Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌─────────────────┬──────────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Cristian Deliorga│- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Claudia-Margareta│- │
│Krupenschi │magistrat-asistent-şef│
└─────────────────┴──────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 159 alin. (3) teza finală din Codul penal şi ale art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Florin Iorgu Basarab în Dosarul nr. 14.461/245/2018 al Judecătoriei Iaşi - Secţia penală şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.288D/2019. 2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 24 noiembrie 2022, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Daniela Băloi, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, în temeiul prevederilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, pentru o mai bună studiere a problemelor ce au format obiectul dezbaterii, Curtea a amânat pronunţarea pentru 15 decembrie 2022, dată la care, constatând că nu sunt prezenţi toţi judecătorii care au participat la dezbateri, în temeiul art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea pentru 31 ianuarie 2023. La acest termen şi ulterior, Curtea a amânat succesiv cauza pentru o mai bună studiere a problemelor ce au format obiectul dezbaterii, acordând termene la 28 februarie 2023, 21 martie 2023 şi 20 aprilie 2023, când a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 3. Prin Încheierea din 11 aprilie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 14.461/245/2018, Judecătoria Iaşi - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 159 alin. (3) teza finală din Codul penal şi ale art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Florin Iorgu Basarab într-o cauză penală în care autorul excepţiei a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie calificată, prevăzută de art. 233 alin. (1) şi art. 234 alin. (1) lit. d) din Codul penal. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că textele criticate sunt neconstituţionale prin aceea că nu permit ca instituţia împăcării, intervenită prin schimbarea încadrării juridice a faptei, să îşi producă efectele, deoarece, conform art. 159 alin. (3) teza finală din Codul penal, împăcarea poate produce efecte numai dacă are loc „până la citirea actului de sesizare a instanţei“. Această sintagmă creează o evidentă discriminare între, pe de o parte, persoanele faţă de care, în cursul urmăririi penale, procurorii au dat o încadrare corespunzătoare faptelor imputate şi, pe de altă parte, persoanele faţă de care a fost stabilită încadrarea juridică a faptei în mod eronat. Legiuitorul a urmărit ca prin art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală să se corecteze erorile de încadrare juridică din faza de urmărire penală, reglementând instituţia schimbării încadrării juridice, care presupune, însă, anumite schimbări de ordin procedural, cum ar fi cele determinate de schimbarea încadrării juridice de la o infracţiune pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu la o infracţiune pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă. Însă legiuitorul nu a reglementat şi situaţia în care schimbarea încadrării juridice vizează trecerea de la o infracţiune faţă de care nu acţionează împăcarea, drept cauză de înlăturare a răspunderii penale, la una faţă de care împăcarea produce efecte juridice. 5. Mai mult, punerea în discuţie, în cursul judecăţii, a unei eventuale schimbări a încadrării juridice date faptelor prin actul de sesizare are loc ca moment procesual în cursul cercetării judecătoreşti - care este întotdeauna ulterioară momentului citirii actului de sesizare, fiind depăşit astfel termenul până la care ar putea interveni împăcarea. Se precizează că, pe parcursul desfăşurării procesului penal, nici judecătorul de drepturi şi libertăţi şi nici judecătorul de cameră preliminară nu au competenţa funcţională de a analiza încadrarea juridică a faptelor. Aceasta se realizează exclusiv în faza de judecată, de către judecătorul de fond, însă numai în cursul cercetării judecătoreşti, care este ulterior momentului procesual al citirii actului de sesizare. 6. În consecinţă, aplicabilitatea instituţiei împăcării se realizează în faza de urmărire penală, exclusiv de către reprezentanţii Ministerului Public, fiind practic tranşat încă din acest moment procesual incipient dacă va fi sau nu incidentă instituţia împăcării, iar persoanelor învinuite nu li se acordă posibilitatea ca acest aspect să fie examinat de un magistrat-judecător, ceea ce contravine flagrant prevederilor art. 16 şi 21 din Constituţie. 7. Or, statul trebuie să adopte reglementări care să asigure o protecţie egală drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor, mai ales în materie penală, şi nu să creeze discriminări între diferite categorii de persoane, în funcţie de aprecierea dată faptelor de către reprezentanţii Ministerului Public. 8. Judecătoria Iaşi - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal este neîntemeiată, indicând jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale (Decizia nr. 311 din 9 mai 2017 şi Decizia nr. 158 din 14 martie 2019). 9. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală, instanţa judecătorească apreciază că şi aceasta este neîntemeiată, având în vedere că în urma schimbării încadrării juridice într-o infracţiune pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, instanţa este obligată să întrebe persoana vătămată dacă formulează plângere prealabilă, manifestarea de voinţă a acesteia fiind necesară pentru a aprecia asupra continuării cercetării judecătoreşti sau, dimpotrivă, pentru a dispune încetarea procesului penal pe temeiul lipsei plângerii prealabile. Pe de altă parte, dacă încadrarea juridică menţionată în rechizitoriu este schimbată într-o infracţiune pentru care acţiunea penală este pusă în mişcare din oficiu, fiind posibilă doar împăcarea părţilor, această nouă situaţie juridică nu conferă părţilor dreptul de a dispune, prin împăcare, cu privire la acţiunea penală pusă în mişcare din oficiu, întrucât aceasta este atributul exclusiv al statului. 10. În concluzie, consideră că textele de lege criticate nu contravin prevederilor art. 16 şi 21 din Constituţie, invocate în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate. 11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului şi dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 159 alin. (3) teza finală din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, precum şi cele ale art. 386 alin. (2) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010. Textele de lege criticate au următorul cuprins: - Art. 159 alin. (3) din Codul penal - Împăcarea: „(3) Împăcarea produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit şi dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei.“; – Art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală - Schimbarea încadrării juridice: „(2) Dacă noua încadrare juridică vizează o infracţiune pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, instanţa de judecată cheamă persoana vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plângere prealabilă. În situaţia în care persoana vătămată formulează plângere prealabilă, instanţa continuă cercetarea judecătorească, în caz contrar dispunând încetarea procesului penal.“ 15. Normele fundamentale invocate sunt cele ale art. 16 - Egalitatea în drepturi şi ale art. 21 - Accesul liber la justiţie din Constituţie, precum şi cele ale art. 6 şi 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră aceleaşi principii şi drepturi. 