Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Afrodita Laura │- │
│Tutunaru │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, excepţie ridicată de Ioan Horia Chivari în Dosarul nr. 1.256/1/2017 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.005D/2017, precum şi de Traian Oprea şi Eugen Pena în Dosarul nr. 1.706/1/2017 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.236D/2017. 2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa din 28 februarie 2019, în prezenţa autorului excepţiei Eugen Pena şi cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea, precum şi a reprezentanţilor convenţionali ai autorilor excepţiei Eugen Pena şi Ioan Horia Chivari, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, ocazie cu care Curtea, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzelor, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea pentru data de 14 martie 2019. Ulterior, constatând că nu sunt prezenţi toţi judecătorii care au participat la dezbateri, potrivit art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi în temeiul art. 57 din Legea nr. 47/1992 şi al art. 56 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 9 aprilie 2019, când a fost pronunţată prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 3. Prin Încheierea nr. 220/RC din 29 mai 2017, pronunţată în Dosarul nr. 1.256/1/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, excepţie ridicată de Ioan Horia Chivari în dosarul cu numărul de mai sus, având ca obiect admisibilitatea în principiu a unei cereri de recurs în casaţie formulată împotriva unei decizii pronunţate la data de 23 septembrie 2016 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, prin care au fost soluţionate apelurile declarate împotriva unei sentinţe penale pronunţate la data de 15 decembrie 2015 de către Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori. 4. Prin Încheierea nr. 135/RC din 4 iulie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 1.706/1/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, excepţie ridicată de Traian Oprea şi Eugen Pena în dosarul cu numărul de mai sus, având ca obiect admisibilitatea în principiu a unor cereri de recurs în casaţie formulate împotriva unei decizii pronunţate la data de 29 februarie 2016 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, prin care au fost soluţionate apelurile declarate împotriva unei sentinţe penale pronunţate la data de 31 martie 2014 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile legale criticate sunt neconstituţionale, deoarece creează situaţii diferite, arbitrare, discriminatorii privind recursurile în casaţie exercitate împotriva deciziilor pronunţate în apel de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, între subiecţii cărora le-au fost comunicate hotărârile din apel şi au avut posibilitatea de a promova această cale extraordinară de atac anterior intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016 şi cei aflaţi în ipoteza art. III lit. b) din ordonanţă care au acest drept restrâns din cauza întârzierii redactării şi comunicării hotărârii din apel, întrucât această cale extraordinară de atac poate fi exercitată începând cu data de 24 octombrie 2016. 6. Deşi art. 129 din Constituţie asigură folosirea căilor de atac „în condiţiile legii“, această dispoziţie constituţională nu are semnificaţia că „legea“ ar putea înlătura ori restrânge exerciţiul altor drepturi sau libertăţi expres consacrate de Constituţie, că ar putea să aducă atingere substanţei dreptului de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate. Tocmai de aceea, legiuitorul, pe lângă obligaţia de a oferi oricărei persoane posibilitatea efectivă de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, trebuie să imprime acestei posibilităţi un caracter echitabil care să confere plenitudine de exerciţiu, iar aceasta se poate realiza numai prin crearea unei proceduri care să respecte cerinţele de echitate instituite de art. 21 alin. (3) din Constituţie. (Decizia Curţii Constituţionale nr. 24 din 20 ianuarie 2016). 7. De asemenea, există şi o încălcare a principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie, din moment ce nu se asigură egalitatea juridică în utilizarea căilor de atac. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. Aşadar, nu se justifică în mod rezonabil şi raţional diferenţa de tratament în exercitarea căii de atac a unui recurs în casaţie împotriva deciziilor pronunţate în apel de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel cum a fost reglementată prin art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016. Prin urmare, se creează situaţii diferite, arbitrare, discriminatorii privind recursurile în casaţie exercitate împotriva deciziilor pronunţate în apel de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, între subiecţii cărora le-au fost comunicate hotărârile din apel şi au avut posibilitatea de a promova această cale extraordinară de atac anterior intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016 şi cei aflaţi în ipoteza art. III lit. b) din ordonanţă care au acest drept restrâns din cauza întârzierii redactării şi comunicării hotărârii din apel, întrucât această cale extraordinară de atac poate fi exercitată începând cu data de 24 octombrie 2016. 8. Din analiza textului criticat rezultă că dreptul de a introduce recurs în casaţie se naşte numai după data de 24 octombrie 2016, pentru deciziile pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, şi nu după ce decizia în integralitate a fost comunicată procurorului, părţilor şi persoanei vătămate şi administraţiei locului de deţinere, conform prevederilor art. 435 din Codul de procedură penală. 