Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 265/1/2019
┌─────────────┬────────────────────────┐
│Laura-Mihaela│- preşedintele Secţiei I│
│Ivanovici │civile - preşedintele │
│ │completului │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Adina │- judecător la Secţia I │
│Georgeta │civilă │
│Nicolae │ │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Beatrice │- judecător la Secţia I │
│Ioana Nestor │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Cristina │- judecător la Secţia I │
│Petronela │civilă │
│Văleanu │ │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Simona Lala │- judecător la Secţia I │
│Cristescu │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Nina │- judecător la Secţia I │
│Ecaterina │civilă │
│Grigoraş │ │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Lavinia │- judecător la Secţia I │
│Dascălu │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Alina Iuliana│- judecător la Secţia I │
│Ţuca │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Andreia Liana│- judecător la Secţia I │
│Constanda │civilă │
└─────────────┴────────────────────────┘
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 265/1/2019 a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă raportat la art. XIX din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, şi ale art. 27^4 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). Şedinţa este prezidată de doamna judecător Laura-Mihaela Ivanovici, preşedintele Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulament. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 13.010/3/2017, pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile privind dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „se pot aplica prevederile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, unui cesionar de drepturi litigioase beneficiar al unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în temeiul exclusiv al Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, deci nu şi al Legii nr. 165/2013, dar rămase definitive după intrarea în vigoare a acestui din urmă act normativ, hotărâre prin care i s-ar fi stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite, cuantum neafectat de vreo reducere, ca urmare a inexistenţei vreunei dispoziţii legale în acest sens, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013?“. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar s-a depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept. În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării 1. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a dispus, din oficiu, prin Încheierea din 9 octombrie 2018, în Dosarul nr. 13.010/3/2017, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menţionată. 2. Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 22 ianuarie 2019, cu nr. 265/1/2019, termenul pentru soluţionarea dosarului fiind stabilit la 20 mai 2019. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile 3. Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare Legea nr. 165/2013). "ART. 24 (...) (2) În dosarele în care se acordă măsuri compensatorii altor persoane decât titularul dreptului de proprietate, fost proprietar sau moştenitorii legali ori testamentari ai acestuia, se acordă un număr de puncte egal cu suma dintre preţul plătit fostului proprietar sau moştenitorilor legali ori testamentari ai acestuia pentru tranzacţionarea dreptului de proprietate şi un procent de 15% din diferenţa până la valoarea imobilului stabilită conform art. 21 alin. (6). (...)." 4. Alte norme relevante Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare Legea nr. 10/2001) "ART. 31 (1) Persoanele arătate la art. 3 alin. (1) lit. b) au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. (...) (3) Măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute la alin. (1) se propun după stabilirea valorii recalculate a acţiunilor, prin decizia motivată a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului. (4) Recalcularea valorii acţiunilor se face în baza valorii activului net din ultimul bilanţ contabil, cu utilizarea coeficientului de actualizare stabilit de Banca Naţională a României prin Ordinul nr. 3/2001 privind coeficientul de actualizare a valorii leului de la data de 11 iunie 1948 până la data de 14 februarie 2001 şi a prevederilor Legii nr. 303/1947 pentru recalcularea patrimoniului societăţilor pe acţiuni, în cazul în care bilanţul este anterior acesteia. Recalcularea se face până la data de 14 februarie 2001. (5) În termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi Banca Naţională a României va stabili coeficientul de actualizare a valorii leului de la data de 11 iunie 1948 până la data intrării în vigoare a prezentei legi. (6) În termen de 60 de zile de la data primirii cererii persoanei îndreptăţite sau în termenul prelungit conform art. 28 instituţia publică implicată în privatizare va stabili prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată valoarea recalculată a acţiunilor." III. Expunerea succintă a procesului 5. Procesul a început la data de 12 aprilie 2017. 