Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mihaela Senia │- │
│Costinescu │magistrat-asistent-şef│
└───────────────┴──────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor articolului unic din Legea pentru modificarea art. 369 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, obiecţie formulată de Avocatul Poporului, în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. 2. Cu adresa nr. 7.042 din 22 martie 2022, Avocatul Poporului a trimis sesizarea formulată, care a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 2.634 din 22 martie 2022 şi constituie obiectul Dosarului nr. 751A/2022. 3. În motivarea sesizării de neconstituţionalitate. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. I din Legea pentru modificarea art. 369 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, cu referire la sintagma „opinie politică“ nu răspund exigenţelor constituţionale prevăzute de art. 30 alin. (1) din Constituţie. Astfel, prin incriminarea faptei de incitare a publicului, prin orice mijloace, la violenţă, ură sau discriminare împotriva unei categorii de persoane sau împotriva unei persoane pe motiv că face parte dintr-o anumită categorie de persoane definită pe criteriul de opinie politică, se încalcă libertatea de exprimare, prevăzută de art. 30 alin. (1) din Constituţie şi de art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în condiţiile în care art. 7 din Decizia-cadru 2008/913/JAI a Consiliului din 28 noiembrie 2008 privind combaterea anumitor forme şi expresii ale rasismului şi xenofobiei prin intermediul dreptului penal prevede că aceasta nu are efectul de a modifica obligaţia de a respecta drepturile fundamentale şi principiile juridice fundamentale, inclusiv libertatea de exprimare şi de asociere. Mai mult, noua reglementare adaugă criteriilor discriminatorii pentru existenţa infracţiunii de incitare la violenţă, ură sau discriminare criteriul de opinie politică, deşi art. 1 alin. (1) lit. (a) din Decizia-cadru 2008/913/JAI reglementează numai criteriile de rasă, culoare, religie, descendenţă sau origine naţională sau etnică. Criteriul convingerilor politice este limitativ prevăzut în Decizia-cadru 2008/913/JAI ca excepţie pentru extinderea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. (c) şi (d), potrivit cărora sunt pedepsibile anumite fapte săvârşite cu intenţie. Or, Avocatul Poporului arată că aceste categorii de fapte au fost deja incriminate penal prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor, simbolurilor şi faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război, cu modificările şi completările ulterioare. 4. Faţă de dispoziţiile legale criticate, menţionează că libertatea de exprimare, garantată ca libertate fundamentală cetăţenească, permite subiecţilor de drept să participe la viaţa politică, socială, şi culturală, manifestându-şi public gândurile, opiniile, credinţele etc., în coordonatele juridice expres prevăzute de lege. Libertatea de exprimare nu poate fi concepută fără libertatea de opinie, libertatea de exprimare fiind o condiţie sine qua non a unei veritabile democraţii pluraliste. Libertatea de exprimare, garantată de art. 10 din Convenţie, fundamentul esenţial al unei societăţi democratice, presupune din partea statelor nu numai o obligaţie generală, negativă, de a se abţine de la orice îngrădiri, dar şi o obligaţie pozitivă de a asigura caracterul pluralist al informaţiei, transmiterea liberă prin mijloace tehnice sau orice alte forme de expresie. Încă de la prima sa hotărâre importantă în acest domeniu, pronunţată în Cauza Handyside împotriva Regatului Unit, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, într-o formulă care este preluată aproape ca o clauză de stil în toată jurisprudenţa sa subsecventă în materie, că „libertatea de exprimare, consacrată în paragraful 1 al art. 10 constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una din condiţiile primordiale ale progresului ei“. Sub rezerva paragrafului 2 din acelaşi text, libertatea de exprimare priveşte nu numai „informaţiile“ sau „ideile“ apreciate favorabil sau considerate ca inofensive sau indiferente, dar şi pe cele care contrariază, şochează sau neliniştesc; aceasta este ingerinţa pluralismului, a toleranţei şi a spiritului de deschidere într-o societate democratică. Instanţa europeană a evidenţiat întotdeauna „importanţa crucială a libertăţii de exprimare ca una dintre condiţiile prealabile ale unei bune funcţionări a democraţiei“. De asemenea, a decis că, astfel cum apare consacrată de art. 10 din Convenţie, libertatea de expresie este însoţită de excepţii care impun o interpretare restrictivă, iar nevoia de a opera restrângeri ale acestei valori fundamentale a unei societăţi democratice trebuie să fie stabilită în mod convingător. Exerciţiul libertăţii de exprimare poate comporta anumite restrângeri şi condiţionări, potrivit legii, tocmai pentru ca drepturile şi libertăţile garantate de Constituţie cetăţenilor, interesele acestora şi, implicit, ordinea, sănătatea şi morala publică să nu fie afectate. Art. 19 pct. 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice stabileşte că libertatea de exprimare „comportă obligaţii şi răspunderi speciale“ şi că aceasta „poate fi supusă anumitor limitări care trebuie însă stabilite în mod expres prin lege“. Aceste restricţii trebuie să se datoreze „respectării drepturilor sau reputaţiei altora“ şi „apărării securităţii naţionale, ordinii publice, sănătăţii sau moralităţii publice“. De asemenea, art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale stabileşte, referitor la libertatea de exprimare, că „exercitarea acestor libertăţi [...] poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora [...]“. Instanţa europeană a subliniat în repetate rânduri că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care acestea le impun în privinţa lor, în special aceea ca ingerinţele statale să poată fi considerate ca „necesare într-o societate democratică“. În examinarea îndeplinirii acestei condiţii, Curtea europeană a declarat întotdeauna că statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere care nu este nelimitată; în ultimă analiză, revine jurisdicţiei europene misiunea de a se pronunţa în mod definitiv asupra compatibilităţii restricţiilor aplicate de autorităţile naţionale prevederilor Convenţiei, cu luarea în consideraţie a circumstanţelor fiecărei cauze, în special spre a se vedea dacă ele corespund unei „nevoi sociale imperioase“ şi sunt „proporţionale cu scopul urmărit“. Aceste ingerinţe trebuie: să fie prevăzute de lege; să urmărească un scop legitim; să fie necesare într-o societate democratică, condiţie prin prisma căreia instanţa europeană apreciază şi proporţionalitatea ingerinţei cu scopul urmărit prin producerea ei. „Scopul legitim“ este dat de interesele de ordin general şi de cele individuale prevăzute de paragraful 2 al art. 10. Testul de proporţionalitate trebuie să ia în considerare caracterul adecvat al măsurii pentru a-şi atinge scopul declarat, respectiv posibilitatea ca statul să realizeze acest scop adoptând măsuri mai puţin intruzive. Restrângerea libertăţii de exprimare poate fi, de asemenea, realizată în scopul protecţiei unui alt drept fundamental. În acest caz, analiza constă în găsirea unui echilibru corect între libertatea de exprimare şi libertăţile aflate în conflict cu aceasta. Ingerinţa este permisă atunci când este justificată de o cerinţă imperioasă de interes public sau de un scop legitim, cum ar fi protejarea drepturilor altora. Pe de altă parte, libertatea de exprimare se află în echilibru cu alte drepturi, în condiţiile în care aceasta nu reprezintă un drept absolut. 5. Avocatul Poporului apreciază că, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, restrângerile aplicate exprimării politice trebuie să fie limitate, pentru că a permite aplicarea unor restrângeri ample discursului politic în cazuri individuale ar afecta libertatea de exprimare. Totuşi, acest lucru nu înseamnă că libertatea de exprimare politică este de natură absolută. Aceasta poate fi supusă anumitor „restrângeri“ sau „sancţiuni“, dar acestea trebuie să respecte rolul important pe care exprimarea unor opinii politice îl are. Având în vedere faptul că textul de lege se referă la exprimarea unor opinii politice şi, ca atare, la un aspect de interes public, marja de apreciere acordată statului este, în principiu, una restrânsă. 