Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Angela Georgeta Burlacu în Dosarul nr. 16.632/3/2018/a1* al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 51D/2020. 2. La apelul nominal lipseşte autoarea excepţiei, faţă de care procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, în principal, ca inadmisibilă, întrucât critica de neconstituţionalitate priveşte interpretarea şi aplicarea legii de către judecătorul de cameră preliminară, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată, având în vedere jurisprudenţa în materie a instanţei de control constituţional, respectiv Deciziile nr. 630 din 15 octombrie 2019 şi nr. 767 din 28 noiembrie 2019. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea nr. 398/CP din 12 noiembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 16.632/3/2018/a1*, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Angela Georgeta Burlacu într-o cauză având ca obiect procedura camerei preliminare, în care o parte dintre cererile şi excepţiile invocate de autoare au vizat constatarea nulităţii relative a unor mijloace de probă administrate în faza de urmărire penală. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală prevăd, la nivel de maximă generalitate, că încălcarea oricăror dispoziţii legale în afara celor stabilite la art. 281 determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului. Apreciază că normele procesual penale menţionate contravin atât dispoziţiilor constituţionale prevăzute de art. 1 alin. (3) şi (5) şi de art. 21 alin. (3), cât şi principiilor aflării adevărului şi dreptului la un proces echitabil, expres prevăzute în art. 5 şi 8 din Codul de procedură penală. Invocă art. 1 alin. (3) din Constituţie pentru a susţine că orice intervenţie legislativă ce are o forţă inferioară Legii fundamentale şi care ar aduce atingere acestor drepturi este profund neconstituţională. Consideră, totodată, că noua configurare a instituţiei nulităţii relative aduce atingere dreptului suspectului/inculpatului la un proces echitabil, în componenta sa cea mai importantă - dreptul la apărare. Susţine că prin introducerea în textul de lege criticat a dublei condiţionări, fără nicio restricţie care să prevină arbitrarul, legiuitorul a creat posibilitatea ca astfel de excepţii să fie respinse exclusiv pe baza propriei aprecieri a judecătorului privind subzistenţa vătămării procesuale, aspect care lipseşte de substanţă instituţia nulităţii relative. Autoarea solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate invocate, urmând să se constate că soluţia legislativă cuprinsă în art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, care nu permite constatarea nulităţii relative decât atunci când partea care o invocă dovedeşte că, prin încălcarea cerinţelor legale, s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului, este neconstituţională. 6. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, reţine că regimul juridic al nulităţilor, sub aspectul cazurilor în care pot fi invocate şi al momentului până la care pot fi invocate, reprezintă opţiunea legiuitorului, potrivit politicii sale penale. Invocă jurisprudenţa instanţei de control constituţional, potrivit căreia impunerea, prin lege, a unor exigenţe cum ar fi instituirea unor condiţii procesuale, pentru valorificarea de către titular a dreptului său subiectiv, deşi constituie o condiţionare a accesului liber la justiţie, are o solidă şi indiscutabilă justificare prin prisma finalităţii urmărite, constând în restrângerea posibilităţilor de exercitare abuzivă a respectivului drept. Reţine că nu orice încălcare a unei norme procedurale provoacă o vătămare care să nu poată fi reparată decât prin anularea actului, astfel încât legiuitorul a instituit regula potrivit căreia nulitatea actului făcut cu încălcarea dispoziţiilor legale, care reglementează desfăşurarea procesului penal, intervine numai atunci când s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod, pentru a salva actele procedurale care, deşi iniţial nu au respectat formele procedurale, îşi pot atinge scopul, prin completarea sau refacerea lor. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „(1) Încălcarea oricăror dispoziţii legale în afara celor prevăzute la art. 281 determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului.“ 11. Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine că normele procesual penale criticate sunt contrare atât dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) privind valorile supreme ale statului de drept şi principiul legalităţii şi ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, cât şi prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la dreptul la un proces echitabil. Din analiza criticilor formulate, rezultă că motivarea excepţiei de neconstituţionalitate vizează şi încălcarea art. 24 din Constituţie, referitor la dreptul la apărare, urmând ca şi aceste dispoziţii din Legea fundamentală să fie reţinute drept text de referinţă. Autoarea invocă, totodată, normele procesual penale ale art. 5 privind aflarea adevărului şi ale art. 8 referitor la caracterul echitabil şi termenul rezonabil al procesului penal. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală au mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate, fiind examinate motive de neconstituţionalitate similare, excepţia fiind respinsă, ca neîntemeiată, prin Decizia nr. 630 din 15 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.024 din 19 decembrie 2019 (paragrafele 33-46). 13. În motivarea soluţiei sale, analizând cele două forme ale nulităţii - nulitatea relativă şi nulitatea absolută -, Curtea a constatat că regimul juridic al acestora, sub aspectul cazurilor în care pot fi invocate şi al momentului până la care pot fi invocate, reprezintă opţiunea legiuitorului, potrivit politicii sale penale. De asemenea, Curtea, făcând referire la Decizia nr. 133 din 18 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 297 din 5 aprilie 2004, Decizia nr. 868 din 10 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 578 din 31 iulie 2008, şi Decizia nr. 1.402 din 2 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 9 decembrie 2010, a reţinut că nulitatea reprezintă o sancţiune procedurală extremă, care intervine numai atunci când alte remedii nu sunt posibile. Cum însă nu orice încălcare a unei norme procedurale provoacă o vătămare care să nu poată fi reparată decât prin anularea actului, legiuitorul a instituit regula potrivit căreia nulitatea actului făcut cu încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal intervine numai atunci când s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod. Această reglementare reflectă preocuparea legiuitorului de a salva actele procedurale care, deşi iniţial nu au respectat formele procedurale, îşi pot atinge scopul, prin completarea sau refacerea lor. Nimic nu împiedică persoana interesată ca, în ipoteza în care există o vătămare ce nu poate fi înlăturată, să invoce şi să dovedească vătămarea pretinsă. Condiţionarea anulării actului de procedură care nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege de existenţa unei vătămări ce nu poate fi înlăturată în alt mod nu are semnificaţia unei sustrageri a acestuia de la aplicarea sancţiunilor legale sau a unei „derogări“ de la obligativitatea respectării legii. 14. Totodată, Curtea a observat că noul Cod de procedură penală, prin dispoziţiile art. 280-282, a reformat materia nulităţilor, reducând numărul cazurilor de nulitate absolută şi suplimentând condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a se putea invoca nulităţile relative. Modificările aduse regimului nulităţilor vizează, în special, următoarele aspecte: stabilirea expresă a principiului că actele ulterioare celui declarat nul, care au o legătură directă cu acesta, sunt la rândul lor lovite de nulitate, scoaterea din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor privind sesizarea instanţei, efectuarea anchetei sociale pentru minori, competenţa materială şi după calitatea persoanei a instanţei ierarhic superioare celei legal competente, precum şi competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală [prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, Curtea a admis însă excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituţională]; instituirea unor nulităţi absolute care pot fi invocate până la un anumit termen procesual, iar nu în orice stadiu al procesului; eliminarea posibilităţii judecătorului/instanţei de a invoca, din oficiu, nulităţile relative (cu unele excepţii) şi de a le lua în considerare în orice stadiu al procesului [prin Decizia nr. 554 din 19 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.013 din 21 decembrie 2017, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală, care nu permite invocarea din oficiu a nulităţii relative, este neconstituţională]. 