6. Obiectul său vizează anularea unei decizii de compensare pentru un număr de puncte emise de pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, în temeiul Legii nr. 165/2013, şi emiterea unei noi decizii de compensare pentru un număr de 353.353,34 puncte sau, în subsidiar, emiterea unui titlu de despăgubire pentru suma de 353.353,34 lei, conform art. 41 din Legea nr. 165/2013. 7. Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 35 raportat la art. 21-24 şi art. 41 din Legea nr. 165/2013, în lumina Deciziei Curţii Constituţionale nr. 686 din 26 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 27 ianuarie 2015 (Decizia nr. 686 din 26 noiembrie 2014), art. 1 alin. (4), art. 16 alin. (2), art. 61 alin. (1), art. 124,art. 126 alin. (1) şi art. 129 din Constituţia României şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 8. Prin Sentinţa civilă nr. 1.289 din 28 septembrie 2017, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată precizată, având ca obiect Legea nr. 10/2001 - Legea nr. 165/2013, a anulat Decizia de compensare nr. xxxxx din 31 ianuarie 2017, a obligat pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor să emită în favoarea reclamantului titlu de despăgubire pentru suma de 353.353,34 lei, a respins celelalte pretenţii ale reclamantului ca neîntemeiate. 9. În esenţă, s-a avut în vedere faptul că, deşi reclamantul este cesionar de drepturi, în situaţia sa nu sunt incidente dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 165/2013, care plafonează cuantumul despăgubirilor cuvenite, întrucât acesta opune o hotărâre judecătorească prin care s-a stabilit cu titlu de despăgubire suma de 353.353,34 lei. Premisa dispoziţiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 este aceea a emiterii unei decizii de compensare prin puncte în condiţiile art. 21 din acelaşi act normativ, iar nu a unui titlu de despăgubire în aplicarea art. 41. O interpretare contrară ar aduce atingere puterii de lucru judecat a Sentinţei civile nr. xxx din 12 aprilie 2013, cât timp Legea nr. 165/2013 era în vigoare la momentul pronunţării Deciziei nr. xxxx din 7 noiembrie 2013, prin care Curtea de Apel Bucureşti a respins ca nefondat recursul. 10. S-a constatat că reclamantul se regăseşte în situaţia prevăzută de art. 41 din Legea nr. 165/2013, care nu instituie un tratament diferenţiat cesionarilor de drepturi litigioase faţă de foştii proprietari sau moştenitorii acestora, astfel încât tribunalul a apreciat că în mod nelegal pârâta a emis în favoarea acestuia decizie de compensare, iar nu titlu de despăgubire. 11. Împotriva sentinţei primei instanţe a formulat apel pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, în temeiul art. 466 şi 470 din Codul de procedură civilă, pentru următoarele considerente: Nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 41 din Legea nr. 165/2013, apelanta-pârâtă respectând întocmai dispoziţiile acestei legi, prin emiterea deciziei de compensare cu aplicarea dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 165/2013. Instanţa de fond, în mod netemeinic şi nelegal, a considerat că Sentinţa civilă nr. xxx din 12 aprilie 2013, rămasă irevocabilă la data de 7 noiembrie 2013, ar îndeplini condiţiile impuse de art. 41 din Legea nr. 165/2013 cu privire la emiterea titlurilor de despăgubire, deoarece suma de 353.353,34 lei reprezintă o întindere a dreptului de proprietate, având în vedere că entitatea emitentă a fost obligată să emită decizie potrivit dispoziţiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Mai mult decât atât, dispoziţiile art. 41 sunt aplicabile pentru hotărârile judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, ceea ce nu este cazul în speţă. 12. Intimatul-reclamant X a formulat note de şedinţă, prin care a solicitat respingerea apelului pârâtei, întrucât prin Sentinţa civilă nr. xxx din 12 aprilie 2013 nu s-a dispus doar cu privire la dreptul de proprietate la modul general, nedeterminat, ci şi cu privire la întinderea efectivă a acestuia, în substanţa sa, astfel încât „întinderea“ (valoarea efectivă) a intrat în puterea lucrului judecat. Tribunalul a stabilit explicit valoarea celor 50% din părţile sociale, omologând raportul de expertiză evaluatorie judiciară, iar dispozitivul sentinţei fiind lipsit de echivoc. 