16. Examinând actul de sesizare şi celelalte documente aflate la dosarul cauzei, Curtea Constituţională reţine că autorul excepţiei a fost trimis în judecată prin rechizitoriu pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie calificată, prevăzută de art. 233 alin. (1) şi art. 234 alin. (1) lit. d) din Codul penal. Până la citirea actului de sesizare, acesta a depus la instanţă o declaraţie notarială potrivit căreia persoana vătămată s-a împăcat total, necondiţionat şi definitiv cu inculpatul (autorul excepţiei) cu privire la infracţiunea de furt calificat (prevăzută de art. 229 din Codul penal), persoana vătămată fiind totodată de acord să îşi retragă plângerea penală formulată împotriva inculpatului cu privire la infracţiunea de lovire şi alte violenţe. Această declaraţie este menţionată în cuprinsul încheierii din şedinţa publică în care instanţa a dat citire actului de sesizare şi prin care a stabilit un nou termen pentru efectuarea cercetării judecătoreşti, cu citarea martorilor în vederea administrării probatoriului. 17. În acest cadru procesual, inculpatul a invocat, prin apărătorul din oficiu, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. (3) teza finală din Codul penal şi ale art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală, susţinând, în esenţă, că în situaţia în care, prin schimbarea în cursul judecăţii a încadrării juridice a faptei penale într-o infracţiune pentru care împăcarea este, conform legii penale, aplicabilă, această instituţie juridică nu îşi poate produce, practic, efectele juridice, deoarece este depăşit momentul procesual al citirii actului de sesizare, impus de art. 159 alin. (3) din Codul penal, ceea ce contravine flagrant prevederilor art. 16 şi 21 din Constituţie, invocate sub aspectul ocrotirii egale prin lege a tuturor drepturilor fundamentale procesuale şi a garanţiilor acestora. 18. Analizând excepţia de neconstituţionalitate şi cadrul legal incident în materie, Curtea constată că noţiunea de „încadrare juridică“ nu este definită de legiuitor, aceasta fiind considerată, în literatura de specialitate, ca reprezentând operaţiunea de stabilire a concordanţei între starea de fapt şi normele juridice aplicabile privind incriminarea, precum şi dispoziţiile generale aplicabile pentru tragerea la răspundere penală a făptuitorului (dispoziţii din Partea specială a Codului penal ori din legi speciale cu dispoziţii penale, dar şi dispoziţii din Partea generală a Codului penal referitoare la tentativă, participaţie, pluralitate de infracţiuni, circumstanţe atenuante sau agravante etc.). Încadrarea juridică a faptei penale se face de către procuror, la începutul urmăririi penale, se aduce la cunoştinţa suspectului sau inculpatului şi poate fi contestată prin plângerea împotriva actelor procurorului. Încadrarea juridică reprezintă un element central al rechizitoriului, deoarece, dacă este îndeplinită una dintre condiţiile prevăzute de art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală (de exemplu, fapta nu este prevăzută de legea penală; există o cauză justificativă sau de neimputabilitate; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege etc.), punerea în mişcare a acţiunii penale sau exercitarea acesteia încetează. 19. După trimiterea în judecată, judecătorul de cameră preliminară nu are competenţa de a schimba, la cerere sau din oficiu, încadrarea juridică stabilită de procuror prin rechizitoriu, întrucât obiectul acestei proceduri îl constituie verificarea competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală (art. 342 din Codul de procedură penală). 20. Schimbarea de încadrare juridică se dispune fie când a fost realizată o greşită apreciere iniţială a încadrării juridice a faptei, fie când intervin sau se descoperă ulterior împrejurări care conduc la reţinerea unei încadrări juridice diferite faţă de cea iniţială. Legislaţia penală permite judecătorului să schimbe încadrarea juridică atunci când, în cursul judecăţii, constată că o situaţie de fapt întruneşte elementele constitutive ale altei infracţiuni decât cea indicată de procuror în rechizitoriu. 21. Aşadar, schimbarea încadrării juridice reprezintă reîncadrarea juridică a faptelor penale de care inculpatul este acuzat, pe care instanţa o face în cursul judecăţii, şi este definită de legiuitor în cuprinsul art. 386 din Codul de procedură penală, astfel: „(1) Dacă în cursul judecăţii se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanţa este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea. (2) Dacă noua încadrare juridică vizează o infracţiune pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, instanţa de judecată cheamă persoana vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plângere prealabilă. În situaţia în care persoana vătămată formulează plângere prealabilă, instanţa continuă cercetarea judecătorească, în caz contrar dispunând încetarea procesului penal.“ 22. Totodată, schimbarea încadrării juridice înseamnă o reconfigurare a întregului cadru procesual, la care părţile procesului trebuie să se adapteze. De aceea, legiuitorul a avut în vedere în mod expres necesitatea pregătirii apărării în acord cu noua configuraţie a cadrului procesual şi a prevăzut expres la alin. (1) al art. 386, odată cu obligaţia instanţei de a pune în discuţie noua încadrare, şi dreptul corelativ al inculpatului de a cere lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea, dându-se astfel expresie art. 21 şi 24 din Constituţie şi art. 6 paragraful 3 lit. a) şi b) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 23. Reîncadrarea juridică a faptei poate duce fie la o încadrare a acesteia într-o infracţiune mai gravă, fie în una mai uşoară din perspectiva pedepsei aplicabile, însă determinant este faptul că, pentru oricare dintre aceste situaţii, inculpatul se află în faţa unei noi acuzaţii în materie penală, astfel că este necesară o apărare adecvată, adaptată noului cadru procesual. În acest sens, relevantă este jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, prin Hotărârea din 12 aprilie 2011, pronunţată în Cauza Adrian Constantin împotriva României, nu a admis argumentul conform căruia schimbarea încadrării juridice realizate de instanţă i-a fost favorabilă reclamantului, având în vedere pedeapsa mai uşoară prevăzută pentru infracţiunea de neglijenţă în serviciu, şi a considerat, în consecinţă, că s-a adus atingere dreptului reclamantului de a fi informat în mod detaliat cu privire la natura şi cauza acuzaţiei aduse împotriva sa, precum şi dreptului său de a dispune de timpul şi facilităţile necesare pregătirii apărării sale, cu încălcarea art. 6 paragraful 3 lit. a) şi b) din Convenţie, coroborat cu paragraful 1 al aceluiaşi articol, care prevede o procedură echitabilă (paragrafele 26 şi 27). 24. Din această perspectivă, a unui nou cadru legal procesual incident, legiuitorul a reglementat, la alin. (2) al art. 386 din Codul de procedură penală, situaţia în care, ca urmare a acestei reîncadrări juridice a faptei, noua infracţiune este printre cele pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, întrucât, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. e) şi g) din Codul de procedură penală, lipsa sau retragerea plângerii prealabile conduce la încetarea procesului penal. În acest sens, Codul de procedură penală instituie o obligaţie pentru instanţă de a chema persoana vătămată şi de a-i solicita punctul de vedere cu privire la introducerea unei plângeri prealabile. În fapt, instanţa schimbă încadrarea juridică şi, la momentul la care persoana vătămată se prezintă, o întreabă dacă formulează plângere prealabilă. Dacă persoana vătămată declară că face plângere prealabilă, instanţa ia act de această decizie a persoanei vătămate şi continuă procesul judiciar. În cazul în care persoana vătămată declară în faţa instanţei că nu depune plângere prealabilă sau îşi exprimă această opţiune printr-o declaraţie notarială depusă la dosar, instanţa dispune încetarea procesului penal în baza lipsei plângerii prealabile. 