Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Cătălina │- │
│Turcu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1.391 alin. (1) din Codul civil, în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 16 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, excepţie ridicată de Valer Ion Baias, David Baias, Călin Ştefan Baias, Maria Baias, Daniel Vlad Baias şi Sorin Baias în Dosarul nr. 575/1.285/2015/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 111D/2018. 2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 19 octombrie 2021, în prezenţa apărătorilor părţilor şi cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea a amânat pronunţarea asupra cauzei pentru data de 23 noiembrie 2021, când, pentru aceleaşi motive, a fost amânată pronunţarea pentru data de 27 ianuarie 2022. La această ultimă dată, având în vedere imposibilitatea constituirii completului care a participat la dezbateri, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 23 februarie 2022, dată la care nu s-a putut constitui cvorumul legal de şedinţă astfel că, în temeiul dispoziţiilor art. 51 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, a fost amânată pronunţarea la data de 9 martie 2022. La această dată pronunţarea a fost amânată pentru 16 martie 2022 din cauza imposibilităţii constituirii completului care a participat la dezbateri, în temeiul art. 57 şi al art. 58 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. La data de 16 martie 2022, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea a amânat pronunţarea asupra cauzei pentru data de 6 aprilie 2022, când, pentru aceleaşi motive, s-a amânat pronunţarea pentru data de 28 aprilie 2022, dată la care a fost pronunţată prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 3. Prin Încheierea din 6 decembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 575/1.285/2015/a1, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1.391 alin. (1) din Codul civil, în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 16 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Excepţia a fost ridicată de Valer Ion Baias, David Baias, Călin Ştefan Baias, Maria Baias, Daniel Vlad Baias şi Sorin Baias într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului formulat împotriva unei hotărâri prin care a fost menţinută sentinţa pronunţată de prima instanţă în sensul admiterii cererii formulate de autori - soţie şi copii ai persoanei vătămate - având ca obiect repararea patrimonială a prejudiciului nepatrimonial. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată, în esenţă, că în cazul unor vătămări corporale „cercul victimelor“ nu se limitează la cele afectate direct, ci îi include şi pe cei apropiaţi lor, care sunt îndureraţi la rândul lor văzând suferinţa fizică sau morală a celor dragi. În plus, în funcţie de gravitatea vătămării suferite de victime, persoanele apropiate pot suferi atingeri majore, unele cu caracter definitiv, ale propriilor circumstanţe de viaţă. Aceste circumstanţe se degradează direct proporţional cu gradul de vătămare a sănătăţii persoanei apropiate. În cazul în care victima rămâne în „stare vegetativă“ sau suferă mari limitări fizice, cei apropiaţi vor trebui să gestioneze condiţii de viaţă extrem de solicitante. O astfel de alterare a circumstanţelor vieţii este, la rândul ei, generatoare de mari suferinţe psihice. Rezultă, aşadar, în mod evident, că atunci când integritatea corporală sau sănătatea unei persoane este afectată se produce şi o vătămare a integrităţii psihice a persoanelor apropiate acesteia. Prejudiciul astfel cauzat este propriu sau personal, direct, cert şi legitim. În momentul în care o astfel de vătămare a integrităţii psihice a unei persoane s-a produs, protecţia oferită de garantarea sa constituţională nu poate avea alt sens decât acela al reparării acestui prejudiciu chiar dacă numai sub forma despăgubirilor cu caracter pecuniar. Este adevărat că nu orice atingere adusă integrităţii psihice este susceptibilă de reparaţii băneşti (la fel ca în cazul integrităţii fizice a persoanelor), dar a exclude cu totul posibilitatea reparării prejudiciului psihic suferit de aceste persoane reprezintă o încălcare a dreptului la integritate psihică garantat prin Constituţie. Este de remarcat în acest sens şi faptul că art. 1.391 din Codul civil reprezintă norma legală de bază în materia reparării prejudiciului moral, fiind reperul principal în această materie. Acestea sunt motivele pentru care art. 1.391 alin. (1) din Codul civil, în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 16 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, contravine art. 22 din Constituţie, împiedicând repararea prejudiciului psihic suferit de persoanele apropiate celor care sunt victime ale unei vătămări corporale şi nerecunoscându-le acestora dreptul de a obţine despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. 5. Referitor la încălcarea art. 26 alin. (1) din Legea fundamentală se arată că în cazul producerii unor vătămări corporale grave persoana vătămată este prezentă în familie, dar cei apropiaţi nu mai pot beneficia efectiv de prezenţa sa. Aceasta întrucât capacităţile sale de comunicare, relaţionare, înţelegere, efort fizic şi ajutor scad adesea considerabil. Se produce o restrângere a posibilităţilor de viaţă familială. Limitările fizice şi psihice suferite de persoana vătămată pot genera consecinţe negative extrem de importante asupra vieţii familiale, cotidiene, a persoanelor apropiate, iar cei apropiaţi trebuie să depună un efort suplimentar pentru a răspunde nevoilor speciale ale celor dragi rămaşi cu diferite sechele în urma vătămărilor suferite. Modul de viaţă clădit în timp împreună cu cei dragi, toate activităţile, plăcerile şi proiectele vieţii împreună sunt afectate. 6. Aceasta este şi perspectiva Curţii Europene a Drepturilor Omului care recunoaşte „existenţa încălcării art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în cazul unei victime indirecte“. Se invocă, în acest sens, cele reţinute prin Hotărârea din 19 iulie 2012, pronunţată în Cauza Koch împotriva Germaniei, în sensul că „s-a produs o încălcare directă a dreptului reclamantului la respectarea vieţii sale private şi de familie prin refuzul autorităţilor germane de a pune la dispoziţia soţiei medicamentele necesare acesteia pentru a-şi pune capăt zilelor. Este consacrată astfel posibilitatea lezării dreptului la viaţă privată şi de familie a unei persoane prin atingerile aduse integrităţii fizice sau psihice ale unei persoane apropiate“. În general, practica Curţii Europene a Drepturilor Omului este în sensul de a recunoaşte existenţa unor încălcări ale drepturilor prevăzute de Convenţie şi în cazul altor persoane decât victimele directe, precum şi în situaţii care nu au produs moartea sau dispariţia victimei, sens în care sunt invocate cele reţinute în Decizia de admisibilitate din 4 octombrie 2011, pronunţată în Cauza Nassau Verzekering Maatschappij N.V. împotriva Ţărilor de Jos. 7. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată prin raportare la prevederile art. 22 din Constituţie şi întemeiată prin raportare la dispoziţiile art. 26 din Legea fundamentală. Astfel, referitor la încălcarea art. 22 din Constituţie, se apreciază că, în ceea ce îi priveşte pe autorii excepţiei, nu se poate pretinde încălcarea dreptului lor la integritate psihică, întrucât acest drept poate fi invocat exclusiv de persoana care a fost victima accidentului cauzator de prejudicii. Dreptul la integritate psihică este unul fundamental, puternic legat de dreptul la viaţă. Latura psihică a vieţii individului reprezintă elementul esenţial ce marchează identitatea fiinţei umane, astfel încât se poate afirma că dreptul la integritate psihică este, în realitate, o prelungire firească a dreptului la viaţă. 8. Se apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată însă prin raportare la prevederile art. 26 din Constituţie deoarece, în accepţiunea art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, noţiunea de „viaţă privată“ cuprinde, în primul rând, integritatea fizică şi morală a persoanei, sfera intimă a individului. Ocrotirea vieţii private trebuie, de asemenea, să cuprindă dreptul individului de a stabili, dezvolta şi menţine relaţii cu semenii săi şi, în special, cu membrii familiei sale, indiferent de împrejurări. În acelaşi sens, „viaţa de familie“ a primit o consacrare şi, implicit, o protecţie distinctă. Consacrarea dreptului la respectarea vieţii private şi familiale urmăreşte apărarea individului împotriva oricărei ingerinţe arbitrare a puterii publice în exercitarea prerogativelor ce asigură însuşi conţinutul acestui drept. Dreptul victimelor indirecte la reparaţie pentru prejudiciile care le-au fost cauzate prin ricoşeu, limitele sale şi condiţiile de stabilire a despăgubirilor sau, după caz, a compensaţiilor băneşti sunt reglementate în art. 1.390-1.392 din Codul civil. Prejudiciile morale constau în suferinţa psihică pe care o încearcă victimele indirecte (soţul sau soţia, descendenţii, părinţii, fraţii şi surorile victimei imediate) din cauza pierderii unei fiinţe dragi, faţă de care au o afecţiune deosebită, sau conştientizării suferinţelor şi degradării stării fizice şi de sănătate a victimei imediate. Suferinţele pot fi, în aceste cazuri, echivalente cu cele trăite în cazul decesului, aceasta pentru că cei apropiaţi ajung să vadă zilnic suferinţele pe care le îndură victima unui accident sau statutul chinuitor şi uneori degradant în care a ajuns, iar victima, deşi rămasă în viaţă, este în imposibilitate de a-şi exercita în continuare funcţiile şi rolurile pe plan social, familial şi profesional, ceilalţi membrii ai familiei fiind nevoiţi să preia din atribuţiile acesteia. Prin urmare, legiuitorul ar trebui să recunoască dreptul la despăgubiri şi pentru acele fapte ilicite care au avut drept consecinţe restrângerea severă a posibilităţilor de viaţă familială şi socială a membrilor familiei, nu doar pentru cele care au determinat decesul victimei. Astfel, este unanim acceptat că pentru a fi justificată o ingerinţă în dreptul la viaţă privată şi familială aceasta trebuie să aibă o bază legală, legea trebuind să fie accesibilă şi previzibilă, să urmărească un scop legitim, să fie necesară într-o societate democratică, totodată trebuind să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între protejarea interesului general şi a celui individual, între scopul urmărit şi mijloacele folosite. 9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, precum şi concluziile avocaţilor prezenţi şi ale procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 1.391 alin. (1) din Codul civil, în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 16 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. 13. Art. 1.391 alin. (1) din Codul civil are următorul cuprins: „În caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.“ 14. Prin Decizia nr. 12 din 16 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 498 din 4 iulie 2016, s-a admis sesizarea formulată şi s-a stabilit că „dispoziţiile art. 1.391 alin. (1) din Codul civil se interpretează în sensul că, într-o cauză penală având ca obiect o infracţiune de vătămare corporală din culpă, doar victima infracţiunii, care a suferit un prejudiciu, este îndreptăţită să obţină o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.