15. Nulităţile se pot clasifica, în principal, după două criterii, şi anume modul de exprimare în norma juridică, respectiv modul de aplicare şi efectele pe care le pot produce. După modul de exprimare în norma juridică, nulităţile sunt exprese - care se aplică în cazul nerespectării anumitor norme procesuale individualizate de legiuitor [de exemplu, în cazul încălcării normelor prevăzute de dispoziţiile art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală] - şi virtuale - care rezultă din reglementarea generală privind respectarea legii în desfăşurarea procesului penal, baza legală a nulităţilor virtuale constituind-o prevederile art. 2 (Legalitatea procesului penal) şi ale art. 282 (Nulităţile relative) din Codul de procedură penală. După modul de aplicare şi efectele pe care le produc, se deosebesc nulităţi absolute - care intervin în cazurile prevăzute de dispoziţiile art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală - şi nulităţi relative - care sunt, de regulă, cele virtuale şi sunt incidente în cazul încălcării oricăror alte dispoziţii legale decât cele prevăzute în art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală (Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, citată anterior, paragrafele 30 şi 31). 16. În cazul nulităţilor absolute, vătămarea procesuală este prezumată iuris et de iure, neexistând o condiţie în sensul dovedirii existenţei acesteia, pe când în cazul nulităţilor relative - potrivit art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, criticat în cauză - vătămarea produsă prin nerespectarea legii trebuie dovedită de cel care invocă această sancţiune şi, chiar dovedită fiind, se va constata incidenţa nulităţii relative numai dacă vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. Spre deosebire de Codul de procedură penală din 1968, care - în dispoziţiile art. 197 alin. 1 - prevedea existenţa unei vătămări procesuale în general, iar nu strict existenţa unei vătămări aduse drepturilor părţilor, actuala reglementare restrânge sfera nulităţilor relative numai la acele încălcări care aduc atingere drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, excluzând din această sferă încălcările care aduc atingere legalităţii procesului fără a atrage însă, în acelaşi timp, o vătămare a drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali (Decizia nr. 554 din 19 septembrie 2017, precitată, paragraful 20). 17. În aceste condiţii, Curtea a constatat că nulităţile exprese sau „textuale“ sunt acele sancţiuni procedurale expres prevăzute de lege, pe când cele implicite (virtuale) sunt „deduse“ fie din scopul urmărit de o dispoziţie legală, fie din formularea utilizată de legiuitor ori din spiritul legii. Semnificaţia nulităţilor exprese se reflectă în plan probatoriu, prin instituirea unei prezumţii de vătămare. Beneficiază de prezumţie cel care invocă aplicarea sancţiunii nulităţii exprese. Nulitatea relativă însă este o nulitate virtuală, ce derivă din principiul fundamental al legalităţii şi rezultă din încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la desfăşurarea procesului penal, altele decât cele expres prevăzute de lege, care atrag nulitatea absolută. Aceasta se caracterizează prin faptul că intervine atunci când prin încălcarea dispoziţiilor legale s-a produs o vătămare drepturilor participanţilor la procesul penal (procuror, părţi şi subiecţii procesuali principali), trebuie invocată într-o anumită etapă a procesului penal sau într-un anumit moment procesual, prevăzut de lege, se acoperă atunci când titularii dreptului de a o invoca nu îşi exercită acest drept în termenul de decădere prevăzut de lege, iar subiecţii procesuali care pot invoca nulitatea relativă trebuie să aibă calitatea prevăzută de lege, precum şi un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale pretins încălcate. Totodată, Curtea a observat că, în baza dispoziţiilor art. 282 alin. (5) din Codul de procedură penală, nulitatea relativă se acoperă atunci când persoana interesată nu a invocat-o în termenul prevăzut de lege - fiind vorba fie de o acceptare tacită, fie de neobservarea încălcării care putea atrage nulitatea relativă - sau a renunţat în mod expres la invocarea acesteia. Aşadar, se face distincţia între noţiunea de vătămare şi cea de interes de a invoca şi a obţine nulitatea, aceasta din urmă reprezentând o condiţie generală de exerciţiu a oricărei cereri în justiţie. Alături de interes, vătămarea este o cerinţă suplimentară pentru invocarea nulităţii relative. 