13. În şedinţa publică din 11 septembrie 2018, în complet de divergenţă, instanţa de apel a pus în discuţia părţilor sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în procedura prevăzută de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la problema de drept anterior enunţată. 14. Sesizarea a fost considerată admisibilă prin Încheierea din 9 octombrie 2018 şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării, care susţin admisibilitatea procedurii 15. Prin Încheierea pronunţată la 9 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru următoarele considerente: 16. Cauza se află în curs de judecată, în ultimă instanţă, respectiv în etapa procesuală a apelului. Dosarul nr. 13.010/3/2017 este înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti şi nu a fost soluţionat până la data sesizării, aflându-se în etapa procesuală a apelului, singura cale de atac de reformare prevăzută în materia cererilor întemeiate pe Legea nr. 165/2013, conform art. 35 alin. (4) din acest act normativ special. 17. Un complet de judecată al curţii de apel a fost învestit cu soluţionarea cauzei. 18. Soluţionarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea chestiunii de drept în discuţie, având în vedere împrejurarea că stabilirea incidenţei art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 are înrâurire asupra numărului concret al punctelor care trebuie atribuite în compensare intimatului-reclamant, acest număr constituind obiect al cererii de apel pendinte. 19. Chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită are caracter de noutate. Problema în discuţie este nouă, fiind derivată dintr-un act normativ relativ recent, şi necesar a fi tranşată cu valoare de principiu, în contextul în care, în procedura nouă de acordare a măsurilor compensatorii prin puncte, reglementată de dispoziţiile Legii nr. 165/2013, se vor prezenta cu certitudine - dată fiind amploarea notorie a fenomenului de cesiune a drepturilor litigioase în materie de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv de către autorităţile comuniste, amploare care a determinat, de altfel, şi adoptarea de către legiuitorul român, prin art. 24 alin. (2) din acest act normativ special, a măsurii de plafonare a numărului punctelor - numeroşi cesionari de drepturi litigioase ce au obţinut anterior, în procedura Legii nr. 10/2001 coroborate cu Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare Legea nr. 247/2005), hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care li s-a stabilit întinderea dreptului la măsuri reparatorii. 20. Chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Conform bazei de date electronice a instanţei supreme, această chestiune de drept nu a constituit obiectul acestor proceduri speciale. V. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 21. Apelanta-pârâtă nu a fost prezentă la termen şi nici nu a depus note scrise. 22. Intimatul-reclamant a formulat note scrise şi orale, în cadrul cărora a precizat, în esenţă, faptul că Sentinţa civilă nr. xxx din 12 aprilie 2013 a Tribunalului Bucureşti, rămânând definitivă după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, trebuie apreciată ca fiind pronunţată şi în temeiul acestui act normativ special, ceea ce ar determina excluderea posibilităţii aplicării în prezent de către pârâtă a reducerii operate de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, articol care nu a fost aplicat în respectivul litigiu. Din această perspectivă, o eventuală constatare a incidenţei acestui articol ar aduce atingere puterii de lucru judecat a statuărilor unei hotărâri judecătoreşti definitive şi ar reprezenta totodată o încălcare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 686/2014 şi nr. 671 din 24 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.015 din 21 decembrie 2017, care obligă, în procedura Legii nr. 165/2013, de a se ţine cont de statuările hotărârilor judecătoreşti anterioare prin care s-a stabilit întinderea dreptului la despăgubiri. Acest fapt ar determina o situaţie de neconstituţionalitate evidentă. 23. După comunicarea raportului, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 24. Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 13.010/3/2017 nu a avut o opinie unitară asupra acestei probleme de drept. 