică notarială nu ar reprezenta o condiţie specială de admisibilitate a acţiunii prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract translativ de proprietate imobiliară, părţile ar putea fi încurajate să eludeze dispoziţiile legale referitoare la forma cerută ad validitatem şi mai ales cele care privesc deschiderea de cărţi funciare pentru imobilele ce urmează a fi înstrăinate. Altfel spus, întrucât notarul public ar pretinde extrasul de carte funciară, în lipsa căruia actul autentic nu ar putea fi încheiat, părţile ar prefera să încheie un antecontract consemnat într-un înscris sub semnătură privată şi apoi, simulând o neînţelegere, să se adreseze instanţei pentru a pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract translativ. În acest fel, s-ar ajunge să nu se mai realizeze scopul urmărit de legiuitor cu privire la finalizarea cadastrului general, de vreme ce acelaşi imobil ar putea fi înstrăinat succesiv, prin procedeul menţionat mai sus, fără a fi nevoie de deschiderea cărţii funciare. S-a mai subliniat că, în stadiul actual al reglementării, instanţa nu ar putea să respingă cererea pentru simplul motiv că pentru imobil nu există extras de carte funciară. IX. Raportul asupra chestiunii de drept 91. Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă. 92. Asupra rezolvării de principiu a chestiunii de drept sesizate, opinia judecătorilor-raportori a fost în sensul că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1.279 alin. (3) teza întâi şi art. 1.669 alin. (1) din Codul civil, nu este obligatorie forma autentică la încheierea promisiunii de vânzare a unui bun imobil, în vederea pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de act autentic. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 93. Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii raportori, punctele de vedere formulate de părţi şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: 94. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost legal sesizată, fiind îndeplinite în mod cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii reglementate de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă. 95. Astfel, litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, iar Tribunalul Alba - Secţia I civilă, titularul sesizării, învestit cu soluţionarea apelului, urmează să soluţioneze cauza în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă. 96. Cauza care face obiectul judecăţii se află în competenţa legală a unui complet de judecată al tribunalului învestit să o soluţioneze, iar sesizarea are ca obiect o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei. 97. În egală măsură este îndeplinită şi condiţia referitoare la noutatea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării. Evaluarea acestei condiţii, în absenţa unei definiţii a noutăţii chestiunii de drept şi a unor criterii de determinare a acesteia în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel cum s-a statuat în jurisprudenţa constantă a instanţei supreme.^3)────────── ^3) Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015, Decizia nr. 19 din 22 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 776 din 19 octombrie 2015, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept────────── 98. Această cerinţă este îndeplinită, întrucât chestiunea de drept are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, interpretate şi aplicate diferit în jurisprudenţa instanţelor naţionale, astfel cum rezultă din hotărârile judecătoreşti transmise la dosar şi, respectiv, punctele de vedere formulate de specialiştii consultaţi care, de asemenea, au exprimat opinii divergente în privinţa interpretării dispoziţiilor legale a căror dezlegare se solicită. 99. Totodată, este important de precizat că problema de drept trebuie să fie reală, să suscite interpretări diferite sau contradictorii ale unui text de lege, respectiv să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât instanţa de sesizare să considere că pentru a înlătura orice incertitudine referitoare la securitatea raportului juridic dedus judecăţii este necesară declanşarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă prin pronunţarea unei hotărâri prealabile. 