“ 15. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 22 alin. (1) - Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică şi ale art. 26 alin. (1) - Viaţa intimă, familială şi privată. 16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că autorii acesteia critică art. 1.391 alin. (1) din Codul civil, în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 16 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Cu privire la acest aspect, Curtea a reţinut, în jurisprudenţa sa, că toate considerentele de principiu referitoare la verificarea constituţionalităţii textelor de lege aplicabile în interpretarea consacrată prin recursurile în interesul legii sunt valabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte verificarea constituţionalităţii textelor în interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin hotărârile prealabile pronunţate pentru dezlegarea unei chestiuni de drept (a se vedea Decizia nr. 397 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 15 iulie 2016, paragraful 25). Astfel, instanţa de contencios constituţional a statuat, de principiu, că o decizie pronunţată într-un recurs în interesul legii (respectiv o hotărâre prealabilă pronunţată pentru dezlegarea unei chestiuni de drept) nu poate constitui eo ipso obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, deoarece instanţa de contencios constituţional, în acord cu prevederile art. 146 din Legea fundamentală, nu are competenţa de a cenzura constituţionalitatea hotărârilor judecătoreşti, indiferent că sunt pronunţate în dezlegarea unor pricini de drept comun ori în vederea interpretării şi aplicării unitare a legii (Decizia nr. 409 din 4 noiembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 848 din 27 noiembrie 2003). Însă interpretarea care se poate aduce normei juridice de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin deciziile în care soluţionează recursuri în interesul legii, precum şi prin hotărârile prealabile pronunţate pentru dezlegarea unei chestiuni de drept trebuie să ţină cont de exigenţa de ordin constituţional cuprinsă în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România, respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale este obligatorie. 17. În concluzie, din perspectiva raportării la prevederile Constituţiei, Curtea Constituţională este competentă să verifice constituţionalitatea textelor legale aplicabile în interpretările consacrate prin recursurile în interesul legii şi hotărârile prealabile, astfel că art. 1.391 alin. (1) din Codul civil, în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 16 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, urmează să constituie obiectul controlului de constituţionalitate în prezenta cauză (a se vedea, ad similis, Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011, şi Decizia nr. 8 din 18 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 17 martie 2011). 18. Cu privire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la contestarea constituţionalităţii normelor în interpretarea dată acestora prin decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în recursuri în interesul legii sau în hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de aplicare şi interpretare a unor prevederi de lege, Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, a dezvoltat o analiză în două etape, prima vizând respectarea competenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prevăzute de art. 126 alin. (3) din Constituţie, iar cea de-a doua referitoare la raportarea conţinutului normativ astfel determinat al normei criticate la dispoziţiile Constituţiei (a se vedea Decizia nr. 349 din 17 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 4 august 2014, paragraful 20, şi Decizia nr. 509 din 30 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1077 din 13 noiembrie 2020, paragrafele 15, 16 şi 30). 19. În ceea ce priveşte prima etapă a analizei anterior menţionate, Curtea urmează să verifice dacă interpretarea dată art. 1.391 alin. (1) din Codul civil prin Decizia nr. 12 din 16 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, se încadrează în limitele competenţei sale stabilite prin art. 126 alin. (3) din Constituţie. 20. În acest sens, Curtea observă că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a interpretat sistematic alin. (1) şi (2) ale art. 1.391 din Codul civil şi a concluzionat că victima directă a prejudiciului, respectiv acea persoană care a suferit o traumă corporală produsă prin săvârşirea unei fapte ilicite sau a unui alt eveniment pentru care o persoană este chemată să răspundă, este titulara exclusivă a dreptului la despăgubire. Numai în situaţia în care intervine decesul victimei directe, dreptul la despăgubiri aparţine, în condiţiile stipulate de norma juridică incidentă, persoanelor invocate la art. 1.391 alin. (2) din Codul civil. Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că prevederile art. 1.391 alin. (1) din Codul civil trebuie coroborate şi cu dispoziţiile art. 1.386 alin. (1) din Codul civil şi cu cele ale art. 1.387 alin. (1) din Codul civil, care reglementează atât formele reparaţiei prejudiciului (scopul fiind repunerea victimei în situaţia anterioară comiterii faptei ilicite ori a evenimentului de natură a atrage răspunderea persoanei vinovate), cât şi întinderea despăgubirii. 21. Analizând interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 16 mai 2016, antereferită, Curtea Constituţională reţine că se află în faţa unei veritabile operaţiuni de interpretare a legii în sensul art. 126 alin. (3) din Constituţie, cu respectarea, întru totul, a competenţei atribuite Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de legiuitorul constituant, pentru argumentele care vor fi prezentate în continuare. 22. Astfel, Curtea observă că legiuitorul a reglementat pentru prima oară în mod expres, prin prevederile noului Cod civil, repararea prejudiciului adus drepturilor nepatrimoniale. Potrivit art. 252 şi art. 253 alin. (4) din Codul civil, orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică. Persoana prejudiciată poate cere oricând instanţei: despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În cazul specific al vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii, în doctrină şi în practică, prejudiciile nepatrimoniale au fost grupate astfel: prejudiciul rezultat în urma durerilor psihice sau fizice (despăgubirea este numită pretium doloris), prejudiciul estetic (despăgubirea este numită pretium pulchritudinis), prejudiciul de agrement şi prejudiciul constând în pierderea speranţei de viaţă. Dreptul la repararea prejudiciului nepatrimonial a primit odată cu intrarea în vigoare a Codului civil o consacrare expresă în art. 1.391 alin. (1) din Codul civil, criticat în prezenta cauză. 23. Cu privire la condiţiile răspunderii civile delictuale, Curtea observă că legiuitorul a fixat următoarele reguli: orice persoană care cauzează altuia un prejudiciu (incluziv prejudicial nepatrimonial) printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligată să îl repare, răspunzând pentru cea mai uşoară culpă (art. 1.357). Aşadar, cele patru condiţii generale pentru angajarea răspunderii civile delictuale sunt: săvârşirea unei fapte ilicite, vinovăţia făptuitorului, existenţa unui prejudiciu şi legătura de cauzalitate directă între fapta ilicită şi prejudiciu. 24. De asemenea, se observă că răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrităţii fizice sau psihice ori sănătăţii nu poate fi înlăturată ori diminuată decât în condiţiile legii, iar prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel [art. 1.355 alin. (3) şi art. 1.385 alin. (1) din Codul civil]. 25. Analizând cadrul legislativ anterior evocat, Curtea concluzionează că legiuitorul a reglementat obligativitatea reparării prejudiciului nepatrimonial rezultat în urma vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii numai pentru victima directă a faptei ilicite, deoarece numai în cazul acesteia există un raport direct de cauzalitate între săvârşirea faptei ilicite şi prejudiciu. Dacă legiuitorul ar fi avut o altă opţiune ar fi nominalizat atât în art. 252 şi art. 253 alin. (4) din Codul civil (unde se face referire expresă doar la persoana prejudiciată), cât şi în textul de lege criticat alte categorii de persoane care au dreptul la despăgubiri. Atunci când a dorit să acorde despăgubiri pentru alte categorii - spre exemplu în caz de deces al victimei directe - legiuitorul a reglementat în mod expres cu privire la persoanele îndreptăţite, respectiv ascendenţii, descendenţii, fraţii, surorile şi soţul, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricare altă persoană care ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu, potrivit art. 1.391 alin. (2) din Codul civil. 26. Pentru aceste motive, Curtea reţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a realizat o interpretare sistematică a prevederilor legale criticate în limitele competenţei sale stabilite prin art. 126 alin. (3) din Constituţie, interpretare ce corespunde voinţei legiuitorului, fără a restrânge sfera incidenţei normei criticate în raport cu voinţa legiuitorului, aceea de a reglementa acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul nepatrimonial numai cu privire la victima directă a faptei de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii. 27. Referitor la cea de-a doua treaptă a controlului, Curtea urmează să se pronunţe asupra conţinutului normativ al textului de lege criticat, în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 16 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin raportare la art. 22 alin. (1) şi art. 26 alin. (1) din Constituţie, din perspectiva criticilor privind încălcarea dreptului la integritate psihică şi la respectarea şi ocrotirea vieţii de familie prin excluderea de la plata daunelor morale a persoanelor apropiate victimei care a suferit vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii - victime „prin ricoşeu“. 28. Curtea observă că pretinsa afectare a dreptului la integritate psihică derivă, în speţă, din imposibilitatea exercitării dreptului la viaţă familială în plenitudinea sa, iar acest ultim drept pretins încălcat este raportat la reperele stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa cu privire la art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 29. Curtea observă că, prin Decizia nr. 498 din 17 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 26 iulie 2018, paragraful 30, a reţinut că obiectul art. 8 din Convenţie este acela de a proteja individul de ingerinţa arbitrară a autorităţilor publice; el nu obligă statul doar să se abţină de la astfel de ingerinţe, ci, suplimentar acestei obligaţii negative, pot exista obligaţii pozitive inerente, în vederea respectării efective a vieţii private sau de familie. Aceste obligaţii pot implica adoptarea de măsuri concepute pentru a apăra respectarea vieţii private, chiar şi în sfera relaţiilor dintre indivizi (Hotărârea din 17 iulie 2008, pronunţată în Cauza I. împotriva Finlandei, paragraful 36). 