25. Astfel, pe de o parte, s-a apreciat că, fiind vorba despre o hotărâre judecătorească definitivă, prin care s-ar fi stabilit în favoarea intimatului-reclamant cesionar întinderea dreptului la măsuri reparatorii (folosirea modului condiţional optativ, timpul perfect, al verbului „a stabili“ fiind determinată de existenţa divergenţei în complet asupra acestui aspect punctual), atunci, fiind vorba despre un bun câştigat, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, nu mai poate opera reducerea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în respectul inclusiv al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 686/2014. Din această perspectivă nu prezintă relevanţă împrejurarea dacă hotărârea judecătorească definitivă a fost pronunţată sub imperiul Legii nr. 165/2013 sau acest temei juridic nu a stat la baza emiterii sale. 26. Pe de altă parte, s-a apreciat că, atât timp cât procedura de despăgubire reglementată de Legea nr. 10/2001 cu ansamblul legilor sale conexe - Legea nr. 247/2005 şi Legea nr. 165/2013 - nu a fost epuizată în privinţa cedenţilor şi, subsecvent, a cesionarului, avem de-a face cu o situaţie juridică în curs de desfăşurare (facta pendentia), devenind astfel incidente prevederile Legii nr. 165/2013, deci inclusiv cele ale art. 24 alin. (2), aplicabile în privinţa cesionarilor de drepturi la despăgubiri pentru imobilele preluate de autorităţile comuniste. Atât timp cât procesul de despăgubire presupus de notificarea/cererea de despăgubiri a autorilor intimatului-reclamant cesionar nu a fost finalizat în mod efectiv - momentul final fiind reprezentat de acordarea despăgubirilor, în cadrul procedurii speciale instituite de Legea nr. 165/2013 [indiferent dacă prin prisma art. 21 alin. (5) sau a art. 41 din Legea nr. 165/2013], atunci în cauză devin incidente, prin prisma dispoziţiilor imperative ale art. 4 din Legea nr. 165/2013, prevederile art. 24 alin. (2) referitoare la plafonarea numărului punctelor. Algoritmul juridic este de altfel similar, mutatis mutandis, raţionamentului dezvoltat de instanţa supremă în Decizia nr. 42 din 21 noiembrie 2016 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 7 februarie 2017 (Decizia nr. 42 din 21 noiembrie 2016). Este adevărat că elementul de distincţie care se poate opune tratării similare din punct de vedere juridic a celor două situaţii menţionate comparativ (situaţia prezentă şi cea din Decizia nr. 42 din 21 noiembrie 2016) este reprezentat de existenţa unei hotărâri judecătoreşti, însă în contraargumentare se observă, în primul rând, că în ambele situaţii procedura de reparare a expolierilor autorităţilor comuniste este nefinalizată, iar Decizia Curţii Constituţionale nr. 686/2014 vizează deţinerea de hotărâri judecătoreşti de către persoanele îndreptăţite, nu şi situaţia particulară a cesionarilor beneficiari ai unor astfel de hotărâri definitive, cesionari al căror regim juridic aplicabil poate (şi va trebui) fi circumstanţiat de art. 24 alin. (2) din lege. În al doilea rând, se observă că dosarul finalizat prin hotărârea judecătorească de care se prevalează cesionarul a fost iniţiat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, în temeiul Legii nr. 247/2005. Legea nr. 165/2013, care a intrat în vigoare ulterior pronunţării hotărârii de primă instanţă în respectivul dosar, nu a fost menţionată de instanţa de control judiciar care a soluţionat recursul declarat în respectiva cauză, neexistând în cadrul deciziei respective vreo trimitere la noul act normativ special. Conchizând, în susţinerea celei de-a doua opinii, s-a apreciat că situaţia prezentă poate fi considerată analogă restrângerilor legale apreciate necesare de legiuitor, exempli gratia servituţile legale de utilitate şi interes public care afectează unele bunuri imobile proprietate privată. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie 27. Conform informaţiilor comunicate la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au fost identificate hotărâri judecătoreşti considerate relevante doar la nivelul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, anexându-se în acest sens 5 decizii. 28. Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Galaţi şi Curtea de Apel Piteşti au transmis opinia judecătorilor instanţelor arondate, consultaţi asupra problemei de drept. 29. Celelalte curţi de apel nu au identificat practică judiciară în materie şi nici nu au exprimat opinii teoretice asupra problemei de drept. 30. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procedurile de unificare a practicii judiciare şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale 31. Prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 42 din 21 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 7 februarie 2017, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat: "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi art. 4 teza I din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 3 pct. 6 din acelaşi act normativ, art. 27 alin. (1) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, stabileşte că: În situaţia în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietăţii, iar cererea de reconstituire formulată în temeiul legilor fondului funciar nu a fost soluţionată prin emiterea titlului de proprietate sau de despăgubire în