Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 224 din 27 aprilie 2023 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) pct. 72 teza finală din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul insolvenţei şi a altor acte normative

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 224 din 27 aprilie 2023 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) pct. 72 teza finală din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul insolvenţei şi a altor acte normative

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 659 din 18 iulie 2023

Comenteaza legea


┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache      │- preşedinte      │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină   │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga  │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan    │- judecător       │
│Licu               │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana      │- judecător       │
│Scântei            │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina       │- judecător       │
│Tănăsescu          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila       │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ioniţa Cochinţu    │-                 │
│                   │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) pct. 72 teza finală din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, excepţie ridicată de Societatea C&C Tuning Drive Car - S.R.L. din comuna Domneşti, satul Domneşti, judeţul Ilfov, în Dosarul nr. 3.403/93/2018 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VI-a civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 474D/2019.
    2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită.
    3. Curtea dispune să se facă apelul şi în Dosarul nr. 953D/2019, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a aceloraşi dispoziţii legale, excepţie ridicată de Societatea Magnus Trust - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 36.793/3/2018 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VI-a civilă.
    4. Curtea, din oficiu, pune în discuţie problema conexării dosarelor. Reprezentantul Ministerului Public arată că este de acord cu conexarea cauzelor. Curtea, având în vedere obiectul cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 953D/2019 la Dosarul nr. 474D/2019, care este primul înregistrat.
    5. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, sens în care arată că: prin dispoziţiile criticate este instituit un criteriu obiectiv, în sensul stabilirii unui procent de 50% din valoarea creanţelor bugetare pentru cererea de deschidere a procedurii de insolvenţă atunci când aceasta este introdusă de debitor; măsura se circumscrie scopului avut în vedere de legiuitorul delegat care a introdus soluţia legislativă criticată în Legea nr. 85/2014 şi este menită să evite afectarea mediului concurenţial prin folosirea procedurilor de insolvenţă de către debitori în scop abuziv; condiţia specială impusă prin dispoziţiile criticate este nediscriminatorie, fiind aplicabilă tuturor debitorilor aflaţi în ipoteza prevăzută de norma legală indicată; situaţia creditorilor nu este afectată, întrucât oricare dintre aceştia poate să solicite deschiderea procedurii insolvenţei, indiferent de cuantumul datoriilor bugetare ale creditorului.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:
    6. Prin încheierile din 20 februarie 2019 şi 4 aprilie 2019, pronunţate în dosarele nr. 3.403/93/2018 şi nr. 36.793/3/2018, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VI-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) pct. 72 teza finală din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, excepţie ridicată de Societatea C&C Tuning Drive Car - S.R.L. din comuna Domneşti, satul Domneşti, judeţul Ilfov, şi de Societatea Magnus Trust - S.R.L. din Bucureşti în cauze întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 85/2014.
    7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că prevederile criticate sunt adoptate cu nerespectarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5), deoarece: încalcă principiul securităţii juridice; intră în contradicţie cu alte norme imperative care ţin de substanţa procedurilor de insolvenţă prevăzute de Legea nr. 85/2014, coroborată cu Codul de procedură fiscală şi cu Codul penal; nu sunt clare şi previzibile şi, prin urmare, generează confuzie. În acest sens sunt indicate, exemplificativ, normele care stabilesc scopul procedurii insolvenţei, principiile fundamentale ale acesteia, obligaţia debitorului insolvent de a se adresa instanţei judecătoreşti în cazul în care se află în stare de insolvenţă şi dreptul corelativ de a face o asemenea cerere cu bună-credinţă, precum şi prevederile care fac referire la procedura generală a insolvenţei sau la procedura accelerată de judecată a acestei cereri şi la suspendarea acţiunilor judiciare sau extrajudiciare ca efect al deschiderii procedurii, atragerea răspunderii patrimoniale a organelor de conducere pentru exercitarea cu rea-credinţă a obligaţiilor aferente mandatului şi care vor răspunde solidar pentru creanţele bugetare datorate de către debitoare, bancruta simplă etc., context în care sunt menţionate şi prevederile art. 240 din Codul penal, arătându-se că nu se poate determina dacă norma criticată conduce la o dezincriminare a infracţiunii prevăzute de acest articol sau o circumstanţiere a textului penal ce incriminează bancruta simplă. Astfel, cu excepţia normei criticate, toate prevederile ce reglementează procedura insolvenţei sunt edictate în considerarea caracterului de necesitate a deschiderii acestei proceduri cu celeritate în situaţia în care debitorul se află în incapacitate de plată, fiind instituită chiar obligaţia acestuia de a solicita de urgenţă deschiderea procedurii. De asemenea, Ghidul legislativ UNCITRAL în materia insolvenţei recunoaşte dreptul debitorului de a apela voluntar la procedura insolvenţei chiar de la primele dificultăţi ale unei societăţi.