18. Cazurile în care poate fi invocată nulitatea relativă sunt, teoretic, foarte numeroase, fiind reprezentate de toate încălcările unor dispoziţii procesual penale, altele decât cele pentru care poate fi invocată nulitatea absolută. De altfel, Curtea a reţinut că nulităţile virtuale, nefiind prestabilite de lege, ci derivând din principiul fundamental al legalităţii, sunt ataşate fiecărei norme ce reglementează desfăşurarea procesului penal, aşa încât o examinare exhaustivă a lor ar echivala cu analiza fiecărei dispoziţii a Codului de procedură penală. Dispoziţiile procesuale care prezintă mai frecvent aspecte de aplicare a nulităţilor relative şi care joacă un rol important în desfăşurarea procesului penal sunt cele referitoare la: reglementarea regulilor de bază, a principiilor sau a altor cerinţe care asigură organizarea şi desfăşurarea procesului penal (cu excepţia celor aflate sub protecţia nulităţii absolute), competenţa organelor judiciare (cu excepţia celor aflate sub protecţia nulităţii absolute), sesizarea organelor judiciare, forma şi conţinutul actelor procedurale (cu excepţia celor aflate sub protecţia nulităţii absolute), procedura de citare şi de comunicare a actelor procedurale, precum şi administrarea probelor (Decizia nr. 554 din 19 septembrie 2017, precitată, paragraful 28). În ceea ce priveşte normele referitoare la reglementarea administrării probelor, Curtea a reţinut, în considerentele Deciziei nr. 554 din 19 septembrie 2017, paragraful 29, că acestea au cea mai mare importanţă în desfăşurarea laturii materiale a procesului penal, adică aceea care conduce nemijlocit la aplicarea legii penale. Procedurile legale de obţinere a probelor au, în primul rând, scopul de a asigura acurateţea şi nevicierea acestora, astfel încât să se garanteze că realitatea obiectivă a faptelor este reflectată în probele respective. 19. Curtea a reţinut, totodată, că actuala lege procesual penală introduce conceptul excluderii probelor obţinute în mod nelegal. În acest sens, prin Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 16 februarie 2016, instanţa de control constituţional a observat că legea procesual penală delimitează conceptual trei noţiuni: probă, mijloc de probă şi procedeu probatoriu. Curtea a constatat că o probă nu poate fi obţinută nelegal decât dacă mijlocul de probă şi/sau procedeul probatoriu prin care este obţinută este nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei. Or, nelegalitatea mijlocului de probă şi/sau procedeului probatoriu este sancţionată de prevederile art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, prin aplicarea regimului nulităţii absolute sau relative. Aceasta deoarece nulităţile, aşa cum sunt ele reglementate la art. 280-282 din Codul de procedură penală, privesc doar actele procedurale şi procesuale, adică mijloacele de probă şi procedeele probatorii, şi nicidecum probele în sine, care nu sunt decât elemente de fapt. Prin urmare, este firească aplicarea regimului nulităţilor, conform art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, doar actelor prin care s-a dispus sau s-a autorizat proba şi actelor prin care s-a administrat aceasta (paragraful 16). Aşadar, Curtea a apreciat că art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală trebuie coroborat cu alin. (3) al acestui text legal, ceea ce înseamnă că probele obţinute prin actele prevăzute la art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală nu pot fi folosite în procesul penal în condiţiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă. Cele două alineate nu reglementează instituţii diferite, ci presupun întotdeauna aplicarea regimului nulităţilor în materia probaţiunii, aşa cum este acesta reglementat la art. 280-282 din Codul de procedură penală, iar rezultatul nulităţii actelor, respectiv a mijloacelor de probă şi a procedeelor probatorii, determină imposibilitatea folosirii probelor în proces (paragraful 17). În acest sens, Curtea a constatat că, din conţinutul regulilor generale în materia probaţiunii, se deduc trei categorii de acţiuni care pot vicia probele, şi anume: încălcarea prescripţiilor procedurale de administrare a lor; obţinerea probelor prin utilizarea unor metode ilegale; respectiv stabilirea conţinutului probei în neconcordanţă cu realitatea obiectivă pe care aceasta trebuie să o