25. Curtea reţine că, deşi prin schimbarea încadrării juridice se creează o nouă configurare a procesului penal şi chiar dacă instituţia împăcării părţilor reprezintă, asemenea lipsei sau retragerii plângerii prealabile, o cauză de încetare a procesului penal [conform art. 16 alin. (1) lit. e) şi g) din Codul de procedură penală], legiuitorul nu a menţionat nimic cu privire la această ipoteză, în care, prin schimbarea încadrării juridice a faptei, noua infracţiune se numără printre cele pentru care tot legiuitorul a prevăzut în mod expres că este posibilă împăcarea părţilor. În această situaţie, Curtea constată că există o inegalitate de tratament juridic pentru părţile din aceste procese, aducându-se grave prejudicii drepturilor şi garanţiilor lor procesuale. 26. Art. 386 din Codul de procedură penală stipulează la alin.(1) obligaţia instanţei de a pune în discuţia părţilor noua încadrare juridică şi dreptul inculpatului de a cere amânarea cauzei ori lăsarea cauzei la sfârşitul şedinţei, pentru a avea timp să îşi pregătească apărarea. Totodată, la alin. (2), textul de lege nu face menţiune decât despre situaţia specifică infracţiunilor pentru care, în vederea continuării procesului penal, este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, deşi, în egală măsură, există posibilitatea reală ca noua configuraţie juridică să activeze, prin natura noii infracţiuni, o altă cauză de încetare a procesului penal, şi anume împăcarea, prevăzută expres la art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală. 27. Aşadar, schimbarea încadrării juridice atrage o reconfigurare a cadrului procesual şi, în acelaşi timp, o serie de noi drepturi şi obligaţii pentru părţile din proces. O nouă situaţie juridică ia naştere şi astfel se activează noi drepturi pentru părţi, inexistente până la acel moment procesual. Dacă noua infracţiune este pretabilă împăcării, acest drept activează pentru inculpat posibilitatea de a negocia o soluţie amiabilă cu persoana vătămată, astfel că el nu va mai fi interesat să depună diligenţe pentru a-şi pregăti apărarea în proces (aşa cum îi indică art. 386 din Codul de procedură penală), ci s-ar putea să fie mai interesat să îşi pregătească o împăcare cu persoana vătămată, scop în care va depune eforturi de returnare a prejudiciilor ori de îndeplinire a altor pretenţii ale persoanei vătămate. 28. Efectul unei împăcări cu persoana vătămată ar fi acela al încetării procesului penal, însă Curtea constată că există o neconcordanţă procesuală temporală între termenul până la care poate avea loc împăcarea, prevăzut la art. 159 alin. (3) teza finală din Codul penal, şi momentul până la care poate interveni schimbarea încadrării juridice a faptei, aşa cum dispune art. 386 din Codul de procedură penală. 29. Astfel, Codul penal instituie un termen-limită până la care împăcarea poate opera, şi anume momentul citirii actului de sesizare a instanţei, conform art. 159 alin. (3) teza finală din Codul penal. Pe de altă parte, potrivit art. 386 din Codul de procedură penală, schimbarea încadrării juridice poate interveni în cursul judecăţii - inclusiv într-o infracţiune pentru care este posibilă împăcarea - în orice moment al procesului penal, respectiv în cursul judecăţii în primă instanţă, precum şi în apel. În situaţia analizată, cum schimbarea încadrării juridice are loc, de regulă, după citirea actului de sesizare a instanţei, Curtea constată că instanţa de judecată, chiar dacă schimbă încadrarea într-o infracţiune pentru care există posibilitatea împăcării, nu poate lua act de împăcarea părţilor, întrucât art. 159 alin. (3) teza finală din Codul penal o obligă să nu dea efecte actului de împăcare decât dacă acesta a intervenit până la citirea actului de sesizare a instanţei. Practic, nicio normă din legislaţia actuală nu permite instanţei să ia act de o împăcare survenită după citirea actului de sesizare, nici chiar în situaţia schimbării încadrării juridice a faptei. Aceasta deoarece art. 386 din Codul de procedură penală, care statuează cu privire la situaţia procedurală în caz de schimbare a încadrării juridice a faptei, nu face nicio menţiune despre acest aspect. Rezultă de aici că legiuitorul a omis să reglementeze astfel de situaţii, creând o inegalitate de tratament între părţile din procesele în care se dispune, prin rechizitoriu, trimiterea în judecată pentru o infracţiune pretabilă împăcării (şi în care părţile au posibilitatea de a se împăca până la citirea actului de sesizare) şi părţile din procesele în care, în timpul judecăţii, după citirea actului de sesizare, are loc o schimbare a încadrării juridice a faptei într-o infracţiune pretabilă împăcării, părţi faţă de care, chiar dacă intervine împăcarea, aceasta nu îşi mai poate produce efecte. Dacă părţile din prima situaţie au dreptul la împăcare, părţile din a doua situaţie nu mai au acest drept, pentru că a fost depăşit momentul citirii actului de sesizare a instanţei. În consecinţă, părţi ale aceleiaşi infracţiuni au mai multe drepturi în prima situaţie şi mai puţine în cea de-a doua. Având în vedere şi greutatea efectelor unei împăcări în aceste cazuri, mai ales cu privire la încetarea procesului penal, gravitatea situaţiei şi a echivocului nu pot trece neobservate. 30. Curtea constată, aşadar, că norma cuprinsă în art. 386 din Codul de procedură penală nu reglementează o astfel de situaţie specifică şi tăcerea ei în privinţa drepturilor părţilor din procesele penale ce se referă la infracţiuni pretabile împăcării conduce la privarea de drepturi fundamentale. Curtea a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că, într-o situaţie de omisiune legislativă, nu se poate vorbi despre o simplă opţiune a legiuitorului dacă prin inacţiunea acestuia sunt încălcate norme constituţionale, astfel că viciul de neconstituţionalitate sesizat nu poate fi ignorat de Curtea Constituţională, care, în virtutea art. 142 din Legea fundamentală, este garantul supremaţiei Constituţiei, ceea ce presupune, printre altele, verificarea conformităţii întregului drept cu Constituţia (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 503 din 20 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 28 mai 2010, Decizia nr. 107 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 30 aprilie 2014, sau Decizia nr. 224 din 4 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 427 din 9 iunie 2017, paragrafele 31 şi 32). Aşadar, omisiunea legislativă cu relevanţă constituţională atrage competenţa instanţei de contencios constituţional de a proceda la corectarea acesteia pe calea controlului de constituţionalitate. Dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil sunt drepturi garantate la nivel constituţional, iar dreptul la împăcare, în cauzele în care legea prevede în mod expres aceasta, este un drept fundamental în legislaţia penală actuală; or, părţile din cauzele în care se decide schimbarea încadrării juridice a faptei sunt lipsite în mod injust de acest drept. 31. Curtea observă că nesocotirea drepturilor fundamentale mai sus enunţate este cauzată de lipsa de concordanţă dintre noile şi vechile norme în materie penală şi procesual penală sub aspectul corelării celor două instituţii juridice - împăcarea şi schimbarea încadrării juridice. 32. Astfel, Curtea reţine că, potrivit art. 132 din Codul penal din 1969, împăcarea părţilor era posibilă până la rămânerea definitivă a hotărârii, fapt ce nu crea probleme privind dreptul la împăcare, astfel că dacă se opera o schimbare a încadrării juridice a faptei, părţile aveau acest drept pe tot parcursul procesului penal, inclusiv în faza de apel. Noua reglementare cuprinsă la art. 159 alin. (3) teza finală din Codul penal, limitând momentul procesual al împăcării la citirea actului de sesizare a instanţei, a creat această neconcordanţă şi acest tratament inechitabil în astfel de procese. 