6. Observând că nici Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare nu reţine criteriul opiniei politice, art. 15 enumerând criteriile de discriminare astfel: rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau apartenenţa la o categorie defavorizată ori convingerile, sexul sau orientarea sexuală, Avocatul Poporului susţine că, deşi Parlamentul, în temeiul art. 61 alin. (1) din Constituţie, are competenţă exclusivă în reglementarea măsurilor privind politica penală a statului, această competenţă nu este absolută, ci ea se realizează cu respectarea normelor şi principiilor consacrate prin Constituţie. Astfel, incriminarea faptei de incitare a publicului, prin orice mijloace, la violenţă, ură sau discriminare împotriva unei categorii de persoane sau împotriva unei persoane pe motiv că face parte dintr-o anumită categorie de persoane definită pe criteriul opiniei politice îngrădeşte libertatea de exprimare, fragilizează pluralismul ideilor şi concepţiilor, constituind o veritabilă cenzură a opiniilor. În aceste condiţii, ingerinţa statului prin restricţia impusă de lege nu este proporţională cu scopul urmărit şi nu este necesară, neîncadrându-se în categoria circumstanţelor excepţionale care să justifice răspunderea penală. Întrucât Curtea Europeană a decis în mod constant că nici sub aspectul necesităţii unei ingerinţe a autorităţilor publice în exerciţiul libertăţii de exprimare, art. 10 paragraful 2 din Convenţie nu lasă loc unor restricţii ale acesteia în domeniul discursului politic sau al unor probleme de interes general, arătând că autorităţile unui stat democratic sunt obligate să tolereze critica activităţii lor chiar şi atunci când aceasta ar fi considerată provocatoare sau insultătoare. Avocatul Poporului consideră că incriminarea faptei de incitare la violenţă, ură sau discriminare împotriva unei categorii de persoane sau împotriva unei persoane pe criteriul opiniei politice reprezintă o ingerinţă a autorităţilor statului asupra libertăţii de exprimare, astfel că, aplicând testul de proporţionalitate, aceasta nu îşi găseşte justificarea raportat la exigenţele indicate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, sub aspectul scopului legitim şi al măsurii adecvate, necesară într-o societate democratică, nepăstrând justul echilibru între interesele colective şi cele individuale. În plus, contrar art. 7 din Decizia-cadru 2008/913/JAI din 28 noiembrie 2008, dispoziţiile legale criticate au ca efect modificarea respectării unui drept fundamental, libertatea de exprimare. 7. Avocatul Poporului mai arată că includerea în sfera ilicitului penal a exprimării unor opinii politice are repercusiuni şi în privinţa exercitării drepturilor electorale (dreptul de a alege şi de a fi ales). Din jurisprudenţa Curţii europene reiese că libertatea de exprimare şi publicitatea făcută poziţiilor politice în contextul campaniilor politice având ca scop să influenţeze votul popular trebuie privite în raport cu alte considerente relevante care apar în acest context specific. În special, în contextul alegerilor, libertatea de exprimare prevăzută la art. 10 trebuie să fie pusă în balanţă cu considerentele şi principiile relevante prevăzute la art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenţie care au ca scop stabilirea şi menţinerea bazelor unei democraţii eficiente şi semnificative, guvernate de preeminenţa dreptului. Această interacţiune dintre art. 10 şi art. 3 din Protocolul nr. 1 a fost definită pentru prima dată în Cauza Mathieu-Mohin şi Clerfayt împotriva Belgiei, ulterior fiind dezvoltată în continuare în Cauza Bowman împotriva Regatului Unit. Principiile relevante în acest context au fost elaborate pe larg în Cauza Orlovskaya Iskra împotriva Rusiei, în care Curtea a subliniat următoarele: „Curtea reiterează, de asemenea, că drepturile garantate de art. 3 din Protocolul nr. 1 sunt esenţiale pentru instituirea şi menţinerea bazelor unei democraţii eficiente şi semnificative guvernate de preeminenţa dreptului [...]. Alegerile libere şi libertatea de exprimare, în special libertatea de dezbatere politică, constituie împreună piatra de temelie a oricărui sistem democratic [...]. Cele două drepturi sunt interdependente şi acţionează unul în consolidarea celuilalt: de exemplu, libertatea de exprimare este una dintre «condiţiile» necesare pentru «asigurarea liberei exprimări a opiniei poporului în alegerea corpului legislativ» [...]. Din acest motiv, este deosebit de important în perioada premergătoare alegerilor ca opiniile şi informaţiile de orice fel să poată circula liber. În contextul dezbaterilor electorale, exercitarea neîngrădită a libertăţii de exprimare de către candidaţi are o semnificaţie deosebită [...]“. Or, garantarea drepturilor şi libertăţile politice, din care fac parte şi dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales, precum şi libertatea de exprimare constituie baza statului democratic, în sensul art. 1 alin. (3) din Constituţie. 8. O altă critică de neconstituţionalitate vizează încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) şi ale art. 147 alin. (2) din Constituţie. Avocatul Poporului invocă deciziile nr. 405 din 15 iunie 2016 şi nr. 561 din 15 septembrie 2021, în care Curtea Constituţională a statuat că, în exercitarea competenţei de legiferare în materie penală, legiuitorul trebuie să ţină seama de principiul potrivit căruia incriminarea unei fapte trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul ultima ratio. În jurisprudenţa sa, Curtea a apreciat că, în materie penală, acest principiu trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală este singura în măsură să atingă scopul urmărit, alte măsuri de ordin civil, administrativ etc. fiind improprii în realizarea acestui deziderat. Mai mult, măsurile adoptate de legiuitor pentru atingerea scopului urmărit trebuie să fie adecvate, necesare şi să respecte un just echilibru între interesul public şi cel individual. Curtea a reţinut că din perspectiva principiului ultima ratio, în materie penală nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancţiunea penală. Or, în condiţiile în care legiuitorul nu reglementează criteriile de discriminare în baza cărora se pot determina valorile sociale ocrotite de legea penală, Curtea a constatat că nu este îndeplinită obligaţia de a legifera respectând condiţiile de necesitate şi proporţionalitate a măsurilor de natură penală pe care legea le impune, în lumina principiului ultima ratio. Atâta vreme cât legea civilă sau administrativ-contravenţională acoperă în mare măsură materia sancţionării comportamentelor discriminatorii, este evident că legiuitorul are obligaţia de a incrimina penal doar acele fapte pentru care răspunderea penală reprezintă resortul ultim în protejarea anumitor valori sociale, legea penală fiind singura în măsură să atingă scopul urmărit. 9. Având în vedere considerentele Deciziei nr. 561 din 15 septembrie 2021, Avocatul Poporului apreciază că prevederile art. I din Legea pentru modificarea art. 369 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal contravin art. 1 alin. (5) din Constituţie, deoarece nu stabilesc circumstanţele infracţiunii de incitare la violenţă, ură sau discriminare pe criterii de opinie politică, circumstanţe care, ca grad de intensitate, ar justifica incriminarea şi aplicarea sancţiunii penale şi implicit diferenţierea acesteia faţă de fapta sancţionată contravenţional. Astfel, dispoziţiile legale criticate sunt lipsite de previzibilitate, coerenţă şi claritate, lipsind persoana de garanţii împotriva arbitrariului, în condiţiile în care principiul legalităţii presupune existenţa unor norme de drept penal suficient de clare, precise şi previzibile. Includerea criteriului de opinie politică pentru a atrage răspunderea penală a unei fapte de incitare la violenţă, ură sau discriminare imprimă normei penale un caracter imprecis în procesul de interpretare şi aplicare al acesteia de către autorităţi. Mai mult, în condiţiile exercitării neîngrădite a libertăţii de opinie politică ce caracterizează un stat democratic, presupusul făptuitor este în imposibilitatea de a-şi adapta conduita la prescripţia normativă, conduită sancţionată sever de legiuitor cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Soluţia legislativă creează premisele ca participanţii la o dezbatere politică să devină, pe rând, atât subiect activ, cât şi pasiv al acestei infracţiuni, fiind dificil de identificat care este subiectul pasiv secundar al infracţiunii. Deşi, în aparenţă, legiuitorul a urmărit protejarea persoanelor care exprimă opinii politice, în realitate, consecinţele normei se răsfrâng asupra libertăţii de opinie, fragilizând caracterul democratic al statului român, consacrat în art. 1 alin. (3) din Constituţie. 