100. Sub acest aspect, din încheierea de sesizare, întocmită conform art. 520 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă, rezultă că analiza dispoziţiilor legale ce formează obiectul sesizării se impune deoarece acestea sunt neclare, fiind susceptibile de interpretări diferite în privinţa formei pe care trebuie să o îndeplinească promisiunea bilaterală de vânzare a unui imobil în condiţiile în care legea, respectiv Codul civil, nu prevede expres forma autentică ad validitatem, pentru ipoteza în care se solicită pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract de vânzare. 101. În consecinţă, se constată că în cauză sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la interpretarea dispoziţiilor legale menţionate, cu precizarea ce se va face în continuare, la analiza pe fond a sesizării. 102. Problema de drept care formează obiect al sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost configurată de către instanţa de trimitere, vizează interpretarea dispoziţiilor art. 1.279 alin. (3) teza a treia din Codul civil, în sensul dacă textul de lege menţionat impune, în cazul demersului judiciar de obţinere a unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare pentru un imobil, forma autentică la încheierea promisiunii sinalagmatice de vânzare. 103. Titularul sesizării, Tribunalul Alba, a conceput chestiunea de drept în discuţie cu referire la art. 1.279 alin. (3) teza a treia din Codul civil; dispoziţia legală enunţată prezintă însă doar două teze, în înţelesul conferit cuvântului „teză“ de Dicţionarul explicativ al limbii române, şi anume acela de „idee principală dezvoltată într-o scriere“^4), iar nu trei teze. Prima teză a art. 1.279 alin. (3) priveşte situaţia promitentului care refuză încheierea contractului promis şi condiţiile care trebuie îndeplinite pentru pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, la cererea celeilalte părţi, în consecinţă, cazul circumscris speţei de faţă. Cea de-a doua ipoteză se referă la inaplicabilitatea remediului pronunţării unei asemenea hotărâri pentru situaţia promisiunii de a încheia un contract real, dacă prin lege nu se prevede altfel.────────── ^4) Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan“, Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, pag. 1.090.────────── 104. Conţinutul art. 1.279 alin. (3) din Codul civil se limitează la cele două ipoteze expuse mai sus, faţă de care prezenta sesizare, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, se referă, în realitate, la interpretarea tezei întâi din textul legal în discuţie, care va forma şi obiectul examinării prezentei decizii. 105. Pe de altă parte, art. 1.279 din Codul civil reprezintă dreptul comun în materia promisiunii de a contracta, cuprinzând dispoziţii comune aplicabile promisiunii unilaterale de a contracta, dar şi promisiunii sinalagmatice de a contracta, şi, totodată, constituie şi norma generală în raport cu normele speciale în diferite domenii, inclusiv în cel al vânzării. 106. Sub acest aspect, se au în vedere dispoziţiile art. 1.669 alin. (1) din Codul civil (pentru situaţia promisiunii bilaterale de vânzare), care reiau textul art. 1.279 alin. (3) teza întâi din acelaşi cod în ceea ce priveşte executarea silită a obligaţiei de a încheia un contract de vânzare, asumată printr-o promisiune bilaterală. Ca şi regula generală supusă discuţiei prin sesizarea de faţă, norma specială prevede că, în cazul refuzului nejustificat al uneia dintre părţile care au încheiat o promisiune bilaterală de vânzare să încheie contractul promis, partea care şi-a îndeplinit obligaţiile poate solicita instanţei pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, sub rezerva de a fi întrunite toate condiţiile de validitate ale vânzării. 107. Cum obiectul cererii de chemare în judecată care a generat întrebarea preliminară vizează, printre altele, pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare privind o suprafaţă de teren, motivat de refuzul promitentului vânzător de a-şi executa obligaţiile asumate printro promisiune sinalagmatică de vânzare, textul legal incident în speţă este reprezentat de norma specială, respectiv dispoziţiile art. 1.669 alin. (1) din Codul civil, art. 1.279 alin. (3) teza întâi din Codul civil fiind norma generală în materie de nerespectare a obligaţiilor derivând din promisiunea de a contracta. 