Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 1.059/1/2022
┌─────────────┬────────────────────────┐
│ │- preşedintele Înaltei │
│Corina-Alina │Curţi de Casaţie şi │
│Corbu │Justiţie, preşedintele │
│ │completului │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Daniel │- preşedintele Secţiei │
│Grădinaru │penale │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Laura-Mihaela│- preşedintele Secţiei I│
│Ivanovici │civile │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Valentina │- preşedintele delegat │
│Vrabie │al Secţiei a II-a civile│
├─────────────┼────────────────────────┤
│Denisa │- preşedintele Secţiei │
│Angelica │de contencios │
│Stănişor │administrativ şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Rodica Aida │- judecător la Secţia │
│Popa │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Alin Sorin │- judecător la Secţia │
│Nicolescu │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Francisca │- judecător la Secţia │
│Maria Vasile │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Valerica │- judecător la Secţia │
│Voica │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Anca Mădălina│- judecător la Secţia │
│Alexandrescu │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Adina Claudia│- judecător la Secţia │
│Cioflan │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Adriana Ispas│- judecător la Secţia │
│ │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Lavinia │- judecător la Secţia │
│Valeria │penală │
│Lefterache │ │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Alexandra │- judecător la Secţia │
│Iuliana Rus │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Ioana Alina │- judecător la Secţia │
│Ilie │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Dan Andrei │- judecător la Secţia │
│Enescu │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Ana-Hermina │- judecător la Secţia │
│Iancu │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Ioana Bogdan │- judecător la Secţia │
│ │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Simona Elena │- judecător la Secţia │
│Cîrnaru │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Valentin │- judecător la Secţia I │
│Mitea │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Adina │- judecător la Secţia I │
│Georgeta │civilă │
│Nicolae │ │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Eugenia │- judecător la Secţia a │
│Voicheci │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Petronela │- judecător la Secţia a │
│Iulia Niţu │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Beatrice │- judecător la Secţia de│
│Mariş │contencios administrativ│
│ │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia de│
│Cezar Hîncu │contencios administrativ│
│ │şi fiscal │
└─────────────┴────────────────────────┘
Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii este constituit conform prevederilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedură penală şi ale art. 33 alin. (1) coroborat cu art. 34 alin. (2) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie din cadrul Serviciului judiciar penal al Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent Costin Cristian Puşcă, desemnat conform art. 35 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare. După prezentarea referatului cauzei, constatând că în cauză nu sunt cereri de formulat sau excepţii de invocat, preşedintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, a acordat cuvântul reprezentantului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Doamna procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie a învederat că recursul în interesul legii a fost promovat ca urmare a constatării unei practici neunitare la nivelul instanţelor naţionale a dispoziţiilor art. 38 alin. (1) lit. c) şi art. 40 alin. (1) din Codul de procedură penală în ceea ce priveşte instanţa competentă să soluţioneze cauze penale având ca obiect infracţiuni săvârşite de judecătorii şi procurorii care au dobândit un grad profesional superior celui al instanţei sau parchetului la care îşi desfăşoară efectiv activitatea. De asemenea, a învederat că au fost identificate două orientări. O primă orientare jurisprudenţială este în sensul că toate cauzele penale având ca obiect infracţiuni săvârşite de judecătorii şi procurorii care au dobândit un grad profesional superior celui al instanţei sau parchetului la care îşi desfăşoară efectiv activitatea trebuie soluţionate de instanţele de judecată competente prin raportare la gradul profesional superior instanţei sau parchetului la care funcţionează judecătorul sau procurorul cercetat în respectiva cauză, şi nu prin raportare la instanţa sau parchetul la care îşi desfăşoară efectiv activitatea. O a doua orientare jurisprudenţială este în sensul că aceste cauze sunt de competenţa instanţei penale prin raportare la instanţa sau parchetul la care îşi desfăşoară efectiv activitatea judecătorul sau procurorul împotriva căruia a fost formulată o plângere, fără a mai analiza gradul profesional al magistratului. Punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este în sensul că soluţia legală în materie este ilustrată de orientarea jurisprudenţială potrivit căreia stabilirea competenţei instanţei de judecată să soluţioneze cauze penale având ca obiect infracţiuni săvârşite de judecătorii şi procurorii care au dobândit un grad profesional superior celui al instanţei sau parchetului la care îşi desfăşoară efectiv activitatea trebuie să se raporteze la instanţa sau parchetul la care îşi desfăşoară efectiv activitatea judecătorul sau procurorul cercetat, nu la gradul profesional superior al acestuia. În susţinerea acestei orientări a făcut trimitere la interpretarea gramaticală a sintagmei în discuţie şi a prepoziţiei din sintagmă, la evoluţia legislativă constantă, la jurisprudenţa majoritară a instanţelor ordinare şi la considerentele deciziilor Curţii Constituţionale a României. Cu privire la interpretarea gramaticală a dispoziţiilor legale ce fac obiectul sesizării, reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut că folosirea prepoziţiei compuse „de la“ alăturată instanţei sau parchetului semnifică apartenenţa judecătorilor, respectiv a procurorilor la o anumită instanţă judecătorească sau la un anumit parchet. De altfel, o parte dintre infracţiunile ce ar putea fi săvârşite de aceştia sunt în strânsă legătură cu activitatea pe care o desfăşoară la instanţa sau parchetul unde funcţionează efectiv, iar prin această sintagmă şi prepoziţie se stabileşte un raport de echivalenţă între judecătorii şi procurorii care îşi desfăşoară activitatea la o anumită instanţă sau parchet şi instanţa competentă să soluţioneze cauzele penale având ca obiect infracţiuni săvârşite de judecători şi procurori. Stabilirea competenţei personale a curţilor de apel şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cauzele penale privind pe judecători şi procurori prin raportare la instanţa de judecată, respectiv parchetul de acelaşi nivel cu instanţa de judecată la care funcţionează aceştia poate fi explicată şi prin prisma împrejurării că se stabileşte competenţa parchetelor prin raportare la competenţa instanţelor de judecată ce funcţionează pe lângă aceste parchete, conform art. 56 alin. (6) şi art. 302 alin. (2) din Codul de procedură penală. În plus, se constată că în Codul de procedură penală nu există nicio reglementare prin raportare la gradul profesional al procurorului sau judecătorului, ci doar reglementări privind apartenenţa acestora la o instanţă sau parchet de un anumit nivel. Astfel, în condiţiile în care judecătorii şi procurorii ce îşi desfăşoară activitatea la acelaşi nivel de instanţă sau parchet, cu grade profesionale diferite, au competenţe stabilite prin lege potrivit nivelului instanţei sau parchetului la care funcţionează efectiv, cercetarea acestora ar trebui să se facă de o instanţă de acelaşi grad, şi nu de instanţe de grad diferit. În caz contrar, dacă s-ar raporta competenţa la gradul profesional, acest aspect ar conduce la o situaţie discriminatorie, întrucât se ajunge la situaţia în care pentru procurori din cadrul aceluiaşi parchet, dar cu grade profesionale diferite, competenţa personală a instanţelor de judecată să fie diferită, chiar dacă aceştia săvârşesc acelaşi gen de infracţiune. Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut că noţiunea de grad profesional a fost folosită de legiuitor numai în legi speciale, în anumite situaţii legate de comisiile de evaluare ale judecătorilor şi procurorilor, de condiţiile de delegare sau de nivelul de salarizare, şi nu atunci când a stabilit competenţa instanţei în soluţionarea cauzelor penale având ca obiect infracţiuni săvârşite de judecători şi procurori. De asemenea, a susţinut că gradul profesional superior faţă de instanţa sau parchetul la care îşi desfăşoară activitatea un judecător sau procuror nu are nicio relevanţă asupra competenţei instanţei învestite cu soluţionarea cauzelor având ca obiect infracţiuni săvârşite de magistraţi, aşa cum reţine Curtea Constituţională prin Decizia nr. 413 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 897 din 24 octombrie 2018. Curtea Constituţională, în considerentele acestei decizii, defineşte noţiunea de grad profesional şi explică semnificaţia acestuia în raport cu funcţia pe care o exercită efectiv magistratul în concret. Totodată, a arătat că, dacă intenţia legiuitorului ar fi fost să stabilească competenţa prin raportare la gradul profesional, şi nu la instanţa sau parchetul unde funcţionează judecătorul sau procurorul, ar fi formulat în mod expres această cerinţă. În concluzie, reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că o interpretare în sensul că gradul profesional ar fi cel care ar atrage competenţa instanţei ar reprezenta o adăugare la lege şi ar lărgi sfera de competenţă, chiar şi a instanţei supreme. Preşedintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând că nu mai sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a reţinut dosarul în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - COMPLETUL PENTRU SOLUŢIONAREA RECURSULUI ÎN INTERESUL LEGII, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Problema de drept care a generat practica neunitară Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 676/III-5/2022, ca urmare a constatării unei practici judiciare neunitare la nivelul instanţelor naţionale, în temeiul prevederilor art. 471 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a stabili instanţa competentă să soluţioneze cauze penale având ca obiect infracţiuni săvârşite de judecătorii şi procurorii care au dobândit un grad profesional superior celui al instanţei sau parchetului la care îşi desfăşoară efectiv activitatea. II. Examenul jurisprudenţial Instanţele judecătoreşti au interpretat şi aplicat în mod diferit normele legale care reglementează competenţa personală a curţilor de apel şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cauzele penale privind judecători şi procurori având grad profesional superior celui al instanţei sau parchetului unde îşi desfăşoară efectiv activitatea. Într-o primă orientare jurisprudenţială s-a considerat că aceste cauze trebuie soluţionate de instanţele de judecată competente prin raportare la gradul profesional superior instanţei/parchetului la care funcţionează judecătorul sau procurorul cercetat în respectiva cauză, şi nu prin raportare la instanţa/parchetul la care îşi desfăşoară efectiv activitatea. În acest sens, s-a avut în vedere că gradul profesional superior corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe care îl deţine persoana cercetată - procuror - este de natură a atrage competenţa instanţei superioare, respectiv a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi nu a curţii de apel. S-a considerat că nu avea relevanţă pentru stabilirea instanţei competente parchetul în cadrul căruia îşi desfăşura activitatea procurorul respectiv (sau unde îşi desfăşura efectiv activitatea la data excluderii din magistratură). La cererea de recurs în interesul legii au fost anexate mai multe hotărâri judecătoreşti care exprimă această orientare jurisprudenţială, în acest sens fiind pronunţate hotărâri de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi curţile de apel Braşov, Bucureşti şi Galaţi (anexele nr. 1-10). În cea de-a doua orientare jurisprudenţială s-a considerat că aceste cauze sunt de competenţa instanţei penale prin raportare la instanţa/parchetul la care îşi desfăşoară efectiv activitatea judecătorul sau procurorul împotriva căruia a fost formulată o plângere, fără a mai analiza gradul profesional al magistratului, în acest sens fiind pronunţate mai multe hotărâri judecătoreşti anexate cererii de recurs în interesul legii, hotărâri din circumscripţia Curţii de Apel Braşov, Curţii de Apel Alba Iulia şi Curţii de Apel Iaşi (anexele nr. 11-22). III. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în această materie este unitară, în sensul că stabilirea competenţei se realizează prin raportare la gradul profesional superior al procurorului în situaţia în care acesta îşi desfăşoară activitatea la o unitate de parchet inferioară gradului profesional, în acest sens fiind anexate hotărârile instanţei supreme. Prin Încheierea nr. 363 din 16 iunie 2021 a judecătorului de cameră preliminară din cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie s-a reţinut că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A, procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Craiova, cu privire la săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 din Codul penal, în condiţiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, şi sustragerea sau distrugerea de înscrisuri, prevăzută de art. 259 alin. (1) şi (2) din Codul penal. Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, examinând cauza în limitele prevăzute de dispoziţiile art. 342 şi următoarele din Codul de procedură penală, a reţinut că în cauză competenţa Înaltei Curţi este atrasă, în conformitate cu dispoziţiile art. 40 alin. (1) din Codul de procedură penală, de calitatea de procuror al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism (D.I.I.C.O.T.) - Serviciul Teritorial Craiova, a inculpatului A, calitate în care, potrivit rechizitoriului întocmit în cauză, ar fi săvârşit presupusele infracţiuni reţinute în sarcina sa, acuzaţiile formulate implicând şi având legătură cu exercitarea atribuţiilor specifice funcţiei de procuror de caz. Totodată, s-a reţinut că D.I.I.C.O.T. este organizată ca structură cu personalitate juridică în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi îşi exercită atribuţiile pe întregul teritoriul României, prin procurori specializaţi în combaterea infracţiunilor de criminalitate organizată şi terorism, conform art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative. S-a constatat că, fiind vorba de o structură specializată a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, înglobată acestuia, rezultă că procurorii specializaţi în combaterea infracţiunilor de criminalitate organizată şi terorism sunt consideraţi procurori de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, atunci când se analizează incidenţa prevederilor art. 40 alin. (1) din Codul de procedură penală. Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 48 alin. (1) din Codul de procedură penală, atunci când competenţa instanţei este determinată de calitatea inculpatului, instanţa rămâne competentă să judece chiar dacă acesta, după săvârşirea infracţiunii, nu mai are acea calitate, în situaţia în care fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu. În cauză, această condiţie este îndeplinită, întrucât, chiar dacă la momentul sesizării instanţei inculpatul A. deţinea calitatea de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Craiova, faptele pentru care acesta a fost trimis în judecată au fost comise în exercitarea atribuţiilor de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Craiova, şi în legătură directă cu aceste atribuţii de serviciu, competenţa instanţei supreme fiind atrasă de împrejurarea că inculpatul avea grad profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie [art. 40 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală]. Faţă de aceste considerente, judecătorul de cameră preliminară a reţinut competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea acestei cauze. Prin Încheierea nr. 466 din 10 noiembrie 2020 a judecătorului de cameră preliminară din cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie s-a reţinut că, la momentul sesizării instanţei, inculpatul A. şi-a pierdut calitatea de procuror, acesta fiind eliberat din funcţie prin Decretul nr. x/22.04.2019 al Preşedintelui României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. x din 23 aprilie 2019, ca urmare a aplicării sancţiunii disciplinare a excluderii din magistratură. La data eliberării din funcţie, precum şi la data săvârşirii faptelor ce fac obiectul cauzei, inculpatul avea gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, grad dobândit începând