33. De altfel, examinând comparativ cele trei instituţii juridice - împăcarea, plângerea prealabilă şi schimbarea încadrării juridice - în legislaţia penală anterioară şi cea actuală, Curtea observă că doar conţinutul instituţiei împăcării din noul Cod penal a fost substanţial reconsiderat faţă de cel din Codul penal din 1969. 34. În jurisprudenţa sa referitoare la instituţia împăcării părţilor, Curtea Constituţională a observat că, faţă de vechea reglementare (art. 132 din Codul penal din 1969), noul conţinut juridic al instituţiei împăcării a fost substanţial reconsiderat în noul Cod penal, prin instituirea unor noi condiţii şi introducerea de dispoziţii exprese privind funcţionarea instituţiei în cazul persoanei juridice, remarcându-se, totodată, restrângerea sferei infracţiunilor în cazul cărora este aplicabilă (Decizia nr. 397 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 15 iulie 2016, paragraful 31). Astfel, dacă în vechea reglementare împăcarea producea efecte şi în cazul în care acţiunea penală era pusă în mişcare din oficiu, şi nu doar la plângerea prealabilă (art. 132 alin. 3 din Codul penal din 1969), noua reglementare răstoarnă această regulă, întrucât împăcarea poate interveni numai în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu şi numai dacă legea o prevede în mod expres [art. 159 alin. (1) din actualul Cod penal]. Conform noului Cod penal, instituţia împăcării este incidentă în cazul următoarelor infracţiuni: în temeiul art. 231 alin. (2) din Codul penal, infracţiunile de furt [art. 228 din Codul penal], furt calificat [art. 229 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) din Codul penal], furt în scop de folosinţă [art. 230 din Codul penal]; însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor [art. 243 din Codul penal]; înşelăciunea [art. 244 din Codul penal]; înşelăciunea privind asigurările [art. 245 din Codul penal]. De asemenea, tot în Codul penal sunt evidenţiate şi alte incriminări, respectiv cea de la art. 199 alin. (2) referitoare la violenţa în familie (conform căreia pentru infracţiunile de lovire sau alte violenţe prevăzute în art. 193 şi de vătămare corporală din culpă prevăzută în art. 196, săvârşite asupra unui membru de familie, atunci când acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu, împăcarea înlătură răspunderea penală). Totodată, în cazul infracţiunilor de lovire sau alte violenţe prevăzute în art. 193 din Codul penal şi de vătămare corporală din culpă prevăzută în art. 196 din Codul penal, săvârşite asupra unui membru de familie, împăcarea înlătură răspunderea penală numai dacă acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu, şi nu la plângerea prealabilă a persoanei vătămate (Decizia nr. 397 din 15 iunie 2016, precitată, paragraful 32). 35. Un alt element de noutate constatat de Curte în jurisprudenţa sa în materie, introdus prin dispoziţiile art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal, vizează momentul procesual până la care poate interveni împăcarea, şi anume până la citirea actului de sesizare a instanţei, în condiţiile în care, în vechea reglementare, aceasta producea efecte dacă intervenea până la rămânerea definitivă a hotărârii. Prin urmare, potrivit noului Cod penal, împăcarea poate interveni în cursul urmăririi penale şi în faţa instanţei de fond, dar numai până la citirea actului de sesizare. 36. Cât priveşte natura şi conţinutul instituţiei schimbării încadrării juridice, Curtea reţine, din compararea art. 334 din vechiul Cod de procedură penală cu art. 386 alin. (1) din actualul Cod de procedură penală, că aceasta nu a suferit modificări de concepţie. Art. 334 (Schimbarea încadrării juridice) din Codul de procedură penală din 1968 (republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 30 aprilie 1997) avea următorul conţinut: „Dacă în cursul judecăţii se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanţa este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau eventual amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea.“ 37. Totodată, Curtea observă că actualul alin. (2) al art. 386 din Codul de procedură penală conţine aceeaşi soluţie juridică de principiu reglementată anterior în art. 286 alin. 2 din Codul de procedură penală (forma republicată în 1997, anterioară modificării intervenite prin art. I pct. 145 din Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006). Deşi acest text era inclus în Partea specială, titlul I - Urmărirea penală al cap. VIII - Procedura plângerii prealabile din vechiul Cod de procedură penală, conţinea (în mod impropriu) prevederi referitoare la schimbarea încadrării juridice în faza de judecată, aspect corectat ulterior de legiuitor, cu prilejul reglementării noului Cod de procedură penală. Aşadar, actualul art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală, care reglementează în prezent instituţia schimbării încadrării juridice în faza de judecată, a preluat soluţia legislativă cuprinsă în fostul art. 286 alin. 2 din Codul de procedură penală, care prevedea următoarele: „Când schimbarea încadrării juridice se face în faţa instanţei, aceasta cheamă persoana vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plângere pentru infracţiunea respectivă şi, după caz, continuă sau încetează procesul penal.“ 38. În consecinţă, în ceea ce priveşte schimbarea încadrării juridice în faza de judecată, Curtea constată că ambele reglementări (vechiul şi noul Cod de procedură penală) conţin aceeaşi soluţie juridică de principiu. Sub aspect temporal, schimbarea încadrării juridice poate interveni, în ambele reglementări, oricând în cursul judecăţii, legiuitorul prevăzând expres situaţia în care, în urma reîncadrării juridice, noua infracţiune se numără printre cele pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, astfel că instanţa de judecată este obligată să o cheme pe persoana vătămată şi să o întrebe dacă înţelege să formuleze plângere prealabilă, poziţie de care depinde continuarea procesului penal. 39. În acest context comparativ, Curtea reţine că, în vechea reglementare, în mod corect legiuitorul s-a referit exclusiv la situaţia reîncadrării juridice într-o nouă infracţiune pentru care este necesară plângerea prealabilă, neputându-se pune problema unei omisiuni cu privire la reîncadrarea juridică într-o nouă infracţiune pentru care împăcarea părţilor devine aplicabilă, deoarece, potrivit art. 132 din vechiul Cod penal, împăcarea nu cunoştea termenul-limită al citirii actului de sesizare a instanţei, impus de art. 159 alin. (3) din actualul Cod penal, ci putea interveni şi produce efecte juridice până la rămânerea definitivă a hotărârii. 40. În mod similar instituţiei împăcării din vechiul Cod penal, retragerea plângerii prealabile poate interveni tot până la pronunţarea unei hotărâri definitive, atât conform vechiului Cod penal (art. 131 alin. 2), cât şi celui actual [art. 158 alin. (1)]. Aşadar, aidoma instituţiei schimbării încadrării juridice, nici în privinţa instituţiei retragerii plângerii prealabile legiuitorul nu a operat vreo modificare de concepţie cu prilejul adoptării noii legi penale. 