9. În cazul în care recursul persoanei interesate ar fi fost declarat înainte de comunicarea deciziei instanţei de apel, astfel încât dosarul pentru soluţionarea acestuia să se fi aflat deja pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 31 octombrie 2016, când a intrat în vigoare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016, acesta ar fi fost respins ca inadmisibil, întrucât decizia atacată nu fusese nici redactată, nici comunicată. 10. Prin urmare, instituirea unor reguli speciale în ceea ce priveşte dreptul cetăţenilor la promovarea recursului în casaţie după data pronunţării şi nu după data comunicării deciziei din apel, care reprezintă regula legală general valabilă, încalcă prevederile constituţionale invocate. 11. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece dispoziţiile legale criticate se circumscriu normelor de procedură care sunt guvernate de principiul activităţii legii şi care implică faptul că legea procesual penală este de imediată aplicare. Orice lege se aplică numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile, iar în speţa dedusă judecăţii Decizia penală nr. 360/A a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a fost pronunţată la data de 23 septembrie 2016, deci înainte de data de 24 octombrie 2016, când s-a publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016 a Curţii Constituţionale. Prin urmare, până la data publicării deciziei Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală se bucurau de prezumţia de constituţionalitate, iar modificările stabilite prin dispoziţiile ulterioare, respectiv art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016, asigură o egalitate în faţa legii, stabilind reguli egale în interiorul limitelor pe care le fixează. 12. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece dispoziţiile legale criticate se circumscriu normelor de procedură care sunt guvernate de principiul activităţii legii şi care implică faptul că legea procesual penală este de imediată aplicare. Orice lege se aplică numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile, iar în speţa dedusă judecăţii Decizia penală nr. 66 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători a fost pronunţată la data de 29 februarie 2016, deci înainte de data de 24 octombrie 2016, când s-a publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016 a Curţii Constituţionale. Prin urmare, până la data publicării deciziei Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală se bucurau de prezumţia de constituţionalitate, iar modificările stabilite prin dispoziţiile ulterioare, respectiv art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016, asigură o egalitate în faţa legii, stabilind reguli egale în interiorul limitelor pe care le fixează, nefăcând altceva decât să pună pe un făgaş corect norma de drept procesual cu textele Legii fundamentale. 13. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 14. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, în cauză sunt aplicabile mutatis mutandis considerentele avute în vedere de Curtea Constituţională în Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, paragrafele 19-24, precum şi în Decizia nr. 612 din 12 iunie 2012. 15. Totodată, Guvernul invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale potrivit căreia accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate gradele de jurisdicţie. Acest drept poate fi supus unor condiţionări de fond şi formă, iar existenţa uneia ori a mai multor căi de atac nu este impusă, pentru toate cazurile, nici de Constituţie şi nici de vreun tratat internaţional la care România este parte. 16. Guvernul mai face trimitere şi la Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, paragrafele 33 şi 34, potrivit căreia, o decizie de constatare a neconstituţionalităţii unei prevederi legale trebuie să profite, în formularea căii de atac a revizuirii, numai acelei categorii de justiţiabili care a invocat excepţia de neconstituţionalitate în cauze soluţionate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea, precum şi autorilor aceleiaşi excepţii, invocate anterior publicării deciziei Curţii, în alte cauze, soluţionate definitiv, acest lucru impunându-se din nevoia de ordine şi stabilitate juridică. 17. Întrucât principiul autorităţii de lucru judecat este de o importanţă fundamentală atât în ordinea juridică naţională, cât şi în ordinea juridică comunitară, precum şi la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea reţine că atingerea adusă acestuia prin legislaţia naţională trebuie să fie limitată, fiind necesar ca acestui principiu să i se aducă derogare doar dacă o impun motive substanţiale şi imperioase. 18. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Astfel, prevederile legale criticate se aplică tuturor celor aflaţi în situaţia prevăzută în ipoteza normei legale, neaducându-se, astfel, atingere principiului constituţional care consacră că nimeni nu este mai presus de lege. 19. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice nu presupune uniformitate, aşa încât, dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit. Încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite. Inegalitatea care rezultă din diferenţa de situaţii poate justifica reguli distincte, în funcţie de scopul legii. Or, în cazul de faţă, prevederile de lege criticate se aplică tuturor destinatarilor normei criticate, fără privilegii şi fără discriminări (Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, Decizia nr. 107 din 13 iunie 2000, Decizia nr. 781 din 17 noiembrie 2015). În cauza de faţă, nu ne aflăm în prezenţa unor situaţii identice, care să oblige la acelaşi tratament juridic. 