10. De altfel, în jurisprudenţa sa (deciziile nr. 858 din 14 decembrie 2017 şi nr. 561 din 15 septembrie 2021), Curtea Constituţională a statuat că incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni ţin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile şi exigenţele constituţionale. Prin reglementarea protecţiei penale doar a faptelor care produc anumite consecinţe, legiuitorul trebuie să se plaseze în interiorul acestei marje, întrucât nicio dispoziţie constituţională nu obligă explicit/implicit la stabilirea unui standard de referinţe care să determine în mod automat incriminarea penală a oricărei vătămări aduse unei valori consacrate constituţional sau legal, astfel că, implicit, Curtea a acceptat teza potrivit căreia incidenţa răspunderii penale este condiţionată de o anumită gravitate a faptei sau de un anumit nivel de afectare a valorii protejate prin norma penală. 11. Aşa fiind, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile art. 147 alin. (2) din Constituţie, deoarece nu realizează punerea în acord cu considerentele Deciziei nr. 561 din 15 septembrie 2021, potrivit cărora incriminarea unei fapte trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul ultima ratio, iar atâta vreme cât legea civilă sau administrativ-contravenţională acoperă în mare măsură materia sancţionării comportamentelor discriminatorii, este evident că legiuitorul are obligaţia de a incrimina penal doar acele fapte pentru care răspunderea penală reprezintă resortul ultim în protejarea anumitor valori sociale, legea penală fiind singura în măsură să atingă scopul urmărit. În plus, natura şi gravitatea pedepselor aplicate sunt elemente care trebuie avute în vedere la aprecierea proporţionalităţii unei limitări aduse libertăţii de exprimare, aplicarea pedepsei penale pentru o faptă care presupune exercitarea liberă a dreptului de exprimare nefiind compatibilă cu libertatea de exprimare a persoanei decât în circumstanţe excepţionale, mai ales atunci când au fost grav afectate alte drepturi fundamentale. Or, valorile constituţionale care nu pot fi afectate sunt drepturile individuale precum demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi dreptul la propria imagine, respectiv acele valori fundamentale care sunt protejate prin interzicerea actelor prevăzute de art. 30 alin. (7), şi anume defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri. Întrucât limitele impuse acestei libertăţi constituţionale sunt ele însele de rang constituţional, stabilirea conţinutului acestei libertăţi este de strictă interpretare, nicio altă limită nefiind admisă decât cu încălcarea literei şi spiritului art. 30 din Constituţie. 12. În procedura de reexaminare a legii. Parlamentul a adoptat dispoziţiile legale criticate fără a-şi îndeplini obligaţia constituţională de a pune de acord textele din legea criticată cu decizia Curţii Constituţionale, aspect ce contravine dispoziţiilor art. 147 alin. (2) din Constituţie, sub aspectul proporţionalităţii regimului juridic sancţionator. 13. În continuare. Curtea reţine că prin Adresa nr. 2/2.525 din 22 martie 2022, secretarul general al Camerei Deputaţilor a trimis Curţii Constituţionale sesizarea privind neconstituţionalitatea sintagmei „opinie ori apartenenţă politică“ cuprinsă în articolul unic din Legea pentru modificarea art. 369 din Legea nr. 286/20009 privind Codul penal. Sesizarea a fost formulată de un număr de 51 de deputaţi aparţinând Uniunii Salvaţi România, în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 2.636 din 22 martie 2022 şi constituie obiectul Dosarului nr. 752A/2022. 14. În motivarea sesizării de neconstituţionalitate, o primă critică a autorilor sesizării vizează faptul că sintagma „opinie ori apartenenţă politică“ din Legea pentru modificarea art. 369 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal aduce atingere prevederilor art. 30 din Constituţie. Pornind de la premisa că, în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 824 din 3 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 122 din 17 februarie 2016, şi Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017), Curtea Constituţională a reţinut că incriminarea sau dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni ţin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, fiind limitată de principiile, valorile şi exigenţele constituţionale, legiuitorul trebuind să dozeze folosirea mijloacelor penale în funcţie de valoarea socială ocrotită, cu privire la noul criteriu introdus, “ opinie ori apartenenţă politică“, autorii sesizării susţin că acesta constituie o cenzură a libertăţii de exprimare, interzisă expres de Constituţie. Mai mult, art. 30 alin. (7) din Legea fundamentală stabileşte criteriile care circumscriu inviolabilitatea libertăţii de exprimare, criteriul „opinie ori apartenenţă politică“, introdus prin legea supusă controlului de constituţionalitate neregăsindu-se printre acestea. 15. Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, care reprezintă actul normativ ce defineşte discriminarea, stabileşte criteriile de discriminare, enumeră cazurile în care faptele de discriminare sunt calificate drept contravenţii şi stabileşte organul competent să constate răspunderea juridică şi să aplice sancţiunile corespunzătoare, sancţionează contravenţional comportamentul public de instigare la ură şi discriminare îndreptat împotriva unei persoane, a unui grup de persoane sau a unei comunităţi legat de apartenenţa acestora la o anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestora. Nu se regăseşte aici şi criteriul opiniei sau apartenenţei politice. 16. Autorii sesizării invocă Decizia nr. 561 din 15 septembrie 2021, în care Curtea Constituţională a reţinut că „legiuitorul are îndreptăţirea de a plasa protecţia constituţională a valorii care nu intră sub incidenţa penalului în sfera răspunderii civile delictuale“, acceptând teza potrivit căreia incidenţa răspunderii penale este condiţionată de o anumită gravitate a faptei sau de un anumit nivel de afectare a valorii protejate prin norma penală, precum şi Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, în care s-a statuat că, „în exercitarea competenţei de legiferare în materie penală, legiuitorul trebuie să ţină seama de principiul potrivit căruia incriminarea unei fapte ca infracţiune trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul ultima ratio“. Curtea Constituţională a reţinut că ilicitul penal este cea mai gravă formă de încălcare a unor valori sociale, iar consecinţele aplicării legii penale sunt dintre cele mai grave. 17. În concluzie, autorii sesizării susţin că introducerea în legea penală a unui criteriu faţă de care să se considere că incitarea la ură, violenţă şi discriminare ar constitui infracţiune, precum cel al opiniei ori apartenenţei politice, „conduce la o adăugare nepermisă de Constituţie, de natură a aduce o cenzură dreptului la liberă exprimare“. 18. O altă critică de neconstituţionalitate vizează faptul că sintagma „opinie ori apartenenţă politică“ aduce atingere prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5), în componenta sa referitoare la principiul previzibilităţii şi clarităţii normelor, astfel cum a fost dezvoltat într-o bogată jurisprudenţă constituţională. Autorii sesizării susţin că Parlamentul nu îşi poate exercita competenţa de incriminare şi de dezincriminare a unor fapte antisociale decât cu respectarea normelor şi principiilor consacrate prin Constituţie (Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014 şi Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017), Curtea stabilind în jurisprudenţă sa constantă că respectarea prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative constituie un veritabil criteriu de constituţionalitate (Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012), iar accesibilitatea şi previzibilitatea legii sunt cerinţe ale principiului securităţii raporturilor juridice, constituind garanţii împotriva arbitrariului (Decizia nr. 139 din 13 martie 2019). 