108. Prin urmare, potrivit principiului de drept „Specialia generalibus derogant“ - „Legile speciale derogă de la cele generale“, în concursul dintre legea generală şi legea specială aplicabile unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială. 109. Sesizarea Tribunalului Alba se referă la norma generală - art. 1.279 alin. (3) teza întâi din Codul civil, ceea ce ar crea aparenţa de inadmisibilitate, în condiţiile în care incidentă este norma specială - art. 1.669 alin. (1) din Codul civil. 110. Cu toate acestea, cum norma specială reia, în esenţă, norma generală, se impune analiza pe fond a sesizării, prin referire însă la ambele texte de lege. 111. Raportat la cele arătate în precedent, în interpretarea art. 1.279 alin. (3) teza întâi şi art. 1.669 alin. (1) din Codul civil, se apreciază că nu este obligatorie forma autentică la încheierea promisiunii bilaterale de vânzare a unui bun imobil, în vederea pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare, pentru următoarele considerente: 112. Potrivit ambelor texte de lege, când una dintre părţile care au perfectat o promisiune bilaterală, în cazul de faţă, de vânzare, refuză încheierea contractului promis, cealaltă parte, care şi-a îndeplinit toate obligaţiile rezultând din promisiune, poate solicita instanţei pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, condiţionat de întrunirea tuturor cerinţelor de validitate ale vânzării. 113. În consecinţă, la momentul pronunţării unei asemenea hotărâri, condiţiile pentru valabilitatea contractului de vânzare trebuie îndeplinite, atât cele de fond, cât şi cele de formă (pentru ipoteza din speţă, care vizează un imobil teren). 114. În ceea ce priveşte condiţiile esenţiale şi de fond, promisiunea de vânzare, fiind ea însăşi un contract, trebuie să îndeplinească condiţiile de validitate aplicabile contractelor în general [art. 1.179 alin. (1) din Codul civil - capacitatea de a contracta, consimţământul valabil exprimat, un obiect determinat şi licit, o cauză licită şi morală]. Fiind o proiecţie a unui contract de vânzare viitor, promisiunea sinalagmatică de vânzare trebuie să îndeplinească şi condiţiile de validitate specifice acestui contract (de exemplu, consimţământul valabil exprimat să vizeze transmiterea, respectiv dobândirea, în viitor, a dreptului de proprietate asupra unui bun imobil, acordul de voinţă al părţilor să privească elementele esenţiale ale contractului prefigurat, şi anume lucrul vândut şi preţul). 115. În consecinţă, condiţiile de validitate de fond ale contractului de vânzare trebuie să existe încă de la momentul perfectării promisiunii de vânzare, întrucât, prin definiţie, promisiunea de vânzare presupune acordul de voinţe la autentificarea, în viitor, a unei anumite vânzări. În caz contrar, fără îndeplinirea condiţiilor de fond ale vânzării chiar la data promisiunii, aceasta ar fi lipsită de conţinut, iar suplinirea, pe cale judiciară, a consimţământului părţii refractare, care nu înţelege să îşi îndeplinească obligaţiile asumate prin antecontract, ar fi lipsită de obiect. 116. Referitor la forma contractului de vânzare pentru un imobil teren, cum este şi cel din speţa care a generat întrebarea preliminară, legea impune, ad validitatem, forma autentică, potrivit dispoziţiilor art. 1.244 din Codul civil. 117. Conform acestui text de lege, contractele translative sau constitutive de drepturi reale asupra imobilelor care urmează a fi înscrise în cartea funciară trebuie încheiate în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute. 118. Formalismul contractual impus de dispoziţia legală enunţată reprezintă o normă specială în materia transmisiunii sau constituirii drepturilor reale imobiliare care vor fi supuse înscrierii în cartea funciară în raport cu principiul consensualismului care guvernează încheierea contractelor în general (art. 1.278 din Codul civil) şi care presupune că simplul acord de voinţe al părţilor este nu numai necesar, ci şi suficient, pentru ca un contract să ia naştere în mod valabil. Fiind o normă specială, aceasta este de strictă interpretare - exceptio est strictissimae interpretationis - ceea ce reprezintă un argument semnificativ şi pentru concluzia referitoare la întrebarea preliminară, conform celor ce se vor arăta în continuare. 