cu data de 29.04.2004 când a fost promovat în funcţia de procuror inspector la această unitate de parchet. Judecătorul de cameră preliminară a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 48 alin. (1) din Codul de procedură penală, atunci când competenţa instanţei este determinată de calitatea inculpatului, instanţa rămâne competentă să judece chiar dacă acesta, după săvârşirea infracţiunii, nu mai are acea calitate, în situaţia în care fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu. S-a arătat că, în cauză, această condiţie este îndeplinită, faptele pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată fiind comise în exercitarea atribuţiilor de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi în legătură directă cu aceste atribuţii de serviciu, competenţa instanţei supreme fiind atrasă de împrejurarea că inculpatul avea grad profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie [art. 40 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală]. Prin urmare, judecătorul de cameră preliminară a reţinut competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea cauzei. Sub aspectul competenţei instanţei, prin Încheierea nr. 908 din 25 noiembrie 2015 a judecătorului de cameră preliminară din cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a constatat legala sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, competenţa după calitatea persoanei a instanţei supreme de a judeca această cauză în primă instanţă fiind atrasă, în conformitate cu dispoziţiile art. 40 alin. (1) din Codul de procedură penală, de calitatea de procuror cu grad profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a inculpatului A. Astfel, prin Hotărârea nr. x din 5 iunie 2008, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a pus în executare Decizia nr. x din 13 mai 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, în sensul acordării gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie numitului A, procuror în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie - nivel central. Judecătorul de cameră preliminară a reţinut că, în mod constant, dispoziţiile art. 40 alin. (1) din Codul de procedură penală au fost interpretate în sensul că stabilirea instanţei competente după calitatea persoanei, în cazul procurorilor şi judecătorilor, este determinată de gradul profesional al acestora, iar nu de parchetul sau instanţa în cadrul cărora îşi desfăşoară activitatea la un moment dat. De altfel, judecătorul de cameră preliminară a constatat că această chestiune a necompetenţei instanţei supreme de a judeca pricina în primă instanţă a mai fost invocată cu prilejul judecării propunerii de arestare preventivă a inculpatului A., în această cauză excepţia necompetenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie fiind respinsă. Prin Încheierea nr. 7/C din 28 iunie 2019 a completului de 2 judecători de drepturi şi libertăţi din cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut, cu privire la competenţa Curţii de Apel Bucureşti în soluţionarea cererilor de încuviinţare/prelungire a măsurilor de supraveghere, că aceasta este dată de calitatea de magistrat a uneia din persoanele presupus a fi implicate în activitatea infracţională, în conformitate cu dispoziţiile art. 38 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală. Astfel, având în vedere dispoziţiile art. 140 alin. (1),art. 38 alin. (1) şi ale art. 40 alin. (1) din Codul de procedură penală, sa constatat că cererile privind încuviinţarea măsurilor de supraveghere tehnică care privesc o persoană ce deţine calitatea de procuror sunt de competenţa Curţii de Apel, în situaţia în care magistratul deţine calitatea de procuror la parchetul de pe lângă curtea de apel (în acelaşi sens şi dacă deţine calitatea de procuror la parchetul de pe lângă judecătorie sau tribunal), ori de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în situaţia în care magistratul deţine calitatea de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. S-a constatat că, în speţa de faţă, contestatarul A. avea calitatea de procuror cu grad profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie încă din data de 25 iunie 2009, atunci când prin Hotărârea nr. x/25.06.2009 a Consiliului Superior al Magistraturii s-a hotărât punerea în executare a Deciziei nr. x din data de 26.02.2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, în sensul „recunoaşterii gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie domnului A., fost procuror şef al Biroului Teritorial Cluj din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, în prezent procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj“. Or, acest aspect a fost menţionat abia în Încheierea nr. x din data de 14 ianuarie 2016, pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Astfel, constatându-se că încheierile nr. x din 16.11.2015 şi nr. x din 15.12.2015, prin care s-au încuviinţat şi, ulterior, prelungit măsurile de supraveghere tehnică cu privire la A., au fost pronunţate de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală, deci cu încălcarea dispoziţiilor art. 40 alin. (1) din Codul de procedură penală care stabilesc în sarcina Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie competenţa de soluţionare a cererilor ce privesc o persoană ce deţine calitatea de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa a constatat incidente dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală ce reglementează aplicarea nulităţii absolute în situaţia încălcării dispoziţiilor privind competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente. IV. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale Nu s-au identificat decizii relevante în problema de drept analizată. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale cuprinde însă două decizii care pot prezenta interes în problema analizată din perspectiva consideraţiilor formulate în legătură cu promovarea pe loc în grad profesional de tribunal sau curte de apel a judecătorilor/procurorilor şi definirea noţiunii de grad profesional în corelaţie cu exercitarea funcţiei corespondente. Astfel, prin Decizia nr. 352 din 22 mai 2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 662 din 30 iulie 2018) referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, în analiza efectuată cu privire la procedura şi condiţiile de promovare a judecătorilor şi procurorilor la instanţele şi parchetele superioare, Curtea Constituţională a arătat că: „Principala formă de promovare a magistraţilor este cea efectivă, întrucât noţiunea de «promovare» implică o avansare în funcţie sau într-un grad superior cu desfăşurarea propriu-zisă a atribuţiilor ce revin funcţiei în care s-a promovat, în timp ce promovarea pe loc trebuie privită ca o formă de avansare subsidiară, aceasta presupunând doar obţinerea gradului superior, cel promovat întro asemenea modalitate desfăşurându-şi în continuare activitatea la aceeaşi instanţă sau parchet.“ (paragraful 24) De asemenea, prin Decizia nr. 413 din 19 iunie 2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 897 din 24 octombrie 2018) referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 45 teza finală din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, Curtea Constituţională a arătat că „(...) promovarea în funcţie a judecătorilor este strâns legată de nivelul instanţei judecătoreşti la care aceştia funcţionează. Astfel, în materie de promovare pe funcţii de execuţie, regula este aceea a promovării efective, în sensul că un judecător care funcţionează la judecătorie sau tribunal, aşadar cu grad profesional aferent acestora, pentru a funcţiona la o instanţă judecătorească imediat superioară în grad trebuie să candideze şi să promoveze concursul pe post şi, ca urmare a obţinerii postului, dobândeşte gradul profesional superior aferent tribunalului sau curţii de apel. Este de observat că însuşi legiuitorul foloseşte noţiunea de promovare în funcţie, iar odată ce judecătorul a promovat, dobândeşte rangul şi celelalte drepturi aferente acesteia. Prin urmare, gradul profesional este un element component al funcţiei, şi nu invers“. (paragraful 22) De la această regulă, legiuitorul, pentru asigurarea funcţionalităţii şi bunei administrări a sistemului instanţelor judecătoreşti, a reglementat o excepţie, şi anume promovarea pe loc, văzută ca un mecanism care asigură, la nevoie, completarea funcţiilor rămase vacante la nivelul tribunalului sau curţii de apel. Acest mecanism presupune dobândirea gradului profesional superior aferent tribunalului sau curţii de apel, fără a funcţiona efectiv la instanţa judecătorească corespunzătoare. Este o derogare de la situaţia premisă care leagă gradul profesional de funcţia exercitată la o instanţă judecătorească de un anumit nivel şi permite obţinerea gradului profesional distinct de funcţia respectivă (...).