    8. Se apreciază că sunt încălcate dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât prin normele criticate se instituie un tratament discriminatoriu între debitorii aflaţi în situaţia descrisă în art. 5 alin. (1) pct. 72 teza finală din Legea nr. 85/2014, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018, şi cei care nu au datorii fiscale substanţiale prin raportare la cuantumul total al acestor creanţe. Astfel, debitorii din prima categorie aşteaptă demersurile organului fiscal, în timp ce ceilalţi au dreptul de a apela la procedura insolvenţei, iar inegalitatea de tratament este redusă la un simplu procent, fără nicio semnificaţie în ceea ce priveşte necesitatea de a recupera creanţele bugetare sau blocarea unui eventual abuz al debitorilor. Creditorul bugetar este şi privilegiat în mod nejustificat faţă de ceilalţi creditori, putându-se îndestula prin executarea silită, în detrimentul celorlalţi creditori, iar deschiderea procedurii insolvenţei este lăsată la libera sa alegere, fără să fie supus vreunei sancţiuni sau să fie ţinut de un anumit termen, context în care, dimpotrivă, norma criticată creează premisele creşterii datoriilor la bugetul de stat, în special, prin adăugarea unor dobânzi şi penalităţi şi, în general, prin crearea unei stări de imprevizibilitate în circuitul economic, stare care afectează în mod negativ bugetul de stat.
    9. De asemenea, se învederează că sunt încălcate dispoziţiile constituţionale ale art. 20, ale art. 21 alin. (1)-(3) şi ale art. 53, coroborate cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât instituirea unui prag alternativ al creanţelor pentru introducerea de către debitor a cererii de deschidere a procedurii de insolvenţă, atunci când există creanţe bugetare, este discriminatorie pentru participanţii la procedura insolvenţei şi creează efecte economice negative asupra participanţilor la procedură prin perpetuarea stării de dificultate în care se află societăţile în cauză, starea de insolvenţă atrăgând, implicit, insolvenţa unor furnizori de servicii sau produse, ceea ce va diminua chiar încasările bugetare; restrângerea dreptului de a formula o cerere de insolvenţă ca urmare a impunerii condiţiilor stipulate la art. 5 alin. (1) pct. 72 teza finală din Legea nr. 85/2014, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018, reprezintă o veritabilă restrângere a exerciţiului unor drepturi, fără să fie îndeplinite condiţiile în care poate avea loc o asemenea procedură; debitorului ce intră sub incidenţa normelor criticate îi este îngrădit accesul liber la justiţie, starea acestuia fiind lăsată la libera apreciere a organului fiscal şi putând fi prelungită la nesfârşit, întrucât lipseşte un termen previzibil şi rezonabil în care se poate formula cerere de deschidere a procedurii de insolvenţă; îngrădirea dreptului debitorului de a urma voluntar procedura insolvenţei nu este justificată prin prisma ipotezelor prevăzute de dispoziţiile constituţionale privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.