119. Revenind la forma contractului de vânzare privind un imobil, art. 1.244 din Codul civil trebuie coroborat şi cu dispoziţiile în materia cărţii funciare, respectiv cu art. 885 din Codul civil, care reglementează, în principiu, efectul constitutiv al înscrierilor în cartea funciară în cazul dobândirii drepturilor reale asupra imobilelor [art. 885 alin. (1) din Codul civil]. 120. În cazul imobilelor, drepturile asupra acestor bunuri se constituie sau se transmit numai prin înscrierea lor în cartea funciară, în baza actului sau faptului justificativ, care, bineînţeles, trebuie să îndeplinească toate condiţiile de valabilitate prevăzute de lege. 121. În concluzie, pentru încheierea valabilă a unui contract de vânzare vizând un imobil este necesară, sub sancţiunea nulităţii absolute, forma autentică. 122. Cum dispoziţiile art. 1.279 alin. (3) teza întâi şi art. 1.669 alin. (1) din Codul civil condiţionează pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare de îndeplinirea tuturor condiţiilor de validitate ale contractului în discuţie, se consideră că şi forma impusă de lege este necesară în vederea obţinerii unei soluţii favorabile demersului judiciar respectiv. 123. Formalitatea respectivă se referă însă la contractul de vânzare, ale cărui condiţii de valabilitate trebuie îndeplinite pentru pronunţarea hotărârii care ţine loc de contract, iar nu la promisiunea de vânzare, care urmează regulile principiului consensualismului. 124. În caz de admitere a cererii de chemare în judecată, această formalitate este îndeplinită prin chiar hotărârea judecătorească pronunţată, care are forţa probantă a unui înscris autentic conform art. 434 din Codul de procedură civilă. 125. Desigur, în cazul hotărârilor declarative de drepturi, care constată drepturi preexistente, valoarea de înscris autentic a hotărârii nu determină convertirea titlurilor anterioare, deţinute de părţi, în titluri autentice. Convenţia materializată într-un înscris sub semnătură privată poate fi valabilă (în absenţa formei autentice), dreptul avându-şi temeiul într-o astfel de convenţie şi fiind doar sancţionat pe cale judiciară, fără a opera o novaţie care să presupună că izvorul dreptului s-ar afla în hotărârea judecătorească. 126. În situaţia hotărârilor constitutive de drepturi, cum este şi cea a hotărârii care ţine loc de contract de vânzare, valoarea de înscris autentic a hotărârii nu trebuie privită numai din perspectiva probatorie a acesteia, ci determină chiar conversiunea înscrisului sub semnătură privată (promisiunea bilaterală de vânzare) într-un înscris autentic (hotărârea care ţine loc de contract de vânzare), raportat la împrejurarea că, numai din acest moment, convenţia, căreia îi lipsea un element constitutiv (forma autentică), va produce efecte juridice. Fără îndoială, hotărârea care ţine loc de act autentic de vânzare reprezintă o hotărâre constitutivă de drepturi, întrucât dă naştere sau realizează transferul dreptului de proprietate, tocmai acesta fiind şi scopul legiuitorului în edictarea instituţiei respective, care vine să sancţioneze, pe cale judiciară, refuzul nejustificat al promitentului care şi-a asumat obligaţiile unui astfel de transfer şi care, ulterior, înţelege să nu şi le mai respecte. 127. Pe de altă parte, separat de valoarea autentică, conferită de lege, hotărârii judecătoreşti şi care determină îndeplinirea condiţiei de autenticitate a contractului de vânzare, cerută de art. 1.279 alin. (3) teza întâi şi art. 1.669 alin. (1) din Codul civil, însuşi legiuitorul enumeră, printre modurile de dobândire a dreptului de proprietate, şi hotărârea judecătorească. În acest sens, art. 557 alin. (1) din Codul civil prevede că dreptul de proprietate se poate dobândi, printre altele, „şi prin hotărârea judecătorească, atunci când ea este translativă de proprietate prin ea însăşi“. Cum hotărârile judecătoreşti declarative de drepturi recunosc drepturi preexistente şi, ca atare, nu pot servi transferului dreptului în discuţie, este fără dubiu că referirea legiuitorului a avut în vedere hotărârile constitutive de drepturi, cum este şi cazul hotărârii care ţine loc de contract de vânzare pentru un imobil. 