beneficiul titularului originar, al moştenitorilor acestuia sau al terţului dobânditor până la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, cesionarul, ca persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, are dreptul exclusiv la măsura reparatorie prevăzută de noua lege de reparaţie constând în compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2)-(4) din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare." 32. Din verificările efectuate rezultă că instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat, în repetate rânduri, asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013. Astfel, au fost pronunţate: Decizia nr. 179 din 1 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 3 iunie 2014, Decizia nr. 197 din 3 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 19 iunie 2014. Argumentele au fost reluate şi prin deciziile nr. 379 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 847 din 26 octombrie 2017; nr. 613 din 5 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 250 din 21 martie 2018; nr. 622 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 20 februarie 2018; nr. 87 din 27 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 378 din 3 mai 2018 etc. 33. De asemenea, Curtea Constituţională s-a pronunţat, în numeroase ocazii, asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 (de exemplu, Decizia nr. 328 din 12 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 540 din 21 iulie 2014; Decizia nr. 110 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 6 mai 2016). IX. Raportul asupra chestiunii de drept 34. Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorul-raportor a apreciat că sesizarea nu este admisibilă, deoarece nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege, care să justifice pronunţarea unei hotărâri prealabile, deoarece Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită cu o chestiune ipotetică, a cărei relevanţă nu poate fi apreciată la momentul sesizării, ci ar urma să fie stabilită de completul de judecată abia la momentul deliberării asupra apelului; mai mult, întrebarea adresată este una generică, pe când situaţia reclamantului din cauza în care s-a formulat sesizarea este posibil să fie rară sau chiar singulară, motiv pentru care nu există riscul formării unei practici judiciare neunitare. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 35. Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Asupra admisibilităţii sesizării 36. Din cuprinsul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, rezultă următoarele condiţii de admisibilitate a sesizării, care trebuie îndeplinite cumulativ: - existenţa unei cauze în curs de judecată; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza în ultimă instanţă; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept, iar aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. 37. Analiza condiţiilor de admisibilitate relevă următoarele: 38. Primele două condiţii sunt îndeplinite, întrucât cauza are ca obiect anularea unei decizii de compensare prin puncte emise de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor în temeiul Legii nr. 165/2013 şi se află în curs de judecare în apel pe rolul unei secţii civile din cadrul Curţii de Apel Bucureşti (instanţa de trimitere). Conform art. 35 alin. (4) cu referire la art. 34 şi art. 3 pct. 4 lit. g) din Legea nr. 165/2013, decizia ce urmează a se pronunţa este supusă numai apelului, astfel încât este definitivă, în aplicarea art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă. 39. Celelalte condiţii de admisibilitate implică existenţa unei chestiuni de drept, iar în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, făcându-se referire şi la doctrină, s-a arătat constant că procedura reglementată de art. 519 din Codul de procedură civilă are în vedere o problemă de drept reală, care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidenţa unor principii generale ale dreptului al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile, cu scopul împiedicării apariţiei unei jurisprudenţe neunitare în materie. 40. Modalitatea în care este conceput să funcţioneze mecanismul care generează pronunţarea unei hotărâri prealabile presupune ca respectiva chestiune de drept să nu fie ipotetică, ci să facă în mod efectiv obiectul învestirii instanţei de trimitere, dezlegarea dată de către instanţa supremă urmând a influenţa soluţia pe care instanţa de trimitere o va pronunţa în cauză. Aşadar, atunci când întrebarea adresată instanţei supreme face referire la texte de lege sau la conţinutul unui act normativ în vigoare, chestiunea de drept în contextul art. 519 din Codul de procedură civilă trebuie să decurgă din interpretarea unei anumite dispoziţii legale, iar nu din aplicarea acesteia în circumstanţele particulare ale speţei. Instanţa supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei proceduri, chiar cu interpretarea şi aplicarea legii în scopul soluţionării cauzei respective, atribut ce intră şi trebuie să rămână în sfera de competenţă a instanţei de judecată (de exemplu, Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016; Decizia nr. 31 din 15 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 471 din 22 iunie 2017). 