“ (paragraful 23) În continuarea analizei efectuate, Curtea Constituţională a arătat că „funcţia de judecător la o instanţă judecătorească de un anumit nivel este cea care conferă gradul profesional corespunzător“. (paragraful 24) În aceeaşi decizie, s-a reţinut că „promovarea în grad profesional nu este o promovare autentică pentru că ea nu valorizează funcţia aferentă instanţei judecătoreşti, ci un element al acesteia, care nu poate exista de sine stătător decât în condiţii de excepţie, astfel cum s-a arătat anterior. Noul grad profesional obţinut nu este aferent funcţiei pe care o exercită judecătorul la instanţa judecătorească de nivel inferior, ci al unei alte funcţii ce corespunde unui grad de jurisdicţie superior (...)“. (paragraful 25) V. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi Curţii de Justiţie a Uniunii Europene Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată. VI. Punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Prin sesizarea formulată, procurorul general a opinat în sensul că stabilirea competenţei instanţei de judecată să soluţioneze cauze penale având ca obiect infracţiuni săvârşite de judecătorii şi procurorii care au dobândit un grad profesional superior celui al instanţei/parchetului în care îşi desfăşoară efectiv activitatea trebuie să se raporteze la instanţa/parchetul la care îşi desfăşoară efectiv activitatea judecătorul/procurorul cercetat, şi nu la gradul profesional superior al acestuia, soluţia legală în rezolvarea problemei de drept analizate fiind ilustrată de cea de-a doua orientare jurisprudenţială. S-a arătat că în analiza stabilirii competenţei trebuie avută în vedere interpretarea gramaticală a textelor de lege incidente. Astfel, folosirea prepoziţiei compuse „de la“ alăturată instanţei sau parchetului semnifică apartenenţa, funcţionarea judecătorilor, respectiv a procurorilor la o anumită instanţă, respectiv la un anumit parchet. În consecinţă, prin folosirea acestei prepoziţii compuse la stabilirea instanţei competente să soluţioneze cauze în care sunt cercetaţi judecători sau procurori s-a avut în vedere instanţa, respectiv parchetul la care aceştia funcţionează efectiv. S-a susţinut că la adoptarea acestei reglementări s-a avut în vedere faptul că o parte din infracţiunile ce ar putea fi săvârşite de magistraţi sunt în strânsă legătură cu activitatea pe care o desfăşoară la instanţa/parchetul unde funcţionează efectiv şi nu au legătură cu gradul lor profesional. Pe de altă parte, dispoziţiile legale care reglementează competenţa în cauzele penale privindu-i pe magistraţi stabilesc un raport de echivalenţă între judecătorii şi procurorii care îşi desfăşoară activitatea la instanţe/parchete de acelaşi nivel. Stabilirea competenţei personale a curţilor de apel şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cauzele penale privind pe judecători şi procurori prin raportare la instanţa de judecată, respectiv parchetul de acelaşi nivel cu instanţa de judecată la care funcţionează aceştia, poate fi explicată prin faptul că legea procesual penală reglementează competenţa parchetelor în activitatea de urmărire penală prin raportare la competenţa instanţelor de judecată. În acest sens, art. 56 alin. (6) din Codul de procedură penală prevede că „Este competent să efectueze ori, după caz, să conducă şi să supravegheze urmărirea penală procurorul de la parchetul corespunzător instanţei care, potrivit legii, judecă în primă instanţă cauza, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel“. De asemenea, legea procesual penală nu cuprinde nicio reglementare prin raportare la gradul profesional al procurorului sau judecătorului, ci doar reglementări privind apartenenţa acestora la o instanţă sau parchet de un anumit nivel. În acest sens, s-a arătat că la art. 302 alin. (2) din Codul de procedură penală se face referire tot la procurori ce îşi desfăşoară activitatea la un anumit parchet: „Preluarea unei cauze de către un organ de cercetare penală ierarhic superior se dispune de procurorul de la parchetul care exercită supravegherea urmăririi penale în acea cauză pe baza propunerii motivate a organului de cercetare penală care preia cauza.“ Astfel, s-a arătat că, în condiţiile în care judecătorii şi procurorii ce îşi desfăşoară activitatea la acelaşi nivel de instanţă/parchet (chiar dacă au grade profesionale diferite) au anumite competenţe stabilite prin lege potrivit nivelului instanţei/parchetului la care funcţionează efectiv, cercetarea acestora trebuie să se facă de o instanţă de acelaşi grad, şi nu de instanţe de grad diferit, prin raportare la gradul profesional al magistratului. De asemenea, infracţiunile săvârşite de aceştia au, de regulă, legătură cu atribuţiile de serviciu prin raportare la instanţa/parchetul la care îşi desfăşoară activitatea, şi nu la gradul profesional pe care îl deţin. Echivalenţa ce a fost avută în vedere la momentul stabilirii competenţei de soluţionare a cauzelor penale privind pe magistraţi prin raportare la instanţa/parchetul la care îşi desfăşoară activitatea, şi nu la gradul profesional se poate explica şi prin prisma faptului că judecătorii de la instanţele inferioare nu pot dobândi niciodată gradul profesional de judecător corespunzător Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie fără să îşi exercite efectiv atribuţiile la instanţa supremă. Totodată, s-a arătat că stabilirea competenţei instanţelor de judecată prin raportare la gradul profesional, şi nu la instanţa/parchetul unde îşi desfăşoară activitatea ar îngreuna foarte mult activitatea de urmărire penală, existând riscul ca urmărirea penală să fie efectuată de un organ necompetent, atunci când informaţia referitoare la gradul profesional nu poate fi obţinută imediat. Astfel, în unele cauze în care se impune emiterea, de urgenţă, a unor măsuri de supraveghere tehnică există riscul ca urmărirea penală sau instanţa care dispune măsurile să nu fie cea competentă (în situaţia în care urgenţa intervine după terminarea programului). În condiţiile în care Legea nr. 49/2022 privind desfiinţarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, precum şi pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală a modificat competenţa instanţelor de judecată, lărgind competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin adăugarea judecătorilor de la curţile de apel şi a procurorilor de la parchetele de pe lângă curţile de apel, se constată că, dacă s-ar avea în vedere prima orientare jurisprudenţială, competenţa Înaltei Curţi ar trebui să vizeze şi judecătorii care au grad corespunzător curţii de apel, nu doar pe cei care funcţionează efectiv la curţile de apel, precum şi procurorii cu grad corespunzător parchetului de pe lângă curtea de apel. În consecinţă, problema expusă anterior şi care înainte de modificarea Legii nr. 135/2010 prin Legea nr. 49/2022 privind desfiinţarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, precum şi pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală îi avea în vedere doar pe procurorii cu grad corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dar care îşi desfăşurau activitatea la parchete de nivel inferior, ar exista în continuare şi ar avea acum în vedere şi categoria judecătorilor, nu doar a procurorilor. S-a mai arătat că nu poate fi pus semnul egalităţii între noţiunile de „judecători sau procurori de la instanţa sau parchetul“ şi „judecători sau procurori cu gradul corespunzător unei instanţe/unui parchet“ întrucât atunci când legiuitorul a vrut să facă referire la o variantă sau alta a folosit strict acea terminologie, fiind evocate în acest sens dispoziţiile art. 39 alin. (3) şi (4) şi ale art. 57 alin. (2) şi (7) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. S-a subliniat că raportarea la gradul profesional al judecătorului/procurorului a fost avută în vedere de legiuitor în ceea ce priveşte salarizarea. Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, la anexa nr. V, stabileşte nivelul de salarizare al judecătorilor şi procurorilor prin raportare la gradul profesional pe care îl au aceştia, şi nu prin raportare la nivelul instanţei/parchetului la care îşi desfăşoară activitatea. Faptul că gradul profesional superior faţă de instanţa/parchetul la care îşi desfăşoară activitatea un judecător sau procuror nu are nicio relevanţă în stabilirea competenţei după calitatea persoanei rezultă şi din Decizia nr. 413 din 19 iunie 2018 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 897 din 24 octombrie 2018), paragrafele 25 şi 26: „promovarea în grad profesional nu este o promovare autentică pentru că ea nu valorizează funcţia aferentă instanţei judecătoreşti, ci un element al acesteia, care nu poate exista de sine stătător decât în condiţii de excepţie, astfel cum s-a arătat anterior. Noul grad profesional obţinut nu este aferent funcţiei pe care o exercită judecătorul la instanţa judecătorească de nivel inferior, ci al unei alte funcţii ce corespunde unui grad de jurisdicţie superior (...)“. "26. Legiuitorul a realizat o ficţiune juridică în sensul că a reglementat posibilitatea judecătorului de la o instanţă inferioară să promoveze în grad profesional, cu toate drepturile aferente, dar să exercite, în continuare, funcţia de la instanţa ierarhic inferioară; astfel, deşi activitatea prestată [judecător la o instanţă de rang inferior] nu corespunde cu gradul său profesional, judecătorul va avea rangul şi va fi salarizat potrivit grilei de salarizare de la instanţa ierarhic superioară, considerându-se că prestează aceeaşi muncă cu judecătorul de la o instanţă de rang superior. Deşi, ca expresie a egalităţii formale, este inechitabil ca la o muncă diferită, având în vedere nivelul instanţei, doi judecători să fie retribuiţi similar, legiuitorul a opus acestei inechităţi ideea de asigurare a bunei funcţionări a justiţiei, aspect care justifică aplicarea egalităţii materiale în locul celei strict formale (…)" VII. Opiniile exprimate de specialişti În conformitate cu dispoziţiile art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată opinia specialiştilor în drept penal de la facultăţile din cadrul Universităţii Bucureşti, Universităţii Iaşi, Universităţii Babeş-Bolyai Cluj-Napoca şi Universităţii de Vest - Timişoara, cu privire la chestiunea de drept care formează obiectul recursului în interesul legii. La data de 16 septembrie 2022, Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara - Centrul de cercetări în Ştiinţe penale a depus o opinie juridică, prin care a arătat că gradul profesional al magistratului constituie un criteriu relevant pentru determinarea competenţei personale a instanţelor în materie penală. În susţinerea opiniei formulate, s-a arătat că ceea ce trebuie să prevaleze în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale incidente este gradul profesional al judecătorului/procurorului cercetat, şi nu locul unde acesta îşi desfăşoară efectiv activitatea. S-a arătat că mai multe texte din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire la detaşare, delegare şi transfer, indică faptul că schimbarea locului de muncă nu se poate face la instanţe/parchete de nivel superior celor la care magistratul are dreptul să funcţioneze, potrivit legii, ceea ce înseamnă că gradul profesional are caracter principal în raport cu locul de desfăşurare a activităţii, gradul profesional fiind cel ce subordonează locul de muncă. Prin urmare, s-a arătat că argumentul de interpretare gramaticală nu oferă soluţii complete la toate situaţiile care se pot ivi în practică şi, ca atare, nu poate susţine orientarea jurisprudenţială care promovează determinarea competenţei instanţei penale prin raportare la instanţa/parchetul la care magistratul îşi desfăşoară activitatea. VIII. Raportul asupra recursului în interesul legii Judecătorul-raportor a apreciat că gradul profesional superior funcţiei pe care magistratul o exercită la instanţa judecătorească/parchet de nivel inferior nu constituie un criteriu relevant pentru determinarea competenţei instanţei în cauzele privind infracţiuni săvârşite de magistraţi, conform art. 38 alin. (1) lit. c) şi art. 40 alin. (1) din Codul de procedură penală. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele: IX.1. Analiza condiţiilor de admisibilitate Potrivit dispoziţiilor art. 471 din Codul de procedură penală, recursul în interesul legii, formulat de titularul îndrituit, învesteşte Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asupra unei chestiuni de drept soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti. Cererea trebuie să cuprindă soluţiile diferite date problemei de drept şi argumentele acestora, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Europene a Drepturilor Omului sau, după caz, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, opiniile relevante exprimate în domeniu, precum şi soluţia ce se propune a fi pronunţată în recursul în interesul legii. Sub sancţiunea respingerii cererii de recurs, ca inadmisibilă, aceasta trebuie să fie însoţită de copii ale hotărârilor judecătoreşti definitive din care să rezulte că problema de drept care formează obiectul judecăţii a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti [art. 471 alin. (3) din Codul de procedură penală]. Potrivit dispoziţiilor art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se regăseşte printre subiecţii de drept ce pot promova recurs în interesul legii, astfel încât condiţia referitoare la calitatea procesuală activă a titularului sesizării este îndeplinită. Deopotrivă, se reţine că în cuprinsul cererii de recurs în interesul legii sunt indicate cele două orientări jurisprudenţiale diferite în soluţionarea aceleiaşi probleme de drept a cărei dezlegare se solicită, cu argumentele acestora, fiind ataşate copii ale hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele naţionale. Ca urmare, se constată îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate ale prezentului recurs în interesul legii. IX.2. Dispoziţii legale relevante Codul de procedură penală din 1968 "ART. 28^1 Competenţa Curţii de Apel Curtea de Apel: 1. judecă în primă instanţă: (...) b) infracţiunile săvârşite de judecătorii de la judecătorii şi tribunale şi de procurorii de la parchetele care funcţionează pe lângă aceste instanţe, precum şi de avocaţi, notari publici, executori judecătoreşti şi de controlorii financiari ai Curţii de Conturi; (...) b^2) infracţiunile săvârşite de magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, precum şi de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe. ART. 29 Competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie: 1. judecă în primă instanţă: (...) e) infracţiunile săvârşite de judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie." Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 49/2022 privind desfiinţarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, precum şi pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală: "ART. 38 Competenţa curţii de apel (1) Curtea de apel judecă în primă instanţă: (...) c) infracţiunile săvârşite de judecătorii de la judecătorii, tribunale şi de procurorii de la parchetele care funcţionează pe lângă aceste instanţe; (...) f) infracţiunile săvârşite de magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, precum şi de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe; (…) (...) ART. 40 Competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (1) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în primă instanţă infracţiunile de înaltă trădare, infracţiunile săvârşite de senatori, deputaţi şi membri din România în Parlamentul European, de membrii Guvernului, de judecătorii Curţii Constituţionale, de membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie." Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală în forma ulterioară modificării prin Legea nr. 49/2022 privind desfiinţarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, precum şi pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală: "ART. 38 Competenţa curţii de apel (1) Curtea de apel judecă în primă instanţă: (...) c) infracţiunile săvârşite de judecătorii de la judecătorii, tribunale şi de procurorii de la parchetele care funcţionează pe lângă aceste instanţe. (...) ART. 40 Competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (1) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în primă instanţă infracţiunile de înaltă trădare, infracţiunile săvârşite de senatori, deputaţi şi membri din România în Parlamentul European, de membrii Guvernului, de judecătorii Curţii Constituţionale, de membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, precum şi de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe." IX.3. Cu privire la dezlegarea problemei de drept sesizate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii reţine următoarele: Prin sesizarea formulată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se solicită ca, pe calea unei decizii date în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să stabilească instanţa competentă să soluţioneze cauze penale având ca obiect infracţiuni săvârşite de judecătorii şi procurorii care au dobândit un grad profesional superior celui al instanţei/parchetului la care îşi desfăşoară efectiv activitatea. Dezlegarea acestei probleme implică analiza dispoziţiilor legale care reglementează competenţa personală a instanţelor în cauze penale privind infracţiuni săvârşite de judecători şi procurori şi stabilirea faptului dacă gradul profesional al magistratului reprezintă un criteriu relevant pentru determinarea competenţei după calitatea persoanei. Dispoziţiile legale relevante în lămurirea problemei de drept sunt cuprinse în Codul de procedură penală din 1968, Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (în vigoare) şi Legea nr. 49/2022 privind desfiinţarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, precum şi pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, prezentate la pct. IX.2 din prezenta decizie. Din conţinutul textelor de lege prezentate se reţine că, potrivit Codului de procedură penală din 1968 şi Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, în forma anterioară modificării aduse prin Legea nr. 49/2022 privind desfiinţarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, precum şi pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, competenţa de soluţionare în primă instanţă a cauzelor penale privind judecătorii şi procurorii de la judecătorii, tribunale şi curţi de apel, respectiv de la parchetele care îşi desfăşoară activitatea pe lângă aceste instanţe aparţinea curţilor de apel, iar Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie îi reveneau spre soluţionare cauze penale privind infracţiuni săvârşite de judecătorii din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. După modificarea adusă Codului de procedură penală prin Legea nr. 49/2022 privind desfiinţarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, precum şi pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, reglementarea în vigoare, curţile de apel judecă în primă instanţă numai cauze privind judecători şi procurori de la judecătorii şi tribunale, respectiv de la parchetele care îşi desfăşoară activitatea pe lângă aceste instanţe, fiind prevăzută în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie soluţionarea cauzelor privind infracţiuni săvârşite de judecătorii de la curţile de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe. De observat că normele de competenţă după calitatea persoanei, indiferent de evoluţia lor în timp, în vechea reglementare, precum şi în legea de procedură penală în vigoare (în forma avută înainte şi după modificarea adusă prin Legea nr. 49/2022 privind desfiinţarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, precum şi pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală), nu prevăd în conţinutul lor nicio referire la gradul profesional al magistratului, determinarea instanţei competente realizându-se în toate cazurile exclusiv prin raportare la nivelul instanţei la care îşi desfăşoară activitatea respectivul magistrat. Cu toate acestea, instanţele judecătoreşti au avut interpretări diferite, într-o primă orientare jurisprudenţială (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea de Apel Braşov şi Curtea de Apel Galaţi), considerându-se că gradul profesional al procurorului prevalează şi constituie criteriul în raport cu care se determină competenţa instanţei. Dimpotrivă, în cealaltă orientare jurisprudenţială (Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Alba Iulia şi Curtea de Apel Iaşi) se consideră că în aceste cauze competenţa se stabileşte prin raportare la instanţa/parchetul la care magistratul îşi desfăşoară efectiv activitatea, fără a mai analiza chestiunea ce vizează gradul profesional superior al magistratului. Rezultă, aşadar, că divergenţa de jurisprudenţă constatată rezidă în semnificaţia acordată de instanţe aspectului ce vizează deţinerea unui grad profesional superior celui al instanţei/parchetului la care magistratul îşi desfăşoară efectiv activitatea, luarea în considerare a acestui criteriu determinând stabilirea competenţei în favoarea instanţei superioare. Problema de drept sesizată se cere a fi analizată din perspectiva înţelesului noţiunii de grad profesional şi, în aceste coordonate, a raportului existent între gradul profesional al magistratului şi exercitarea funcţiei corespondente. În acest sens, relevante în lămurirea problemei de drept în cauză sunt considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 413 din 19 iunie 2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 897 din 24 octombrie 2018) referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 45 teza finală din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. Chiar dacă prin respectiva decizie nu a fost exprimat un punct de vedere cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii, instanţa de contencios constituţional a definit noţiunea de grad profesional şi semnificaţia acestuia atunci când gradul profesional nu este aferent funcţiei pe care magistratul o exercită în concret. În partea relevantă a deciziei mai sus menţionate, paragrafele 22-26, Curtea Constituţională a reţinut că „(...), promovarea în funcţie a judecătorilor este strâns legată de nivelul instanţei judecătoreşti la care aceştia funcţionează. Astfel, în materie de promovare pe funcţii de execuţie, regula este aceea a promovării efective, în sensul că un judecător care funcţionează la judecătorie sau tribunal, aşadar cu grad profesional aferent acestora, pentru a funcţiona la o instanţă judecătorească imediat superioară în grad trebuie să candideze şi să promoveze concursul pe post şi, ca urmare a obţinerii postului, dobândeşte gradul profesional superior aferent tribunalului sau curţii de apel. Este de observat că însuşi legiuitorul foloseşte noţiunea de promovare în funcţie, iar odată ce judecătorul a promovat, dobândeşte rangul şi celelalte drepturi aferente acesteia. Prin urmare, gradul profesional este un element component al funcţiei, şi nu invers (paragraful 22). 23. De la această regulă, legiuitorul, pentru asigurarea funcţionalităţii şi bunei administrări a sistemului instanţelor judecătoreşti, a reglementat o excepţie, şi anume promovarea pe loc, văzută ca un mecanism care asigură, la nevoie, completarea funcţiilor rămase vacante la nivelul tribunalului sau curţii de apel. Acest mecanism presupune dobândirea gradului profesional superior aferent tribunalului sau curţii de apel, fără a funcţiona efectiv la instanţa judecătorească corespunzătoare. Este o derogare de la situaţia premisă care leagă gradul profesional de funcţia exercitată la o instanţă judecătorească de un anumit nivel şi permite obţinerea gradului profesional distinct de funcţia respectivă. Această excepţie este justificată de menţinerea funcţionării instanţelor judecătoreşti de nivel superior în cazul vacanţei unor funcţii la nivelul acestora, de necesitatea ocupării posturilor neocupate ca urmare a unor ieşiri individuale din sistemul instanţelor judecătoreşti. Se constituie astfel un corp de rezervă care poate răspunde imediat, permanent şi continuu necesităţilor şi provocărilor determinate de fluctuaţiile de personal din cadrul instanţelor judecătoreşti. (...). 24. Această excepţie de la regulă nu poate fi generalizată (...).S-ar ajunge la o promovare în grade profesionale, şi nu în funcţii de execuţie. Or, funcţia de judecător la o instanţă judecătorească de un anumit nivel este cea care conferă gradul profesional corespunzător. 25. Teza autorilor excepţiei de neconstituţionalitate propune un alt mod de promovare, respectiv în grad profesional, şi, odată obţinut acest grad, judecătorul va putea fi numit în funcţie la instanţa corespunzătoare gradului la un moment ulterior în funcţie de necesităţile de personal ale sistemului judiciar. Însă, în acest caz, nu mai există o promovare în funcţie, ci în grad profesional. Or, promovarea în grad profesional nu este o promovare autentică pentru că ea nu valorizează funcţia aferentă instanţei judecătoreşti, ci un element al acesteia, care nu poate exista de sine stătător decât în condiţii de excepţie, astfel cum s-a arătat anterior. Noul grad profesional obţinut nu este aferent funcţiei pe care o exercită judecătorul la instanţa judecătorească de nivel inferior, ci al unei alte funcţii ce corespunde unui grad de jurisdicţie superior. De aceea, nu se poate concepe decât în condiţii de excepţie posibilitatea dobândirii de către un judecător de la o instanţă judecătorească inferioară a unui grad profesional superior în condiţiile în care funcţionează tot la instanţa ierarhic inferioară. 