30. Pornind de la considerentele anterior menţionate, Curtea observă că statul şi-a îndeplinit obligaţiile pozitive de a garanta respectarea dreptului la integritate psihică şi a vieţii de familie prin adoptarea unui cadru legislativ corespunzător, respectiv prin incriminarea infracţiunii de vătămare corporală în art. 194 din Codul penal, prin reglementarea relaţiilor de familie în Cartea a doua a Codului civil, prin asigurarea asistenţei de sănătate în condiţiile Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 652 din 28 august 2015, şi prin acordarea de drepturi persoanelor care în urma vătămării corporale vor rămâne cu un handicap inclusiv prin garantarea dreptului la un asistent personal remunerat care poate fi membru al familiei, potrivit Legii nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 3 ianuarie 2008. 31. Cu privire la acordarea daunelor morale, în jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care - în temeiul art. 61 din Legea fundamentală, potrivit căruia „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării“ - este competent să stabilească condiţiile şi criteriile de acordare a acestui drept (a se vedea Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010). 32. Curtea constată că prin critica de neconstituţionalitate formulată autorii excepţiei consideră că prin Decizia nr. 12 din 16 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a restrâns în mod nejustificat sfera beneficiarilor despăgubirilor. În concepţia acestora, repararea prejudiciului nepatrimonial, aşa cum a fost reglementată prin art. 1.391 alin. (1) din Codul civil, vizează atât victima directă, cât şi cea prin „ricoşeu“. Raportat la condiţiile angajării răspunderii civile delictuale, evocate la paragraful 23 din prezenta decizie, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu există doar în privinţa victimei directe, aceasta fiind afectată nemijlocit de respectiva faptă. Victima „prin ricoşeu“ nu suferă un prejudiciu ce rezultă direct din săvârşirea faptei ilicite, ci prejudiciul său se raportează la victima directă din perspectiva imposibilităţii acesteia de a-şi desfăşura viaţa privată şi de familie în condiţiile anterioare săvârşirii faptei. Doar aparent fapta ilicită în sine reprezintă sursa prejudiciului suferit de victima „prin ricoşeu“, o asemenea ipoteză fiind exclusă în momentul în care victima directă primeşte despăgubiri, prejudiciul este reparat integral, iar consecinţele faptei ilicite sunt remediate. Curtea constată că intră sub protecţia art. 22 şi art. 26 din Constituţie repararea prejudiciului suferit doar de victima directă, astfel că opţiunea legislativă înscrisă în art. 1.391 alin. (1) din Codul civil constituie o concretizare a acestor exigenţe constituţionale. 33. Recunoaşterea unei răspunderi a autorului faptei ilicite în favoarea persoanelor apropiate victimei ar putea constitui o altă formă de răspundere juridică civilă - distinctă, specială, specifică - care nu intră însă în sfera de reglementare a art. 1.391 alin. (1) din Codul civil. O asemenea răspundere trebuie normată în mod expres ca o opţiune de politică legislativă a statului. Aceasta nu este un element intrinsec al răspunderii reglementate de art. 1.391 alin. (1) din Codul civil şi nici nu decurge din acesta, ci este o formă de răspundere distinctă, cu o natură şi o fizionomie juridică proprie, separată de răspunderea reglementată în prezent. Astfel, includerea acestui tip de răspundere în sfera celei reglementate de art. 1.391 alin. (1) din Codul civil, potrivit celor susţinute de autorii excepţiei, nu poate fi acceptată, întrucât ar altera instituţia răspunderii civile delictuale care, în mod clasic, presupune existenţa unei legături directe de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu. 34. Opţiunea legiuitorului este aceea ca, în cazul vătămării corporale, daunele morale să fie acordate numai persoanelor care au suferit respectiva vătămare. Este o opţiune justificată din moment ce, în cazul afectării drepturilor nepatrimoniale, care prin esenţa lor sunt neevaluabile în bani, este imposibil să fie stabilite criterii obiective de cuantificare a prejudiciului. Scopul acordării daunelor morale constă în realizarea, în primul rând, a unei satisfacţii morale pentru suferinţele provocate, iar nu a unei satisfacţii patrimoniale. Singurele care pot aprecia asupra prejudiciilor sunt instanţele de judecată, prin raportare la circumstanţele concrete ale speţelor. Este motivul pentru care asemenea daune se acordă „în echitate“ numai persoanelor vătămate direct, cu obligaţia păstrării proporţionalităţii şi justului echilibru între natura valorilor lezate şi sumele acordate, pentru a fi împiedicată o îmbogăţire fără justă cauză. 35. Curtea observă că Hotărârea din 19 iulie 2012, pronunţată în Cauza Koch împotriva Germaniei, şi Decizia de admisibilitate din 4 octombrie 2011, pronunţată în Cauza Nassau Verzekering Maatschappij N.V. împotriva Ţărilor de Jos, invocate de autorii excepţiei, nu prezintă relevanţă referitor la modul în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului se raportează la prejudiciul „prin ricoşeu“ suferit de persoanele apropiate ale victimei directe care supravieţuieşte ca urmare a unui accident. Astfel, prin hotărârea antereferită s-a admis cererea referitoare la încălcarea art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, formulată de soţul victimei directe care decedase (ipoteză diferită de aceea din prezenta cauză), vătămarea privind suferinţa proprie a victimei indirecte rezultată din refuzul instanţei naţionale de a analiza pe fond solicitarea victimei directe de a se sinucide întrucât era afectată de o boală gravă care nu rezultase dintr-un fapt ilicit cauzator de prejudicii. 36. Nici Decizia de admisibilitate din 4 octombrie 2011, pronunţată în Cauza Nassau Verzekering Maatschappij N.V. împotriva Ţărilor de Jos, nu are relevanţă în cauză; Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că societatea reclamantă a urmărit să obţină printr-un act de cesiune dreptul de a depune o cerere în temeiul Convenţiei şi ca urmare a acestei constatări a reţinut că aceasta nu are calitatea de „victimă“ în sensul art. 34 din Convenţie. 37. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Valer Ion Baias, David Baias, Călin Ştefan Baias, Maria Baias, Daniel Vlad Baias şi Sorin Baias în Dosarul nr. 575/1.285/2015/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 1.391 alin. (1) din Codul civil, în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 16 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 28 aprilie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE pentru prof. univ. dr. VALER DORNEANU, în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, semnează MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Cristina Cătălina Turcu OPINIE SEPARATĂ În dezacord cu decizia pronunţată de Curtea Constituţională, cu majoritate de voturi, de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1.391 alin. (1) din Codul civil în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 16 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, formulăm prezenta opinie separată, considerând că excepţia trebuia să fie admisă întrucât: • Art. 1.391 alin. (1) din Codul civil în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 16 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, încalcă art. 22, art. 26 şi art. 126 alin. (3) din Constituţie prin faptul că restrânge aplicabilitatea textului doar la victimele directe supravieţuitoare ale unui fapt ilicit cauzator de prejudicii corporale în condiţiile în care legiuitorul nu a stabilit o astfel de limitare a principiului general al reparării integrale a prejudiciilor. • Or, deşi principiul reparării integrale a prejudiciilor consacrat de Codul civil nu este absolut, doar legiuitorul poate stabili limite şi numai în mod expres, iar nu instanţele judecătoreşti. În plus, instanţele judecătoreşti nu pot modifica substanţa normativă a textului legal prin limitarea protecţiei constituţionale oferită unor drepturi fundamentale. În fapt, în materia daunelor morale datorate victimelor indirecte ale unui fapt ilicit cauzator de prejudicii corporale, o interpretare a art. 1.391 alin. (1) din Codul civil precum cea rezultată din Decizia nr. 12 din 16 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, echivalează cu poziţia restrictivă exprimată cu privire la daunele morale prin Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. VII din 29 decembrie 1952. * * * 1. În prezenta cauză Curtea Constituţională a fost învestită să analizeze constituţionalitatea art. 1.391 alin. (1) din Codul civil în interpretarea dată acestei prevederi legale prin Decizia nr. 12 din 16 mai 2016 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare şi aplicare a art. 1.391 alin. (1) şi art. 1.371 alin. (1) din Codul civil, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în sensul că doar victimele directe ale unui prejudiciu corporal pot beneficia şi de repararea prejudiciului moral ce rezultă din restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială. Consecinţa acestei interpretări este aceea că victimele indirecte sunt - implicit - împiedicate să beneficieze de repararea prejudiciului moral rezultat din restrângerea posibilităţilor lor de viaţă familială şi socială în urma prejudiciului corporal suferit de victima directă. Curtea Constituţională a fost învestită să analizeze dacă această interpretare a art. 1.391 alin. (1) din Codul civil încalcă sau nu ocrotirea constituţională a dreptului la integritate psihică, prevăzut de art. 22 din Constituţie, şi a dreptului la viaţă intimă, familială şi privată, prevăzut de art. 26 alin. (1) din Constituţie. 2. Art. 1.391 din Codul civil este plasat în cartea a V-a - Despre obligaţii, titlul II - Izvoarele obligaţiilor capitolul IV - Răspunderea civilă, secţiunea a 6-a - Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale şi vizează repararea prejudiciilor nepatrimoniale (tradiţional denumite „daune morale“) rezultate din fapte ilicite care provoacă prejudicii integrităţii corporale ori sănătăţii victimei. Alin. (1) al art. 1.391 din Codul civil stabileşte că, în cazul răspunderii pentru vătămarea integrităţii corporale ori sănătăţii unei victime, pot fi acordate şi daune morale, mai precis despăgubiri pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială, în vreme ce alin. (2) al art. 1.391 din Codul civil precizează că pentru durerea încercată ca urmare a morţii victimei directe a unei fapte ilicite instanţele pot acorda despăgubiri şi ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor, soţului sau oricăror alte persoane care pot dovedi existenţa unui prejudiciu moral prin ricoşeu. Se observă că alin. (1) al art. 1.391 din Codul civil face vorbire de repararea patrimonială a prejudiciilor rezultate din restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială fără a preciza expressis verbis persoanele îndreptăţite să obţină aceste daune morale, în vreme ce alin. (2) al art. 1.391 din Codul civil enumeră expressis verbis persoanele care pot beneficia de daune morale pentru durerea prilejuită lor de moartea victimei directe a unui fapt ilicit care stă la baza răspunderii delictuale. 