20. Totodată, nu este încălcat nici principiul accesului liber la justiţie, respectiv dreptul părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil. Accesul liber la justiţie nu este încălcat atât timp cât părţilor interesate le este asigurată posibilitatea de a exercita calea extraordinară de atac a recursului în casaţie în condiţiile legii. 21. De asemenea, domeniul de aplicare a legii procesual penale este guvernat de principiul activităţii acesteia, care presupune că legea procesual penală este de imediată aplicare. Astfel, orice lege se aplică numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, care are efecte şi asupra raporturilor juridice penale sau contravenţionale născute anterior intrării sale în vigoare (Decizia nr. 101 din 28 februarie 2013). 22. În plus, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a tuturor celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri în formele şi în modalităţile instituite de lege, nicio lege neputând exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale astfel instituite vreo categorie sau vreun grup social. 23. Referitor la pretinsa încălcare a art. 53 din Constituţie, se arată că prevederile legale criticate nu consacră un caz de restrângere a exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale în sensul statuat de legiuitorul constituant, situaţie în care ar fi obligatorie respectarea principiului instituit la alin. (2) al aceluiaşi articol. Restrângerea exerciţiului unor drepturi, pentru a fi caracterizată ca atare, trebuie să decurgă nemijlocit din lege, să aibă caracter temporar, să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi să fie instituită doar pentru perioada în care acţionează cauzele ce au determinat-o. 24. De asemenea, prin dispoziţiile legale criticate nu se aduce atingere principiului constituţional potrivit căruia, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie şi nici celui referitor la înfăptuirea justiţiei. 25. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile scrise depuse, susţinerile părţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 26. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2,3,10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 27. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 866 din 31 octombrie 2016, care au următorul cuprins: „Dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă privind recursul în casaţie exercitat împotriva deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, se aplică: a) în cazul recursurilor în casaţie aflate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă; b) în cazul recursurilor în casaţie exercitate împotriva deciziilor pronunţate începând cu data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 540 din 12 iulie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016.“ 28. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la calitatea legilor, art. 16 referitor la Egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1)-(3) referitor la accesul liber la justiţie, art. 53 referitor la Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 124 alin. (1) şi (2) referitor la principiul egalităţii şi nediscriminării în înfăptuirea justiţiei, precum şi dispoziţiile art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 29. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016 a fost adoptată în scopul punerii de acord a prevederilor art. 434 alin. (1) teza I din Codul de procedură penală cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 540 din 12 iulie 2016. Prin această decizie, instanţa de contencios constituţional a sancţionat soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală care excludeau atacarea cu recurs în casaţie a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel. 30. Aşa fiind, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate sunt norme de procedură, de imediată aplicare, şi se referă la aplicabilitatea prevederilor art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016, atât în ceea ce priveşte recursurile în casaţie aflate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă, cât şi în ceea ce priveşte recursurile în casaţie exercitate împotriva deciziilor pronunţate începând cu 24 octombrie 2016, când a fost publicată Decizia Curţii Constituţionale nr. 540 din 12 iulie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală. Cu alte cuvinte, sunt exceptate de la aplicarea prevederilor art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală şi deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, pronunţate anterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 540 din 12 iulie 2016 (deci anterior datei de 24 octombrie 2016) şi pentru care, la data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016, inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente şi procurorul se aflau în termenul de declarare a recursului în casaţie. 31. Autorii excepţiei susţin că aceste dispoziţii contravin prevederilor constituţionale invocate, deoarece creează situaţii diferite, arbitrare, discriminatorii privind recursurile în casaţie exercitate împotriva deciziilor pronunţate în apel de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, între subiecţii cărora le-au fost comunicate hotărârile din apel şi au avut posibilitatea de a promova această cale extraordinară de atac anterior intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016 şi cei aflaţi în ipoteza art. III lit. b) din ordonanţă care au acest drept restrâns din cauza întârzierii redactării şi comunicării hotărârii din apel, întrucât această cale extraordinară de atac poate fi exercitată împotriva deciziilor pronunţate începând cu data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 540 din 12 iulie 2016, respectiv data de 24 octombrie 2016. 