Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Mona-Maria │- preşedinte │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana-Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Maria-Eleonora Centea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de George Gătej în Dosarul nr. 412/64/2018 al Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.718D/2018. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele de şedinţă acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, arată că autorul acesteia nu formulează veritabile critici de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 341 din Codul de procedură penală, ci le compară cu prevederile art. 342-348 din acelaşi cod, texte ce reglementează o instituţie diferită, şi anume procedura de cameră preliminară. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea penală nr. 50/CCP din 23 octombrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 412/64/2018, Curtea de Apel Braşov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de George Gătej într-o cauză având ca obiect soluţionarea plângerii împotriva unei ordonanţe de clasare. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 341 din Codul de procedură penală încalcă principiul legalităţii, egalitatea în drepturi, accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, libertatea individuală, libera circulaţie, viaţa intimă, familială şi privată, inviolabilitatea domiciliului şi dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică. În acest sens, invocă lipsa de claritate şi de previzibilitate a dispoziţiei criticate, ca urmare a necorelării acesteia cu prevederile art. 342-348 din Codul de procedură penală, care stabilesc obiectul procedurii de cameră preliminară şi, implicit, competenţa judecătorului de cameră preliminară. Astfel, deşi, potrivit art. 342 şi următoarele din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară nu face cercetare judecătorească şi aprecieri asupra probelor, totuşi, în temeiul dispoziţiilor art. 341 alin. (6) lit. a) din acelaşi cod, poate respinge, ca nefondată, plângerea împotriva soluţiei de clasare dispuse de procuror, iar, potrivit prevederilor art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din cod poate trimite dosarul spre judecată când apreciază că probele legal administrate sunt suficiente. Consideră că, în acest mod, are loc o judecată de facto pe fondul cauzei, fără ca judecătorul de cameră preliminară să aibă o astfel de competenţă. Totodată, susţine că textul de lege criticat permite încălcarea accesului liber la justiţie şi a dreptului la apărare al victimei unei infracţiuni, întrucât - chiar dacă aceasta indică în mod clar făptuitorii şi faptele - judecătorul de cameră preliminară, fără a judeca fondul, fără a face o cercetare judecătorească reală şi fără a analiza probele existente, poate să considere că acestea nu sunt suficiente şi să respingă plângerea. Autorul excepţiei consideră că ar trebui să se permită judecarea fondului cauzei de către instanţa competentă, care să pronunţe o hotărâre de condamnare sau de achitare. Cu alte cuvinte, atât timp cât plângerea penală cuprinde informaţii suficiente pentru desfăşurarea unui proces, ar trebui să se permită întocmirea rechizitoriului, trimiterea în judecată şi cercetarea judecătorească. 6. Curtea de Apel Braşov - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, arată că, prin actualul Cod de procedură penală, legiuitorul a reglementat explicit principiul separării funcţiilor judiciare, prevăzând în dispoziţiile art. 3 alin. (1) din acest cod că în procesul penal se exercită: a) funcţia de urmărire penală; b) funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală; c) funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată; şi d) funcţia de judecată. Alineatul (6) al articolului menţionat explică funcţia prevăzută la alin. (1) lit. c), stabilind că asupra legalităţii actului de trimitere în judecată şi probelor pe care se bazează acesta, precum şi asupra legalităţii soluţiilor de netrimitere în judecată se pronunţă judecătorul de cameră preliminară, în condiţiile legii. Există însă şi alte proceduri penale pe care legiuitorul le-a dat în competenţa judecătorului de cameră preliminară, cum ar fi verificarea legalităţii şi temeiniciei ordonanţei de redeschidere a urmăririi penale [art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală], confiscarea specială şi desfiinţarea unui înscris în cazul clasării (art. 549^1 din Codul de procedură penală), precum şi procedurile relative la luarea, confirmarea, înlocuirea şi încetarea măsurilor procesuale provizorii de siguranţă în situaţia