3. Redactarea generală şi aparent imprecisă a primului alineat al art. 1.391 din Codul civil a fost interpretată prin Decizia nr. 12 din 16 mai 2016 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare şi aplicare a art. 1.391 alin. (1) şi art. 1.371 alin. (1) din Codul civil, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în sensul că, într-o cauză penală având ca obiect o infracţiune de vătămare corporală din culpă, doar victima infracţiunii, cea care a suferit vătămarea corporală, este îndreptăţită să obţină o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor sale de viaţă familială şi socială. Altfel spus, în cauzele penale, daunele morale pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială pot fi acordate doar victimelor directe („persoana vătămată victimă a infracţiunii“) ale faptului ilicit (pretium doloris); indirect, această interpretare exclude posibilitatea obţinerii de daune morale de către victimele indirecte (solatium doloris) pentru suferinţele lor, proprii, rezultate din restrângerea posibilităţilor lor de viaţă familială şi socială în cadrul interacţiunii lor cu victima directă a faptului ilicit (aşa-numitul prejudiciu de afecţiune). Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 12 din 16 mai 2016 a stabilit că în cauzele penale astfel de daune morale pentru victimele indirecte (solatium doloris) pot fi acordate doar în baza alineatului al doilea al art. 1.391 din Codul civil, adică numai în cazul în care a intervenit moartea victimei directe. 4. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate, victime indirecte ale accidentului rutier care a afectat grav, permanent şi iremediabil sănătatea şi integritatea fizică a victimei directe - soţul şi, respectiv, tatăl lor -, au susţinut că interpretarea dată alin. (1) al art. 1,391 din Codul civil prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 12 din 16 mai 2016 le încalcă dreptul la integritate psihică (art. 22 din Constituţie) şi dreptul la viaţa familială şi privată (art. 26 din Constituţie) deoarece nu pot fi despăgubiţi pentru prejudiciul de afecţiune propriu, suferit doar de ei şi rezultat din limitarea gravă a posibilităţilor lor de viaţă familială cu victima directă a unui fapt ilicit care a supravieţuit accidentului. Deşi în cauză a fost începută urmărirea penală sub aspectul săvârşirii infracţiunii de vătămare corporale din culpă, prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) din Codul penal, victima accidentului şi-a retras plângerea prealabilă formulată faţă de suspect, ceea ce a condus la clasarea cauzei penale. Cu toate acestea, atât victima accidentului, cât şi membrii familiei sale s-au îndreptat printr-o acţiune civilă împotriva societăţii de asigurare cu care persoana suspectă încheiase o poliţă de asigurare pentru a obţine de la asigurător atât repararea prejudiciului patrimonial, cât şi a celui nepatrimonial. În cadrul acestei cauze, eminamente civilă, a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, care vizează exclusiv repararea prejudiciilor nepatrimoniale datorate victimelor indirecte pentru suferinţele proprii legate de restrângerea posibilităţilor lor de viaţă familială în interacţiunea cu victima directă, supravieţuitoare a unui fapt cauzator de prejudicii corporale. 5. În dreptul românesc repararea prejudiciului nepatrimonial s-a realizat în temeiul art. 998 din Codul civil de la 1865. „În dreptul prerevoluţionar din România, atât doctrina şi jurisprudenţa, cât şi legislaţia acceptau, cu titlu de principiu general, repararea prejudiciului moral.“^1 Au fost considerate daune morale cele în cazul cărora efectul negativ al faptei ilicite „afectează acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sale sociale - nume, onoare, reputaţie etc. - sau cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane - relaţii între soţi, între părinţi şi copii, între prieteni -, vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală şi fizică încercată de victime“^2. În mod particular prejudiciul nepatrimonial suferit de victima unui fapt ilicit care a avut ca urmare vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii a avut acest temei normativ. De altfel, şi art. 92 alin. (2) din Codul penal român din 1936 a prevăzut în mod expres acordarea de daune morale în cazul vătămării integrităţii corporale sau sănătăţii unei persoane. ^1 Mihail Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1972, p. 106. ^2 Ibidem. 6. Prin Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. VII din 29 decembrie 1952 s-a interzis repararea bănească a prejudiciului nepatrimonial. Ca urmare, art. 92 alin. (2) din Codul penal a fost abrogat, iar Codul penal adoptat în 1968 nu a mai prevăzut nimic în această privinţă. 7. Cu toate acestea, chiar şi în perioada comunistă, în pofida Deciziei de îndrumare nr. VII din 29 decembrie 1952, instanţele judecătoreşti au acordat daune morale, dar numai în cazuri excepţionale. Astfel, unele hotărâri nu utilizau denumirea doctrinară „prejudiciu moral“, dar făceau vorbire de un prejudiciu aflat la graniţa dintre prejudiciul patrimonial şi cel nepatrimonial. Cele trei exemple cel mai des citate în doctrina vremii vizează, toate, consecinţe ale unor vătămări corporale grave pentru că doar acestea erau considerate susceptibile de reparare pe cale pecuniară în perioada comunistă: prejudiciul de agrement (instanţele acordau o sumă pentru privarea victimei de participare la viaţa socială în aceeaşi măsură în care o făcea anterior faptei ilicite), prejudiciul constând în efortul suplimentar pe care trebuie să îl depună victima la locul de muncă, după accident, pentru a obţine acelaşi salariu, efort suplimentar provocat de existenţa unei stări de incapacitate parţială de muncă, precum şi prejudiciul rezultat din posibila diminuare în timp a vederii la singurul ochi care i-a mai rămas unui copil care nu a împlinit vârsta de 14 ani după ce, în urma unui fapt ilicit, a pierdut celălalt ochi.^3 Pentru a contracara un argument factic avansat în epocă, doctrina vremii a comentat aceste speţe arătând că „Nu este vorba de a transforma o durere sufletească în izvor de câştig, ci de a alina, prin mijlocirea reparaţiunii băneşti, condiţiile de viaţă alterate ale victimei“^4. ^3 Mihail Eliescu, op. cit. p. 105. ^4 Idem, p. 109. 8. Doctrina a fost şi este constant unanimă în a constata că art. 998 din vechiul Cod civil avea o redactare generală, ce permitea respectarea pe deplin a principiului reparării integrale a prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite, adică permitea repararea atât a prejudiciilor patrimoniale, cât şi a celor nepatrimoniale. Textul nu limita nici sfera faptelor care puteau cauza prejudicii, nici sfera victimelor, nu stabilea nici modul de reparare a prejudiciilor şi nici întinderea sau felul reparaţiei,^5 prin această maximă generalitate şi flexibilitate el fiind aplicabil deopotrivă şi în cazul atingerilor aduse vieţii private, onoarei, imaginii, dar şi în cazul delictelor de presă.^6 Toţi cei care erau lezaţi printr-un fapt prejudiciabil puteau exercita acţiunea în daune-interese^7. De altfel, el includea şi prejudiciile cauzate prin ricoşeu^8, cu singura condiţie ca interesul vătămat să fie licit şi moral^9. ^5 A se vedea Ilie Urs, Repararea daunelor morale, Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 4. ^6 Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Drept civil. Persoanele, Hamangiu, Bucureşti, ed. 2, p. 79, nota 1. ^7 Ilie Urs, op.cit., p. 109. ^8 „Repararea prejudiciilor cauzate prin ricoşeu sau reflectare este admisă, în principiu, de mult vreme în dreptul unor state europene, inclusiv în cel francez. De asemenea, sub imperiul vechiului Cod civil, în dreptul nostru civil, în linii generale, soluţia a fost agreată, mai ales în sfera răspunderii civile delictuale, atât în ceea ce priveşte prejudiciile patrimoniale prin ricoşeu, cât şi cele nepatrimoniale sau morale.“ Liviu Pop, Ionuţ-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 575. ^9 Liviu Pop, Ionuţ-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, op. cit. pp. 575-577. 9. Încă înainte de adoptarea noului Cod civil problema despăgubirii daunelor morale suferite de victimele indirecte în cazul supravieţuirii victimei directe a fost analizată şi a primit răspunsuri favorabile în practică şi în doctrină în baza argumentului conform căruia „indemnizarea unei daune nu este în funcţie de reprezentarea pe care şi-o face victima, ci de constatarea şi evaluarea obiectivă a judecătorului“^10. „Domeniul predilect al prejudiciilor prin ricoşeu se află cel mai frecvent în sfera prejudiciilor corporale“, legătura de cauzalitate fiind prezentă în sensul că „prejudiciul pe care îl suferă victima imediată este prin el însuşi la originea directă a altor prejudicii cauzate unor terţe persoane“^11. De altfel, analize asemănătoare se regăsesc constant şi în doctrina franceză care comentează cele cinci articole din Codul civil francez care stau la baza răspunderii delictuale, care au rămas neschimbate de la 1804 şi care sunt cele care au servit drept model legiuitorului român de la 1864, precum şi practicii judecătoreşti în materie. ^10 Ilie Urs, op.cit, p. 126. ^11 Liviu Pop, Ionuţ-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, op.cit, p. 575. 10. În cazul particular al unei victime a unui fapt ilicit care a pierdut complet starea de conştienţă, doctrina românească a apreciat încă din 2001 că argumentele avansate de practica judiciară pentru a acorda daune morale acesteia (anume faptul că nu e sigur că şi în starea vegetativă în care se află nu ar putea resimţi suferinţa) nu conving că, în definitiv, cei care vor profita de indemnizaţie nu ar fi părinţii victimei, care oricum trebuie să îngrijească permanent victima inconştientă. În această situaţie s-a arătat că ar fi mai firesc să se recunoască un drept la despăgubiri morale acestor victime indirecte, pentru repararea propriului prejudiciu moral suferit în fiecare zi în care îngrijesc o persoană inconştientă pe care, în absenţa faptului cauzator de prejudicii, ar fi putut să o aibă ca un membru deplin al familiei. Abia în cazul în care victima directă este vătămată grav şi iremediabil rudele apropiate pot fi considerate a suferi un prejudiciu moral propriu, căci nu numai că suferă din pricina pierderii unui membru apropiat al familiei, dar suferă şi pentru că au pierdut ele şansa de a duce o viaţă normală o anumită perioadă de timp (dacă prejudiciul sănătăţii victimei directe este limitat în timp) sau pentru tot restul vieţii victimei directe (dacă prejudiciul suferit de aceasta este pe viaţă). Într-o astfel de situaţie, „nedreptatea nu constă în a lipsi victima, rămasă inconştientă total şi definitiv, de repararea unui prejudiciu moral grav, pe care ea - poate - nu îl resimte, ci tocmai în a elibera de orice obligaţie pe autorul unui prejudiciu atât de grav“^12. Astfel, prejudiciul moral în situaţiile evocate mai sus este resimţit nu doar de victima directă, ci, în egală măsură, şi de persoanele apropiate respectivei victime directe care este redusă la o stare vegetativă. ^12 A se vedea Ilie Urs, op.cit, p. 140: 11. Art. 1.391 din noul Cod civil a codificat dreptul pretorian în materie de daune morale în cazul vătămărilor aduse integrităţii corporale sau sănătăţii. Redactarea textului este la fel de generală ca şi cea a art. 998 din Codul civil de la 1865, neprecizând nici potenţialii beneficiari şi nici formele pe care ar trebui să le îmbrace despăgubirea. Acolo unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă. Prin urmare, de vreme ce art. 1.391 alin. (1) din Codul civil nu distinge între potenţialii săi beneficiari, nici instanţele judecătoreşti nu ar trebui să distingă. Cu toate acestea, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 12 din 16 mai 2016 a fost operată o distincţie neprevăzută expres de legiuitor. 