19. Autorii sesizării consideră edificatoare pentru stabilirea intenţiei legiuitorului în edictarea normei criticate dezbaterile purtate în cadrul procedurii de legiferare. Prin raportare la scopul legii, astfel cum a fost redefinit în procedura de reexaminare declanşată ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 561 din 15 septembrie 2021 şi care nu mai are nicio legătură cu scopul iniţial al legii, respectiv punerea în acord a Codului penal cu Decizia-cadru 2008/913/JAI a Consiliului din 28 noiembrie 2008, introducerea criteriului suplimentar „opinie ori apartenenţă politică“ a îndepărtat legea de la finalitatea exprimată în expunerea de motive şi a înglobat în sfera penală un domeniu care nu ar trebui să se regăsească acolo. Autorii obiecţiei susţin că, în România, situaţia socioculturală nu justifică a considera că politicienii sau simpatizanţii partidelor politice ar constitui un grup social vulnerabil, care ar avea nevoie de protecţie juridică sporită prin introducerea unor reglementări penale care să incrimineze faptele de incitare la violenţă, ură sau discriminare. Deşi se susţine că textul incriminator de fapt îi protejează pe cei care exprimă opinii politice sau care au o apartenenţă politică, în realitate textul prezintă mai multe dezavantaje decât posibile avantaje prin aceea că admite că există o problemă gravă care are nevoie de reglementare şi că îi expune pe membrii societăţii civile, pe jurnalişti, dar şi pe politicieni la anumite sancţiuni atunci când opiniile lor îmbracă forme mai dure care, în lipsa unei definiţii clare a noţiunii de incitare la ură, ar putea fi considerate drept astfel de fapte. Or, o atare situaţie reprezintă ea însăşi o încălcare a principiului egalităţii în faţa legii şi o formă de discriminare a altor categorii sociale în raport cu politicienii şi cu cei care îşi manifestă apartenenţa sau opiniile politice, care sunt avantajaţi şi protejaţi suplimentar de legea penală fără a exista o justificare convingătoare pentru aceasta. 20. Autorii sesizării susţin că, faţă de celelalte criterii (dizabilitate, infecţie cu HIV etc.), criteriul opiniei şi apartenenţei politice este fundamental diferit prin aceea că desemnează „o categorie de persoane esenţialmente criticabile în orice ţară democratică. Celelalte, dimpotrivă, se referă la oameni care nu este moral acceptabil să fie criticaţi pentru situaţia de vulnerabilitate în care se află“. Introducerea acestui criteriu, care nu constituie şi nici nu poate constitui un criteriu de apartenenţă la „un astfel de grup“, în sensul Deciziei nr. 561 din 15 septembrie 2021, este de natură să încalce principiile şi prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5). 21. Mai mult, neclaritatea dispoziţiilor criticate „derivă inclusiv din faptul că, dacă violenţa şi discriminarea ştim ce sunt, referitor la termenul de «ură», lucrurile nu sunt la fel de clare. Vorbim despre un termen care nu se manifestă în exterior prin violenţă şi discriminare, pentru că acestea sunt menţionate separat în text. Practic, este o simplă atitudine psihică a persoanelor faţă de ceva sau cineva“. 22. Prin urmare, autorii obiecţiei de neconstituţionalitate consideră că Legea pentru modificarea art. 369 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal a fost adoptată cu încălcarea prevederilor constituţionale în ceea ce priveşte sintagma „opinie ori apartenenţă politică“. 23. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a comunica punctele lor de vedere. 24. Guvernul a transmis punctul său de vedere prin Adresa nr. 5/2.263/2022, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 3.284 din 14 aprilie 2022, în care îşi exprimă punctul de vedere cu privire la sesizarea de neconstituţionalitate ce face obiectul Dosarelor nr. 751A/2022 şi nr. 752A/2022. Arată că susţinerea autorilor sesizării în sensul că art. 369 din Codul penal contravine art. 30 din Constituţie nu este corectă, această reglementare venind tocmai în aplicarea dispoziţiilor constituţionale. Astfel, la o primă citire a art. 30 din Constituţie, se poate constata că acesta garantează într-adevăr dreptul la liberă exprimare al persoanei [alin. (1)-(4)], dar stabileşte şi limitele respectivului drept [alin. (4)-(8)], astfel încât să nu fie încălcate alte drepturi şi libertăţi fundamentale garantate de Constituţie. Prin urmare, statul are nu doar dreptul, ci şi obligaţia constituţională de a stabili cadrul exercitării dreptului la liberă exprimare, în mod echitabil şi nediscriminatoriu pentru toţi cetăţenii ţării, astfel încât acesta să fie compatibil cu principiile statului de drept, şi de a sancţiona încălcarea limitelor acestui cadru. Este adevărat că Legea fundamentală nu obligă la protejarea tuturor valorilor enumerate la art. 30 alin. (6) prin lege penală şi la interzicerea tuturor acţiunilor enumerate la alin. (7) sub sancţiuni de natură penală, însă, odată ce legiuitorul a recurs la legea penală ca instrument de protecţie, ar fi discriminatorie alegerea doar a unor categorii de persoane care să beneficieze de acest grad sporit de protecţie, în comparaţie cu alte categorii de persoane care ar avea la îndemână cel mult legea civilă pentru apărarea drepturilor lor. Cu alte cuvinte, odată ce legiuitorul a ales să incrimineze incitarea publicului la discriminare, ură sau violenţă, este discriminatoriu şi, în consecinţă, neconstituţional, ca doar persoanele care sunt victime ale discriminării ori manifestărilor de ură sau violenţă pentru motivele enumerate limitativ în forma adoptată de Parlament a art. 369 să fie protejate de norma penală, în vreme ce persoanele care sunt victime ale comportamentelor enumerate pentru alte motive (spre exemplu, opinia ori apartenenţa politică - motivul invocat de autorii sesizării de neconstituţionalitate) să nu beneficieze de acelaşi grad de protecţie, deşi se află, de fapt, în aceeaşi situaţie juridică, fiind victimele unui discurs de incitare la ură, violenţă sau discriminare, bazat pe anumite caracteristici definitorii ale acestor persoane. 25. Prin urmare. Guvernul nu consideră că este posibilă existenţa unui stat de drept în care discriminarea, incitarea la ură sau violenţă împotriva unei persoane pe motivul opiniei sau apartenenţei politice a acesteia să fie permise, astfel că legea trebuie să fie clară şi să interzică violenţa şi discriminarea nu numai strict pe baza unor criterii uzitate prioritar în ziua de astăzi. În lumina celor decise de Curte prin Decizia nr. 561 din 15 septembrie 2021, Guvernul consideră că ar fi necesară includerea în norma penală a sintagmei „ori pentru alte criterii de acelaşi fel“, astfel încât textul să nu devină discriminatoriu şi să permită sancţionarea unor forme la fel de grave de incitare la discriminare, similare celor enumerate în mod expres în text. Guvernul exemplifică, în concret, cu situaţia persoanelor care suferă de o altă boală decât cele enumerate expres (spre exemplu, o altă boală contagioasă), a persoanelor grase/slabe ori a celor cu un grad superior/inferior de educaţie, care trebuie să fie protejate de o normă de drept penal egală pentru toţi şi durabilă, elaborată să dureze zeci de ani. Precizează că păstrarea sintagmei „ori pentru alte criterii de acelaşi fel“ nu conduce automat la concluzia că legiuitorul a înţeles să sancţioneze orice conduită de incitare la ură sau discriminare împotriva unei categorii de persoane, indiferent de criteriile care stau la baza acelei categorii, ci vor fi avute în vedere, în baza acestei sintagme, numai acele criterii bine conturate, similare celor enumerate expres în textul incriminării. 26. Raportat la Decizia-cadru 2008/913/JAI a Consiliului din 28 noiembrie 2008 privind combaterea anumitor forme şi expresii ale rasismului şi xenofobiei prin intermediul dreptului penal, Guvernul consideră că orice grup de persoane care prezintă anumite caracteristici comune trebuie protejate împotriva discriminării, nu doar cele enumerate expres de decizia-cadru. În plus, remarcă evoluţia continuă şi accelerată în acest domeniu, care constituie o prioritate a actualei Comisii Europene. De aceea, apreciază că formularea normei penale care să includă menţiunea „ori pentru alte criterii de acelaşi fel“ este preferabilă şi din perspectiva stabilităţii legislaţiei penale, pentru evitarea unor intervenţii succesive asupra Codului penal, pe măsura descoperirii unor noi posibile criterii de discriminare, mai ales în condiţiile în care standardul impus de decizia-cadru este unul minimal. Guvernul observă că o asemenea abordare evolutivă a dreptului este recunoscută şi la nivelul jurisprudenţei Curţii Constituţionale, care a invocat în mod constant doctrina dreptului viu, de exemplu, în deciziile nr. 356 din 25 iunie 2014 şi nr. 369 din 30 mai 2017. 27. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând obiecţiile de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 28. Actele de sesizare a Curţii Constituţionale au ca obiect al criticilor de neconstituţionalitate dispoziţiile articolului unic din Legea pentru modificarea art. 369 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, care prevede: "ARTICOL UNIC Articolul 369 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi va avea următorul cuprins: "ART. 369 Incitarea la violenţă, ură sau discriminare Incitarea publicului, prin orice mijloace, la violenţă, ură sau discriminare împotriva unei categorii de persoane sau împotriva unei persoane pe motiv că face parte dintr-o anumită categorie de persoane definită pe criterii de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie ori apartenenţă politică, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA, considerate de făptuitor drept cauze ale inferiorităţii unei persoane în raport cu celelalte se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă."" 29. Autorii sesizărilor susţin că dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5), ale art. 30 alin. (1) şi ale art. 147 alin. (2), precum şi dispoziţiilor art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 30. Având în vedere că obiectul celor două sesizări îl constituie dispoziţii ale aceluiaşi act normativ, pentru o bună administrare a actului de justiţie constituţională, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, plenul Curţii Constituţionale dispune, din oficiu, conexarea celor două cauze, respectiv a Dosarului nr. 752A/2022 la Dosarul nr. 751A/2022, care a fost primul înregistrat, urmând ca instanţa constituţională să pronunţe o singură decizie prin care să efectueze controlul de constituţionalitate a priori asupra dispoziţiilor Legii pentru modificarea art. 369 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal. 31. În vederea soluţionării prezentelor obiecţii de neconstituţionalitate, Curtea va proceda la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a acestora, prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sub aspectul titularului dreptului de sesizare, al termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi al obiectului controlului de constituţionalitate. În jurisprudenţa sa. Curtea a statuat că primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, iar cea dea treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează a fi cercetate în ordinea menţionată, constatarea neîndeplinirii uneia având efecte dirimante şi făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din data de 13 martie 2018, paragraful 70, sau Decizia nr. 385 din 5 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 488 din 13 iunie 2018, paragraful 32). 32. Referitor la titularul dreptului de sesizare, obiecţiile de neconstituţionalitate au fost formulate de Avocatul Poporului, respectiv de 51 de deputaţi, care, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, au dreptul de a sesiza Curtea Constituţională pentru exercitarea controlului de constituţionalitate a priori, fiind, aşadar, îndeplinită această primă condiţie de admisibilitate. 33. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de control constituţional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile, începând de la acelaşi moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală. Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament. Cu privire la acest aspect, se constată că Legea pentru modificarea art. 369 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal a fost adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, în procedură de urgenţă, în data de 14 martie 2022 şi a fost depusă la secretarul general în data de 21 martie 2022, pentru exercitarea dreptului de sesizare cu privire la neconstituţionalitatea legii. La data de 22 martie 2022, au fost depuse cele două sesizări formulate de Avocatul Poporului, respectiv de 51 de deputaţi, iar la data de 23 martie 2022, legea a fost transmisă spre promulgare Preşedintelui României. Întro atare situaţie, luând act de faptul că ambele sesizări de neconstituţionalitate au fost formulate în termenul prevăzut de art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, Curtea constată că obiecţiile de neconstituţionalitate sunt admisibile şi sub aspectul respectării termenelor în care poate fi sesizată instanţa de control constituţional. 34. În vederea analizării admisibilităţii prezentelor sesizări cu privire la cel de-al treilea aspect de admisibilitate - obiectul controlului de constituţionalitate, respectiv stabilirea sferei de competenţă a Curţii cu privire la legea dedusă controlului -, este necesară analiza criticilor formulate de autorii sesizării. Analizând temeiurile constituţionale invocate în susţinerea sesizărilor de neconstituţionalitate, precum şi motivarea obiecţiilor formulate, Curtea observă că obiectul criticilor îl constituie conţinutul normativ al legii. 35. Aşadar, nefiind incident un fine de neprimire a sesizărilor astfel formulate, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor legale criticate. 36. Analizând criticile de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, în prezent, cadrul normativ în vigoare stabileşte la art. 369 din Codul penal, cu denumirea marginală Incitarea la ură sau discriminare, că „Incitarea publicului, prin orice mijloace la ură sau discriminare împotriva unei categorii de persoane se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă“. Infracţiunea se săvârşeşte prin acţiunea de incitare adresată publicului, adică unui număr nedeterminat de persoane, pentru a determina sau încuraja manifestarea urii sau a atitudinii discriminatorii împotriva unei categorii de persoane. 37. Prin Legea pentru modificarea art. 369 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal adoptată de Parlament în data de 30 iunie 2021, dispoziţiile penale au fost modificate astfel: „Incitarea publicului, prin orice mijloace, la violenţă, ură sau discriminare împotriva unei categorii de persoane sau împotriva unei persoane pe motiv că face parte dintr-o anumită categorie de persoane se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă“. Analizând norma penală care a fost supusă controlului de constituţionalitate, ca urmare a sesizării formulate înainte de promulgarea legii, prin Decizia nr. 561 din 15 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.076 din 10 noiembrie 2021, Curtea a constatat că prin modificarea operată asupra dispoziţiilor art. 369 din Codul penal, legiuitorul s-a limitat la completarea sferei de pericole cu privire la care subiectul activ al infracţiunii incită publicul (adăugând violenţa) şi a sferei subiectelor pasive ale infracţiunii (adăugând persoana care face parte dintr-o anumită categorie/grup), fără a circumscrie însă existenţa elementului material al infracţiunii de incitare la violenţă, ură sau discriminare anumitor criterii, deci fără a opera o circumstanţiere expresă a temeiurilor care pot determina violenţa, ura sau discriminarea. Or, în condiţiile în care legiuitorul nu a reglementat criteriile de discriminare în baza cărora se pot determina valorile sociale ocrotite de legea penală. Curtea a constatat că nu este îndeplinită obligaţia de a legifera respectând condiţiile de necesitate şi proporţionalitate a măsurilor de natură penală pe care legea le impune, în lumina principiului ultima ratio. Curtea a statuat că, atâta vreme cât legea civilă sau administrativ-contravenţională acoperă în mare măsură materia sancţionării comportamentelor discriminatorii, este evident că legiuitorul are obligaţia de a incrimina penal doar acele fapte pentru care răspunderea penală reprezintă resortul ultim în protejarea anumitor valori sociale, legea penală fiind singura în măsură să atingă scopul urmărit. Aşa fiind, Curtea a constatat că modul de a proteja valori sociale prin reglementarea răspunderii penale nu este de natură să asigure previzibilitate, coerenţă şi claritate cadrului normativ, legea penală fiind lipsită de rigoare şi precizie. Prin urmare, Curtea a admis obiecţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. I din Legea pentru modificarea art. 369 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal sunt neconstituţionale, contravenind art. 1 alin. (5) din Constituţie, care se referă la calitatea legii, precum şi art. 23 din Constituţie, referitor la libertatea individuală. 38. În temeiul art. 147 alin. (2) din Constituţie, a fost declanşată procedura de reexaminare a legii în vederea punerii ei în acord cu decizia Curţii Constituţionale. În data de 14 martie 2022, Parlamentul a adoptat din nou Legea pentru modificarea art. 369 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, cu un nou conţinut, care face obiectul prezentului control de constituţionalitate. 