128. Prin urmare, independent de aserţiunile legate de valoarea de înscris autentic a hotărârii judecătoreşti, în sensul că, în cazul celor constitutive de drepturi, aceasta trebuie privită doar în ceea ce priveşte forţa probantă sau constituie chiar o conversiune a promisiunii în actul autentic de vânzare, Codul civil recunoaşte hotărârii constitutive de drepturi, prin ea însăşi, semnificaţia unui mod de dobândire a proprietăţii. 129. În acelaşi sens, în materia regulilor de carte funciară, dispoziţiile art. 888 din Codul civil stabilesc că hotărârea judecătorească rămasă definitivă reprezintă un act justificativ, care stă la baza înscrierilor în cartea funciară. Printre altele, textul de lege menţionat enumeră, în categoria înscrisurilor justificative, şi înscrisurile autentice notariale. Aceasta înseamnă că ambele categorii de acte au valoare egală, hotărârea judecătorească rămasă definitivă, întocmai ca şi actul autentic notarial, fiind aptă, prin ea însăşi, să fie înscrisă în cartea funciară, ca înscris doveditor al dreptului de proprietate. 130. În consecinţă, hotărârea judecătorească care ţine loc de act autentic de vânzare îndeplineşte exigenţele de solemnitate stabilite de lege pentru a fi considerată act justificativ care stă la baza înscrierii în cartea funciară, fără să fie necesar ca şi antecontractul să îmbrace forma prevăzute de lege pentru actul final de vânzare. 131. Inexistenţa obligaţiei de a perfecta antecontractul de vânzare în formă autentică are la bază şi alte argumente în raport cu cele care vizează valoarea hotărârii judecătoreşti care ţine loc de contract. 132. Astfel, promisiunea sinalagmatică de vânzare este un act distinct de contract, pentru care legea nu prevede necesitatea formei autentice, aşa încât antecontractul se supune libertăţii formei, în condiţiile art. 1.178 din Codul civil, care reprezintă regula în materie de contracte. 133. Cum s-a arătat deja, dispoziţiile art. 1.244 din acelaşi cod, care impun forma autentică doar pentru actele translative sau constitutive de drepturi reale asupra imobilelor care urmează să fie înscrise în cartea funciară, în speţă, pentru contractul de vânzare imobiliară, reprezintă excepţia de la regula sus-enunţată. Ca atare, excepţia fiind de strictă interpretare, nu se poate extinde şi la alte situaţii decât cele prevăzute în norma specială. 134. Antecontractul reprezintă o operaţiune juridică netranslativă de proprietate, care generează o obligaţie contractuală de a face, şi anume de a încheia contractul preconizat, susceptibilă de executare silită în natură în condiţiile art. 1.279 alin. (3) teza întâi şi art. 1.169 alin. (1) din Codul civil. Ca urmare, acest act juridic nu necesită forma autentică. 135. De asemenea, fiind două acte juridice distincte, forma autentică a antecontractului nu asigură autenticitatea contractului de vânzare, dispoziţiile enunţate în precedent condiţionând pronunţarea unei hotărâri care ţine loc de act autentic de vânzare de îndeplinirea cerinţelor de valabilitate, de fond şi de formă, ale contractului final. Evident, şi promisiunea de vânzare trebuie să întrunească condiţiile de valabilitate, ea însăşi fiind un contract, dar nu şi pe cea a formei autentice, impusă de lege doar pentru contractul de vânzare. 136. Pe de altă parte, dacă legiuitorul ar fi intenţionat, în scop preventiv, să prevadă forma autentică pentru promisiunea de vânzare, ar fi stabilit, în mod expres, această condiţie de formă, ca în cazul promisiunii de donaţie, reglementată de art. 1.014 alin. (1) din Codul civil. Conform acestui text de lege, „Sub sancţiunea nulităţii absolute, promisiunea de donaţie este supusă formei autentice“. 