Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ioniţa Cochinţu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 61^1 alin. (1) din Legea nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, excepţie ridicată de Societatea Internaţional Rail Transport şi Construcţii Căi Ferate - S.R.L. din Bucureşti în dosarele nr. 222/3/2020 şi nr. 1.762/3/2020 ale Tribunalului Timiş - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul dosarelor Curţii Constituţionale nr. 1.157D/2020 şi nr. 1.158D/2020. 2. La apelul nominal se prezintă, pentru autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, consilier juridic Andreea Daniela Vasile, cu împuternicire depusă la dosar. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că dosarele în discuţie se află la al doilea termen de judecată, fiind conexate la primul termen de judecată - 21 martie 2024 -, când, în temeiul dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, coroborate cu ale art. 222 şi 224 din Codul de procedură civilă, Curtea a amânat judecarea cauzei pentru data de 23 aprilie 2024. 4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, care solicită admiterea acesteia şi depune concluzii scrise. 5. Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, menţionând în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, prin care s-a arătat că obligaţia de consemnare a cauţiunii reprezintă o măsură legislativă adecvată şi necesară, care reprezintă un just echilibru între interesul general şi cel particular. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 6. Prin încheierile din 29 iunie 2020, pronunţate în dosarele nr. 222/3/2020 şi nr. 1.762/3/2020, Tribunalul Timiş - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 61^1 alin. (1) din Legea nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, excepţie ridicată de Societatea Internaţional Rail Transport şi Construcţii Căi Ferate - S.R.L. din Bucureşti în cauze întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 101/2016. 7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că prevederile art. 61^1 alin. (1) din Legea nr. 101/2016 sunt neconstituţionale întrucât, atât prin cuantum, cât şi prin configurarea sa juridică, cauţiunea impusă prin acestea este de natură să impieteze grav asupra drepturilor operatorilor economici la un remediu efectiv împotriva actelor autorităţilor contractante, cu atât mai mult cu cât este aplicabilă în ambele forme de contestaţie (fie pe cale administrativ-jurisdicţională la Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, fie pe cale judiciară la instanţa de judecată) şi pentru cazul în care nu se solicită suspendarea procedurii de achiziţie publică, ceea ce, în mod evident, nu poate conduce la afectarea în niciun fel a cursului procedurii şi atribuirii contractului de achiziţie publică. Astfel, normele criticate, prin impunerea acestei cauţiuni, au efect de descurajare a operatorilor economici de a contesta actele din procedura achiziţiilor publice, fiind puşi în imposibilitate financiară de a o putea achita având în vedere cuantumul ridicat şi faptul că este obligatorie numai pentru una dintre părţile litigiului, aspect care încalcă (i) accesul liber la justiţie, deoarece nu se justifică de vreme ce este percepută inclusiv în situaţiile în care nu se cere suspendarea procedurii, şi (ii) principiul tratamentului egal, deoarece autoritatea contractantă este scutită de la plata acesteia. În contextul criticilor de neconstituţionalitate sunt menţionate: Cartea verde privind modernizarea politicilor Uniunii Europene în domeniul achiziţiilor publice către o piaţa europeană a achiziţiilor publice mai performantă; Rezoluţia nr. (81)7 a Comitetului Miniştrilor către statele membre privind mijloacele de facilitare a accesului la justiţie. 8. Tribunalul Timiş - Secţia de contencios administrativ şi fiscal opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât dispoziţiile criticate impun o condiţie privind accesul la justiţie, care are un scop legitim, şi anume constituirea unei garanţii destinate reparării eventualelor prejudicii cauzate părţii împotriva căreia se cere luarea unor măsuri, în condiţiile în care cererea celui ce plăteşte cauţiunea se respinge, respectiv descurajarea cererilor nefundamentate sau exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale. 9. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum reiese din încheierea de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 61^1 alin. (1) din Legea nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016. Dispoziţiile art. 61^1 din Legea nr. 101/2016 au fost introduse în lege prin art. IV pct. 40 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 45/2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative cu impact asupra sistemului achiziţiilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 4 iunie 2018, iar în dinamica legislativă au fost modificate şi completate, succesiv, prin art. IV pct. 23 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 23/2020 pentru modificarea şi completarea unor acte normative cu impact asupra sistemului achiziţiilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 106 din 12 februarie 2020, prin art. IV pct. 38 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2020 privind modificarea şi completarea unor acte normative cu impact în domeniul achiziţiilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 614 din 13 iulie 2020, prin art. IV pct. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 3/2021 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul achiziţiilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 821 din 27 august 2021, şi prin art. III pct. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 26 din 18 martie 2022 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul investiţiilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 21 martie 2022. 13. Însă, având în vedere contextul în care a fost introdusă acţiunea pe rolul instanţei judecătoreşti, aplicarea legii în timp, faptul că, prin actele normative antereferite, soluţia legislativă criticată a primit noi dimensiuni, precum şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea urmează să exercite controlul de constituţionalitate asupra prevederilor art. 61^1 alin. (1) din Legea nr. 101/2016, astfel cum au fost introduse prin art. IV pct. 40 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 45/2018 şi astfel cum au produs efecte în cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, care au următorul cuprins: "ART. 61^1 (1) Pentru soluţionarea contestaţiei formulate în condiţiile art. 8 sau art. 49, sub sancţiunea respingerii acesteia, persoana care se consideră vătămată trebuie să constituie în prealabil o cauţiune stabilită după cum urmează: a) 2% din valoarea estimată a contractului, în cazul în care aceasta este mai mică decât pragurile valorice prevăzute la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 98/2016, cu modificările şi completările ulterioare, art. 12 alin. (1) din Legea nr. 99/2016, cu modificările şi completările ulterioare, art. 11 alin. (1) din Legea nr. 100/2016, cu modificările şi completările ulterioare, dar nu mai mult de 35.000 lei; b) 2% din valoarea stabilită a contractului, dacă aceasta este mai mică decât pragurile valorice prevăzute la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 98/2016, cu modificările şi completările ulterioare, art. 12 alin. (1) din Legea nr. 99/2016, cu modificările şi completările ulterioare, art. 11 alin. (1) din Legea nr. 100/2016, cu modificările şi completările ulterioare, dar nu mai mult de 88.000 lei; c) 2% din valoarea estimată a contractului, dacă aceasta este egală sau mai mare decât pragurile valorice prevăzute la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 98/2016, cu modificările şi completările ulterioare, art. 12 alin. (1) din Legea nr. 99/2016, cu modificările şi completările ulterioare, art. 11 alin. (1) din Legea nr. 100/2016, cu modificările şi completările ulterioare, dar nu mai mult de 220.000 lei; d) 2% din valoarea stabilită a contractului, dacă aceasta este egală sau mai mare decât pragurile valorice prevăzute la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 98/2016, cu modificările şi completările ulterioare, art. 12 alin. (1) din Legea nr. 99/2016, cu modificările şi completările ulterioare, art. 11 alin. (1) din Legea nr. 100/2016, cu modificările şi completările ulterioare, dar nu mai mult de 880.000 lei." 14. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 21 - Accesul liber la justiţie, ale art. 135 - Economia şi ale art. 148 referitor la prioritatea normelor europene cu caracter obligatoriu faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. Având în vedere critica de neconstituţionalitate şi Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, Curtea reţine şi dispoziţiile art. 16 din Constituţie. De asemenea, sunt menţionate art. 6 cu privire la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 10 din Declaraţia universală a drepturilor omului (referitor la dreptul oricărei persoane, în deplină egalitate, de a fi audiată în mod echitabil şi public de către un tribunal independent şi imparţial care va hotărî asupra drepturilor şi obligaţiilor sale) şi art. 14 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (referitor la dreptul privind soluţionarea litigiului în mod echitabil de un tribunal competent, independent şi imparţial, stabilit prin lege). 