39. Curtea reţine că, spre deosebire de reglementarea supusă anterior controlului a priori de constituţionalitate, în textul normativ rezultat în urma reexaminării legii sunt prevăzute criteriile pe baza cărora se pot determina categoriile de persoane împotriva cărora se produce incitarea la violenţă, ură sau discriminare, şi anume: rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie ori apartenenţă politică, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA. Prin urmare, fapta de incitare la violenţă poate avea ca temei doar aceste criterii, considerate de făptuitor drept cauze ale inferiorităţii unei persoane în raport cu celelalte şi care sunt susceptibile să genereze sentimente de ură sau dorinţa de a discrimina o categorie socială. Analizând din perspectivă istorică norma care incriminează această faptă, Curtea observă că legiuitorul revine la soluţia legislativă anterioară intrării în vigoare a actualului Cod penal, la 1 februarie 2014, în care elementul material al infracţiunii de incitare la ură sau discriminare avea un înţeles normativ determinat şi determinabil prin prisma temeiurilor care generau ura sau discriminarea (rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, convingeri, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA). 40. În continuare, Curtea constată că paragraful 6 din preambulul Deciziei-cadru 2008/913/JAI a Consiliului din 28 noiembrie 2008 privind combaterea anumitor forme şi expresii ale rasismului şi xenofobiei prin intermediul dreptului penal, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 328 din 6 decembrie 2008, prevede că „Statele membre recunosc faptul că acţiunile de combatere a rasismului şi a xenofobiei presupun diferite tipuri de măsuri aplicate într-un cadru global şi nu pot fi limitate doar la aspecte de drept penal. Prezenta decizie-cadru se limitează la combaterea formelor deosebit de grave de rasism şi xenofobie prin intermediul dreptului penal. Deoarece tradiţiile culturale şi juridice ale statelor membre diferă într-o anumită măsură, în special în acest domeniu, în prezent nu este posibilă o armonizare deplină a legislaţiei penale“. 41. Sub aspectul criteriilor care pot constitui temei al existenţei infracţiunii, Curtea reţine că art. 1, intitulat „Infracţiuni de natură rasistă şi xenofobă“, din cuprinsul deciziei-cadru stabileşte că „(1) Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că faptele menţionate în continuare, săvârşite cu intenţie, sunt pedepsibile: (a) instigarea publică la violenţă sau la ură împotriva unui grup de persoane sau a unui membru al unui astfel de grup definit pe criterii de rasă, culoare, religie, descendenţă sau origine naţională sau etnică; (b) săvârşirea unui act menţionat la litera (a) prin difuzarea publică sau distribuirea de înscrisuri, imagini sau alte materiale; (c) apologia publică, negarea în mod public sau minimizarea vădită în mod public a gravităţii crimelor de genocid, a crimelor contra umanităţii şi a crimelor de război, astfel cum sunt definite la articolele 6, 7 şi 8 din Statutul Curţii Penale Internaţionale săvârşite împotriva unui grup de persoane sau a unui membru al unui astfel de grup definit pe criterii de rasă, culoare, religie, descendenţă sau origine etnică sau naţională, atunci când comportamentul respectiv este de natură să incite la violenţă sau ură împotriva unui astfel de grup sau membru al unui astfel de grup“ . Curtea reţine, de asemenea, că în paragraful 10 al preambulului aceleiaşi decizii-cadru se prevede că „Prezenta decizie-cadru nu împiedică statele membre să adopte dispoziţii în legislaţia naţională prin care să extindă dispoziţiile articolului 1 alineatul (1) literele (c) şi (d) la infracţiuni împotriva unui grup de persoane definit prin referire la alte criterii decât rasa, culoarea, religia, descendenţa sau originea naţională sau etnică, cum ar fi statutul social sau convingerile politice“. 42. Având în vedere dispoziţiile Deciziei-cadru nr. 2008/913/JAI, Curtea constată că legiuitorul a modificat norma penală naţională în sensul incriminării formelor deosebit de grave de rasism şi xenofobie, definind criteriile de identificare a categoriilor de persoane împotriva cărora se poate produce incitarea la violenţă, ură sau discriminare, respectiv rasa, naţionalitatea, etnia, limba sau religia, şi a completat incriminarea cu „alte criterii“: gen, orientare sexuală, opinie ori apartenenţă politică, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA, care pot fi considerate, de asemenea, drept cauze ale inferiorităţii unei persoane în raport cu celelalte şi care sunt susceptibile de a determina categorii de persoane împotriva cărora se poate săvârşi infracţiunea de incitare la violenţă, ură sau discriminare. 43. Curtea reţine că standardul constituţional de protecţie a libertăţii individuale impune ca limitarea acesteia să se realizeze într-un cadru normativ care, pe de o parte, să stabilească expres cazurile de limitare a acestei valori constituţionale, iar, pe de altă parte, să prevadă într-un mod clar, precis şi previzibil aceste cazuri (Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015, paragraful 23). Curtea apreciază că legiuitorului îi revine obligaţia ca, în actul de legiferare, indiferent de domeniul în care îşi exercită această competenţă constituţională, să dea dovadă de o atenţie sporită în respectarea principiului clarităţii şi previzibilităţii legii (Decizia nr. 561 din 15 septembrie 2021, paragraful 23). Curtea reţine că legiuitorul se află într-o poziţie care îi permite să aprecieze, în funcţie de o serie de criterii, necesitatea unei anumite politici penale, acesta bucurându-se de o marjă de apreciere destul de întinsă, însă competenţa sa exclusivă în reglementarea măsurilor ce ţin de politica penală a statului nu este absolută în sensul excluderii exercitării controlului de constituţionalitate asupra măsurilor adoptate (Decizia nr. 561 din 15 septembrie 2021, paragraful 24). Astfel, Curtea constată că incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni ţin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile şi exigenţele constituţionale. În acest sens, legiuitorul trebuie să dozeze folosirea mijloacelor penale în funcţie de valoarea socială ocrotită. Curtea putând cenzura opţiunea legiuitorului numai dacă aceasta contravine principiilor şi exigenţelor constituţionale (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 824 din 3 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 122 din 17 februarie 2016, Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017). De asemenea, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, respectarea Constituţiei este obligatorie, de unde rezultă că Parlamentul nu îşi poate exercita competenţa de incriminare şi de dezincriminare a unor fapte antisociale decât cu respectarea normelor şi principiilor consacrate prin Constituţie (Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014). 44. Pornind de la aceste consideraţii principiale şi analizând conţinutul textului de lege care reglementează infracţiunea de incitare la violenţă, ură sau discriminare, Curtea observă că, fiind o infracţiune de pericol, pentru a reţine săvârşirea faptei, este necesar şi suficient ca incitarea să fie de natură a crea sau amplifica sentimentele publicului de adversitate şi intoleranţă, starea de pericol pentru valorile protejate fiind prezumată de legiuitor. Având în vedere că, potrivit modificării legislative supuse controlului de constituţionalitate, stabilirea laturii obiective a infracţiunii se realizează de către organele judiciare prin raportarea la o sferă restrânsă de criterii pe baza cărora se poate defini un grup de persoane împotriva căruia (în ansamblu sau individual, ca membru) poate fi săvârşită fapta de incitare publică la violenţă, ură sau discriminare, elemente în funcţie de care se poate aprecia incidenţa legii penale. Curtea constată că legea circumstanţiază elementul material şi urmarea imediată ale infracţiunii. Aşadar, fapta poate fi calificată ca infracţiune doar dacă pericolul de violenţă, ură sau discriminare se raportează la criteriile enumerate de lege şi doar dacă fapta este săvârşită cu intenţie, făptuitorul considerând aceste criterii drept cauze ale inferiorităţii unei persoane în raport cu celelalte. 45. Pentru aceste argumente, Curtea constată că dispoziţiile criticate, prin faptul că stabilesc configurarea elementelor constitutive ale infracţiunii de incitare la violenţă, ură sau discriminare, sunt clare şi previzibile şi respectă principiul legalităţii incriminării, prevăzut de art. 1 din Codul penal şi de art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, care se referă la calitatea legii, şi ale art. 23 din Constituţie, referitor la libertatea individuală. 