26. Legiuitorul a realizat o ficţiune juridică în sensul că a reglementat posibilitatea judecătorului de la o instanţă inferioară să promoveze în grad profesional, cu toate drepturile aferente, dar să exercite, în continuare, funcţia de la instanţa ierarhic inferioară; astfel, deşi activitatea prestată [judecător la o instanţă de rang inferior] nu corespunde cu gradul său profesional, judecătorul va avea rangul şi va fi salarizat potrivit grilei de salarizare de la instanţa ierarhic superioară, considerându-se că prestează aceeaşi muncă cu judecătorul de la o instanţă de rang superior. Deşi, ca expresie a egalităţii formale, este inechitabil ca la o muncă diferită, având în vedere nivelul instanţei, doi judecători să fie retribuiţi similar, legiuitorul a opus acestei inechităţi ideea de asigurare a bunei funcţionări a justiţiei, aspect care justifică aplicarea egalităţii materiale în locul celei strict formale (a se vedea, cu privire la noţiunile de egalitate formală şi materială, Decizia nr. 799 din 18 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 862 din 19 noiembrie 2015, paragraful 68)“. Tot astfel, prin Decizia nr. 352 din 22 mai 2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 662 din 30 iulie 2018), referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, Curtea Constituţională a reţinut că „Principala formă de promovare a magistraţilor este cea efectivă, întrucât noţiunea de «promovare» implică o avansare în funcţie sau într-un grad superior cu desfăşurarea propriu-zisă a atribuţiilor ce revin funcţiei în care s-a promovat, în timp ce promovarea pe loc trebuie privită ca o formă de avansare subsidiară, aceasta presupunând doar obţinerea gradului superior, cel promovat într-o asemenea modalitate desfăşurându-şi în continuare activitatea la aceeaşi instanţă sau parchet“. (paragraful 24) Aceste două decizii ale Curţii Constituţionale, deşi pronunţate în legătură cu reglementarea ce vizează procedura şi condiţiile de promovare ale judecătorilor şi procurorilor la instanţele şi parchetele superioare, capătă o relevanţă deosebită în problema ce formează obiectul examinării în cauză, în contextul în care divergenţa de jurisprudenţă constatată este generată tocmai de interpretarea diferită a semnificaţiei ce poate fi atribuită gradului profesional şi cum acesta influenţează competenţa personală a instanţelor atunci când magistratul continuă să îşi exercite funcţia la instanţa ierarhic inferioară gradului său profesional. În esenţă, instanţa de contencios constituţional a stabilit că promovarea în funcţie a judecătorilor este strâns legată de nivelul instanţei la care aceştia funcţionează, iar în materie de promovare, regula este aceea a promovării efective, în sensul că un judecător care funcţionează la judecătorie, cu grad profesional aferent respectivei jurisdicţii, pentru a-şi desfăşura activitatea la instanţa judecătorească imediat superioară în grad trebuie să candideze şi să promoveze concursul pe post şi, ca o consecinţă a obţinerii postului, dobândeşte gradul superior aferent tribunalului sau curţii de apel. Ca urmare, reţinând că însuşi legiuitorul foloseşte noţiunea de promovare în funcţie, şi nu în grad profesional, Curtea Constituţională a arătat că gradul profesional este un element component al funcţiei, şi nu invers, ceea ce înseamnă că funcţia de judecător la o instanţă judecătorească de un anumit nivel este cea care conferă gradul profesional. S-a mai arătat de către instanţa de contencios constituţional că promovarea în grad profesional pe care o conferă promovarea pe loc, mecanism prevăzut de lege ca o excepţie de la regula promovării efective şi care presupune dobândirea gradului profesional superior aferent tribunalului sau curţii de apel, fără a funcţiona efectiv la instanţa judecătorească corespunzătoare, nu este o promovare autentică, pentru că ea nu valorizează funcţia aferentă instanţei judecătoreşti, ci un element al acesteia, care nu poate exista de sine stătător, decât în situaţii de excepţie, şi anume în cazul promovării pe loc. Argumentele relevate converg spre concluzia că gradul profesional superior funcţiei pe care magistratul o exercită la instanţa judecătorească de nivel inferior nu constituie un criteriu relevant pentru determinarea competenţei instanţei în cauzele privind infracţiuni săvârşite de magistraţi, conform art. 38 alin. (1) lit. c) şi art. 40 alin. (1) din Codul de procedură penală (forma în vigoare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, după modificare prin Legea nr. 49/2022 privind desfiinţarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, precum şi pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală). Aşa cum s-a arătat de către instanţa de contencios constituţional, funcţia de judecător la o instanţă judecătorească de un anumit nivel este cea care conferă gradul profesional corespunzător. Iar, dacă în cadrul promovării pe funcţii de execuţie, legiuitorul a prevăzut o excepţie, aceea a promovării pe loc, regula fiind cea a promovării efective, nu înseamnă că această derogare de la situaţia premisă - care leagă gradul profesional de funcţia exercitată la o instanţă judecătorească de un anumit nivel - poate produce şi alte consecinţe decât cele anume prevăzute de lege (cum se menţionează expres în materie de salarizare), respectiv sub aspectul competenţei materiale şi după calitatea persoanei a instanţelor judecătoreşti. Promovarea pe loc, în grad profesional, nu implică şi preluarea atribuţiilor specifice funcţiei în care s-a promovat, fiind necesar în acest sens ca magistratul să participe la concursul de promovare efectivă la instanţele şi parchetele corespondente gradului său profesional. Astfel, potrivit art. 46^2 alin. (1) dinLegea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, pot participa la concursul de promovare efectivă la instanţele şi parchetele imediat superioare judecătorii şi procurorii care au avut calificativul „foarte bine“ la ultima evaluare, nu au fost sancţionaţi disciplinar în ultimii 3 ani, au dobândit gradul profesional corespunzător instanţei sau parchetului la care solicită promovarea şi au funcţionat timp de cel puţin 2 ani la instanţa sau parchetul ierarhic inferior, în cazul promovării în funcţiile de judecător de curte de apel, procuror la parchetul de pe lângă aceasta sau de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În consecinţa celor arătate, trebuie să se constate că elementul determinant în stabilirea competenţei după calitatea persoanei este nivelul instanţei/parchetului la care magistratul îşi desfăşoară efectiv activitatea, folosirea în cuprinsul textelor de lege incidente a sintagmei „judecătorii de la judecătorii, tribunale şi de procurorii de la parchetele care funcţionează pe lângă aceste instanţe“, respectiv „de judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de procurorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, precum şi de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe“, semnificând apartenenţa, funcţionarea judecătorilor, respectiv a procurorilor la o anumită instanţă judecătorească, respectiv la un anumit parchet. Competenţa după calitatea persoanei a fost reglementată tocmai în considerarea atribuţiilor specifice funcţiei pe care magistratul o exercită în ierarhia instanţelor/parchetelor, promovarea în grad profesional superior fără exercitarea funcţiei corespondente constituind o formă de avansare subsidiară, fără consecinţe în ceea ce priveşte determinarea competenţei în cadrul aplicării dispoziţiilor art. 38 alin. (1) lit. c) şi ale art. 40 alin. (1) din Codul de procedură penală. Pe de altă parte, trebuie subliniat că legea procesual penală nu conţine nicio reglementare prin raportare la gradul profesional al procurorului sau judecătorului, ci doar reglementări care implică apartenenţa acestora la o instanţă sau parchet de un anumit nivel. Reglementarea competenţei urmăreşte nivelul instanţei/parchetului la care îşi desfăşoară activitatea judecătorii şi procurorii, neavând relevanţă dacă magistraţii care funcţionează în cadrul jurisdicţiei de aceleaşi nivel deţin grade profesionale diferite. În acest sens, prin dispoziţiile art. 302 