41. Din analiza comparativă a celor trei instituţii, mai exact a dispoziţiilor ce reprezintă sediul materiei în vechiul şi noul Cod penal, respectiv în vechiul şi noul Cod de procedură penală, rezultă următoarele concluzii: (I) împăcarea în vechiul Cod penal (art. 132): a) produce efecte şi în cazul în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu; b) înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege; c) poate interveni până la rămânerea definitivă a hotărârii; în actualul Cod penal (art. 159): a) intervine numai în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu şi numai dacă legea o prevede în mod expres; b) înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă; c) poate interveni numai până la citirea actului de sesizare a instanţei; (II) retragerea/lipsa plângerii prealabile, în ambele reglementări (art. 131 din vechiul Cod penal, art. 158 din actualul Cod penal): a) reprezintă o excepţie stabilită de legiuitor de la principiul oficialităţii, aplicabilă în cazuri expres prevăzute pentru anumite infracţiuni; b) înlătură răspunderea penală a persoanei cu privire la care plângerea a fost retrasă; c) poate interveni până la pronunţarea unei hotărâri definitive; (III) schimbarea încadrării juridice, în ambele reglementări (art. 286 alin. 2 şi art. 334 din vechiul Cod de procedură penală, art. 386 din actualul Cod de procedură penală): a) poate interveni oricând în cursul judecăţii; b) prevede expres situaţia în care noua încadrare juridică necesită plângerea prealabilă a persoanei vătămate drept condiţie pentru continuarea procesului. 42. Curtea constată, aşadar, că dintre cele trei instituţii juridice în discuţie, modificări majore au intervenit numai în cazul instituţiei împăcării şi acestea vizează, în esenţă, două elemente de noutate: a) restrângerea sferei infracţiunilor cu privire la care poate interveni împăcarea numai la cele pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face din oficiu şi numai dacă legea o prevede în mod expres; b) produce efecte numai dacă intervine până la citirea actului de sesizare a instanţei. 43. Dacă opţiunea legiuitorului pentru restrângerea sferei infracţiunilor cu privire la care poate interveni împăcarea (prima modificare) intră în marja sa de apreciere, reflectând politica penală a statului, nu acelaşi lucru se poate susţine cu privire la limitarea momentului procesual până la care poate opera aceeaşi instituţie juridică (a doua modificare). Raţiunea instituirii împăcării drept cauză care înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă, conducând la încetarea procesului penal, constă tocmai în beneficiul producerii efective a acestor efecte juridice, şi nu în suprimarea accesului la acest beneficiu prin impunerea unui anumit termen procedural până la care poate interveni împăcarea. 44. Examinând documentele preparatorii şi instrumentele de justificare ce au însoţit Legea nr. 286/2009 privind Codul penal şi Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, Curtea reţine că acestea nu conţin nicio referire specială cu privire la introducerea momentului citirii actului de sesizare a instanţei ca ultim moment procesual până la care poate interveni împăcarea sau la impactul acestei modificări. Singurele menţiuni despre această instituţie se regăsesc în anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.183/2008 pentru aprobarea tezelor prealabile ale proiectului Codului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 686 din 8 octombrie 2008, care, la pct. V subpunctul A. Partea generală lit. l), prevede următoarele: „l) Referitor la cauzele care înlătură răspunderea penală, se impune renunţarea la reglementarea paralelă a lipsei şi retragerii plângerii prealabile, respectiv la împăcarea părţilor, fiind necesar a se opta pentru una dintre ele. Soluţia cea mai potrivită ar fi renunţarea la împăcarea părţilor şi consacrarea retragerii plângerii prealabile, cu efecte in personam.“; precum şi în anexa la Hotărârea Guvernului nr. 829/2007 pentru aprobarea tezelor prealabile ale proiectului Codului de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 556 din 14 august 2007, care, la pct. II - Elaborarea instituţiilor de drept şi a soluţiilor fundamentale ale dreptului procesual penal pct. 2 - Organele judiciare şi competenţa, arată următoarele: „Sub aspectul competenţei se impune o echilibrare a competenţei materiale a instanţelor judecătoreşti, în paralel cu o reaşezare a căilor de atac, cu regândirea principiului apropierii justiţiei de cetăţean. Astfel, se impune reîmpărţirea competenţei de primă instanţă între tribunale şi judecătorii, cu precizarea că tribunalele vor avea competenţa generală, iar judecătoriile o competenţă limitată la cazurile de mai mică importanţă, respectiv infracţiunile pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a părţii vătămate sau pentru care împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. În consecinţă, tribunalul va judeca în primă instanţă toate infracţiunile, cu excepţia celor date în mod expres în competenţa altor instanţe. Curţile de apel vor judeca toate apelurile, în timp ce Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va avea în competenţă calea extraordinară de atac a recursului în casaţie.“ 45. În absenţa unor menţiuni explicite ale iniţiatorului legilor penală şi procesual penală, pare că ipoteza schimbării încadrării juridice într-o infracţiune pentru care împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală nu a fost luată în considerare la stabilirea termenului-limită al citirii actului de sesizare a instanţei până la care instituţia juridică a împăcării îşi poate produce efectele juridice. Rezultă, prin urmare, o lipsă de corelare sub acest aspect, şi anume al consecinţei pe care introducerea termenului-limită pentru intervenirea împăcării o poate avea, în contextul schimbării încadrării juridice a faptei la un moment ulterior citirii actului de sesizare a instanţei. 46. Astfel, Curtea constată că efectul concret al noii sintagme „şi dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei“ din cuprinsul art. 159 alin. (3) teza finală din Codul penal, coroborate cu art. 386 din Codul de procedură penală, referitor la schimbarea încadrării juridice, constă în împiedicarea accesului inculpatului la beneficiile legale ale împăcării, dacă aceasta devine incidentă ca urmare a schimbării încadrării juridice, intervenită, la rândul său, după citirea actului de sesizare a instanţei. Cu alte cuvinte, dacă ulterior citirii actului de sesizare apar elemente noi care conduc la o reîncadrare juridică a faptei într-o infracţiune pentru care este posibilă împăcarea părţilor, aceasta nu îşi poate produce efectele juridice consacrate de lege; pe de altă parte, nici anterior citirii actului de sesizare nu se poate solicita instanţei schimbarea încadrării juridice, deoarece nici judecătorul de drepturi şi libertăţi şi nici judecătorul de cameră preliminară nu au competenţe atribuite în acest sens, iar după epuizarea acestor etape procesuale şi sesizarea instanţei se dă citire actului de sesizare, ca act de debut al cercetării judecătoreşti, conform art. 374 alin. (1) din Codul de procedură penală. Rezultă că, în orice etapă a judecăţii ar interveni solicitarea de împăcare a părţilor ca urmare a schimbării încadrării juridice a faptei, aceasta ar urma să fie respinsă ca inadmisibilă. 