reflecte. Primele două categorii intră direct sau indirect sub incidenţa instituţiei nulităţii procesuale, în timp ce a treia scapă acestei sancţiuni procesuale, vicierea putând fi îndreptată, de la caz la caz, pe cale penală (de exemplu, condamnarea martorului pentru mărturie mincinoasă, urmată de revizuirea hotărârii ce s-a întemeiat pe conţinutul declaraţiei mincinoase, în condiţiile în care dispoziţiile procedurale de luare a declaraţiei martorului au fost respectate întocmai), pe cale tehnică (de exemplu, refacerea raportului de expertiză ce conţine calcule tehnice/contabile sau alte determinări cu caracter ştiinţific care sunt eronate, în condiţiile în care expertul a respectat toate condiţiile procedurale pentru efectuarea raportului de expertiză) sau, pur şi simplu, pe calea liberei aprecieri a organului judiciar (de exemplu, desfiinţarea sentinţei în apel pe motiv de pură netemeinicie nu se întemeiază pe o nulitate procesuală, ci pe autoritatea conferită de lege judecătorului de a evalua o situaţie şi a pronunţa o hotărâre potrivit propriei aprecieri). 20. De asemenea, Curtea a constatat că nulitatea actului prin care se dispune sau se autorizează o probă poate consta, spre exemplu, într-o nulitate atrasă de: nerespectarea condiţiilor de formă ale actului (lipseşte menţiunea privind organul judiciar care a dispus-o, lipseşte semnătura organului judiciar, lipseşte dispozitivul încheierii etc.); nerespectarea normelor de competenţă funcţională, materială, personală (autorizarea obţinerii unei probe de către judecătorul de cameră preliminară în loc de cel de drepturi şi libertăţi, delegarea nelegală a atribuţiei de dispunere a administrării probelor, dispunerea administrării de către un organ judiciar necompetent după materie sau persoană). Nulitatea actului prin care se administrează proba se referă, în principiu, la sancţionarea procedurală a mijloacelor de probă şi a procedeelor probatorii, ca acte procedurale (procesul-verbal de percheziţie şi percheziţia ca procedeu probatoriu, raportul de expertiză şi expertiza, declaraţia persoanei şi procedura audierii, procesul-verbal de redare a convorbirii telefonice interceptate şi mandatul tehnic etc.). 21. În aceste condiţii, Curtea a reţinut că excluderea probelor nu este o sancţiune de sine stătătoare, ci este un efect al constatării nulităţii mijlocului de probă/procedeului probatoriu prin care este transpusă în dosar. Acest efect al nulităţii în materia probaţiunii era subînţeles în concepţia Codului de procedură penală din 1968, în timp ce în noul cod este reglementat în mod explicit, prevederile care reglementează nulităţile fiind de generală aplicare, fără a fi scoase de sub incidenţa lor actele procesuale şi procedurale realizate în materia probaţiunii. În consecinţă, pentru a se dispune excluderea unei probe - cerere formulată şi de către autoarea excepţiei din prezenta cauză - trebuie să se constate că aceasta a fost obţinută în mod nelegal; pentru a se constata că proba a fost nelegal obţinută, trebuie să se constate nulitatea, de principiu relativă, a mijlocului de probă/procedeului probatoriu prin intermediul căruia proba a fost obiectivată; pentru a se constata nulitatea relativă a mijlocului de probă/procedeului probatoriu, această nulitate trebuie invocată de persoana interesată, într-un anumit interval procesual; neinvocarea sau invocarea tardivă a nulităţii atrage menţinerea ca legal a mijlocului de probă/procedeului probatoriu; menţinerea ca legal a mijlocului de probă/procedeului probatoriu face imposibilă excluderea probei. 22. În ceea ce priveşte vătămarea ce trebuie dovedită, în doctrină s-a apreciat că, deşi legea nu precizează în ce poate consta vătămarea procesuală, aceasta se poate constitui în încălcarea drepturilor pe care le au părţile în procesul penal. De asemenea, s-a arătat că se poate defini vătămarea ca atingerea adusă principiilor fundamentale ale procesului penal din care rezultă posibilitatea de a nu se realiza scopul acestuia. Prin „vătămare“ se poate înţelege orice atingere adusă justiţiei sau intereselor legitime ale părţilor. Atingerea se aduce părţilor din proces în cazul în care li se încalcă un drept procesual ori o garanţie procesuală de natură să le asigure apărarea intereselor lor legitime în cursul procesului penal. Din analiza dispoziţiilor art. 282 din Codul de procedură penală şi a celor reţinute de doctrină, Curtea a constatat că, în cazul