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că soluţia legislativă criticată în prezenta cauză a mai format obiectul controlului de constituţionalitate, în raport cu critici şi prevederi constituţionale similare, care a fost concretizat, spre exemplu, prin Decizia nr. 25 din 16 februarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 444 din 23 mai 2023, Decizia nr. 276 din 17 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 931 din 22 septembrie 2022, Decizia nr. 30 din 27 ianuarie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 9 mai 2022, Decizia nr. 269 din 22 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.028 din 28 octombrie 2021, Decizia nr. 865 din 17 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 444 din 27 mai 2020, şi Decizia nr. 501 din 17 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 24 aprilie 2020, şi prin care Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată, şi ale căror considerente sunt aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză. 16. Cu privire la pretinsa încălcare a principiului egalităţii în faţa legii prin prisma faptului că numai o parte a litigiului are obligativitatea depunerii cauţiunii în discuţie, respectiv operatorul economic, iar nu şi autorităţile contractante, prin Decizia nr. 25 din 16 februarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 444 din 23 mai 2023, paragrafele 15 şi 16, având în vedere jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a constatat că această critică este neîntemeiată, întrucât o eventuală comparaţie între contestator şi autoritatea contractantă nici nu s-ar putea susţine câtă vreme cauţiunea în discuţie a fost instituită tocmai pentru a proteja autoritatea contractantă de riscul unui eventual comportament necorespunzător al participantului la procedură, respectiv al contestatorului (în acest sens, a se vedea şi Decizia nr. 5 din 15 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 19 martie 2015, paragraful 48). De altfel, principiul egalităţii în drepturi prevăzut de Constituţie pentru cetăţeni nu poate ca, prin extensie, să primească semnificaţia unei egalităţi între cetăţeni şi autorităţile publice (Decizia nr. 839 din 17 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 221 din 4 martie 2021, paragraful 14). Aşa fiind, nu se poate vorbi despre încălcarea principiului egalităţii decât atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă. Or, în ipoteza în discuţie, persoanele juridice, ca subiecte colective de drept, se află, evident, într-o situaţie diferită, iar scutirea instituţiilor şi a autorităţilor publice de plata sumelor stabilite cu titlu de cauţiune (sau a taxelor judiciare de timbru/timbru judiciar) are o justificare obiectivă şi raţională, aceste autorităţi fiind finanţate de la bugetul de stat pentru a putea funcţiona, iar taxele respective se fac venit tot la bugetul de stat, astfel că ar fi absurd ca autorităţile în cauză să fie obligate (formal) să plătească din buget o taxă care revine aceluiaşi buget (Decizia nr. 276 din 17 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 931 din 22 septembrie 2022, paragraful 18, şi Decizia nr. 269 din 22 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.028 din 28 octombrie 2021, paragraful 44). 17. Referitor la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 21 din Constituţie, invocate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea observă că aceste prevederi dispun, pe de o parte, cu privire la accesul liber la justiţie şi, pe de altă parte, stabilesc posibilitatea existenţei unor jurisdicţii speciale administrative, care trebuie să fie facultative şi gratuite. Atât în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 28 mai 1985, pronunţată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit, paragraful 57), cât şi în a Curţii Constituţionale (Decizia nr. 160 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 432 din 9 iunie 2016, paragraful 23), s-a statuat că o caracteristică a dreptului de acces liber la justiţie este aceea că nu este un drept absolut şi că el poate fi supus unor restricţii legitime, cum ar fi termenele legale de prescripţie sau ordonanţele care impun depunerea unei cauţiuni judicatum solvi; important este ca aceste restrângeri să nu aducă atingere substanţei dreptului, să urmărească un scop legitim şi să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragraful 39, sau Hotărârea din 10 mai 2001, pronunţată în Cauza Z. şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 93). 