46. Cu privire la critica potrivit căreia, în materie penală, legiuitorul trebuie să ţină seama de principiul ultima ratio, incriminând o faptă ca ultim resort în protejarea unei valori sociale. Curtea reţine că ilicitul penal este cea mai gravă formă de încălcare a unor valori sociale, iar consecinţele aplicării legii penale sunt dintre cele mai grave, astfel că stabilirea unor garanţii împotriva arbitrariului prin reglementarea de către legiuitor a unor norme clare şi predictibile este obligatorie. Comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege, principiul legalităţii incriminării, nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege, impunând ca numai legiuitorul primar să poată stabili conduita pe care destinatarul legii este obligat să o respecte, în caz contrar acesta supunându-se sancţiunii penale (Decizia nr. 561 din 15 septembrie 2021, paragraful 29). Sub acest aspect, Curtea observă că legiuitorul şi-a respectat obligaţia constituţională în reglementarea cuprinsă în art. 369 din Codul penal, în care a enumerat expres temeiurile de discriminare care atrag incidenţa legii penale. 47. În continuare, Curtea reţine că, în exercitarea competenţei de legiferare în materie penală, legiuitorul trebuie să ţină seama de principiul potrivit căruia incriminarea unei fapte trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul ultima ratio. În jurisprudenţa sa, Curtea a apreciat că, în materie penală, acest principiu trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală este singura în măsură să atingă scopul urmărit, alte măsuri de ordin civil, administrativ etc. fiind improprii în realizarea acestui deziderat. Mai mult, măsurile adoptate de legiuitor pentru atingerea scopului urmărit trebuie să fie adecvate, necesare şi să respecte un just echilibru între interesul public şi cel individual. Curtea a reţinut că din perspectiva principiului ultima ratio în materie penală nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancţiunea penală (Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016). Prin reglementarea protecţiei penale doar a faptelor care produc anumite consecinţe, legiuitorul trebuie să se plaseze în interiorul marjei sale de apreciere, care nu este absolută, întrucât nicio dispoziţie constituţională nu obligă explicit/implicit la stabilirea unui standard de referinţă care să determine în mod automat incriminarea penală a oricărei vătămări aduse unei valori consacrate constituţional sau legal (Decizia nr. 561 din 15 septembrie 2021, paragraful 33). 48. Curtea reţine că pericolul social al infracţiunii, stabilit în abstract de legiuitor în momentul incriminării faptei, trebuie să existe, să se verifice prin fiecare faptă săvârşită, pentru a caracteriza fapta respectivă ca infracţiune. Aşadar, Curtea reţine că, deşi, formal, fapta săvârşită poate să îndeplinească toate trăsăturile pentru a fi caracterizată ca infracţiune - adică este prevăzută de legea penală, este săvârşită cu vinovăţia cerută de lege -, pericolul social poate să nu evidenţieze o periclitare a valorilor sociale ocrotite, să fie minim, să nu fie suficient pentru a caracteriza fapta ca infracţiune. Cu alte cuvinte, este posibil ca, în concret, fapta săvârşită să fie lipsită de importanţă, prin pericolul social minim pe care îl prezintă, iar pentru combaterea ei să nu fie necesară aplicarea unei pedepse. Or, Curtea reţine că, în astfel de situaţii, în care pericolul social concret al faptei săvârşite este minim, aşadar nu este suficient pentru a caracteriza fapta ca infracţiune, soluţia legislativă, în acord cu Legea fundamentală, trebuie să fie în sensul înlăturării caracterului infracţional al faptei şi, în consecinţă, a răspunderii penale. 49. Sub acest aspect, Curtea observă că legea contravenţională sancţionează comportamentul public de instigare la ură şi discriminare îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunităţi legat de apartenenţa acestora la o anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia (art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 166 din 7 martie 2014), dar condiţionează aplicarea răspunderii contravenţionale de constatarea că „fapta nu intră sub incidenţa legii penale“. Astfel, legiuitorul a identificat şi a reglementat la nivel legislativ extrapenal pârghiile necesare înlăturării consecinţelor unor fapte care, deşi, potrivit reglementării actuale, se pot circumscrie săvârşirii infracţiunii de incitare la violenţă, ură sau discriminare, nu prezintă gradul de intensitate necesar aplicării unei pedepse penale, deci nu atrage răspunderea penală. 50. Incidenţa art. 369 din Codul penal, care în forma modificată conţine reglementarea expresă a criteriilor care pot determina categoriile sociale susceptibile a fi subiectul sentimentelor publicului de adversitate şi intoleranţă, este condiţionată de gravitatea, intensitatea şi amploarea deosebite ale comportamentului public de incitare la violenţă, ură sau discriminare. Revine organelor abilitate de lege obligaţia de a individualiza fapta şi de a o încadra în una dintre cele două tipuri de răspundere juridică, contravenţională sau penală, asigurând protecţia adecvată valorilor sociale pe care legea le apără. 51. De altfel, Curtea reţine că incriminarea penală a faptei corespunde şi obligaţiei de transpunere în legislaţia naţională a Deciziei-cadru nr. 2008/913/JAI, care în paragraful 6 din preambul prevede că decizia vizează „combaterea formelor deosebit de grave de rasism şi xenofobie prin intermediul dreptului penal“. Din coroborarea cu paragraful 10 din preambul, rezultă posibilitatea statelor membre de a extinde incriminarea penală şi „pe alte criterii decât rasa, culoarea, religia, descendenţa sau originea naţională sau etnică, cum ar fi statutul social sau convingerile politice“. Obiectivul actului de drept european este acela de a garanta că faptele constituie infracţiune în toate statele membre, astfel încât „să se prevadă sancţiuni efective, proporţionale şi cu efect de descurajare pentru persoanele fizice sau juridice care au comis sau sunt răspunzătoare pentru astfel de infracţiuni“ (paragrafele 5 şi 13 din preambul). Cu alte cuvinte, legiuitorul european a considerat necesar şi oportun ca „încălcări directe ale principiilor libertăţii, democraţiei, ale respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi ale statului de drept“ (paragraful 1 din preambul) să fie sancţionate prin norme de drept penal, astfel încât combaterea anumitor forme şi expresii ale rasismului şi xenofobiei să fie efectivă şi disuasivă. 52. Având în vedere aceste argumente, Curtea constată că dispoziţiile art. 369 din Codul penal, astfel cum au fost modificate prin legea supusă controlului de constituţionalitate, respectă principiul ultima ratio al reglementării în materie penală, aplicarea celei mai grave forme de răspundere juridică constituind expresia preocupării la nivel european în combaterea fenomenului de rasism, xenofobie sau a oricăror forme de discriminare cu efecte negative asupra respectării drepturilor omului si a libertăţilor fundamentale. 53. În ceea ce priveşte critica raportată la dispoziţiile art. 30 din Constituţie, Curtea reţine că, potrivit normei constituţionale, libertatea de exprimare este inviolabilă. Libertate fundamentală într-o societate democratică, exprimarea liberă contribuie la definirea opiniilor sau a credinţelor cetăţenilor şi la manifestarea voinţei lor în acord cu acestea. Reglementarea la nivel constituţional a libertăţii de exprimare, ca drept fundamental cu un conţinut complex, a determinat stabilirea limitelor în cadrul cărora acesta poate fi exercitat. Depăşirea cadrului constituţional, exercitarea abuzivă a dreptului atrage răspunderea juridică. Astfel, potrivit art. 30 alin. (6) din Constituţie, „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine“. Limitele libertăţii de exprimare concordă întru totul cu noţiunea de libertate, care nu este şi nu poate fi înţeleasă ca fiind absolută. Concepţiile juridico-filosofice promovate de societăţile democratice admit că libertatea unei persoane se termină acolo unde începe libertatea altei persoane. În acest sens, art. 57 din Constituţie prevede expres obligaţia cetăţenilor români, cetăţenilor străini şi apatrizilor de a-şi exercita drepturile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi. O limitare identică este, de asemenea, prevăzută în art. 10 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în conformitate cu care „Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru [...] protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora [...]