41. Verificându-se, din această perspectivă, cerinţa legată de învestirea cu o chestiune de drept reală, se constată următoarele: Chestiunea de drept cu a cărei lămurire a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie vizează aplicabilitatea prevederilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 într-o situaţie dată, aceea în care cesionarul de drepturi litigioase - destinatarul normei - este îndreptăţit la măsuri reparatorii prin echivalent în baza unei hotărâri judecătoreşti prin care i s-ar fi stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite, rămasă irevocabilă după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013. Articolul 24 alin. (2) prevede că persoanele îndreptăţite la măsuri compensatorii, altele decât titularul dreptului de proprietate, fost proprietar sau moştenitorii legali ori testamentari ai acestuia, beneficiază de măsura compensatorie prin puncte, cu plafonarea punctelor în modalitatea expres prevăzută de normă. Aşadar, cesionarul de drepturi litigioase este în mod expres exclus de la măsura reparatorie a compensării integrale prin puncte, recunoscută celorlalţi titulari ai dreptului de proprietate, conform art. 24 alin. (1) din Legea nr. 165/2013. Printr-o jurisprudenţă constantă, Curtea Constituţională a considerat că tratamentul juridic aplicat persoanelor care au dobândit, în temeiul unor contracte cu titlu oneros, drepturile cuvenite potrivit legilor de restituire a proprietăţii nu constituie o discriminare, opţiunea legiuitorului fiind justificată de situaţia diferită a destinatarilor normelor din alin. (1), respectiv alin. (2) al art. 24 din Legea nr. 165/2013. 42. Este de reţinut că, în cuprinsul sesizării, instanţa de trimitere a considerat că soluţionarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea chestiunii de drept, deoarece stabilirea aplicării sau neaplicării art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 are înrâurire asupra numărului concret de puncte care trebuie atribuite în compensare, iar acest număr constituie obiect al cererii de apel (pct. 18 din prezenta hotărâre). Din aceste explicaţii reiese că instanţa de trimitere se socoteşte învestită cu cercetarea îndreptăţirii reclamantului din cauză, în calitate de cesionar de drepturi litigioase, fie la emiterea unei decizii de compensare integrală prin puncte, fie la emiterea unei decizii de compensare cu plafonarea punctelor (aceasta din urmă fiind efectiv emisă în cauză de către intimata Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor). Ţinând cont că instanţei de judecată îi revine prerogativa aprecierii limitelor devoluţiunii în apel, urmează a se constata că întrebarea adresată nu pune niciun moment în discuţie stabilirea domeniului de aplicare al dispoziţiilor art. 41 din Legea nr. 165/2013, cu toate că prima instanţă a făcut aplicarea art. 41, iar prin apel s-au formulat critici pe acest aspect. 43. În acest context se reţine că referirea instanţei de trimitere la situaţia pronunţării în speţă a unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile nu are drept scop identificarea unei ipoteze care să justifice aplicarea procedurii din art. 41, derogatorie de la cea instituită prin dispoziţiile art. 16 şi următoarele ale Legii nr. 165/2013, ci vizează modalitatea de aplicare a acestei din urmă proceduri, ce presupune emiterea unei decizii de compensare prin puncte de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, urmată de valorificarea punctelor în condiţiile legii. Cu alte cuvinte, instanţa de trimitere are în vedere aplicarea sau neaplicarea dispoziţiilor art. 24 alin. (2), ce constituie parte integrantă din procedura descrisă în art. 16 şi următoarele din lege, în prezenţa unei anumite hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile de care beneficiază destinatarul normei din art. 24 alin. (2) al legii. 