18. Faţă de această împrejurare, Curtea reţine că stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie, în general, nu constituie, în sine, o încălcare a accesului liber la justiţie, acesta presupunând accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Însă legiuitorul este ţinut să o facă orientându-se după principiul est modus în rebus, respectiv să fie preocupat ca exigenţele instituite să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu pună sub semnul întrebării însăşi existenţa dreptului (Decizia nr. 40 din 29 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 16 martie 2004). 19. Or, în ceea ce priveşte instituirea unei cauţiuni prin legislaţia ce reglementează remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, respectiv cuantumul acesteia, în jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că acesta este rezonabil, legiuitorul impunând şi un prag maxim până la care poate fi fixată cauţiunea, iar opţiunea acestuia este pe deplin justificată. Contractele de achiziţii publice presupun, de cele mai multe ori, efectuarea de lucrări publice cu un anumit grad de complexitate. Nu orice operator economic are capacitatea logistică şi financiară de a efectua aceste lucrări, mai ales că, de cele mai multe ori, mecanismul de efectuare a lucrărilor presupune investiţii iniţiale ale operatorului economic ce sunt decontate ulterior de stat. Aşadar, operatorii economici nu se află în aceeaşi situaţie juridică, ei neavând toţi aceeaşi capacitate economică de realizare a obiectivelor vizate de contractele de achiziţii publice. Or, dinamica raporturilor juridice existente în domeniul achiziţiilor publice demonstrează că intervenţia legiuitorului era necesară, în condiţiile în care drepturile procesuale au fost exercitate frecvent cu rea-credinţă de către operatori economici care nu aveau capacitatea efectivă de a-şi executa obligaţiile ce rezultau din încheierea contractelor de achiziţii publice. Interesul naţional impune ca statul să poată realiza cu celeritate obiectivele propuse în vederea îmbunătăţirii vieţii cetăţenilor săi, cu respectarea, bineînţeles, a drepturilor şi a intereselor legitime ale eventualilor participanţi la procedurile de achiziţie publică. Prin instituirea cauţiunii legiuitorul a urmărit, pe de o parte, să descurajeze cererile nefundamentate sau exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale, iar, pe de altă parte, să constituie o garanţie destinată acoperirii eventualelor pagube ce ar putea fi produse părţii împotriva căreia se cere luarea unor măsuri, în condiţiile în care cererea celui ce plăteşte cauţiunea se respinge. Instanţa de contencios constituţional a reţinut că obiectivele urmărite prin adoptarea de către legiuitor a măsurii criticate se circumscriu unui scop legitim şi că instituirea acestei obligaţii de consemnare a cauţiunii reprezintă o măsură legislativă adecvată, necesară şi care păstrează un just echilibru între cerinţele de interes general protejate de legiuitor - prevenirea exercitării cu rea-credinţă a drepturilor procesuale - şi interesul individual al justiţiabilului de a avea acces efectiv la instanţă în vederea folosirii mijloacelor procedurale puse la dispoziţia sa (Decizia nr. 30 din 27 ianuarie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 9 mai 2022, paragraful 20, şi Decizia nr. 501 din 17 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 24 aprilie 2020, paragrafele 33-36). 20. Ca atare, accesul liber la justiţie semnifică faptul că orice persoană poate sesiza instanţele judecătoreşti în cazul în care consideră că drepturile, libertăţile sau interesele sale legitime au fost încălcate, iar nu faptul că acest acces nu poate fi supus niciunei condiţionări, competenţa de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti revenindu-i legiuitorului în virtutea dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 126 alin. (2), potrivit cărora „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“. De altfel, în cadrul prestabilit de legiuitor prin Legea nr. 101/2016, potrivit art. 2 din aceasta, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act al unei autorităţi contractante sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri poate solicita anularea actului, obligarea autorităţii contractante la emiterea unui act sau la adoptarea de măsuri de