47. Din cele mai sus expuse se constată, aşadar, că, prin lipsa corelării în noul Cod penal a instituţiei împăcării - pentru ca aceasta să îşi poată produce efectele juridice - cu instituţia schimbării încadrării juridice, aplicabilă în tot cursul judecăţii, se produce o ingerinţă în drepturile inculpatului sub aspectul imposibilităţii de a-şi adecva apărarea la noua configuraţie procesuală şi al împiedicării acestuia - prin fixarea termenului-limită al citirii actului de sesizare ca moment final până la care poate interveni împăcarea - de a beneficia de efectele legale ale împăcării, ceea ce contravine prevederilor art. 16, 21 şi 24 din Constituţie, precum şi prevederilor art. 6 paragraful 1 şi paragraful 3 lit. a) şi b) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 48. Curtea urmează să analizeze dacă soluţia legislativă de noutate introdusă prin art. 159 alin. (3) teza finală din Codul penal, constând în limitarea perioadei până la care poate interveni împăcarea, păstrează un just echilibru între, pe de o parte, interesul general, reprezentat de dezideratul general al stabilităţii procesuale, al evitării incertitudinii în derularea raporturilor juridice şi al evitării exercitării abuzive a dreptului inculpatului de a invoca împăcarea părţilor, şi, pe de altă parte, interesul individual al persoanei aflate în ipoteza invocării împăcării la un moment ulterior citirii actului de sesizare, căreia îi sunt refuzate atât dreptul la apărare în urma noii încadrări juridice a faptei penale şi a reconfigurării procesuale, cât şi beneficiul legal al înlăturării răspunderii penale, al încetării procesului penal şi al stingerii acţiunii civile, ca efecte juridice ale împăcării. 49. Pentru a constata dacă soluţia (măsura) legislativă analizată menţine justul echilibru între cele două categorii de drepturi aflate în concurs, Curtea va verifica prin prisma unui test de proporţionalitate dezvoltat în jurisprudenţa sa dacă adoptarea acestei soluţii are o justificare raţională, fără a fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, dacă are un scop legitim şi dacă este proporţională cu acel scop, respectiv dacă este adecvată, necesară şi dacă asigură un just echilibru între interesele concurente menţionate anterior (a se vedea, exemplificativ, în acest sens, Decizia nr. 266 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 19 iulie 2013, Decizia nr. 390 din 2 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 17 iulie 2014, Decizia nr. 898 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 26 februarie 2016, Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 29 ianuarie 2020, paragraful 66, Decizia nr. 597 din 15 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 923 din 9 octombrie 2020, paragraful 26, sau Decizia nr. 789 din 23 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 19 ianuarie 2022, paragraful 16). 50. Cât priveşte justificarea raţională, Curtea observă, în lipsa unui scop legitim declarat expressis verbis prin instrumentele de prezentare şi motivare a proiectului de act normativ devenit ulterior Codul penal, că aceasta se poate identifica în dezideratul general invocat de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie 2014, paragrafele 21 şi 25, şi anume cel al asigurării certitudinii cadrului procesual, în sensul limitării în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi în restrângerea posibilităţii de exercitare abuzivă a dreptului inculpatului de a invoca împăcarea părţilor. În condiţiile în care numărul infracţiunilor pentru care împăcarea este incidentă s-a restrâns semnificativ în cuprinsul noului Cod penal faţă de cel corespunzător vechiului Cod penal, acestea fiind limitate doar la anumite infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare numai din oficiu şi pentru care legiuitorul a prevăzut în mod expres posibilitatea împăcării cu efectul încetării procesului penal, este de înţeles impunerea unui termen procedural limită până la care părţile se pot împăca, astfel încât să se evite prelungirea inutilă a unui asemenea proces, asigurându-se, totodată, o mai eficientă gestionare a justiţiei şi a tuturor resurselor necesare înfăptuirii justiţiei. Prin urmare, aceasta este o justificare raţională, iar măsura aplicată este, în mod abstract şi obiectiv, una adecvată, fiind aptă să îndeplinească scopul legitim urmărit, acela al stabilităţii cadrului procesual necesar desfăşurării unui proces penal. 51. Cât priveşte caracterul necesar al măsurii legislative analizate, Curtea consideră că acesta nu poate fi afirmat în mod categoric, în lipsa unei explicaţii a iniţiatorului Codului penal şi în condiţiile în care, faţă de vechea reglementare a Codului penal - care permitea ca împăcarea să intervină în tot cursul judecăţii, până la rămânerea definitivă a hotărârii -, nu au fost pronunţate soluţii de constatare a neconstituţionalităţii şi nici nu s-au înregistrat dificultăţi sistemice în procesul de interpretare şi aplicare. Legiuitorul are dreptul, în temeiul art. 126 alin. (2) din Constituţie, să impună diferite termene procedurale şi modalităţi de exercitare a drepturilor, chiar şi restrângeri ale exerciţiului acestora, având atributul exclusiv de opţiune şi reglementare în cadrul unei largi marje de apreciere asupra politicii penale, singura sa limitare fiind dată de menţinerea unui just echilibru între respectarea intereselor generale ale statului, pe de o parte, şi a drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi titulari, pe de altă parte, cărora statul este ţinut, în egală măsură, să le acorde ocrotire (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011). Curtea conchide, în consecinţă, că măsura legislativă analizată nu poate fi caracterizată drept una necesară într-o societate democratică sau indispensabilă pentru ordinea de drept şi înfăptuirea justiţiei. 52. În condiţiile în care necesitatea măsurii legislative nu este una evidentă, Curtea constată că aceasta nici nu poate fi proporţională cu scopul propus, de vreme ce scopul este unul general, de principiu, iar consecinţele aplicării respectivei măsuri sunt evidente, efective şi negative, constând în suprimarea unor drepturi fundamentale în desfăşurarea procesului penal. Prin urmare, se constată un dezechilibru între scopul legitim şi soluţia legislativă analizată, generat prin omisiunea legiuitorului de a corela termenul-limită al citirii actului de sesizare a instanţei, impus de art. 159 alin. (3) teza finală din noul Cod penal pentru ca împăcarea să producă efecte juridice, cu instituţia schimbării încadrării juridice, care se poate aplica în tot cursul judecăţii în concepţia Codului de procedură penală, cu consecinţa neasigurării dreptului inculpatului de a-şi adecva apărarea la noua configuraţie procesuală şi de a beneficia de efectul legal al împăcării. În noua configuraţie juridică creată ca urmare a reîncadrării juridice a faptei, noua infracţiune nu doar că impune o nouă strategie de apărare, ci oferă, prin natura ei, o nouă perspectivă, şi anume beneficiul legal al încetării procesului penal, prin apelarea la instituţia împăcării părţilor - efecte juridice care pentru inculpatul în cauză sunt inaccesibile, refuzate, fiind doar iluzorii şi teoretice, deoarece la momentul reîncadrării juridice este depăşit momentul procesual al citirii actului de sesizare a instanţei. 53. Este de precizat, totodată, că, prin Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, precitată, Curtea Constituţională nu a analizat o problemă de drept similară celei de faţă, respectiv nu s-a exprimat asupra constituţionalităţii termenului impus de art. 159 alin. (3) din Codul penal, ci a rezolvat, printr-o decizie interpretativă, lipsa unei norme tranzitorii care să permită incidenţa împăcării în cauzele aflate în curs de judecată, dar în care s-a depăşit momentul citirii actului de sesizare la data intrării în vigoare a noului Cod penal. Prin această decizie, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care se aplică tuturor inculpaţilor trimişi în judecată înaintea datei intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi pentru care la acea dată momentul citirii actului de sesizare a instanţei fusese depăşit. În raţionamentul său, Curtea a luat act de modificarea legislativă operată cu privire la noul termen impus pentru intervenirea împăcării şi a constatat că vechea reglementare reprezenta norma penală mai favorabilă, în contextul în care situaţiile tranzitorii (între vechiul Cod penal şi noul Cod penal) nu erau însă reglementate printr-o normă tranzitorie. În acest context, Curtea a reţinut că reglementarea de către legiuitor a termenului citirii actului de sesizare a instanţei, ca ultim moment în care poate interveni împăcarea, „este pe deplin justificată prin finalitatea urmărită, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi în restrângerea posibilităţii de exercitare abuzivă a acestui drept“, sens în care a reamintit considerentul jurisprudenţial de principiu potrivit căruia instituirea de către legiuitor a unor termene procesuale asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât şi a drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi titulari, cărora statul este ţinut, în egală măsură, să le acorde ocrotire (de exemplu, Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, anterior citată). Prin urmare, în prezenta cauză nu se aplică soluţia de drept pronunţată prin Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, care vizează o anumită situaţie tranzitorie generată de intrarea în vigoare a noului Cod penal, astfel că situaţia analizată în cauza de faţă nu cunoaşte precedent constituţional, iar prezenta decizie nu poate fi calificată drept un reviriment jurisprudenţial. 