12. De altfel, în practica instanţelor judecătoreşti din România, art. 1.391 alin. (1) din Codul civil a fost aplicat diferit înainte şi după Decizia nr. 12 din 16 mai 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Anterior Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 12 din 16 mai 2016 instanţele penale din România aveau o jurisprudenţă variabilă, în care majoritară era opinia conform căreia victimele indirecte nu sunt îndreptăţite la daune morale (solatium doloris) decât în cazul decesului victimei directe, în vreme ce instanţele civile acordau daune morale (solatium doloris) victimelor indirecte foarte rar şi doar în cazuri bine justificate, adică pentru suferinţe proprii semnificative, în situaţia în care victima directă supravieţuia faptului ilicit cauzator de prejudicii. 13. Ulterior pronunţării Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 12 din 16 mai 2016, de regulă, în cauzele penale nu au mai fost acordate daune morale victimelor indirecte pentru restrângerea posibilităţilor lor de viaţă familială şi socială, deşi de la această regulă există şi excepţii^13. ^13 A se vedea Decizia penală nr. 244/A/5 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care aceasta nu s-a pronunţat asupra aplicabilităţii Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 12 din 16 mai 2016 deşi fusese invocată de societatea de asigurare şi în care au fost menţinute daunele morale acordate de prima instanţă părinţilor unui tânăr victimă a unui accident grav în urma căruia a rămas infirm şi Sentinţa penală nr. 730 din 8 septembrie 2021 în care Judecătoria Buzău - Secţia penală a acordat daune morale şi soţiei, fiicelor minore şi părinţilor persoanei vătămate. 14. În cauzele civile, iniţial, aplicabilitatea Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 12 din 16 mai 2016 a fost pusă în discuţie. Astfel, în Decizia nr. 1.147/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă a pus în discuţie aplicabilitatea Deciziei nr. 12 din 16 mai 2016 în cauze civile şi a apreciat că, în temeiul art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, dezlegarea dată se impune numai în cauzele penale. Cu toate acestea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă a explicat că raţionamentul care a stat la baza Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 12 din 16 mai 2016 se impune - pentru identitate de raţiune - şi în cauze civile întemeiate pe dispoziţiile art. 1.391 alin. (1) din Codul civil deoarece principiile reparării pagubei produse printr-o faptă ilicită (care poate fi sau nu infracţiune) sunt aceleaşi, indiferent dacă acţiunea civilă se exercită alăturat acţiunii penale sau independent de aceasta. Şi alte instanţe civile au considerat că interpretarea dată art. 1.391 alin. (1) din Codul civil prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 12 din 16 mai 2016 este relevantă şi în materie civilă. Prin Sentinţa civilă nr. 289/LM/2018, Tribunalul Bihor - Secţia I civilă a soluţionat o acţiune civilă derivată dintr-o cauză penală (accident de muncă) şi a aplicat Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 12 din 16 mai 2016 cu motivarea că speţa este un litigiu de muncă, dar în acelaşi timp are rolul de a soluţiona latura civilă a unei cauze penale în condiţiile art. 27 din Codul de procedură penală. 15. Cu toate acestea, există şi cauze civile în care aplicabilitatea Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 12 din 16 mai 2016 în materie civilă nu a fost analizată, iar acesta a fost unul din motivele pentru care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă a casat deciziile respectivelor curţi de apel, lăsând impresia că ar fi posibilă acordarea de despăgubiri morale pentru victimele indirecte (solatium doloris) şi în acele cauze în care victima directă a suferit vătămări grave, permanente şi ireversibile ale sănătăţii sale, vătămări corporale care necesită o implicare majoră a victimelor indirecte în acordarea de îngrijiri medicale şi de sprijin moral şi afectiv victimei directe, producând în acelaşi timp şi o afectare gravă a vieţii de familie a victimelor indirecte, care astfel sunt în drept să reclame compensarea patrimonială a prejudiciilor lor morale. 16. În concluzie, după Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 12 din 16 mai 2016, instanţele judecătoreşti au identificat uneori posibilitatea de a acorda daune morale şi victimelor indirecte pentru afectarea vieţii lor de familie, dar numai cu titlu excepţional şi cu ignorarea Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 12 din 16 mai 2016. 17. De altfel, repararea patrimonială a daunelor morale suferite de victimele indirecte ale unui fapt ilicit rămâne controversată şi în dreptul comparat al răspunderii delictuale pentru prejudiciile nepatrimoniale^14. ^14 A se vedea Benedict Winiger, Helmut Koziol, Bernhard A. Koch, Reinhard Zimmermann (coord.), Digest of European Tort Law, vol. 2 - Essential Cases on Damage, de Gruyter, Berlin/Boston, 2011, în special paginile 710-713. 18. Generic vorbind, în sistemele juridice de common law pare să predomine abordarea funcţională, care protejează juridic mai ales victimele directe şi conform căreia pentru acordarea unei reparaţii patrimoniale trebuie dovedită în instanţă legătura de cauzalitate imediată dintre fapta ilicită şi prejudiciul reclamat, prejudiciile pentru victimele indirecte fiind rar admise, doar în cazuri excepţionale (atunci când afectarea gravă şi iremediabilă a sănătăţii victimei directe conduce nemijlocit la crearea unui prejudiciu de afecţiune propriu al victimei indirecte) şi doar sub forma unor sume fixe în cuantumuri mai degrabă modice. Tot generic vorbind, în sistemele de drept civil, principiul reparării integrale a prejudiciilor nu a exclus niciodată posibilitatea acordării de despăgubiri şi victimelor indirecte ale unui fapt ilicit. În special în practica judiciară din Franţa, care a inspirat ulterior şi alte sisteme juridice naţionale, începând cu finele secolului XIX au fost reparate prejudiciile materiale (daune de natură pur economică) provocate unei victime indirecte a unui fapt ilicit, iar către finele secolului XX au început să fie reparate şi prejudiciile morale ale victimelor indirecte. 19. Cu toate acestea, indiferent de plasarea într-o familie sau alta de sisteme juridice, fiecare sistem juridic naţional cunoaşte particularităţi şi soluţii specifice pentru chestiunea reparării patrimoniale a daunelor morale suferite de victimele indirecte ale unui fapt ilicit. Elveţia, Grecia, Portugalia, Finlanda se află în plină controversă doctrinară şi jurisprudenţială şi tind să favorizeze abordarea funcţională. Cehia a trecut chiar printr-o scurtă perioadă în care o practică judiciară extrem de favorabilă şi generoasă în privinţa reparării integrale a prejudiciilor, inclusiv a celor morale datorate victimelor indirecte (în mod particular, în cazul accidentelor de circulaţie), a determinat o creştere spectaculoasă a costurilor cu asigurările obligatorii ale vehiculelor motorizate, fapt care a condus ulterior la o practică judiciară mult mai reticentă, în special în privinţa daunelor morale. În Olanda repararea patrimonială a daunelor morale suferite de victimele indirecte ale unui fapt ilicit este acordată doar dacă prin uciderea victimei directe făptuitorul a intenţionat să prejudicieze victima indirectă. În Scoţia, Elveţia sau Portugalia victimele indirecte pot fi despăgubite numai dacă pot face dovada faptului că prejudiciul lor este distinct de cel al victimei directe, adică dacă victima indirectă poate dovedi că prejudiciul asupra sănătăţii sale este un rezultat direct al prejudiciului adus victimei directe. În Austria, Irlanda, Suedia, Lituania stresul emoţional suferit de victima indirectă trebuie să constituie un prejudiciu asupra sănătăţii sale de natură să corespundă definiţiei medicale şi juridice de „prejudiciu adus sănătăţii proprii“ pentru a fi despăgubit. În Germania, reacţia victimelor indirecte trebuie să depăşească ceea ce este considerat medical normal ca suferinţă în cazuri asemănătoare. 20. Dreptul civil, de sorginte franceză, precum şi sistemele normative naţionale care se inspiră din acesta tind să fie mai generoase cu victimele indirecte, în special atunci când victima directă a decedat, dar, uneori, chiar şi atunci când victima directă a supravieţuit, dar a suferit o afectare gravă, permanentă şi iremediabilă a sănătăţii. Franţa, Belgia, Spania tind să acorde despăgubiri şi celor care suferă prejudicii morale ca urmare a prejudiciilor grave aduse sănătăţii victimei directe. Uneori nu este nici măcar necesar ca victima indirectă să se afle în relaţie de rudenie cu victima directă şi nici ca ea să sufere prejudicii morale severe ori excepţionale. În Codul civil adoptat în 2021, Polonia a reglementat explicit dreptul la daune morale şi pentru victimele indirecte - membri apropiaţi ai familiei victimei unei vătămări corporale grave şi permanente -, pe lângă daunele morale acordate victimei directe a unui prejudiciu de sănătate soldat cu lipsa capacităţii de a stabili sau de a continua relaţii familiale. 21. Interesant este faptul că şi unele jurisdicţii constituţionale au fost confruntate cu această problematică şi au decis în sens favorabil protecţiei victimelor indirecte. Consultarea realizată de Curtea Constituţională a României prin intermediul Comisiei de la Veneţia a relevat aspecte interesante din practica de drept comparat. Astfel, în Croaţia, Curtea Constituţională a confirmat jurisprudenţa instanţelor de drept comun prin care s-a extins sfera victimelor indirecte beneficiare a solatium doloris şi la bunici şi nepoţi dacă aceştia aveau legături speciale cu victima directă, dar numai dacă victima directă prezintă „o dizabilitate severă şi completă“ (în Croaţia)^15. În Slovenia, Curtea Constituţională a tratat această problematică exclusiv prin prisma posibilităţii de a moşteni o astfel de despăgubire şi a confirmat că o astfel de opţiune este constituţională doar în măsura în care daunele morale acordate pentru vătămări corporale grave au fost recunoscute fie într-o hotărâre judecătorească, fie în cadrul unui acord scris^16. În Spania, Tribunalul Constituţional a stabilit că despăgubirea acordată rudelor victimei directe pentru afectarea calităţii vieţii lor de familie în cazul în care victima directă suferă o vătămare corporală gravă, prevăzută de legislaţia referitoare la circulaţia pe drumurile publice^17, nu poate include şi afectarea vederii victimei indirecte dacă acest prejudiciu nu a făcut obiectul cererii introductive de chemare în judecată, dar a recunoscut existenţa unui drept la daune morale pentru victimele indirecte^18. Curtea Constituţională a Lituaniei a stabilit că, în cazul unor vătămări corporale grave (mutilare), o compensaţie morală generică poate fi acordată şi familiei victimei directe, dar nu fiecărui membru al familiei victimei directe, afară de ipoteza în care circumstanţe speciale ar putea justifica daune morale pentru fiecare victimă indirectă^19. ^15 A se vedea deciziile nr. U-III-576/2000 din 24 ianuarie 2007, nr. U-I-3704/2007 din 20 mai 2009, nr. U-III-3371/2011 din 14 ianuarie 2015, nr. U-III-5044/2017 din 9 aprilie 2018. ^16 A se vedea Decizia nr. U-I-213/15 din 28 septembrie 2016. ^17 Art. 111 din Decretul-Lege Regal nr. 8/2004, din 29 octombrie 2004. ^18 A se vedea Hotărârea nr. 180/2007 din 10 septembrie 2007. ^19 A se vedea Decizia din 29 decembrie 2014 în Dosarul 2014-06-03. 