remediere, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, pe cale administrativ-jurisdicţională sau judiciară, potrivit prevederilor acestei legi, context în care poate folosi dreptul la apărare şi poate beneficia de un proces echitabil având în vedere că acest cadru legislativ, raportat la specificitatea sa, conţine garanţiile aferente unui proces echitabil. Prin urmare, Curtea nu poate reţine pretinsa încălcare a accesului liber la justiţie, a dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil din perspectiva învederată de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate. 21. Cu privire la celelalte dispoziţii constituţionale enumerate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv ale art. 135 referitor la economie şi ale art. 148 privind aplicarea actelor de drept european cu caracter obligatoriu, se observă că autoarea acesteia se limitează la a le invoca fără să arate însă modalitatea prin care normele criticate sunt contrare acestora. Simpla menţionare, în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, a unei publicaţii ce conţine documente de analiză şi recomandări pentru îmbunătăţirea legislaţiei în domeniul achiziţiilor publice, ce reflectă o serie de idei privind metode mai eficiente de îndeplinire a diverselor obiective în materie, astfel cum este Cartea verde privind modernizarea politicii Uniunii Europene în domeniul achiziţiilor publice „Către o piaţă europeană a achiziţiilor publice mai performantă“, care nu are caracter obligatoriu la nivelul actelor europene şi, prin urmare, nici nu are relevanţă constituţională, nu este suficientă pentru a analiza pretinsa încălcare a normelor constituţionale de referinţă. Astfel, Curtea nu poate formula propriile critici, la care, ulterior, să şi răspundă (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, precitată). 22. Cu toate acestea, distinct de cele de mai sus, având în vedere că dispoziţiile art. 148 din Constituţie vizează dreptul european, instanţa de contencios constituţional învederează că, la nivel european, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a avut ocazia să se pronunţe cu privire la compatibilitatea dintre legislaţia Uniunii Europene şi instituirea unei garanţii de bună conduită, care, astfel cum s-a arătat mai sus şi cum a reţinut şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 5 din 15 ianuarie 2015, precitată, paragraful 41, are semnificaţia unei cauţiuni menite să asigure exercitarea corespunzătoare şi neabuzivă a drepturilor procesuale, cu toate consecinţele procesuale care decurg din finalitatea urmărită prin instituirea acesteia. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în Hotărârea din 15 septembrie 2016, pronunţată în cauzele C-439/14 şi C-488/14, S.C. Star Storage - S.A. împotriva Institutului Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Informatică (ICI) (C-439/14) şi S.C. Max Boegl România - S.R.L., S.C. UTI Grup - S.A., Astaldi Sp. A., S.C. Construcţii Napoca - S.A. împotriva R.A. Aeroportul Oradea, S.C. Porr Construct - S.R.L., Teerag-Asdag Aktiengesellschaft, S.C. Col-Air Trading - S.R.L., AVZI - S.A., Trameco - S.A., Iamsat Muntenia - S.A. (C-488/14), paragraful 63, că normele europene în materie trebuie să fie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naţionale, care condiţionează admisibilitatea oricărei căi de atac împotriva unui act al autorităţii contractante de obligaţia reclamantului de a constitui garanţia de bună conduită pe care o prevede în beneficiul autorităţii contractante, din moment ce această garanţie trebuie să îi fie restituită reclamantului indiferent de soluţia pronunţată în calea de atac. 23. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în deciziile antereferite îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 24. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Internaţional Rail Transport şi Construcţii Căi Ferate - S.R.L. din Bucureşti în dosarele nr. 222/3/2020 şi nr. 1.762/3/2020 ale Tribunalului Timiş - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 61^1 alin. (1) din Legea nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, astfel cum au fost introduse în lege prin art. IV pct. 40 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 45/2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative cu impact asupra sistemului achiziţiilor publice, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Timiş - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 23 aprilie 2024. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Ioniţa Cochinţu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