137. În cazul promisiunii de donaţie, legiuitorul a prevăzut condiţia de solemnitate cea mai exigentă în scopul de a atenţiona părţile contractante asupra viitorului contract, care, pentru donator, produce consecinţe diferite şi mai grave decât în cazul vânzătorului, având în vedere că donaţia reprezintă un contract cu titlu gratuit, în baza căruia are loc trecerea unor valori dintr-un patrimoniu în altul, fără echivalent. 138. De asemenea, în legislaţia actuală, Legea nr. 127/2013 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 121/2011 pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 29 aprilie 2013, a introdus un nou alineat, prin art. VII^5 pct. 3, respectiv alineatul (5), la art. 24 din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 83 din 7 februarie 2013, prin care s-a prevăzut obligativitatea încheierii în formă autentică a promisiunii de a încheia un contract având ca obiect dreptul de proprietate asupra imobilului sau un alt drept real în legătură cu acesta, sub sancţiunea nulităţii absolute. 139. Această obligativitate a fost înlăturată după o scurtă perioadă de timp, prin abrogarea expresă a acestei dispoziţii legale, potrivit art. II din Legea nr. 221/2013 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 12/2013 pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale şi prorogarea unor termene şi de modificare şi completare a unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 434 din 17 iulie 2013. Ca urmare, numai pentru antecontractele de vânzare a imobilelor încheiate în perioada 1 mai-19 iulie 2013, forma autentică era obligatorie ad validitatem, sub sancţiunea nulităţii absolute. 140. În acelaşi sens, în materia vânzării terenurilor agricole situate în extravilan, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan şi de modificare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului, în forma sa iniţială, prevedea că: „(1) În toate cazurile în care se solicită, în conformitate cu art. 1.669 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care ţine loc de contract de vânzare-cumpărare, este necesar ca antecontractul să fie încheiat în formă autentică şi să fie îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 3, 4 şi 9 din prezenta lege.“ 141. În urma modificării acestei legi prin art. II pct. 2 din Legea nr. 68/2014, art. 5 alin. (1) a dobândit următorul conţinut: „(1) În toate cazurile în care se solicită pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care ţine loc de contract de vânzare-cumpărare, acţiunea este admisibilă numai dacă antecontractul este încheiat potrivit prevederilor Legii nr. 287/2009, republicată, cu modificările ulterioare, şi ale legislaţiei în materie, precum şi dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute la art. 3, 4 şi 9 din prezenta lege, iar imobilul ce face obiectul antecontractului este înscris la rolul fiscal şi în cartea funciară.“ 142. Înlăturarea dispoziţiei privind necesitatea încheierii antecontractului de vânzare în formă autentică, în cazul în care se solicită, în condiţiile art. 1.669 din Codul civil, pronunţarea unei hotărâri care ţine loc de contract, şi menţionarea, în textul modificat, a cerinţei ca antecontractul să fie încheiat potrivit prevederilor Legii nr. 287/2009 privind Codul civil şi ale legislaţiei în materie, au ca raţiune tocmai punerea în acord a actului normativ respectiv cu dispoziţiile Codului civil, care nu stabilesc necesitatea formei autentice în cazul promisiunii de vânzare. 143. Un alt argument pentru care se consideră că nu este necesară forma autentică pentru promisiune vizează şi instituţia conversiunii actelor juridice, nereglementată cu caracter general în vechea legislaţie, dar cu aplicaţie recunoscută în jurisprudenţă, cel mai des întâlnită tocmai în materia vânzării, şi prevăzută, în mod expres, în actualul Cod civil (art. 1.260). 144. Potrivit alin. (1) din acest text de lege, „Un contract lovit de nulitate absolută va produce totuşi efectele actului juridic pentru care sunt îndeplinite condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege“. 145. În esenţă, prin conversiunea actului juridic se înţelege considerarea manifestării de voinţă în sensul în care reprezintă un act juridic valabil, iar nu numai în sensul în care reprezintă un act juridic lovit de nulitate. Cu alte cuvinte, în cazul conversiunii, manifestarea de voinţă este calificată ca echivalentă unui anumit act juridic, chiar dacă nu este valabilă ca alt act juridic. 