32. Examinând criticile formulate, Curtea constată că, în ambele cauze în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, respectiv Decizia nr. 360A din 23 septembrie 2016 şi Decizia nr. 66 din 29 februarie 2016, au fost pronunţate anterior publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 540 din 12 iulie 2016, respectiv 24 octombrie 2016, şi comunicate atât ulterior publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, cât şi ulterior publicării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016. 33. Prin urmare, în ambele cauze, prevederile art. III lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016, referitoare la cazul recursurilor în casaţie exercitate împotriva deciziilor pronunţate începând cu data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 540 din 12 iulie 2016, nu au legătură cu soluţionarea cauzei. 34. Astfel, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia“. 35. Examinând incidenţa, din această perspectivă, a existenţei legăturii dispoziţiilor legale criticate cu soluţionarea cauzei, Curtea arată că aceasta presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: aplicabilitatea textului contestat în cauza dedusă judecăţii şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014). Prin urmare, condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv a incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti, nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales din prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat (a se vedea şi Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 29 octombrie 2014, paragraful 20; Decizia nr. 712 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 880 din 24 noiembrie 2015, paragraful 19). 36. Referitor la dispoziţiile art. III lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016, Curtea constată că lipseşte condiţia incidenţei lor în soluţionarea cauzelor aflate pe rolul instanţei judecătoreşti, prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii lor. Ca urmare, eventuala admitere a excepţiei de neconstituţionalitate nu produce niciun efect în cauzele mai sus arătate, întrucât ambele decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, respectiv Decizia nr. 360A din 23 septembrie 2016 şi Decizia nr. 66 din 29 februarie 2016, au fost pronunţate anterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 540 din 12 iulie 2016, neintrând în sfera deciziilor pronunţate începând cu data publicării deciziei Curţii Constituţionale menţionate. 37. Totodată, Curtea a subliniat în jurisprudenţa sa că o eventuală constatare a „neconstituţionalităţii unui text de lege ca urmare a invocării unei excepţii de neconstituţionalitate trebuie să profite autorilor acesteia şi nu poate constitui doar un instrument de drept abstract. [...] Neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale nu are numai o funcţie de prevenţie, ci şi una de reparaţie, întrucât ea vizează în primul rând situaţia concretă a cetăţeanului lezat în drepturile sale prin norma criticată“ (Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016, paragraful 30). Tot astfel, Curtea a mai reţinut, într-o altă cauză, că „autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu are un interes real, personal, în promovarea acesteia. Astfel, posibila admitere a excepţiei nu ar schimba cu nimic situaţia acestuia, ci ar privi numai drepturile altor persoane“ (Decizia nr. 315 din 5 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 24 iulie 2014, paragraful 20, cu referire la Decizia nr. 29 din 21 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 3 aprilie 2014). 38. Aceste considerente sunt aplicabile, mutatis mutandis, şi în prezenta cauză, unde eventuala admitere a excepţiei de neconstituţionalitate nu ar avea nicio înrâurire asupra cauzei în care a fost ridicată, neproducând nicio consecinţă, câtă vreme autorii excepţiei au fost condamnaţi prin decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, anterior şi nu după publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 540 din 12 iulie 2016. În această situaţie particulară, dată de specificul cauzelor în care prezenta excepţie de neconstituţionalitate a fost ridicată, examinarea constituţionalităţii normelor criticate prevăzute de art. III lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016 ar transforma, în mod nepermis, controlul pe calea excepţiei de neconstituţionalitate într-un control abstract. 39. Aşa fiind, Curtea urmează să dispună respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. III lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016. 40. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. III lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016, Curtea constată că acestea reglementează cu privire la cauzele de recurs în casaţie care erau pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 31 octombrie 2016 (data publicării şi, respectiv, a intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016) şi care, în mod evident, priveau decizii pronunţate înainte de data de 24 octombrie 2016, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 540 din 12 iulie 2016, întrucât, per a contrario, ar fi intrat sub incidenţa dispoziţiilor art. III lit. b) din aceeaşi ordonanţă care reglementează cu privire la deciziile pronunţate începând cu data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 540/2016. Aceste dispoziţii sunt criticate, în principal, din perspectiva creării unei discriminări între titularii care pot formula cerere de recurs în casaţie împotriva deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, anterior datei de 24 octombrie 2016, în funcţie de momentul comunicării respectivelor decizii. Astfel, în raport cu data comunicării deciziei din apel