    10. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VI-a civilă opinează că prevederile criticate nu încalcă dispoziţiile constituţionale menţionate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât: în ceea ce priveşte obligaţia debitorului insolvent de a se adresa instanţei, instituirea unei norme de excepţie ce nu permite debitorilor aflaţi într-o situaţie particulară să obţină, la cererea lor, deschiderea procedurii insolvenţei nu încalcă principiul egalităţii în faţa legii, deoarece legiuitorul a avut în vedere un procent de 50% din valoarea creanţelor tocmai pentru a stabili un criteriu obiectiv de delimitare a domeniului de aplicare şi tocmai în scopul de a institui un tratament nediferenţiat pentru toţi debitorii aflaţi în aceeaşi situaţie juridică; în ceea ce priveşte egalitatea creditorilor în faţa legii, aceasta nu este afectată, întrucât, ca efect al normei criticate, creditorul bugetar nu primeşte drepturi sau garanţii suplimentare în procedură, iar ceilalţi creditori ai debitorului pot solicita, în aceleaşi condiţii, deschiderea procedurii împotriva debitorului, indiferent de situaţia datoriilor bugetare ale acestuia; îngrădirea dreptului de acces la justiţie al debitorului este justificată de ipoteza apărării drepturilor şi intereselor cetăţenilor prevăzută de art. 53 alin. (1) din Constituţie şi, astfel cum se arată atât în expunerea de motive, cât şi în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018, legiuitorul a urmărit evitarea afectării mediului concurenţial prin folosirea abuzivă a procedurilor insolvenţei de către debitori, cu scopul de a se sustrage de la plata sumelor datorate bugetului general consolidat, măsura legislativă putând fi justificată prin necesitatea asigurării unui tratament egal faţă de ceilalţi participanţi la activitatea economică, ce aleg să îşi îndeplinească obligaţiile de plată a datoriilor bugetare, limitând avantajele pe care un participant la activitatea economică le-ar putea obţine din neplata datoriilor către bugetul de stat.
    11. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.
    14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 5 alin. (1) pct. 72 teza finală din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul insolvenţei şi a altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 840 din 2 octombrie 2018, care au următorul cuprins: „(1) În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile au următoarele semnificaţii: [...] 72. valoarea-prag reprezintă cuantumul minim al creanţei, pentru a putea fi introdusă cererea de deschidere a procedurii de insolvenţă. Valoarea-prag este de 40.000 lei atât pentru creditori, cât şi pentru debitori, inclusiv pentru cererile formulate de lichidatorul numit în procedura de lichidare prevăzută de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru creanţe de altă natură decât cele salariale, iar pentru salariaţi este de 6 salarii medii brute pe economie/salariat. Când cererea de deschidere a procedurii de insolvenţă este introdusă de debitor, cuantumul creanţelor bugetare trebuie să fie mai mic de 50% din totalul declarat al creanţelor debitorului.“
    15. Curtea observă că, ulterior sesizării sale cu excepţia de neconstituţionalitate de către instanţa judecătorească, dispoziţiile legale criticate au fost modificate prin Legea nr. 113/2020 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul insolvenţei şi a altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 8 iulie 2020, nemaifiind păstrată soluţia legislativă criticată. Însă, având în vedere situaţia cauzelor în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, respectiv faptul că acestea au fost soluţionate sub imperiul normelor criticate, precum şi Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, instanţa de contencios constituţional urmează să analizeze prevederile legale criticate cu care a fost sesizată, astfel cum şi-au produs efectele în cauză. Aşadar, Curtea urmează să analizeze dispoziţiile legale în forma avută înainte de modificarea acestora prin actul normativ antereferit, astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018.