54. În acest sens, este de menţionat că nici deciziile anterioare prin care Curtea a analizat pe fond excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. (3) teza finală din Codul penal (cu excluderea soluţiilor de respingere ca inadmisibilă sau de respingere ca devenită inadmisibilă a excepţiei) nu au antamat o problematică similară celei din prezenta cauză (Decizia nr. 158 din 14 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 19 iunie 2019, Decizia nr. 872 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 11 februarie 2019, Decizia nr. 311 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 634 din 3 august 2017, Decizia nr. 445 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 9 septembrie 2016, Decizia nr. 214 din 12 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 407 din 30 mai 2016, şi Decizia nr. 18 din 19 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 10 martie 2016). 55. Aşadar, problema de drept analizată în prezenta cauză este una de noutate şi vizează o situaţie specială, deoarece trebuie cumulate o serie de condiţii specifice care decurg din coroborarea celor două instituţii juridice - împăcarea şi schimbarea încadrării juridice, reglementate de art. 159 din Codul penal şi, respectiv, de art. 386 din Codul de procedură penală -, şi anume: trimiterea în judecată prin rechizitoriu pentru săvârşirea unei infracţiuni pentru care nu este prevăzută împăcarea, reîncadrarea juridică a faptei într-o infracţiune pentru care Codul penal prevede posibilitatea împăcării, părţile să îşi exprime acordul pentru împăcare. Practica judiciară a relevat că această situaţie este posibilă, având în vedere că în cursul judecăţii în primă instanţă şi în apel pot apărea probe noi care, în final, să formeze convingerea instanţei pentru o reîncadrare juridică a faptei iniţiale într-una faţă de care împăcarea este aplicabilă. În acest sens, într-o speţă similară, aparent, celei de faţă, o instanţă a apreciat că împăcarea este posibilă, chiar dacă în cauză s-a dat citire actului de sesizare, în speţă instanţa dispunând schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tâlhărie calificată, faptă prevăzută de art. 233 şi art. 234 alin. (1) lit. a) şi d) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 din Codul penal, în infracţiunea de furt calificat, faptă prevăzută de art. 228 alin. (1) şi art. 229 alin. (1) lit. b) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 din Codul penal, infracţiune pentru care era posibilă împăcarea părţilor. Argumentul invocat de instanţa de judecată a fost aplicarea mutatis mutandis a considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 508 din 7 octombrie 2014, referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal (Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, Sentinţa penală nr. 2.512 din 8 decembrie 2015, nepublicată). O situaţie similară, în care instanţa de fond a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei după momentul citirii actului de sesizare, ulterior această sentinţă fiind desfiinţată prin admiterea apelului, a fost consemnată şi în Decizia nr. 329 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 14 septembrie 2017, prin care Curtea Constituţională a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal, întrucât acestea nu aveau legătură cu soluţionarea cauzei. 56. Prin urmare, în lipsa unei reglementări exprese a situaţiei analizate în cauza de faţă şi în raport cu actualul cadru legal incident, instanţele sunt obligate fie să refuze aplicarea împăcării, deşi, ca urmare a reîncadrării juridice a faptei, se află în faţa unei infracţiuni care o permite, fiind îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege în acest sens, fie, în considerarea rolului instanţei de judecată prevăzut de art. 349 din Codul de procedură penală, să judece prin interpretare şi adaptare, în sensul producerii de efecte juridice, al eficientizării normei juridice, şi nu al negării ei. Omisiunea legislativă are o evidentă relevanţă constituţională, iar rezultatul acestei omisiuni nu poate fi conform literei şi spiritului Constituţiei, care garantează egalitatea de tratament juridic şi o procedură echitabilă în demersurile judiciare. 57. În urma celor mai sus analizate, Curtea constată că rezultă fără echivoc lipsa de corelare între instituţia împăcării părţilor, reconfigurată în optica noului Cod penal, cu instituţia schimbării încadrării juridice a faptei, nemodificată, în sensul că impunerea termenului-limită al citirii actului de sesizare a instanţei împiedică producerea de efecte juridice proprii împăcării, atunci când, ulterior acestui moment procesual, intervine situaţia specifică a schimbării încadrării juridice a faptei într-una pentru care împăcarea părţilor este posibilă, ceea ce contravine prevederilor art. 16, 21 şi 24 din Constituţie. 58. Fiind vorba despre o lipsă de corelare normativă într-o situaţie specifică, rezultată din coroborarea art. 159 alin. (3) teza finală din Codul penal cu art. 386 din Codul de procedură penală, se ridică problema localizării exacte a viciului de neconstituţionalitate la nivel normativ, astfel încât soluţia pronunţată de Curtea Constituţională să ducă la restabilirea stării de legalitate şi constituţionalitate. 59. Astfel, cu privire la momentul citirii actului de sesizare a instanţei, prevăzut de art. 159 alin. (3) teza finală din Codul penal, până la care împăcarea părţilor poate interveni şi produce efecte juridice, Curtea s-a pronunţat în precedent, aşa cum s-a arătat mai sus, prin Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, însă în mod subsidiar, deoarece nu justificarea acestui termen a reprezentat problema de drept analizată prin această decizie, ci una diferită, constând în situaţia tranzitorie generată de intrarea în vigoare a noului Cod penal şi aplicarea legii penale mai favorabile, reprezentată de vechea normă penală, care permitea împăcarea pe tot parcursul procesului penal. Curtea s-a referit, în acel context, la justificarea raţională a termenului procesual impus pentru aplicabilitatea instituţiei împăcării, considerente reluate şi în prezenta cauză şi apreciate ca îndeplinind prima condiţie - cea a justificării obiective - din ansamblul celor trei cerinţe ce configurează reperele testului de proporţionalitate. Or, dintre cele trei condiţii, s-a demonstrat, în cadrul testului de proporţionalitate, că doar prima este îndeplinită, în timp ce condiţia necesităţii acestei măsuri şi cea a proporţionalităţii sale cu scopul propus nu au fost satisfăcute, ceea ce a dus la concluzia unei ingerinţe a legiuitorului asupra dreptului individual la apărare şi asupra efectelor juridice ale împăcării, în ipoteza în care instituţia împăcării părţilor devine incidentă prin schimbarea încadrării juridice a faptei la un moment ulterior citirii actului de sesizare a instanţei. 