nulităţii relative, vătămarea se referă la o încălcare a normelor ce are drept consecinţă o afectare a drepturilor procesuale ale persoanei îndreptăţite să o invoce (Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, precitată, paragrafele 60 şi 61). În speţă, fiind vorba despre încălcarea normelor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, Curtea a reţinut că, „teoretic, orice încălcare de către organul de urmărire penală a normelor relative la drepturile procesuale poate determina o vătămare independent de respectarea regulilor de competenţă ale acestuia. În consecinţă, demonstrarea vătămării va putea fi realizată prin relevarea consecinţelor actului organului de urmărire penală, printr-o modalitate independentă, ce nu implică, întotdeauna, analiza respectării competenţei acestuia. Cu alte cuvinte, încălcarea de către organul de urmărire penală a normelor relative la drepturile procesuale poate produce o vătămare, chiar şi atunci când normele de competenţă au fost respectate, situaţie în care vătămarea e mai uşor de dovedit, fiind precis determinată.“ În consecinţă, Curtea a constatat, în Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, precitată, că, în mod particular, doar „dovedirea unei vătămări a drepturilor unei persoane exclusiv prin nerespectarea de către organul de urmărire penală a dispoziţiilor referitoare la competenţa după materie şi după persoană se transformă într-o probă greu de realizat de către cel interesat“ şi, implicit, determină încălcarea dreptului fundamental la un proces echitabil, legea procesual penală anterioară reglementând sub sancţiunea nulităţii absolute nerespectarea normelor de competenţă materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, vătămarea procesuală fiind, în această situaţie, prezumată iuris et de iure. Prin urmare, Curtea a reţinut că, prin eliminarea din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia ce decurge din respectarea principiului legalităţii, ceea ce contravine art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie, astfel încât a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituţională. 23. Aşadar, având în vedere toate considerentele anterior menţionate, Curtea a constatat că orice încălcare a normelor relative la drepturile procesuale, inclusiv în materia probaţiunii, poate determina o vătămare a drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, dovedirea vătămării de către aceştia, alături de impunerea, prin lege, şi a altor exigenţe, cum ar fi instituirea unor termene sau condiţii procesuale, constituind o condiţionare a accesului liber la justiţie, justificată prin restrângerea posibilităţii de exercitare abuzivă a dreptului de a invoca nulitatea relativă, în vederea asigurării ordinii de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât şi a drepturilor şi a intereselor legitime ale celorlalţi titulari, cărora statul este ţinut, în egală măsură, să le acorde ocrotire. De altfel, Curtea reţine că această condiţionare a anulării actului de procedură care nu îndeplineşte prescripţiile prevăzute de lege de existenţa unei vătămări ce nu poate fi înlăturată în alt mod nu are semnificaţia unei sustrageri a acestuia de la aplicarea sancţiunilor legale sau a unei derogări de la obligativitatea respectării legii, astfel încât excepţia de neconstituţionalitate urmează a fi respinsă ca neîntemeiată. 24. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 25. Curtea reţine, în final, că invocarea prevederilor art. 5 şi 8 din Codul de procedură penală nu poate fi primită, deoarece, în exercitarea controlului a posteriori, Curtea Constituţională examinează dispoziţiile de lege criticate prin raportare la principiile şi drepturile fundamentale cuprinse în normele constituţionale şi convenţionale sau alte instrumente juridice la care România este parte, iar nu prin raportare la alte reglementări din legislaţia internă. Aşadar, examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestuia cu prevederi din Constituţie sau din actele internaţionale la care România este parte, iar nu compararea dispoziţiilor mai multor legi între ele şi nici coroborarea lor sau posibilele contradicţii din cadrul legislaţiei interne. 26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Angela Georgeta Burlacu în Dosarul nr. 16.632/3/2018/a1* al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 27 aprilie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