alin. (2) din Codul de procedură penală, care se referă la conducerea şi supravegherea activităţii organelor de cercetare penală de către procuror, se arată că „Preluarea unei cauze de către un organ de cercetare penală ierarhic superior se dispune de procurorul de la parchetul care exercită supravegherea urmăririi penale în acea cauză, pe baza propunerii motivate a organului de cercetare penală care preia cauza“. Se reţine că legiuitorul nu distinge cu privire la gradul profesional al procurorului, interesând doar ca acesta să îşi desfăşoare activitatea la parchetul care exercită supravegherea urmăririi penale în cauza cu privire la care se pune problema preluării de către un organ de cercetare ierarhic superior. Mai mult, competenţa parchetelor se stabileşte prin raportare la competenţa instanţelor de judecată, potrivit art. 56 alin. (6) din Codul de procedură penală. Conform textului de lege enunţat, „Este competent să efectueze ori, după caz, să conducă şi să supravegheze urmărirea penală procurorul de la parchetul corespunzător instanţei care, potrivit legii, judecă în primă instanţă cauza, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel“. Or, în condiţiile în care judecătorii şi procurorii care îşi desfăşoară activitatea la acelaşi nivel de instanţă/parchet, chiar cu grade profesionale diferite, exercită aceleaşi competenţe stabilite prin lege potrivit nivelului instanţei/parchetului la care funcţionează efectiv, nu există nicio raţiune pentru care stabilirea competenţei personale a instanţelor judecătoreşti în cauze având ca obiect infracţiuni săvârşite de către magistraţi să se facă diferit, prin raportare la gradul profesional. Stabilirea competenţei personale a curţilor de apel şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cauzele privind judecători şi procurori prin raportare la gradul profesional ar conduce la crearea unor situaţii discriminatorii în cadrul magistraţilor care îşi desfăşoară activitatea în interiorul aceleiaşi instanţe sau parchet şi cu privire la comiterea aceluiaşi tip de infracţiune. Mai trebuie menţionat că stabilirea competenţei prin raportare la gradul profesional al magistratului, şi nu la instanţa/parchetul unde îşi desfăşoară efectiv activitatea, este de natură să îngreuneze activitatea de urmărire penală prin implicaţiile pe care imposibilitatea obţinerii la timp a informaţiilor ce vizează gradul profesional al magistratului cercetat le poate produce asupra legalităţii actelor şi măsurilor dispuse în cursul procesului penal. Totodată, trebuie adăugat că nu se poate pune semnul egalităţii între noţiunile de „judecători sau procurori de la instanţa sau parchetul“ şi „judecători sau procurori cu gradul corespunzător unei instanţe/unui parchet“, având în vedere utilizarea de către legiuitor a terminologiei specifice atunci când a vrut să facă referire la o variantă sau alta, raportat la scopul reglementării. Astfel, art. 39 alin. (3) şi (4) dinLegea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, referitoare la formarea profesională continuă şi evaluarea periodică a judecătorilor şi procurorilor operează cu noţiunile distincte de „judecători sau procurori de la instanţa sau parchetul ierarhic superior“ şi de membri „cu grad cel puţin de curte de apel“, ceea ce arată că cele două noţiuni de „judecători sau procurori de la instanţa sau parchetul“ şi „judecători sau procurori cu gradul corespunzător unei instanţe/unui parchet“ îşi păstrează individualitatea şi trebuie să li se acorde semnificaţia cuvenită conform scopului urmărit de lege. Conform prevederilor legale: "(3) Evaluarea prevăzută la alin. (1) se face de comisii constituite separat pentru judecători şi procurori, formate din preşedintele instanţei, respectiv conducătorul parchetului din care face parte persoana evaluată, precum şi 2 sau mai mulţi judecători sau procurori de la instanţa sau parchetul ierarhic superior, desemnaţi de colegiul de conducere al acestei instanţe sau parchet, cu aceeaşi specializare cu judecătorul sau procurorul evaluat.(...). Evaluarea preşedintelui şi vicepreşedinţilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de o comisie compusă din judecători, membri aleşi ai Secţiei pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, cu grad cel puţin de curte de apel, desemnaţi de Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii. Evaluarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a procurorilor-şefi ai direcţiilor specializate se face de o comisie compusă din procurori, membri aleşi ai Secţiei pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, cu grad cel puţin de tribunal, desemnaţi de Secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii.(4) Din comisiile de evaluare a procurorilor de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inclusiv a celor din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi Direcţiei Naţionale Anticorupţie, (...)." Diferenţierea existentă între cele două noţiuni rezultă şi din conţinutul reglementării prevăzute de art. 57 alin. (2) şi (7) dinLegea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, unde terminologia folosită de legiuitor semnifică apartenenţa judecătorilor/procurorilor la o anumită instanţă/un anumit parchet. "(2) Delegarea judecătorilor de la judecătorii, tribunale, tribunale specializate şi de la curţile de apel la instanţe din circumscripţia altei curţi de apel se dispune, cu acordul scris al acestora, de Consiliul Superior al Magistraturii - Secţia pentru judecători, la solicitarea preşedintelui curţii de apel în circumscripţia căreia se cere delegarea şi cu avizul preşedintelui curţii de apel unde aceştia funcţionează. (...)(7) În interesul serviciului, procurorii pot fi delegaţi, cu acordul scris al acestora, inclusiv în funcţii de conducere, dispoziţiile alin. (1)-(6) fiind aplicabile în mod corespunzător. Delegarea procurorilor la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se dispune, cu acordul scris al acestora, de Consiliul Superior al Magistraturii - Secţia pentru procurori." Prin urmare, dacă intenţia legiuitorului ar fi fost să stabilească competenţa prin raportare la gradul profesional al magistratului, şi nu la instanţa/parchetul unde îşi desfăşoară activitatea, dispoziţiile legale relevante sub aspectul competenţei ar fi fost formulate în mod corespunzător. Ori de câte ori legiuitorul a dorit să acorde o anume semnificaţie celor două noţiuni a făcut-o în mod expres, folosind una din cele două sintagme la care s-a făcut referire anterior. Raportarea la gradul profesional al judecătorului/procurorului a fost avută în vedere de legiuitor în ceea ce priveşte salarizarea, Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, la anexa nr. V, stabilind nivelul de salarizare pentru magistraţi prin raportare la gradul profesional, şi nu prin raportare la nivelul instanţei/parchetului la care îşi desfăşoară activitatea. În raport cu aceste considerente, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii va admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, va stabili: În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 38 alin. (1) lit. c) şi art. 40 alin. (1) din Codul de procedură penală, competenţa instanţei de judecată în soluţionarea cauzelor penale având ca obiect infracţiuni săvârşite de judecători şi procurori care au dobândit un grad profesional superior celui al instanţei/parchetului în care îşi desfăşoară efectiv activitatea se determină prin raportare la instanţa/parchetul la care îşi desfăşoară efectiv activitatea magistratul cercetat, şi nu la gradul profesional superior al acestuia. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 473 şi 474 din Codul de procedură penală, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi stabileşte că: În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 38 alin. (1) lit. c) şi art. 40 alin. (1) din Codul de procedură penală, competenţa instanţei de judecată în soluţionarea cauzelor penale având ca obiect infracţiuni săvârşite de judecători şi procurori care au dobândit un grad profesional superior celui al instanţei/parchetului în care îşi desfăşoară efectiv activitatea se determină prin raportare la instanţa/parchetul la care îşi desfăşoară efectiv activitatea magistratul cercetat, şi nu la gradul profesional superior al acestuia. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 noiembrie 2022. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE CORINA-ALINA CORBU Magistrat-asistent, Costin Cristian Puşcă -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