60. Legat de momentul procesual al citirii actului de sesizare a instanţei trebuie amintită şi instituţia acordului medierii, care, alături de retragerea plângerii prealabile şi de împăcare, reprezintă cauze care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, înlăturând răspunderea penală, potrivit art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală. Această instituţie a fost examinată de Curtea Constituţională sub aspectul interpretării date dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 441 din 22 mai 2006, prin Decizia nr. 9 din 17 aprilie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406 din 9 iunie 2015, interpretare potrivit căreia încheierea unui acord de mediere constituie o cauză sui generis care înlătură răspunderea penală, distinctă de împăcare, ce poate interveni în tot cursul procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii penale. Analizând această excepţie, Curtea, prin Decizia nr. 397 din 15 iunie 2016, precitată, a constatat că efectul juridic al interpretării date de instanţa supremă conduce la eludarea finalităţii urmărite de legiuitorul noului Cod penal prin reglementarea termenului citirii actului de sesizare a instanţei ca ultim moment până la care poate interveni împăcarea - finalitate care vizează limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice -, aducându-se atingere prevederilor art. 124 alin. (2) din Constituţie care consacră unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei. În consecinţă, Curtea Constituţională a admis excepţia şi a constatat că dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 192/2006, în interpretarea dată prin Decizia nr. 9 din 17 aprilie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt constituţionale în măsura în care încheierea unui acord de mediere cu privire la infracţiunile pentru care poate interveni împăcarea produce efecte numai dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei. Art. 67 din Legea nr. 192/2006 a fost modificat în acord cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 397 din 15 iunie 2016, prin art. II din Legea nr. 97/2018 privind unele măsuri de protecţie a victimelor infracţiunilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 376 din 2 mai 2018, astfel că, în prezent, atât împăcarea, cât şi încheierea acordului de mediere produc efecte juridice numai dacă intervin până la citirea actului de sesizare a instanţei. 61. Considerentele anterior formulate nu pot fundamenta concluzia neconstituţionalităţii pure şi simple a tezei finale/sintagmei „şi dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal, instituirea acestui termen fiind opţiunea justificată a legiuitorului, astfel cum s-a arătat în cele două decizii, Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014 şi Decizia nr. 397 din 15 iunie 2016. Viciul de neconstituţionalitate relevat prin argumentele expuse anterior se raportează la o situaţie specifică, rezultată din coroborarea art. 159 alin. (3) teza finală din Codul penal cu art. 386 din Codul de procedură penală, în sensul că, drept urmare a operării schimbării încadrării juridice a faptei într-o infracţiune pentru care este aplicabilă împăcarea părţilor, are loc, în realitate, o reconfigurare a întregului cadru procesual, care, pentru egalitate de tratament, trebuie să lase deschisă posibilitatea împăcării părţilor, atunci când această instituţie devine incidentă, chiar dacă a fost depăşit momentul citirii actului de sesizare a instanţei. 62. Prin urmare, nu instituirea, în sine, a termenului citirii actului de sesizare a instanţei în cuprinsul art. 159 alin. (3) teza finală din Codul penal este neconstituţională, acest termen fiind necesar, ca regulă, pentru asigurarea unui cadru procesual stabil şi previzibil, ci impedimentul procesual pe care acesta îl reprezintă în producerea de efecte juridice specifice împăcării părţilor, în ipoteza de excepţie în care această instituţie devine incidentă ca urmare a schimbării încadrării juridice a faptei, ulterior citirii actului de sesizare. 63. Aşadar, remediul reprezentat de soluţia Curţii Constituţionale nu poate să constea decât într-o decizie interpretativă, care să reflecte interpretarea constituţională rezultată din coroborarea celor două texte penale, respectiv art. 159 alin. (3) teza finală din Codul penal şi art. 386 din Codul de procedură penală, aceasta urmând să fie singura interpretare obligatorie, în virtutea art. 147 alin. (4) din Constituţie, în procesul de interpretare şi aplicare a acestor dispoziţii legale. Privite individual, fiecare dintre cele două texte corespund exigenţelor de constituţionalitate examinate în prezenta cauză, însă doar coroborate şi aplicate în ipoteza schimbării încadrării juridice într-o faptă pretabilă împăcării părţilor, ulterior citirii actului de sesizare a instanţei, acestea capătă, prin interpretare sistematică, valenţe neconstituţionale. Prin urmare, Curtea va pronunţa o soluţie prin care va constata că soluţia legislativă cuprinsă în art. 159 alin. (3) teza finală din Codul penal, care priveşte sintagma „şi dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei“, este constituţională numai în măsura în care nu se aplică în ipoteza schimbării încadrării juridice a faptei, ulterior citirii actului de sesizare a instanţei, într-o infracţiune pentru care legea a prevăzut în mod expres că este posibilă împăcarea. 64. În condiţiile în care prezenta decizie stabileşte interpretarea constituţională a soluţiei legislative cuprinse în art. 159 alin. (3) teza finală din Codul penal, în urma admiterii acestei excepţii, Curtea constată că prevederile art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală nu conţin, în sine, niciun element de neconstituţionalitate, impunându-se, prin urmare, o soluţie de respingere a acestei din urmă excepţii, ca neîntemeiată, în raport cu criticile de neconstituţionalitate formulate. Fiind vorba despre o interpretare sistematică a celor două texte de lege analizate prin prezenta excepţie, interpretarea constituţională a dispoziţiilor art. 159 alin. (3) teza finală din Codul penal este suficientă pentru îndepărtarea viciului de neconstituţionalitate constatat şi care vizează ipoteza schimbării încadrării juridice a faptei, ulterior citirii actului de sesizare a instanţei, într-o infracţiune pentru care legea a prevăzut în mod expres că este posibilă împăcarea, astfel că nu este necesară nicio intervenţie asupra instituţiei schimbării încadrării juridice a faptei, astfel cum este reglementată de art. 386 din Codul de procedură penală. 65. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Florin Iorgu Basarab în Dosarul nr. 14.461/245/2018 al Judecătoriei Iaşi - Secţia penală şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 159 alin. (3) teza finală din Codul penal, care priveşte sintagma „şi dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei“, este constituţională numai în măsura în care nu se aplică în ipoteza schimbării încadrării juridice a faptei, ulterior citirii actului de sesizare a instanţei, într-o infracţiune pentru care legea a prevăzut în mod expres că este posibilă împăcarea. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe judecătoreşti şi constată că dispoziţiile art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Judecătoriei Iaşi - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 20 aprilie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent-şef, Claudia-Margareta Krupenschi ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