    16. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii, în componenta privind calitatea legii, coroborat cu principiul securităţii juridice, ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, ale art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (1)-(3) referitor la accesul liber la justiţie şi ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. De asemenea, sunt menţionate prevederile art. 1 privind interzicerea generală a discriminării din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prevederile art. 5 alin. (1) pct. 72 din Legea nr. 85/2014 fac parte din titlul preliminar, capitolul II - Principiile fundamentale ale procedurilor de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă. Definiţii, secţiunea 2: Definiţii, iar noţiunea de valoare-prag este definită drept cuantumul minim al creanţei pentru a putea fi introdusă cererea de deschidere a procedurii de insolvenţă. Valoarea-prag, în prezent, este de 50.000 lei atât pentru creditori, cât şi pentru debitori, inclusiv pentru cererile formulate de lichidatorul numit în procedura de lichidare prevăzută de Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, pentru creanţe de altă natură decât cele salariale, iar pentru salariaţi este de 6 salarii medii brute pe economie/salariat (în forma iniţială a legii, valoarea-prag era de 40.000 lei).
    18. În ceea ce priveşte soluţia legislativă criticată în prezenta cauză, Curtea învederează că, astfel cum s-a arătat şi la obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, art. 5 alin. (1) pct. 72 din Legea nr. 85/2014 a fost completat cu o nouă teză prin art. I pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018, care introduce o nouă condiţie, respectiv atunci când cererea de deschidere a procedurii de insolvenţă este introdusă de debitor, cuantumul creanţelor bugetare trebuie să fie mai mic de 50% din totalul declarat al creanţelor debitorului. Raportat la cauza de faţă, se constată că autoarele excepţiei de neconstituţionalitate critică faptul că nu pot cere deschiderea procedurii insolvenţei atunci când creanţele bugetare reprezintă mai mult de 50% din totalul declarat al creanţelor debitorului.
    19. Faţă de această împrejurare, Curtea reţine că dispoziţiile criticate au mai format obiectul controlului de constituţionalitate, în raport cu critici şi prevederi constituţionale similare, concretizat, spre exemplu, prin Decizia nr. 381 din 5 iulie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.203 din 14 decembrie 2022, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, Curtea analizând pe fond excepţia de neconstituţionalitate, având în vedere că prevederile legale criticate cu care a fost sesizată în respectiva cauză şi-au produs efectele, cauza aflată pe rolul instanţei judecătoreşti fiind soluţionată, iar nu suspendată, şi ale cărei considerente sunt aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză.
    20. Curtea remarcă faptul că prevederile legale criticate au fost introduse, potrivit preambulului Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018, ţinând seama de necesitatea adoptării unor măsuri menite să evite afectarea mediului concurenţial prin folosirea procedurilor insolvenţei în mod abuziv de către unii debitori care utilizează mecanismele reglementate de legea insolvenţei cu scopul de a se sustrage de la plata sumelor datorate bugetului general consolidat. Prin acelaşi preambul s-a arătat că necesitatea adoptării ordonanţei de urgenţă menţionate a avut în vedere faptul că eficientizarea procedurilor de insolvenţă şi îmbunătăţirea protecţiei drepturilor creditorilor contribuie în mod substanţial la îmbunătăţirea climatului de afaceri, creând astfel premisele pentru redresarea afacerilor viabile şi recuperarea mai rapidă a creanţelor, inclusiv a celor bugetare, fiind în concordanţă atât cu interesul bugetar, cât şi cu interesul economico-social general al României.
    21. Astfel, garantarea drepturilor operatorilor economici debitori nu poate aduce prejudicii creanţelor statului, respectiv creanţelor bugetare. Art. 2 din Legea nr. 85/2014 prevede că scopul acestei legi este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului, cu acordarea, atunci când este posibil, a şansei de redresare a activităţii acestuia. În aceste condiţii, configurarea şi conţinutul procedurilor de insolvenţă se realizează prin lege, inclusiv termenele şi procedurile care vizează achitarea datoriilor şi a creanţelor curente, iar, în contextul dat, criteriul folosit de legiuitor apare ca fiind unul obiectiv şi rezonabil. Prin urmare, limitarea prin prevederile legale criticate a exerciţiului unor drepturi ale debitorilor care nu şi-au exercitat voluntar obligaţiile de plată apare ca justificată cu prilejul desfăşurării procedurii insolvenţei ce urmăreşte tocmai acoperirea pasivului acestora prin satisfacerea creanţelor statului, inclusiv a celor bugetare.