146. Fundamentul acestei instituţii este determinat de concepţia legiuitorului asupra nulităţii, în sensul că nulitatea, fiind sancţiunea îndreptată împotriva efectelor care contravin scopului legii, urmează ca acele efecte care sunt conforme legii să fie menţinute. 147. Conversiunea se poate referi fie la operaţiunea juridică, fie la înscris. Astfel, o vindere pentru care se cere ad validitatem forma autentică ar putea fi convertită, când nu s-a respectat exigenţa de formă, într-o promisiune sau o ofertă de a contracta. 148. Dacă, în cazul vânzării, am considera că şi pentru antecontract ar fi necesară forma autentică, am lipsi de conţinut instituţia juridică a conversiunii, în modalitatea exemplificată mai sus, care reprezintă şi aplicaţia cea mai importantă în materie. 149. În ceea ce priveşte beneficiile încheierii antecontractului în formă autentică notarială din perspectiva atenţionării părţilor asupra actului juridic final ce urmează a fi perfectat şi în scopul asigurării protecţiei consimţământului lor, arătate de o parte dintre specialiştii în domeniu, acestea pot fi complinite cu succes şi de instanţa sesizată cu cererea de pronunţare a unei hotărâri care ţine loc de contract. Astfel, instanţa de judecată are toate atribuţiile conferite de lege în instrumentarea procesului având ca obiect sancţionarea promitentului care nu îşi respectă obligaţiile asumate prin antecontract, neputându-i-se recunoaşte, în aprecierea îndeplinirii condiţiilor necesare pronunţării hotărârii care ţine loc de contract, printre care şi verificarea consimţământului părţilor în vederea vânzării, o poziţie inferioară notarului, care verifică şi atestă acelaşi consimţământ la o viitoare vânzare. 150. De aceleaşi caracteristici ale înscrisului autentic notarial se bucură şi hotărârea judecătorească (prezumţia de veridicitate, puterea unui titlu executoriu şi altele). 151. În plus, în cazul în care pârâtul dintr-un asemenea litigiu înţelege să conteste îndeplinirea oricăreia dintre condiţiile de valabilitate ale promisiunii de vânzare în baza căreia s-a promovat cererea de chemare în judecată respectivă sau orice alte elemente ale antecontractului, care ar împiedica pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare, instanţa de judecată este obligată să analizeze apărările părţii menţionate. Participanţii disputei judiciare au, de asemenea, în asigurarea dublului grad de jurisdicţie căile de atac prevăzute de lege pentru obţinerea hotărârii judecătoreşti care să reflecte adevărul asupra raportului juridic stabilit între ei. 152. Prin urmare, ceea ce se tinde a se realiza prin intervenţia notarului în etapa prealabilă a perfectării contractului de vânzare, în scopul protecţiei părţilor convenţiei, este asigurat, pe deplin, de instanţă în raport cu rolul şi atribuţiile sale în activitatea de judecată. 153. Necesitatea controlului statului, determinată, în principal, de raţionamente de ordin economic şi fiscal, invocată în susţinerea obligativităţii încheierii promisiunii de vânzare în formă autentică, este realizată şi prin intermediul judecătorului, de asemenea, reprezentant al statului în exercitarea funcţiei de judecată. 154. Sub acest aspect, nu trebuie omis că cererea de chemare în judecată având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care ţine loc de vânzare este supusă taxei judiciare de timbru la valoarea imobilului pentru care se dispută litigiul, în condiţiile art. 3 alin. (2) lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi completările ulterioare. 155. Tot din perspectiva motivaţiei de ordin economic, de data aceasta, pentru părţi, trebuie reţinut că impunerea formei autentice în cazul promisiunii de vânzare generează costuri suplimentare pentru părţi (taxe de autentificare, onorariul notarial în faza precontractului de vânzare, taxa judiciară de timbru pentru soluţionarea acţiunii, inclusiv în fazele căilor de atac, în ipoteza apelării la instanţa de judecată), de natură să descurajeze o eventuală manifestare de voinţă în sensul unei înţelegeri precontractuale. 