dispunerii unei soluţii de netrimitere în judecată [art. 315 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală]. Din logica normelor procesual penale care stabilesc competenţele judecătorului de cameră preliminară rezultă că acestea nu se limitează numai la procedura camerei preliminare, instituită de dispoziţiile art. 342 şi următoarele din Codul de procedură penală, care reglementează verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Tot astfel, celelalte proceduri date prin lege în competenţa judecătorului de cameră preliminară, fiind distincte de procedura prevăzută de dispoziţiile art. 342 şi următoarele din Codul de procedură penală, nu trebuie circumscrise acestor din urmă prevederi de lege, ci urmează calea instituită de normele care le reglementează. În consecinţă, procedura soluţionării plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, instituită prin prevederile art. 341 din Codul de procedură penală, nu are, în afara judecătorului de cameră preliminară, niciun element comun cu procedura camerei preliminare, prevăzută de dispoziţiile art. 342 şi următoarele din acest cod. Prin urmare, lipsa de previzibilitate şi de claritate invocată în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate nu se susţine. În ceea ce priveşte critica potrivit căreia dispoziţiile de lege criticate aduc atingere liberului acces la justiţie şi dreptului la apărare, deoarece permit judecătorului de cameră preliminară ca, în baza unei analize sumare a probelor şi în lipsa unei cercetări judecătoreşti, să dispună fie închiderea procesului penal, fie începerea judecăţii, menţionează că niciunul dintre cele două drepturi constituţionale invocate nu este absolut. Invocă şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a statuat că dreptul de acces la justiţie nu este un drept absolut, orice restricţie fiind admisă atât timp cât nu se aduce atingere dreptului de acces la un tribunal în substanţa sa, statul dispunând în acest sens de o marjă de apreciere (deciziile nr. 894 din 5 decembrie 2006 şi nr. 462 din 17 septembrie 2014). Faptul că în procedura plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată nu se realizează o administrare a probatoriului în aceleaşi condiţii ca în cursul judecăţii nu este de natură a aduce atingere drepturilor pretins încălcate, câtă vreme soluţiile care se pot dispune în cadrul acestei proceduri nu sunt cele prevăzute de dispoziţiile art. 396 din Codul de procedură penală. Mai arată că accesul liber la justiţie nu poate fi înţeles ca garantând că orice sesizare a organelor judiciare, dacă îndeplineşte anumite condiţii formale, trebuie să ajungă în faza judecăţii. Dimpotrivă, organele de urmărire penală sunt ţinute să respecte prevederile art. 16 din Codul de procedură penală şi, astfel, atunci când identifică vreunul dintre cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale să dispună o soluţie de neurmărire sau netrimitere în judecată. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 341 din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: "(1) După înregistrarea plângerii la instanţa competentă, aceasta se trimite în aceeaşi zi judecătorului de cameră preliminară. Plângerea greşit îndreptată se trimite pe cale administrativă organului judiciar competent.(2) Judecătorul de cameră preliminară stabileşte termenul de soluţionare şi dispune citarea petentului şi a intimaţilor şi încunoştinţarea procurorului, cu menţiunea că pot depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii. Dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală, petentul şi intimaţii pot formula cereri şi ridica excepţii şi cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale.(3) Procurorul, în termen de cel mult 3 zile de la primirea comunicării prevăzute la alin. (2), transmite judecătorului de cameră preliminară dosarul cauzei.(4) În situaţia în care plângerea a fost depusă la procuror, acesta o va înainta, împreună cu dosarul cauzei, instanţei competente.(5) Plângerea se soluţionează în camera de consiliu, cu participarea procurorului, prin încheiere motivată, pronunţată în camera de consiliu. Neprezentarea persoanelor citate conform alin. (2) nu împiedică soluţionarea plângerii.(5^1) Judecătorul de cameră preliminară, soluţionând plângerea, verifică soluţia atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate.(6) În cauzele în care nu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, judecătorul de cameră preliminară poate dispune una dintre următoarele soluţii: a) respinge plângerea, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată; b) admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi trimite motivat cauza la procuror pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală; c) admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea.(7) În cauzele în care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, judecătorul de cameră preliminară: 1. respinge plângerea ca tardivă sau inadmisibilă; 2. verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, exclude probele nelegal administrate ori, după caz, sancţionează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii şi: a) respinge plângerea ca nefondată; b) admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi trimite motivat cauza la procuror pentru a completa urmărirea penală; c) admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi dispune începerea judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, când probele legal administrate sunt suficiente, trimiţând dosarul spre repartizare aleatorie; d) admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea.(7^1) În cazul în care, ulterior sesizării judecătorului de cameră preliminară, procurorul ierarhic superior admite plângerea şi dispune infirmarea soluţiei atacate, plângerea va fi respinsă ca rămasă fără obiect. Cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.(8) Încheierea prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute la alin. (6), alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit. a), b) şi d) şi alin. (7^1) este definitivă.(9) În cazul prevăzut la alin. (7) pct. 2 lit. c), în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii procurorul, petentul şi intimaţii pot face, motivat, contestaţie cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale. Contestaţia nemotivată este inadmisibilă.(10) Contestaţia se depune la judecătorul care a soluţionat plângerea şi se înaintează spre soluţionare judecătorului de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară ori, când instanţa sesizată cu plângere este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completului competent potrivit legii, care o soluţionează în camera de consiliu, cu citarea petentului şi a intimaţilor şi cu participarea procurorului, prin încheiere motivată, pronunţată în camera de consiliu, putând dispune una dintre următoarele soluţii: a) respinge contestaţia ca tardivă, inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată şi menţine dispoziţia de începere a judecăţii; b) admite contestaţia, desfiinţează încheierea şi rejudecă plângerea potrivit alin. (7) pct. 2, dacă excepţiile cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale au fost greşit soluţionate.(11) Probele care au fost excluse nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei." 11. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii, ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 22 referitor la dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, ale art. 23 privind libertatea individuală, ale art. 25 referitor la libera circulaţie, ale art. 26 privind viaţa intimă, familială şi privată, ale art. 27 referitor la inviolabilitatea domiciliului şi ale art. 52 privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 341 din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 16, 21 şi 24 din Constituţie - invocate şi în prezenta cauză - şi faţă de critici similare. 13. Astfel, prin Decizia nr. 119 din 2 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 491 din 11 mai 2021, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (2) şi alin. (7) pct. 2 din Codul de procedură penală, reţinând, în paragraful 13, că, potrivit noului Cod de procedură penală, punerea în mişcare a acţiunii penale nu mai este posibilă la terminarea urmăririi penale, procurorul fiind obligat să dispună cu privire la acest act procesual în cursul urmăririi penale, prin ordonanţă, de îndată ce constată că există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există niciunul din cazurile prevăzute de dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală, cazuri care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale. Administrarea de probe după declanşarea urmăririi penale are rolul de a lămuri cauza sub toate aspectele - existenţa faptei, identitatea făptuitorului şi responsabilitatea penală a acestuia -, pentru a se putea dispune, la finalizarea fazei de urmărire penală, fie o soluţie de trimitere în judecată, fie o soluţie de netrimitere în judecată. Acestea sunt tipurile de soluţii ce pot fi dispuse la sfârşitul urmăririi penale, soluţionarea acestei faze procesuale fiind în competenţa procurorului. În afara soluţiilor de trimitere şi de netrimitere în judecată, care pot fi dispuse