“, precum şi în art. 19 paragraful 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice care stabileşte că exerciţiul libertăţii de exprimare comportă îndatoriri speciale şi responsabilităţi speciale şi că aceasta poate fi supusă anumitor restricţii care trebuie să fie expres prevăzute de lege, ţinând seama de drepturile sau reputaţia altora. În plus, alin. (7) al art. 30 din Constituţie interzice activităţile care s-ar putea desfăşura sub pretextul libertăţii de exprimare: defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri. Fiind o normă cu caracter restrictiv, de natură să circumscrie cadrul în care poate fi exercitată libertatea de exprimare, Curtea observă că enumerarea realizată de textul constituţional este una strictă şi limitativă. 54. În continuare, Curtea reţine că tuturor obligaţiilor legale, şi cu atât mai mult unora de ordin constituţional, trebuie să le corespundă sancţiuni legale în cazul nerespectării lor. Altfel, obligaţiile juridice ar fi reduse la semnificaţia unor simple deziderate, fără niciun rezultat practic în cadrul relaţiilor sociale, fiind anulată însăşi raţiunea reglementării juridice a unora dintre aceste relaţii (a se vedea Decizia nr. 629 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 932 din 21 decembrie 2014, paragraful 47). Natura şi gravitatea sancţiunilor aplicate sunt elemente care trebuie avute în vedere la aprecierea proporţionalităţii unei limitări aduse libertăţii de exprimare, aplicarea pedepsei penale pentru o faptă care presupune exercitarea liberă a dreptului de exprimare nefiind compatibilă cu libertatea de exprimare a persoanei decât în circumstanţe excepţionale, mai ales atunci când au fost grav afectate alte drepturi fundamentale (a se vedea, în acest sens. Hotărârea din 21 martie 2002, pronunţată în Cauza Nikula împotriva Finlandei, Hotărârea din 17 decembrie 2004, pronunţată în Cauza Cumpănă şi Mazăre împotriva României, Hotărârea din 20 aprilie 2010, pronunţată în Cauza Cârlan împotriva României, Hotărârea din 29 martie 2011, pronunţată în Cauza Cornelia Popa împotriva României, Hotărârea din 19 iunie 2012, pronunţată în Cauza Tănăsoaica împotriva României, Hotărârea din 26 martie 2013, pronunţată în Cauza Niculescu-Dellakeza împotriva României). Sub acest aspect, Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile constituţionale sunt concludente, valorile constituţionale care nu pot fi afectate sub pretextul libertăţii de exprimare sunt drepturile individuale precum demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi dreptul la propria imagine, precum şi acele valori fundamentale care sunt protejate prin interzicerea actelor prevăzute de art. 30 alin. (7), respectiv faima/prestigiul ţării, pacea, toleranţa naţională, rasială, de clasă sau religioasă, nediscriminarea, unitatea teritorială a ţării, ordinea/liniştea publică şi bunele moravuri. 55. Având în vedere că limitele impuse acestei libertăţi constituţionale sunt ele însele de rang constituţional, Curtea constată că stabilirea conţinutului acestei libertăţi este strict determinat de însăşi Legea fundamentală, astfel că nicio altă limită nu poate fi admisă decât cu încălcarea literei şi spiritului art. 30 din Constituţie. Aşadar, legiuitorul are obligaţia de crea cadrul legal care, pe de o parte, să permită persoanelor libera exprimare a gândurilor, opiniilor sau credinţelor şi, pe de altă parte, să sancţioneze acele manifestări, care sub aparenţa libertăţii de exprimare, depăşesc limitele constituţionale, afectând valori inerente fiinţei umane sau valori-principiu în statul român. 56. Analizând valorile protejate prin norma penală care incriminează fapta de incitare publică la violenţă, ură şi discriminare, Curtea observă că acestea se regăsesc printre valorile constituţionale prevăzute de art. 30 alin. (6) şi (7). Astfel, în condiţiile în care însăşi norma constituţională a art. 30 alin. (7) stabileşte ca limite ale libertăţii de exprimare îndemnul la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare sau la violenţă publică, statuând obligaţia legiuitorului de a le interzice prin lege, sancţionarea încălcării acestor limite prin aplicarea celei mai grave forme de răspundere juridică este inerentă îndeplinirii acestei obligaţii constituţionale. Curtea constată că legiuitorul a reglementat o modalitate adecvată de protecţie, respectând principiul proporţionalităţii care trebuie să guverneze raportul dintre exerciţiul libertăţii de exprimare şi sancţiunea aplicată în caz de exercitare abuzivă, respectiv echilibrul între libertatea de a exprima public şi de a dezbate probleme de interes public, pe de o parte, şi nevoia de a proteja valori sociale individuale sau colective, pe de altă parte. 57. Curtea reţine că, statuând inviolabilitatea libertăţii de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor, art. 30 alin. (1) din Constituţie asigură protecţie inclusiv opiniilor politice pe care cetăţenii şi le pot manifesta liber. Mai mult, dispoziţiile art. 40 alin. (1) din Constituţie prevăd dreptul fundamental de asociere, în virtutea căruia cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, opţiunea pentru un anumit partid determinând apartenenţa lor politică. Aşa fiind, Curtea constată că atât opiniile politice ale persoanei, cât şi apartenenţa ei politică sunt protejate constituţional. Or, potrivit art. 1 alin. (1) din Constituţie, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, în general, şi pluralismul politic, în special, reprezintă valori supreme în România şi sunt garantate. Garantarea lor nu se poate realiza decât prin pârghiile statului de drept, democratic, respectiv prin intermediul cadrului legal şi instituţional pe care statul este obligat să îl creeze şi să îl perfecţioneze. Sub aspectul cadrului legal, statul este obligat să adopte acte normative care să confere caracter real şi efectiv, iar nu prezumtiv şi iluzoriu drepturilor constituţionale. 58. Aşa fiind, Curtea constată că, în mod contrar celor susţinute de autorii sesizărilor, reglementarea răspunderii penale în cazul săvârşirii faptei de incitare a publicului, prin orice mijloace, la violenţă, ură sau discriminare împotriva unei categorii de persoane sau împotriva unei persoane pe motiv că face parte dintr-o anumită categorie de persoane definită pe criteriul opiniei ori apartenenţei politice nu poate fi calificată drept o cenzură a libertăţii de exprimare, ci, dimpotrivă, este menită să garanteze la nivel infraconstituţional protecţia pe care Legea fundamentală o consacră acestei libertăţi. Incitarea la violenţă, ură sau discriminare pe motiv de opinie politică se circumscrie limitelor constituţionale ale libertăţii de exprimare, în vreme ce incitarea pe motiv de apartenenţă politică subminează libertatea de asociere şi pluralismul politic. Cele două manifestări excedează astfel sferei de protecţie constituţională, dispoziţiile art. 4 din Legea fundamentală fiind relevante sub acest aspect: „România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială“. 59. Curtea statuează că, având ca fundament unitatea poporului român şi solidaritatea cetăţenilor săi, statul nu poate tolera, sub aparenţa protejării libertăţii de exprimare, subminarea unor drepturi şi libertăţi constituţionale. Aceasta cu atât mai mult cu cât dispoziţiile art. 8 din Constituţie prevăd în mod expres că, în societatea românească, pluralismul este „o condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale“, partidele politice contribuind „la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor“. Or, în lipsa unui cadru legal care să conţină măsuri adecvate pentru sancţionarea faptelor de incitare la violenţă, ură sau discriminare pe motiv de opinie sau apartenenţă politică, protejarea acestei valori fundamentale ar fi doar iluzorie, iar normele constituţionale, doar simple declaraţii fără efecte juridice. 60. Pentru aceste motive, Curtea constată că sintagma „opinie ori apartenenţă politică“ din conţinutul normei penale criticate respectă libertatea de exprimare a persoanei, fiind expresia limitelor exerciţiului acestei libertăţi stabilite de art. 30 alin. (6) şi (7) din Constituţie. 61. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Avocatul Poporului şi de un număr de 51 de deputaţi aparţinând Uniunii Salvaţi România şi constată că dispoziţiile articolului unic din Legea pentru modificarea art. 369 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 28 aprilie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Mihaela Senia Costinescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