22. La nivelul Consiliului Europei, Rezoluţia (75)7 privind despăgubirile în caz de vătămare corporală sau deces adoptată de Comitetul Miniştrilor pe 14 martie 1975 stabileşte cu titlu de principiu (pct. 13, în cadrul secţiunii referitoare la „Compensarea daunelor în cazul vătămării integrităţii fizice“) că, în caz de vătămare corporală, părinţii şi soţul/soţia victimei directe pot fi despăgubiţi doar pentru suferinţa proprie şi numai aceasta este „de natură excepţională“ şi îşi are cauza în „suferinţa fizică sau psihică a victimei directe“ care a supravieţuit faptului ilicit, adăugând în mod expres că „alte persoane nu ar trebui să beneficieze de acest tip de despăgubiri“. Pct. 19, care vizează „Compensarea daunelor în caz de deces“, arată că în cazul decesului victimei directe doar soţul/soţia şi copiii victimei directe ar trebui să beneficieze de daune morale pentru suferinţa proprie şi numai dacă aceste persoane au avut „o legătură afectivă strânsă cu victima“ directă la data decesului acesteia. 23. În concluzie, standardele internaţionale şi mai rar legislaţia, dar mai ales jurisprudenţa din dreptul străin sau comparat par să accepte ideea că daunele morale proprii suferite de victimele indirecte ale unui fapt ilicit care a cauzat o daună corporală victimei directe pot fi despăgubite, dar numai în acele cazuri în care victima directă a suferit o vătămare corporală gravă, permanentă şi iremediabilă şi numai dacă aceasta afectează sever ori în mod excepţional posibilităţile de viaţă familială şi socială ale victimelor indirecte în interacţiunea lor cu victima directă. 24. Raportând cele de mai sus la cauza de faţă se constată că, în România, acordarea de despăgubiri pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială este obiectul de reglementare al alin. (1) al art. 1.391 din Codul civil, care nu distinge între victimele directe şi victimele indirecte, şi numai interpretarea dată acestor prevederi de unele instanţe judecătoreşti a condus în practică la o restrângere a sferei sale de aplicare exclusiv la victimele directe. 25. Codul civil român stabileşte principiul reparării integrale a prejudiciilor provocate victimelor unor fapte ilicite (art. 1.349 [„toate prejudiciile cauzate [...] să le repare integral“], art. 1.357 [„cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare“] şi art. 1.381 [„orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie“]), fără a distinge după cum victimele au suferit în mod direct sau indirect respectivele prejudicii. Confirmând principiul reparării integrale a daunelor provocate de o faptă ilicită, art. 1.385 alin. (1) din Codul civil introduce posibilitatea unor excepţii, care trebuie însă prevăzute doar prin lege: „prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel“. 26. Răspunderea delictuală pentru vătămările aduse integrităţii corporale ori sănătăţii reprezintă o aplicare concretă a răspunderii delictuale şi nu o excepţie de la aceasta. Cazul particular al răspunderii delictuale pentru vătămările aduse integrităţii corporale ori sănătăţii victimei este reglementat de art. 1.387 în privinţa prejudiciilor materiale ce pot fi reparate şi în art. 1.391 în privinţa prejudiciilor nepatrimoniale. În sfârşit, art. 1.355 alin. (3) din Codul civil interzice orice acte de dispoziţie ale persoanelor private cu privire la condiţiile în care poate fi angajată răspunderea pentru prejudiciile materiale ori morale cauzate integrităţii fizice sau psihice ori sănătăţii, dar face posibilă intervenţia legiuitorului în această materie: „răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrităţii fizice sau psihice ori sănătăţii nu poate fi înlăturată ori diminuată decât în condiţiile legii“. Rezultă deci că şi în cazul particular al reparării prejudiciilor cauzate integrităţii fizice sau psihice ori sănătăţii se aplică principiul reparării integrale a prejudiciilor, dar legiuitorul poate institui limite ori excepţii de la răspunderea delictuală ce poate fi angajată. 27. În plus, alin. (3) al art. 1.349 din Codul civil stabileşte că repararea prejudiciului poate fi făcută şi de o altă persoană decât cea care săvârşeşte fapta ilicită, însă doar în cazurile expres prevăzute de lege („în cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia [...]“). O astfel de situaţie se regăseşte în cazul asigurărilor de răspundere civilă auto (RCA) pe care conducătorii auto au obligaţia să le încheie pentru vehiculele supuse înmatriculării/înregistrării în România. În privinţa acestora din urmă se aplică art. 2.213 din Codul civil care dispune „Asigurările obligatorii se reglementează prin legi speciale“. Astfel de legi speciale pot stabili limite ori excepţii de la principiul reparării integrale a prejudiciilor provocate prin fapte delictuale în ce priveşte asigurătorul. Spre exemplu, la data producerii accidentului care a dat naştere procesului în cadrul căruia a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate erau în vigoare dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 30 decembrie 1995, potrivit cărora „despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuieli de judecată persoanelor, precum şi prin avarierea sau distrugerea de bunuri“. 28. Pe cale de consecinţă, din ansamblul reglementărilor din Codul civil analizate mai sus, deşi principiul reparării integrale a prejudiciilor provocate victimelor unor fapte ilicite consacrat de Codul civil nu este absolut, doar legiuitorul poate stabili limite şi numai în mod expres, iar nu instanţele judecătoreşti. În privinţa cazului particular al prejudiciilor aduse integrităţii corporale ori sănătăţii, principiul reparării integrale a prejudiciilor rămâne valabil, doar legiuitorul putând decide diminuarea sau înlăturarea răspunderii delictuale şi nu instanţele judecătoreşti pe cale de interpretare. 29. Or, se constată că alin. (1) al art. 1.391 din Codul civil poate da naştere la două interpretări, cu rezultate - în ce priveşte acordarea de daune morale victimelor indirecte - radical diferite: • Fie alin. (1) reglementează daunele morale datorate exclusiv victimelor directe ale unui fapt ilicit cauzator de prejudicii corporale, dar în acest caz legiuitorul ar fi trebuit să precizeze acest lucru în mod expres, el fiind singurul abilitat să stabilească astfel de limitări faţă de principiul general al reparării integrale a prejudiciilor rezultate din fapte ilicite. • Fie alin. (1) reglementează în general cu privire la daunele morale datorate victimelor unui fapt ilicit cauzator de prejudicii corporale pentru restrângerea posibilităţilor lor de viaţă familială în conformitate cu principiul reparării integrale a prejudiciilor rezultate din fapte ilicite, adică are în vedere toate tipurile de victime care îşi pot vedea afectată viaţa familială ori socială în interacţiunea lor cu victima directă a faptului ilicit cauzator de prejudicii corporale, respectiv vizează atât victimele directe, cât şi pe cele indirecte. 30. Prima interpretare restrânge aplicabilitatea textului doar la victimele directe supravieţuitoare unui fapt ilicit cauzator de prejudicii corporale în condiţiile în care legiuitorul nu a prevăzut expres o astfel de limitare a principiului reparării integrale a prejudiciilor. A doua interpretare face aplicarea deplină a principiului reparării integrale a prejudiciilor cauzate de un fapt ilicit atât în privinţa victimelor directe, cât şi în privinţa victimelor indirecte. Prima interpretare, prin caracterul său restrictiv, încalcă art. 22 şi 26 din Constituţie în privinţa titularilor care sunt victime indirecte ale faptului ilicit cauzator de prejudicii. A doua interpretare, fără a obliga la acordarea sistematică de daune morale şi victimelor indirecte, lasă o marjă de apreciere instanţelor judecătoreşti, permiţând respectarea drepturilor fundamentale ale ambelor categorii de victime (directe şi indirecte) ale unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii corporale. 31. Chiar şi dintr-o perspectivă eminamente textualistă, adică având în vedere doar exprimarea legiuitorului din art. 1.391 alin. (1) din Cod civil în sensul său cel mai comun, fără a ţine seama de elemente din afara textului (intenţia legiuitorului, contextul social ori evoluţia conceptelor juridice etc.), inclusiv în interpretarea pe care o persoană obişnuită ar putea să o dea prevederii, de vreme ce principiul general valabil în materie este cel al reparării integrale a pagubelor, iar textul nu distinge între diferite categorii de beneficiari, înseamnă că toţi potenţialii beneficiari trebuie să se bucure de protecţia sa, adică atât victimele directe, cât şi cele indirecte. 32. În plus, tot într-o interpretare textualistă, ipoteza normativă prevăzută de alin. (1) al art. 1.391 din Codul civil este clară şi vizează doar interacţiunea dintre victimele directe şi cele indirecte prin restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială, în vreme ce alin. (2) al art. 1.391 din Codul civil se referă la o altă ipoteză normativă, respectiv la suferinţele provocate doar categoriilor de persoane limitativ enumerate în text de decesul victimei directe. Astfel, alin. (1) al art. 1.391 din Codul civil reglementează posibilitatea acordării de despăgubiri pentru prejudiciul ce constă în „restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială“ ca urmare a „vătămării integrităţii corporale ori a sănătăţii“ unei persoane şi nu pentru prejudiciul care constă în „durerea încercată pentru moartea victimei“, aşa cum stabileşte alin. (2) al art. 1.391. 33. Indiferent că art. 1.391 din Codul civil ar fi interpretat în cheie textualistă sau originalistă se constată că ipotezele normative ale primelor sale două alineate sunt diferite şi ţine de domeniul evidenţei că durerea resimţită la dispariţia unui membru al familiei (doliu) nu este acelaşi lucru cu limitarea interacţiunilor sociale sau familiale cu o victimă ce a fost vătămată corporal în mod grav dar este încă în viaţă. Alin. (2) al art. 1.391 din Codul civil vizează un caz particular, anume cel în care victima directă a decedat - interpretul poate ajunge la concluzia că decesul este o urmare a vătămărilor corporale suferite -, motiv pentru care legiuitorul i-a enumerat numai pe cei care mai pot beneficia de acest tip de daune morale şi care, în mod logic, nu au cum să mai includă victima directă. Trebuie observat însă că în această din urmă ipoteză normativă legiuitorul s-a referit doar la anumite victime indirecte ale vătămării corporale, fără a mai oferi doar criterii vagi de identificare, precum a făcut în alin. (1) al art. 1.391 din Codul civil, acolo unde a precizat doar că trebuie analizate posibilităţile de viaţă familială ori socială pentru a putea identifica beneficiarii daunelor morale. 