numai după începerea şi desfăşurarea urmăririi penale, noul Cod de procedură penală permite procurorului să dispună şi o soluţie de neurmărire penală, echivalentul soluţiei de neîncepere a urmăririi penale din vechiul Cod. În ceea ce priveşte soluţiile de neurmărire şi netrimitere în judecată prevăzute de noua lege procesual penală, acestea sunt clasarea şi renunţarea la urmărirea penală, iar actele prin care se dispun sunt ordonanţa şi, în anumite cazuri, rechizitoriul. Soluţia de clasare poate fi dată exclusiv de procuror, prin ordonanţă, respectiv prin rechizitoriu, din oficiu sau la propunerea motivată a organului de cercetare penală. Noul Cod de procedură penală reglementează două situaţii ce determină dispunerea clasării, şi anume clasarea exclusiv ca soluţie de neurmărire penală - atunci când nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condiţiile de fond şi de formă esenţiale ale sesizării - şi clasarea ca urmare a constatării incidenţei unuia dintre cazurile de împiedicare a punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale stabilite prin prevederile art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală. 14. Cu privire la natura juridică a plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, prin Decizia nr. 119 din 2 martie 2021, mai sus menţionată, paragraful 15, Curtea a reţinut că procedura criticată nu vizează judecarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează un examen al soluţiei procurorului, atacată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei acesteia, astfel că este justificată limitarea mijloacelor de probă, pe baza cărora judecătorul de cameră preliminară soluţionează plângerea. Curtea nu a primit critica potrivit căreia se încalcă liberul acces la justiţie, plângerea reglementată de dispoziţiile art. 340 şi 341 din Codul de procedură penală reprezentând, prin ea însăşi, o garanţie a realizării acestui drept. De asemenea, Curtea a reţinut că stabilirea unor reguli speciale de procedură în cazul judecării plângerii împotriva ordonanţei procurorului de neurmărire sau netrimitere în judecată este realizată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale şi nu încalcă accesul liber la justiţie. Potrivit jurisprudenţei constante a instanţei de control constituţional, legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). 15. Astfel, prin Decizia nr. 501 din 30 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1164 din 2 decembrie 2020, paragraful 16, Curtea a reţinut că, potrivit prevederilor art. 341 alin. (5^1) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară, soluţionând plângerea, verifică soluţia atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate. Aşadar, cu ocazia soluţionării plângerii formulate împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată, judecătorul de cameră preliminară este obligat să procedeze la analiza tuturor documentelor şi a materialelor aflate la dosarul cauzei. 16. În acest sens, prin Decizia nr. 204 din 3 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 624 din 18 iulie 2018, paragraful 23, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 341 alin. (5^1) din Codul de procedură penală nu contravin prevederilor constituţionale ale art. 24, petentul şi intimatul beneficiind de garanţiile realizării unei apărări eficiente, în condiţiile ce rezultă din ipoteza juridică reglementată prin dispoziţiile de lege criticate. Mai mult, în etapele procesuale pe care le parcurge, autorul plângerii formulate, conform prevederilor art. 340 din Codul de procedură penală, poate fi asistat de un avocat ales sau numit din oficiu, în conformitate cu exigenţele dreptului fundamental la apărare. În aceeaşi decizie, paragraful 24, referitor la pretinsa încălcare prin dispoziţiile de lege criticate a prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi (2), Curtea a reţinut că persoanele care formulează plângeri împotriva soluţiilor de clasare pronunţate în cauze în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală se află într-o situaţie diferită de cea a titularilor unor astfel de plângeri promovate în cauze în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, aspect ce justifică reglementarea în privinţa acestora a unui regim diferit, din perspectiva probelor care se impun a fi administrate cu ocazia soluţionării acestor plângeri de către judecătorul de cameră preliminară. De altfel, referitor la principiul egalităţii în faţa legii, Curtea Constituţională a reţinut, în repetate rânduri, în jurisprudenţa sa, că acesta presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, motiv pentru care el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, citată anterior, şi Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996). 