156. Pe de altă parte, în cazul în care părţile care au încheiat antecontractul de vânzare înţeleg să îşi respecte obligaţiile asumate prin această convenţie, prezentându-se la notar în vederea autentificării contractului final, de vânzare, notarul va proceda la autentificare în baza antecontractului, fără să solicite forma autentică pentru promisiunea de vânzare. Nicio dispoziţie din legislaţia notarială (Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; Regulamentul de aplicare a Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 2.333/C/2013, cu modificările ulterioare) şi din legislaţia actuală relevantă în materie nu condiţionează autentificarea contractului de vânzare de către notar de cerinţa formei autentice a precontractului. 157. În aceste condiţii nu rezultă argumentele pentru care sar aplica un regim juridic diferit în cazul în care contractul de vânzare se perfectează prin suplinirea consimţământului promitentului neserios de către judecătorul care pronunţă hotărârea ce ţine loc de act autentic de vânzare în raport cu situaţia autentificării contractului de către notar. Consecinţa directă a aplicării unor reguli distincte în cele două ipoteze susenunţate ar însemna recunoaşterea unei valori superioare a actului notarial în raport cu hotărârea judecătorească, cu privire la prezumţia de veridicitate a actului astfel încheiat, ceea ce nu poate fi admis. 158. Nu în ultimul rând, trebuie menţionat că efectele translative de proprietate asupra imobilului în cauză se produc, până la aplicarea art. 885 alin. (1) din Codul civil - efectul constitutiv al înscrierilor în cartea funciară, amânată prin art. 56 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, de la data încheierii contractului în formă autentică (în speţă, de la data rămânerii definitive a hotărârii care ţine loc de contract), potrivit art. 1.674 şi art. 1.244 din Codul civil. Tot de la acest moment se activează toate drepturile şi obligaţiile specifice naturii contractului, inclusiv garanţiile prevăzute de lege în beneficiul cumpărătorului (garanţia contra evicţiunii, garanţia contra viciilor ascunse ale lucrului vândut). În consecinţă, de vreme ce efectele contractului se produc de la momentul arătat mai sus, iar nu de la momentul perfectării promisiunii de vânzare, nu se justifică exigenţele de solemnitate impuse pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare imobiliară şi în ceea ce priveşte faza precontractuală a vânzării. 159. Prin urmare, având în vedere contextul legal actual, soluţia ce urmează a se adopta este în sensul că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1.279 alin. (3) teza întâi şi art. 1.669 alin. (1) din Codul civil, nu este obligatorie forma autentică la încheierea promisiunii de vânzare a unui bun imobil, în vederea pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de act autentic. 160. Pe de altă parte, faţă de importanţa şi frecvenţa promisiunilor de vânzare, precum şi faţă de efectele pe care le produc astfel de convenţii, ar fi oportună, de lege ferenda, pentru asigurarea securităţii raporturilor juridice născute în baza acestor contracte, intervenţia legiuitorului în sensul prevederii exprese a încheierii acestor promisiuni de vânzare în formă autentică. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 521, cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, În numele legii, DECIDE: Admite sesizarea formulată de Tribunalul Alba - Secţia I civilă, în Dosarul nr. 173/191/2016, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, şi, în consecinţă, stabileşte că: În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1.279 alin. (3) teza întâi şi art. 1.669 alin. (1) din Codul civil, nu este obligatorie forma autentică la încheierea promisiunii de vânzare a unui bun imobil, în vederea pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de act autentic. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 aprilie 2017. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE IULIA CRISTINA TARCEA Magistrat-asistent, Mihaela Lorena Mitroi ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