    22. De altfel, Curtea învederează că în cadrul raporturilor juridice dintre stat, în calitate de creditor, şi contribuabil, în calitate de debitor al obligaţiei fiscale, cele două părţi nu se situează pe poziţii de egalitate, între ele existând o legătură de subordonare în favoarea statului, pe baza unui regim de drept public (Decizia nr. 248 din 16 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 20 mai 2010). Or, dispoziţiile legale criticate reprezintă tocmai expresia şi consecinţa unui astfel de raport juridic. De asemenea, prin decizia precitată Curtea a constatat că existenţa unei obligaţii exprese a fiecărui cetăţean de a contribui prin impozite şi taxe la cheltuielile publice, prevăzută la art. 56 alin. (1) din Constituţie, şi a unei obligaţii a statului de a proteja interesele naţionale în activitatea financiară, conform art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituţie, este justificată de necesitatea asigurării certitudinii în constituirea ritmică a resurselor financiare ale statului. Astfel, este în afară de orice îndoială că încasarea impozitelor şi a taxelor constituie sursa principală de venituri a statului, fiind una dintre expresiile cele mai evidente ale apărării intereselor naţionale pe plan financiar. Numai dacă dispune de aceste resurse bugetare, statul va fi în măsură să îşi îndeplinească obligaţiile sale faţă de cetăţeni şi operatorii economici, care au fost stabilite în art. 135 alin. (2) lit. a) şi b) din Constituţie.
    23. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, menţionate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit cărora „în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie“, Curtea, având în vedere dezvoltarea jurisprudenţială în materie, constată că acestea cuprind anumite exigenţe ce ţin de principiul legalităţii, de calitatea legii (căreia i se subsumează claritatea, precizia, previzibilitatea şi accesibilitatea legii), de principiul securităţii juridice, precum şi de valorificarea în condiţii optime a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale (a se vedea Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018, paragraful 68). În jurisprudenţa sa, Curtea a stabilit că cerinţa de claritate a legii vizează caracterul neechivoc al obiectului reglementării, cea de precizie se referă la exactitatea soluţiei legislative alese şi a limbajului folosit, în timp ce previzibilitatea legii priveşte scopul şi consecinţele pe care le antrenează, iar accesibilitatea, din punct de vedere formal, are în vedere aducerea la cunoştinţa publică a actelor normative de rang infraconstituţional şi a intrării în vigoare a acestora, care se realizează prin publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I (a se vedea, în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015, paragrafele 16-20 şi 26). Referitor la principiul securităţii raporturilor juridice, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, odată ce statul adoptă o soluţie, aceasta trebuie să fie pusă în aplicare cu claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a evita pe cât este posibil insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept vizaţi de măsurile de aplicare a acestei soluţii (Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunţată în Cauza Păduraru împotriva României, paragraful 92; Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunţată în Cauza Beian împotriva României, paragraful 33).
    24. Raportând considerentele de principiu referitoare la art. 1 alin. (5) din Constituţie mai sus enunţate la normele deduse controlului de constituţionalitate, se constată că textele criticate se circumscriu condiţiilor impuse de art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta privind calitatea legii, coroborată cu principiul securităţii raporturilor juridice, şi dezvoltate pe cale jurisprudenţială, deoarece: (i) au un scop bine determinat, astfel cum s-a arătat mai sus; (ii) au un conţinut clar şi previzibil, întrucât definesc noţiunea de valoare-prag şi menţionează care este cuantumul creanţelor pentru a putea fi introdusă cererea de deschidere a procedurii de insolvenţă; (iii) sunt aduse la cunoştinţa subiecţilor ce cad sub incidenţa acestora prin publicarea actului normativ în discuţie în Monitorul Oficial al României, Partea I; (iv) de principiu, Legea nr. 85/2014, prin conţinutul său, are aplicabilitate în funcţie de evoluţia situaţiei juridice a societăţii care este sau ar putea să intre sub incidenţa procedurilor insolvenţei şi de dinamica legislativă în materie care poate evolua, ţinând seama de interesele naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară şi de protecţia concurenţei loiale. Prin urmare, nu se poate reţine pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componentele antereferite.