17. De asemenea, prin Decizia nr. 373 din 18 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 937 din 13 octombrie 2020, paragraful 16, Curtea a reţinut - inclusiv cu privire la cauzele în care nu a fost dispusă punerea în mişcare a acţiunii penale - că drepturile fundamentale privind accesul liber la justiţie şi procesul echitabil nu sunt cu nimic îngrădite prin dispoziţiile art. 341 alin. (5^1) din Codul de procedură penală, având în vedere soluţiile ce pot fi date de judecătorul de cameră preliminară plângerii împotriva ordonanţelor procurorului de neurmărire/netrimitere în judecată, în temeiul prevederilor art. 341 alin. (6) din Codul de procedură penală. Astfel, pentru a putea pronunţa una dintre soluţiile reglementate de textul de lege menţionat, judecătorul de cameră preliminară apreciază cu privire la probele administrate în dosarul de urmărire penală, verificând dacă acestea sunt sau nu suficiente pentru a fundamenta soluţia procurorului. Admiţând plângerea, judecătorul de cameră preliminară poate fie să desfiinţeze soluţia atacată şi să trimită motivat cauza la procuror pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală [art. 341 alin. (6) lit. b)], fie să schimbe temeiul de drept al soluţiei procurorului, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea [art. 341 alin. (6) lit. c)]. 18. În ceea ce priveşte verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale şi excluderea probelor nelegal administrate ori, după caz, sancţionarea actelor de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, potrivit art. 280-282 din Codul de procedură penală, în cauzele în care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale - prin Decizia nr. 119 din 2 martie 2021, citată anterior -, Curtea a reţinut că acestea sunt justificate şi de posibilitatea pe care o are judecătorul de cameră preliminară de a dispune una dintre soluţiile reglementate de dispoziţiile art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. b)-d) din Codul de procedură penală, respectiv admiterea plângerii, desfiinţarea soluţiei atacate şi trimiterea cauzei, motivat, la procuror pentru a completa urmărirea penală [lit. b)], admiterea plângerii, desfiinţarea soluţiei atacate şi dispunerea începerii judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, când probele legal administrate sunt suficiente [lit. c)], respectiv admiterea plângerii şi schimbarea temeiului de drept al soluţiei de clasare atacate [lit. d)]. 19. Totodată, prin Decizia nr. 41 din 4 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 21 aprilie 2020, paragraful 25, şi Decizia nr. 373 din 18 iunie 2020, mai sus citată, paragraful 17, instanţa de control constituţional a constatat că în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 se menţionează că aceasta a fost adoptată, în temeiul prevederilor art. 115 alin. (4) din Constituţie, având în vedere faptul că, de la intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală şi până în prezent, Curtea Constituţională a pronunţat un număr mare de decizii care au produs un impact semnificativ asupra codului şi care necesită intervenţie legislativă asupra unor instituţii importante, precum procedura soluţionării plângerii împotriva soluţiilor procurorului, fiind citate: Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, prin care s-a constatat că soluţia legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor este neconstituţională; Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 22 ianuarie 2015, prin care s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 341 alin. (10) din Codul de procedură penală, potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă fără participarea procurorului şi a inculpatului, este neconstituţională; Decizia nr. 733 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 27 ianuarie 2016, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) şi, prin extindere, ale art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale prin împiedicarea accesului la justiţie în cazul soluţiilor de renunţare la urmărirea penală. Astfel, Curtea a statuat că, prin modificarea normelor procesual penale în acord cu deciziile instanţei de control constituţional anterior citate, viciile de neconstituţionalitate constatate au fost acoperite. 20. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 335 din 20 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1036 din 29 octombrie 2021, şi Decizia nr. 516 din 15 iulie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1110 din 22 noiembrie 2021. 21. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţate de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 22. Aşadar, Curtea nu poate reţine critica potrivit căreia dispoziţiile de lege criticate aduc atingere liberului acces la justiţie, dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare, pentru motivul că permit judecătorului de cameră preliminară ca, în baza unei analize sumare a probelor şi în lipsa unei cercetări judecătoreşti, să dispună respingerea plângerii împotriva soluţiei de clasare, având în vedere că drepturile menţionate nu sunt absolute, limitările fiind admise atât timp cât nu se aduce atingere substanţei drepturilor, statul dispunând în acest sens de o marjă de apreciere. Accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare nu pot fi înţelese ca garantând că orice sesizare a organelor judiciare, dacă îndeplineşte anumite condiţii formale, trebuie să ajungă în faza judecăţii. Dimpotrivă, organele de urmărire penală sunt ţinute să respecte prevederile art. 16 din Codul de procedură penală, astfel că, atunci când identifică vreunul dintre cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, trebuie să dispună o soluţie de neurmărire sau netrimitere în judecată. 23. Referitor la critica privind lipsa de claritate şi de previzibilitate a dispoziţiilor de lege criticate, ca urmare a lipsei de corelare a acestora cu prevederile art. 342-348 din Codul de procedură penală, Curtea observă că procedura plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, instituită prin dispoziţiile art. 340 şi 341 din Codul de procedură penală, nu are - în afara judecătorului de cameră preliminară - niciun element comun cu procedura camerei preliminare, prevăzută de dispoziţiile art. 342 şi următoarele din acelaşi Cod. 24. Astfel, legiuitorul a reglementat explicit în noul Cod de procedură penală principiul separării funcţiilor judiciare, prevăzând - în dispoziţiile art. 3 alin. (1) - că în procesul penal se exercită: a) funcţia de urmărire penală; b) funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală; c) funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată; şi d) funcţia de judecată. Art. 3 alin. (6) din Codul de procedură penală explicitează funcţia prevăzută la alin. (1) lit. c) al aceluiaşi articol, stabilind că asupra legalităţii actului de trimitere în judecată şi probelor pe care se bazează acesta, precum şi asupra legalităţii soluţiilor de netrimitere în judecată se pronunţă judecătorul de cameră preliminară, în condiţiile legii. Există însă şi alte proceduri prevăzute în Codul de procedură penală pe care legiuitorul le-a dat în competenţa judecătorului de cameră preliminară, cum ar fi verificarea legalităţii şi temeiniciei soluţiei de renunţare la urmărirea penală [art. 318 alin. (12)-(16)], respectiv a ordonanţei de redeschidere a urmăririi penale [art. 335 alin. (4)], confiscarea specială şi desfiinţarea unui înscris în cazul clasării (art. 549^1), precum şi procedurile relative la luarea, confirmarea, înlocuirea şi încetarea măsurilor procesuale provizorii de siguranţă în situaţia dispunerii unei soluţii de clasare [art. 315 alin. (2) lit. e)]. Din normele procesual penale mai sus menţionate, care stabilesc atribuţiile judecătorului de cameră preliminară, rezultă că acestea nu se limitează la procedura camerei preliminare, instituită de dispoziţiile art. 342 şi următoarele din Codul de procedură penală, care vizează verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Aşadar, celelalte proceduri date prin lege în competenţa judecătorului de cameră preliminară - fiind distincte de procedura prevăzută de dispoziţiile art. 342 şi următoarele din Codul de procedură penală - nu trebuie circumscrise acestor din urmă prevederi de lege, ci urmează calea instituită de normele care le reglementează. Prin urmare, nu poate fi reţinută nici critica cu privire la lipsa de previzibilitate şi de claritate a dispoziţiilor art. 341 din Codul de procedură penală, acestea neaducând atingere prevederilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală. 25. În ceea ce priveşte invocarea dispoziţiilor art. 22, 23, 25, 26, 27 şi 52 din Constituţie, Curtea constată că acestea nu sunt aplicabile în cauza de faţă. 26. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de George Gătej în Dosarul nr. 412/64/2018 al Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 341 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 27 ianuarie 2022. PREŞEDINTE, prof. univ. dr. MONA-MARIA PIVNICERU Magistrat-asistent, Oana-Cristina Puică -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