34. Într-adevăr, alin. (1) al art. 1.391 din Codul civil nu face nicio precizare cu privire la potenţialii săi beneficiari, instanţele putând să stabilească în fiecare caz în parte, în concret, cine sunt cei care au suferit prejudiciul ce constă în „restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială“ ca urmare a unei „vătămări a integrităţii corporale ori a sănătăţii“ unei persoane. Astfel, dacă în cazul victimei directe a unui accident de circulaţie ce a suferit o afectare gravă, iremediabilă şi permanentă a sănătăţii sale, viaţa sa privată socială este definitiv afectată iar repararea prejudiciului suferit trebuie să fie integrală şi să includă şi daunele morale (pretium doloris), în cazul victimelor indirecte viaţa lor privată este parţial afectată, dar numai în ceea ce priveşte interacţiunile sociale cu victima directă. Prin urmare, atunci când în Decizia nr. 12 din 16 mai 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut că „analizând dispoziţiile legale evocate - alin. (1) şi (2) ale art. 1.391 din Codul civil, se desprinde concluzia că victima prejudiciului este titularul exclusiv al dreptului la despăgubire [...]“, ea nu a făcut altceva decât să reia principiul general al răspunderii delictuale, conform căruia doar persoana care a suferit un prejudiciu în urma unui fapt ilicit trebuie să fie despăgubită. Atunci însă când a continuat analiza şi a arătat că victima prejudiciului este doar „acea persoană care a suferit o traumă corporală produsă prin săvârşirea unei fapte ilicite sau a unui alt eveniment pentru care o persoană este chemată să răspundă“, Secţia penală a restrâns sfera de aplicare a art. 1.391 alin. (1) din Codul civil în absenţa unei prevederi legale exprese în acest sens. Aceasta cu atât mai mult cu cât afectarea posibilităţilor de viaţă familială la care se referă alin. (1) al art. 1.391 din Codul civil nu poate viza decât interacţiunile sociale dintre membrii aceleiaşi familii: dacă victima directă îşi vede afectată viaţă familială acest lucru se petrece doar în relaţiile cu membrii propriei sale familii; reciproc, membrii familiei care sunt victimele indirecte ale unui fapt cauzator de prejudicii corporale pentru victima directă pot solicita repararea daunelor morale rezultate exclusiv din afectarea posibilităţilor de viaţă familială doar cu victima directă. Altfel spus, victimele indirecte ale faptei ilicite suferă o restrângere a vieţii de familie numai în raport cu persoana vătămată, dar ele continuă să se bucure de viaţa de familie şi socială pe care o aveau înainte de producerea faptului ilicit cauzator de prejudicii corporale pentru victima directă, atât în interacţiunile lor cu ceilalţi membri ai respectivei familii, cât şi cu celelalte persoane din anturajul social obişnuit. 35. Prin urmare, pentru obţinerea de daune morale care să compenseze suferinţa psihică ori afectarea posibilităţilor lor de viaţă familială, oricare dintre victime trebuie să facă dovada prejudiciilor proprii pe care le-a suferit. Dacă raportat la victimele directe pare mai facil de dovedit pretium doloris, motiv pentru care instanţele judecătoreşti au admis în mod constant astfel de cereri în baza alin. (1) al art. 1.391 din Codul civil, în cazul victimelor indirecte sarcina dovedirii solatium doloris le revine în întregime acestora şi necesită dovedirea unui prejudiciu moral propriu, distinct de cel al victimei directe a prejudiciului corporal. Tocmai pentru că astfel de prejudicii morale sunt mai greu de probat instanţele de judecătoreşti au fost mai parcimonioase în legătură cu solatium doloris şi au avut ezitări în a le deduce din prevederile alin. (1) al art. 1.391 din Codul civil. Toate acestea sunt chestiuni de fapt, care îşi vor găsi soluţionarea în faţa instanţelor de drept comun şi nu în faţa Curţii Constituţionale. Însă excluderea de plano a oricărei posibilităţi de a repara daunele morale ale victimelor indirecte, suferite în urma afectării lor psihice ori a vieţii lor de familie în interacţiunea cu victima directă a unui prejudiciu corporal grav şi iremediabil, echivalează nu doar cu o limitare a principiului general al reparării integrale a prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite, ci şi cu o încălcare a art. 22, respectiv a art. 26 din Constituţie. 36. Art. 22 din Constituţie protejează, între altele, dreptul la integritate psihică, un drept fundamental puternic legat de dreptul la viaţă. Latura psihică a vieţii individului reprezintă elementul esenţial ce marchează identitatea fiinţei umane. De aceea, garantarea integrităţii psihice, inclusiv prin prevederi legale explicite, este absolut necesară în asigurarea respectării drepturilor omului. Suferinţele provocate psihicului uman, chiar dacă nu sunt întotdeauna sesizabile ori cuantificabile, pot fi prezente. În cadrul interacţiunilor sociale din interiorul unei familii, afectarea psihică a celor care sunt nevoiţi să interacţioneze cotidian cu o persoană aflată în „stare vegetativă“ sau care suferă mari limitări fizice poate antrena condiţii de viaţă solicitante şi poate conduce, uneori, chiar la suferinţe psihice proprii ale membrilor de familie care nu se află în „stare vegetativă“. Revine instanţelor judecătoreşti sesizate cu solicitări concrete de despăgubiri pentru astfel de prejudicii morale să stabilească existenţa şi întinderea lor, precum şi reparaţiile datorate, dar atâta vreme cât legiuitorul nu a exclus explicit repararea unui astfel de prejudiciu moral, el nu poate fi înlăturat pe cale pretoriană. 37. Art. 26 din Constituţie protejează viaţa intimă, familială şi privată şi impune autorităţilor publice atât obligaţii negative, de abţinere de la orice ingerinţă în sfera vieţii de familie a persoanei, cât şi obligaţii pozitive, anume aceea de a asigura cadrul normativ necesar protejării acestui drept fundamental. Dimensiunea juridică a familiei vizează cel puţin două coordonate majore: pe de o parte, protejarea familiei ca entitate socială, inclusiv reglementarea condiţiilor de acces la statutul juridic de membru al familiei, iar pe de altă parte, stabilirea drepturilor şi îndatoririlor reciproce dintre membrii familiei în cadrul interacţiunilor sociale care se stabilesc între ei. Ambele aspecte sunt detaliate prin prevederile Codului civil, între care se numără şi efectele juridice, atât patrimoniale cât şi nepatrimoniale, ale relaţiilor de familie. Între altele, art. 309 din Codul civil prevede obligaţiile reciproce dintre soţi, de respect, fidelitate şi sprijin moral reciproc. Obligaţia de respect reciproc presupune respectarea vieţii personale a celuilalt soţ, respectarea opiniilor, credinţelor, relaţiilor sociale în care se angajează, inclusiv a profesiei pe care o desfăşoară. Obligaţia de sprijin moral reciproc vizează susţinerea morală în momentele dificile care pot să apară pe parcursul căsniciei. Astfel, când apar probleme de sănătate ori profesionale, celălalt soţ are obligaţia de a-şi susţine şi încuraja partenerul în depăşirea acestora. În plus, art. 325 din Codul civil stabileşte că soţii sunt obligaţi să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la suportarea cheltuielilor căsătoriei. Dacă în privinţa daunelor materiale cauzate de un prejudiciu corporal, inclusiv celor care se aflau în întreţinerea persoanei vătămate, art. 1.387 din Codul civil respectă principiul reparării integrale a pagubei, în privinţa daunelor morale ce decurg din obligaţia de sprijin moral reciproc, art. 1.391 din Codul civil ar trebui să aducă un răspuns la fel de adecvat. Art. 26 din Constituţie recunoaşte existenţa unor relaţii de familie pentru toţi membrii acesteia, indiferent că sunt victime directe ori indirecte ale unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii corporale. Or, împiedicarea de plano a victimelor indirecte să obţină repararea daunelor morale proprii, rezultate din afectarea relaţiilor lor de familie cu victima directă care a suferit un prejudiciu corporal, introduce o diferenţiere în protecţia juridică acordată vieţii familiale pe care Legea fundamentală nu o prevede. Crearea unei astfel de diferenţieri, nejustificată de vreun criteriu obiectiv, exclusiv pe calea unei interpretări judiciare a unui text legal care nu prevede explicit o atare diferenţă de regim juridic, încalcă protecţia constituţională a vieţii familiale realizată de art. 26 din Legea fundamentală (a se vedea, exemplificativ, Decizia Curţii Constituţionale nr. 458 din 25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 2 iulie 2020). 38. Jurisprudenţa instanţelor de drept comun este singura care poate interpreta şi aplica la cazurile concrete deduse judecăţii ei prevederile legale care nu contrazic Constituţia. Dar instanţele ar fi ajutate în activitatea de interpretare şi aplicare a normei juridice din alin. (1) al art. 1.391 din Codul civil de precizarea în lege a unor criterii în funcţie de care să poată aprecia acordarea sau nu a daunelor morale şi victimelor indirecte, respectiv a unor criterii care să le sprijine în determinarea sferei persoanelor care pot beneficia de astfel de reparaţii morale. Puţina legislaţie şi semnificativ mai multa practică judiciară din dreptul comparat par să ofere indicii utile în acest sens - o vătămare corporală gravă, permanentă şi iremediabilă a victimei directe, care să afecteze sever ori în mod excepţional posibilităţile de viaţă familială ale victimelor indirecte în interacţiunea lor cu victima directă ar putea fi criterii pertinente, ce ar putea fi particularizate la fiecare caz în parte de instanţele pe rolul cărora s-ar afla astfel de cauze. În plus, instanţele trebuie să ţină cont de faptul că judecata se face în echitate şi să acorde daune respectând un echilibru între prejudiciul moral suferit şi cuantumul daunelor acordate pentru a nu se ajunge în situaţia unei îmbogăţiri fără justă cauză a beneficiarilor unor astfel de despăgubiri. În toate cazurile însă, instanţele judecătoreşti nu pot limita sfera de cuprindere a unui text legal şi cu atât mai puţin nu pot face acest lucru atunci când legiuitorul a stabilit că astfel de limitări trebuie realizate exclusiv prin lege. 39. Cu privire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la contestarea constituţionalităţii normelor în interpretarea dată acestora prin decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în recursuri în interesul legii sau în hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de aplicare şi interpretare a unor prevederi de lege Curtea Constituţională a dezvoltat o analiză în două trepte: • Prima treaptă vizează respectarea competenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prevăzute de art. 126 alin. (3) din Constituţie şi cu privire la aceasta se observă că interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituie de fapt o modificare a textului de lege criticat, modificare pe care numai legiuitorul putea să o facă în temeiul art. 61 alin. (1) din Constituţie. În acest caz se reţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu şi-a respectat competenţa prevăzută de art. 126 alin. (3) din Constituţie atunci când, prin decizia pronunţată, a modificat conţinutul normativ al textului de lege în loc să îl interpreteze. • Cea de-a doua treaptă are în vedere raportarea conţinutului normativ al normei criticate la dispoziţiile Constituţiei (a se vedea Decizia nr. 349 din 17 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 4 august 2014, paragraful 20, şi Decizia nr. 509 din 30 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1077 din 13 noiembrie 2020, paragrafele 15, 16 şi 30). În prezenta cauză se observă că interpretarea restrictivă dată textului prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 12 din 16 mai 2016 încalcă art. 22 şi 26 din Constituţie. 