    25. Referitor la principiul egalităţii în drepturi, menţionat în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, printr-o jurisprudenţă constantă, Curtea a statuat că acesta >presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. Ca urmare, >situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă >pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015, paragraful 23). Principiul egalităţii în drepturi nu înseamnă uniformitate, încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării existând atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite (Decizia nr. 20 din 24 ianuarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 243 din 10 aprilie 2002). Nesocotirea principiului egalităţii are drept consecinţă neconstituţionalitatea discriminării care a determinat, din punct de vedere normativ, încălcarea acestuia. >Curtea Constituţională a mai stabilit că discriminarea se bazează pe noţiunea de „excludere de la un drept“ (Decizia nr. 62 din 21 octombrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 25 februarie 1994), iar remediul constituţional specific în cazul constatării neconstituţionalităţii discriminării îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului (Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 11 iulie 2012). În acelaşi sens este şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, în aplicarea prevederilor art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, că reprezintă o încălcare a acestor prevederi orice diferenţă de tratament săvârşită de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă (Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunţată în Cauza Marckx împotriva Belgiei, Hotărârea din 13 noiembrie 2007, pronunţată în Cauza D.H. şi alţii împotriva Republicii Cehe, paragraful 175, Hotărârea din 29 aprilie 2008, pronunţată în Cauza Burden împotriva Regatului Unit, paragraful 60, Hotărârea din 16 martie 2010, pronunţată în Cauza Carson şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 61). Raportând considerentele de principiu mai sus enunţate la textul dedus controlului de constituţionalitate, Curtea observă că, în cazul de faţă, prevederile legale criticate se aplică tuturor debitorilor aflaţi în aceeaşi situaţie juridică, astfel încât încălcarea principiului egalităţii în faţa legii nu poate fi reţinută.
    26. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 21 alin. (1)-(3) din Constituţie, Curtea observă că accesul la justiţie nu este un drept absolut, putând fi limitat prin anumite condiţii de formă şi de fond impuse de legiuitor. Stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie, în sine, o încălcare a accesului liber la justiţie, acesta presupunând accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, fiind de competenţa exclusivă a legiuitorului să instituie regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Aceste condiţionări nu pot fi însă acceptate dacă afectează dreptul fundamental în chiar substanţa sa. Prin urmare, limitările aduse dreptului fundamental sunt admisibile doar în măsura în care vizează un scop legitim şi există un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite de legiuitor şi scopul urmărit de acesta (Decizia nr. 176 din 24 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 356 din 27 aprilie 2005), legiuitorul fiind ţinut să aducă anumite limitări orientându-se după principiul est modus in rebus, respectiv să fie preocupat ca exigenţele instituite să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu pună sub semnul întrebării însăşi existenţa dreptului (Decizia nr. 39 din 29 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 12 martie 2004).
    27. Aplicând considerentele de principiu în privinţa stabilirii anumitor condiţii de formă şi de fond impuse de legiuitor prin textele criticate, prin raportare la dispoziţiile art. 21 din Constituţie, Curtea constată că legiuitorul nu a afectat dreptul de acces liber la justiţie prin faptul că a instituit interdicţia de a cere deschiderea procedurii insolvenţei atunci când creanţele bugetare reprezintă mai mult de 50% din totalul declarat al creanţelor debitorului. De altfel, nu se poate recunoaşte un interes legitim atunci când printr-o acţiune introdusă debitorul ar urmări, în fapt, fraudarea intereselor bugetare ale statului.