44. Această finalitate a prezentei sesizări exclude existenţa unei probleme de drept care priveşte interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege şi ce ar putea, astfel, justifica declanşarea mecanismului reglementat prin art. 519 din Codul de procedură civilă. În raţionamentul juridic regăsit în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, eventuala aplicare sau neaplicare a dispoziţiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 depinde de evaluarea conţinutului şi a efectelor hotărârii judecătoreşti la care instanţa de trimitere face referire, în sensul dacă prin acea hotărâre au fost stabilite sumele de bani reprezentând despăgubiri, precum şi autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive şi irevocabile ori forţa executorie a acesteia. De altfel, aceste aspecte formează obiect al învestirii instanţei de apel (pct. 11 şi 12 din prezenta hotărâre). Or, atare verificări, ce privesc un mijloc de probă administrat în cauză, ţin de prerogativele exclusive ale instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei, neputând fi acceptată implicarea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în soluţionarea fondului apelului, prin aprecierea aspectelor relevante în judecarea cauzei. 45. În acelaşi timp, în condiţiile în care raţionamentul juridic pe care instanţa de trimitere şi-a întemeiat sesizarea de faţă are drept premisă incidenţa procedurii prevăzute de dispoziţiile art. 16 şi următoarele ale Legii nr. 165/2013 - ce presupune emiterea unei decizii de compensare prin puncte de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, urmată de valorificarea punctelor în condiţiile legii -, eventuala valorificare a autorităţii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-ar fi stabilit în favoarea cesionarului de drepturi litigioase cuantumul neplafonat al despăgubirilor cuvenite ar conduce, practic, la înlăturarea aplicării în cauză a dispoziţiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013. Or, atare rezultat, atât timp cât nu decurge din stabilirea pe cale de interpretare a domeniului de aplicare al normei, poate fi conceput ca efect fie al neconstituţionalităţii art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, fie al contrarietăţii dintre norma din legea naţională şi Convenţia europeană a drepturilor omului. 46. Astfel, Curtea Constituţională a constatat, în mai multe rânduri, neconstituţionalitatea unor prevederi legale prin care se tindea la nerespectarea efectelor unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, cu consecinţa încălcării ordinii juridice a statului de drept şi obstrucţionării bunei funcţionări a justiţiei (de exemplu, Decizia nr. 686 din 26 noiembrie 2014, pronunţată chiar în materia Legii nr. 165/2013, prin care s-a constatat că anumite dispoziţii sunt constituţionale „în măsura în care nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor, emise în executarea unor hotărâri judecătoreşti prin care instanţele s-au pronunţat irevocabil/definitiv asupra calităţii de persoane îndreptăţite şi asupra întinderii dreptului de proprietate“). 47. Rezultatul preconizat prin sesizarea de faţă nu poate fi atins în cadrul procedurii vizând dezlegarea unei chestiuni de drept, deoarece, în mod evident, acest complet nu se poate pronunţa asupra neconstituţionalităţii art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, dar nici asupra contrarietăţii acestei norme cu Convenţia europeană a drepturilor omului (sugerată de una dintre opiniile exprimate în punctul de vedere al instanţei de trimitere), ce rămâne atributul exclusiv al instanţei de judecată, cât timp confruntarea normei naţionale cu cea a Convenţiei nu are ca scop stabilirea înţelesului sau a conţinutului normei, ci doar stabilirea aplicării normei în cauză. 48. Faţă de toate considerentele expuse, se constată că sesizarea nu conţine o problemă de drept veritabilă, în înţelesul art. 519 din Codul de procedură civilă, ce poate fi supusă dezlegării acestui complet, astfel încât sesizarea este inadmisibilă. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 13.010/3/2017, pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile privind dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „se pot aplica prevederile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, unui cesionar de drepturi litigioase beneficiar al unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în temeiul exclusiv al Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, deci nu şi al Legii nr. 165/2013, dar rămase definitive după intrarea în vigoare a acestui din urmă act normativ, hotărâre prin care i s-ar fi stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite, cuantum neafectat de vreo reducere, ca urmare a inexistenţei vreunei dispoziţii legale în acest sens, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013?“. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 mai 2019. PREŞEDINTELE SECŢIEI I CIVILE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE LAURA-MIHAELA IVANOVICI Magistrat-asistent, Elena Adriana Stamatescu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