40. De aceea apreciem că art. 1.391 alin. (1) din Codul civil, în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 16 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, este neconstituţional în măsura în care limitează posibilitatea victimelor indirecte de a fi despăgubite pentru restrângerea posibilităţilor lor de viaţă familială şi socială ca urmare a vătămării integrităţii corporale ori a sănătăţii victimei directe. Această constatare se impune indiferent de soluţia la care ar putea ajunge instanţa judecătorească investită cu soluţionarea pe fond a cauzei care a permis ridicarea prezentei excepţii de neconstituţionalitate. Altfel spus, aşa cum s-a arătat şi în doctrina franceză încă la 1949, „pentru că nu putem face o justiţie perfect de exactă nu trebuie să ne resemnăm la a nu face justiţie deloc“^20. ^20 Georges Ripert, La rιgle morale dans les obligations civiles, L.G.D.J., Paris, 1949, p. 5. * * * Pentru toate aceste motive considerăm că excepţia de neconstituţionalitate referitoare la art. 1.391 alin. (1) din Codul civil în interpretarea dată acestui text prin Decizia nr. 12 din 16 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală trebuia să fie admisă, iar soluţia normativă trebuia să fie declarată neconstituţională în măsura în care limitează posibilitatea victimelor indirecte de a fi despăgubite pentru restrângerea posibilităţilor lor de viaţă familială şi socială ca urmare a vătămării integrităţii corporale ori a sănătăţii victimei directe. Judecători, dr. Livia Doina Stanciu prof. univ. dr. Elena-Simina Tănăsescu OPINIE CONCURENTĂ În acord cu soluţia adoptată - cu majoritate de voturi - prin Decizia nr. 229 din 28 aprilie 2022, considerăm că, în mod corect, Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 1.391 alin. (1) din Codul civil sunt constituţionale. Considerăm, însă, că decizia trebuia să facă referire şi la aspectele care vor fi arătate în continuare. Prin Decizia nr. 12/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că dispoziţiile art. 1.391 alin. (1) din Codul civil se interpretează în sensul că, într-o cauză penală având ca obiect o infracţiune de vătămare corporală din culpă, doar victima infracţiunii, care a suferit un prejudiciu, este îndreptăţită să obţină o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială. În aceste condiţii, analiza constituţionalităţii textului criticat porneşte de la premisa înţelesului său dat prin această decizie, criticat, de altfel, de autorii excepţiei de neconstituţionalitate. Astfel, Curtea este chemată să realizeze o analiză în două trepte, şi anume verificarea modului în care autorităţile publice îşi exercită rolul lor constituţional şi consecinţele sale asupra autorităţii normative a legii, precum şi verificarea conţinutului propriu-zis al normei în raport cu drepturile şi libertăţile fundamentale, mai precis cu exigenţele constituţionale care se regăsesc în textul normei şi al jurisprudenţei Curţii Constituţionale. În consecinţă, premisa analizei Curţii este, în mod corect, raportată la art. 61 alin. (1) şi art. 126 din Constituţie, respectiv la art. 22 şi 26 din Constituţie, fiecare dintre aceste articole vizând treptele corespunzătoare de analiză, aflate într-o succesiune logică. Cu privire la verificarea respectării autorităţii normative a legii se constată că decizia ICCJ a interpretat textul criticat în sensul că beneficiarul despăgubirilor morale este victima faptei ilicite. Se observă că textul analizat nu face referire la victimele prin ricoşeu sau indirecte ale faptei ilicite tocmai pentru că este o aplicare fidelă a dispoziţiilor Codului civil relative la răspunderea delictuală. Răspunderea delictuală presupune existenţa unei fapte ilicite, a unui prejudiciu şi a unei relaţii de cauzalitate între acestea. În aceste condiţii, săvârşirea unei fapte ilicite se răsfrânge asupra celui vătămat direct prin acţiunea/inacţiunea făptuitorului. Dacă aducem în discuţie - în mod eronat - existenţa unei persoane vătămate în mod indirect prin această faptă înseamnă că fapta ilicită este cauzatoare a unui prejudiciu în privinţa rudelor/afinilor/persoanelor apropiate victimei. Or, în realitate, nu fapta ilicită cauzează acestora o tulburare a vieţii lor sociale/de familie, ci starea de sănătate a victimei. Despăgubirile nepatrimoniale acordate victimei au rolul de a repara inconvenientele rezultate din faptul că acesta nu mai poate participa sau participă în mod limitat la viaţa de familie/socială a terţelor persoane. Aceasta este interpretarea corectă a regulilor răspunderii delictuale. Textul se referă la victima directă, şi nu la cea/cele indirectă/indirecte. Ele sunt persoane terţe în raportul juridic ce se naşte între făptuitor şi victimă. De altfel, nici nu are sens în contextul normativ actual să se folosească termenul de victimă prin ricoşeu/indirectă din moment ce legea nu reglementează o asemenea situaţie. Dacă legiuitorul ar fi dorit reglementarea unei despăgubiri nepatrimoniale în beneficiul acestor victime indirecte, ar fi făcut-o expres, caz în care faptul generator al acestei reparaţii ar fi stat tocmai în imposibilitatea victimei de a-şi exercita viaţa de familie/socială. Dar aceasta este o ipoteză de dezdăunare distinctă faţă de cea din art. 1.391 alin. (1) din Codul civil, care are o altă natură juridică şi nu poate fi asimilată celei analizate. De aceea, dacă dorim să stabilim cauze de despăgubiri nepatrimoniale nu o putem face prin intermediul unui text care reglementează o anumită ipoteză de despăgubire şi să îi extindem sfera normativă cu aspecte străine lui. Ar rezulta un construct eteroclit care nu poate fi acceptat din perspectiva exigenţelor de calitate a legii. Că ne place să credem că această nouă ipoteză de dezdăunare se află în legătură directă/indirectă cu cea expres reglementată este o chestiune de opţiune personală, însă exegetul nu are posibilitatea/dreptul de a rescrie texte, ci de a le interpreta sau comenta. Curtea Constituţională este un legislator negativ şi nu are competenţa de a adăuga noi ipoteze/reglementări la cele deja existente, mai ales că în cauza de faţă nu se aduc în discuţie aspecte cu relevanţă constituţională, ci opţiuni de legiferare. Aspectul cu relevanţă constituţională este chiar textul aşa cum el este redactat, dar a adăuga la el, pe cale jurisprudenţială, o nouă ipoteză - ce exprimă o opţiune - ne pune într-o situaţie paradoxală. Practic, ceea ce opinia separată face este ca în loc să se limiteze la analiza respectării autorităţii normative a legii în prima fază a analizei şi să observe că aceasta reglementează cazul general de reparare a prejudiciului nepatrimonial, ea adaugă o nouă ipoteză la cazul deja existent prin „extinderea“ artificială a acestuia. Nu negăm posibilitatea/opţiunea legiuitorului de a reglementa şi alte cazuri de reparare a prejudiciului patrimonial, alăturate celui existent, dar a extinde conţinutul celui existent la un alt caz distinct ca natură juridică şi care ridică alte probleme de drept ni se pare o bizarerie juridică. Că judecătorul-raportor autor al unei opinii separate la această decizie face o comparaţie între alineatul (1) şi alineatul (2) al art. 1.391 şi augmentează conţinutul normativ al primului alineat nu face decât să dovedească eroarea în care se află. Alineatul (2) reglementează cu privire la rudele/soţul sau alte persoane cu care victima se află în raporturi apropiate, dar această prevedere nu duce la o dublare/triplare/multiplicare de „n“ ori a raportului juridic care s-a născut între făptuitor şi victimă, ci pe calea unei ficţiuni juridice legiuitorul a considerat că, din moment ce victima a decedat, despăgubirea cu caracter nepatrimonial revine acelor subiecte care se aflau într-o strânsă relaţie cu aceasta. Or, a nu observa că acest alineat operează cu o ficţiune juridică pentru a menţine unitatea conceptuală a raportului juridic rezultat ca urmare a angajării răspunderii civile delictuale şi, în consecinţă, a considera că reglementează o despăgubire în favoarea unor victime indirecte, prin dezagregarea raportului juridic iniţial, unic prin natura sa, a transla această concluzie la alineatul (1) şi a aprecia că în cazul victimei în viaţă se nasc mai multe raporturi juridice între făptuitor şi victima directă/indirectă nu este decât o greşeală de interpretare a textului. Însă, a mai şi scrie o opinie separată nu poate decât atrage anatema dintr-o altă opinie separată Errare humanum est, perseverare ... Aşadar, instanţele nu au fost mai parcimonioase atunci când nu au acordat daune morale în ipoteza art. 1.391 alin. (1), tocmai pentru că ele au interpretat în mod exact şi corect textul analizat şi au respectat autoritatea normativă a legii. Subliniem că obligaţiile rezultate din conceptul de viaţă de familie în ceea ce priveşte repararea prejudiciului nepatrimonial sunt cele stabilite de art. 1.391 din Codul civil. A dori ca acest concept să acopere şi repararea prejudiciului nepatrimonial pentru victimele indirecte în ipoteza art. 1.391 alin. (1) din Codul civil înseamnă, pe de o parte, o dezvoltare a conceptului de viaţă privată şi a obligaţiilor care derivă din acesta şi, pe de altă parte, reglementarea unui nou caz/distinct de reparare a acestui prejudiciu, şi nu a „construirii“ acestui caz în interiorul normei criticate. Prin urmare, textul criticat astfel cum a fost interpretat se subsumează art. 61 alin. (1) şi art. 126 din Constituţie. Cu privire la verificarea conţinutului propriu-zis al normei în raport cu drepturile şi libertăţile fundamentale, se constată că aceasta nu cuprinde nicio încălcare a exigenţelor art. 22 şi 26 din Constituţie. Precizăm că noţiunea de „viaţă de familie“ nu poate fi definită limitativ prin raportare la art. 48 din Constituţie, întrucât acest text constituţional stabileşte o protecţie a familiei în sens restrâns, aspect care reprezintă o parte a vieţii de familie cuprinsă în art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, este o noţiune autonomă în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului sau în art. 26 din Constituţie. Din moment ce aceste două ultime texte (cel convenţional şi cel constituţional) nu impun în sine acordarea despăgubirilor şi victimelor indirecte, este cu atât mai evident că nici din prevederile art. 48 din Constituţie nu poate rezulta o asemenea obligaţie, contrar a ceea ce s-a susţinut în sensul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate. Având în vedere cele expuse, apreciem că, în speţă, excepţia de neconstituţionalitate trebuia analizată şi din perspectiva art. 61 alin. (1) şi art. 126 din Constituţie. Judecător, prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