    28. În ceea ce priveşte menţionarea normelor constituţionale care consacră dreptul de proprietate privată, Curtea a reţinut că prevederile art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie garantează dreptul de proprietate şi creanţele asupra statului, iar conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite prin lege. De principiu, aceste limite au în vedere obiectul dreptului de proprietate şi atributele acestuia şi se instituie în vederea apărării intereselor sociale şi economice generale sau pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale altor persoane, esenţial fiind ca prin aceasta să nu fie anihilat complet dreptul de proprietate (Decizia nr. 19 din 8 aprilie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 24 mai 1993). De asemenea, Curtea a statuat că, în temeiul art. 44 din Constituţie, legiuitorul are competenţa de a stabili cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat (Decizia nr. 59 din 17 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 9 martie 2004).
    29. De asemenea, potrivit art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile menţionate nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor. Totodată, şi jurisprudenţa Curţii (Comisiei) Europene a Drepturilor Omului, spre exemplu, Decizia din 10 martie 1981, pronunţată în Cauza X împotriva Belgiei, este în sensul că procedurile legale instituite în materia insolvenţei, de principiu, nu reprezintă o privare de proprietate asupra bunurilor, ci o măsură de control al folosirii acestora, în concordanţă cu interesul general, potrivit art. 1 paragraful 2 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Hotărârea din 17 iulie 2003, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Luordo împotriva Italiei, paragraful 67).
    30. Prin urmare, în virtutea prevederilor constituţionale şi convenţionale, de principiu, statele au o anumită marjă de apreciere cu privire la adoptarea legilor pe care le consideră necesare pentru reglementarea procedurilor de recuperare a creanţelor bugetare şi de stabilire a procedurilor insolvenţei, cărora li se circumscriu şi prevederile criticate în prezenta cauză.
    31. De altfel, orice ingerinţă în dreptul de proprietate poate fi justificată numai de o cauză de utilitate publică sau de un interes general. În această privinţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut constant că, datorită unei cunoaşteri directe a propriei societăţi şi a necesităţilor acesteia, autorităţile naţionale se află, în principiu, într-o poziţie mai adecvată decât instanţa internaţională pentru a stabili ce anume este „de utilitate publică“. În consecinţă, în cadrul mecanismului de protecţie creat de Convenţie, este de competenţa acestora să se pronunţe primele cu privire la existenţa unei probleme de interes general. Prin urmare, autorităţile naţionale beneficiază, în această privinţă, de o anumită marjă de apreciere, ca şi în alte domenii asupra cărora funcţionează garanţiile Convenţiei. În plus, noţiunea de „utilitate publică“ este o noţiune amplă în sine. Considerând normal ca legiuitorul să dispună de o mare libertate în conducerea unei politici economice şi sociale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului respectă modul în care acesta percepe imperativele „utilităţii publice“, cu excepţia cazului în care raţionamentul său se dovedeşte în mod vădit lipsit de orice temei rezonabil [Hotărârea din 12 februarie 2003, pronunţată în Cauza Zvolsk\'fd şi Zvolská împotriva Republicii Cehe, paragraful 67, Decizia din 6 decembrie 2011, pronunţată în cauzele conexate Felicia Mihăieş împotriva României şi Adrian Gavril Senteş împotriva României (cererile nr. 44.232/11 şi 44.605/11), paragraful 19].
    32. Totodată, astfel cum a statuat şi instanţa europeană, o măsură care reprezintă o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor trebuie să păstreze un „echilibru just“ între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat de orice măsură prin care o persoană este privată de proprietatea sa. Curtea, controlând totodată respectarea acestei cerinţe, îi recunoaşte statului o largă marjă de apreciere atât în a alege modalităţile de punere în aplicare, cât şi în a hotărî dacă consecinţele acestora sunt motivate, în interesul general, de preocuparea de a atinge obiectivul legii în cauză [Decizia din 6 decembrie 2011, pronunţată în cauzele conexate Felicia Mihăieş împotriva României şi Adrian Gavril Senteş împotriva României (cererile nr. 44.232/11 şi nr. 44.605/11), paragraful 20].
    33. Curtea Constituţională mai menţionează că dispoziţiile art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituţie, potrivit cărora statul are obligaţia să asigure protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară, se traduc prin obligaţia constituţională a statului de a veghea la protejarea intereselor sus-menţionate în vederea asigurării stabilităţii sale economice şi financiare (Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011). În continuare, Curtea a statuat că drepturile fundamentale consacrate prin Constituţie nu au o existenţă abstractă, ele exercitându-se în corelare şi coroborare cu celelalte prevederi constituţionale. Această interdependenţă funcţională determină atât cadrul în care aceste drepturi se exercită, cât şi conţinutul lor material concret. A nu lua în considerare prevederile art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituţie ar echivala cu convertirea unor drepturi esenţialmente normative de natură constituţională în concepte filosofice abstracte. Prin urmare, drepturile fundamentale sunt influenţate de principiile de bază care călăuzesc însăşi existenţa statului, iar conţinutul lor normativ ţine cont de această situaţie. Desigur, numai Curtea Constituţională este competentă să aprecieze asupra acestui conţinut, întrucât este garantul supremaţiei Constituţiei şi unica autoritate de jurisdicţie constituţională din România [a se vedea, în acest sens, art. 142 alin. (1) din Constituţie, precum şi art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992]. De asemenea, conţinutul drepturilor şi libertăţilor fundamentale astfel stabilit determină însuşi nivelul de protecţie pe care Constituţia îl garantează acestora. Astfel, în cazul de faţă, raţiunea pe care actul normativ se întemeiază face ca reglementarea legală dedusă controlului de constituţionalitate să ofere cadrul juridic necesar protejării intereselor naţionale în activitatea economică şi financiară, în concordanţă cu exigenţa prevăzută de art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituţie (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 272 din 23 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 564 din 4 septembrie 2013).
    34. În ceea ce priveşte menţiunile autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit cărora administratorii statutari, debitorul persoană fizică ori reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare ar putea intra sub incidenţa altor norme şi ar putea fi supuşi unor sancţiuni de ordin fiscal şi/sau penal, Curtea reţine că, atât timp cât au făcut demersurile prevăzute, dar şi permise de lege, aceştia nu sunt supuşi sancţiunilor invocate. De asemenea, în ceea ce priveşte referirile la diversele sancţiuni posibil a fi aplicate, Curtea apreciază că acestea reprezintă chestiuni care ţin de interpretarea şi aplicarea legii de către instanţele judecătoreşti. De altfel, un debitor nu ar putea fi sancţionat din moment ce chiar ipoteza legii îi interzice să formuleze cererea de deschidere a procedurii insolvenţei (Decizia nr. 381 din 5 iulie 2022, precitată, paragrafele 38 şi 42).
    35. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 53 din Legea fundamentală, menţionate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea observă că acestea nu au incidenţă în cauză, nefiind aplicabilă ipoteza prevăzută de normele constituţionale invocate, deoarece prevederile criticate nu reglementează cu privire la restrângerea exerciţiului vreunui drept sau al vreunei libertăţi fundamentale (Decizia nr. 267 din 4 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 774 din 25 august 2020) în sensul prevăzut de textul constituţional, ci definesc noţiunea de valoare-prag a creanţelor pentru a putea fi introdusă cererea de deschidere a procedurii de insolvenţă.
    36. Faţă de cele prezentate, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor criticate, în raport cu prevederile constituţionale şi convenţionale menţionate în susţinerea acesteia, urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.
    37. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea C&C Tuning Drive Car - S.R.L. din comuna Domneşti, satul Domneşti, judeţul Ilfov, şi de Societatea Magnus Trust - S.R.L. din Bucureşti în dosarele nr. 3.403/93/2018 şi nr. 36.793/3/2018 ale Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VI-a civilă şi constată că dispoziţiile art. 5 alin. (1) pct. 72 teza finală din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul insolvenţei şi a altor acte normative, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VI-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 27 aprilie 2023.

                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    MARIAN ENACHE
                    Magistrat-asistent,
                    Ioniţa Cochinţu

    ------

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIA nr. 224 din 27 aprilie 2023

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"