a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt posibile următoarele ipoteze: a) decizii pronunţate şi comunicate înainte de 24 octombrie 2016, data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 540 din 12 iulie 2016 şi în care s-a exercitat recursul în casaţie, dar care nu a fost soluţionat până la momentul publicării deciziei instanţei de contencios constituţional (chiar dacă la acel moment recursul în casaţie era inadmisibil), cauza aflându-se pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; b) decizii pronunţate înainte de 24 octombrie 2016, data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 540 din 12 iulie 2016, în care persoana interesată ori procurorul nu au uzat încă de calea de atac a recursului în casaţie, dar care, în momentul intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016, se aflau în termenul de 30 de zile de la comunicarea deciziei pentru exercitarea căii extraordinare de atac; c) decizii pronunţate înainte de publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 540 din 12 iulie 2016, dar comunicate după data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016, cum este cazul în prezenta speţă. 41. Prin urmare, deşi procurorul şi persoanele interesate vizate de toate aceste decizii pronunţate înainte de 24 octombrie 2016 se află în aceeaşi situaţie juridică, numai prima categorie menţionată la lit. a) poate intra sub incidenţa dispoziţiilor art. III lit. a) din Ordonanţa de urgenţă Guvernului nr. 70/2016, pe când celelalte două categorii sunt exceptate. 42. Aceste din urmă două categorii au ca numitor comun împrejurarea că termenul de 30 de zile de declarare a căii de atac a recursului în casaţie se epuizează după data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016, adică după data de 31 octombrie 2016. Cu toate acestea, deşi formal se află în termenul de declarare a căii extraordinare de atac, inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente şi procurorul, din motive independente de voinţa lor sunt exceptaţi de la aplicarea noilor norme referitoare la recursul în casaţie prevăzute la art. III lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016, deoarece decizia din apel, pronunţată anterior datei de 24 octombrie 2016, a fost comunicată ulterior acestei date. Prin urmare, dacă respectiva decizie ar fi fost redactată şi comunicată anterior datei de 24 octombrie 2016, justiţiabilul interesat ar fi putut formula cerere de recurs în casaţie, iar cauza s-ar fi putut afla pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, intrând sub incidenţa art. III lit. a) din ordonanţa de urgenţă contestată. 43. Raportat la specificul cauzei de faţă, Curtea constată că, în jurisprudenţa sa, a statuat că legiuitorul dispune de o marjă largă de apreciere în domeniul admisibilităţii, al procedurii de judecată sau al configurării căilor extraordinare de atac. În schimb, Curtea şi-a manifestat tendinţa de a stabili şi dezvolta exigenţe constituţionale sporite în sensul asigurării unei protecţii efective a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, integrate conţinutului normativ al art. 16 alin. (1),art. 21 alin. (3) sau art. 129 din Constituţie, după caz, prin raportare la căile extraordinare de atac (a se vedea Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, paragraful 20). În acest sens sunt, cu titlu exemplificativ: referitor la contestaţia în anulare, Decizia nr. 542 din 14 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015, sau Decizia nr. 501 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 21 septembrie 2016; referitor la revizuire, Decizia nr. 506 din 30 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 20 iulie 2015, Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016, Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 5 mai 2017; referitor la recurs, Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014, Decizia nr. 485 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 20 iulie 2015, Decizia nr. 591 din 1 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 861 din 19 noiembrie 2015, Decizia nr. 839 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016, Decizia nr. 432 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, sau Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016. Prin aceste decizii, Curtea a acordat o protecţie efectivă drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în ceea ce priveşte contestaţia în anulare, revizuirea şi recursul, căi extraordinare de atac, prin sporirea garanţiilor procesuale ale accesului liber la justiţie şi ale dreptului la un proces echitabil. În acest sens, Curtea a decis, de exemplu, că admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare şi a revizuirii trebuie să se examineze de către instanţă cu citarea părţilor, că judecata pe fond a recursului se face cu respectarea garanţiilor de contradictorialitate şi oralitate ce caracterizează dreptul la un proces echitabil, că obligaţia reprezentării şi asistării prin avocat pentru exercitarea recursului contravine accesului liber la justiţie sau că excluderea posibilităţii de a ataca cu recurs în casaţie deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, este neconstituţională. 44. Aşa fiind, Curtea constată că susţinerile autorilor sunt întemeiate, dispoziţiile art. III lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016 aducând atingere principiilor consacrate de art. 16 şi art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie privind egalitatea în drepturi, accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil. Astfel, faptul că dispoziţiile legale criticate exclud posibilitatea atacării cu recurs în casaţie a deciziilor Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, pronunţate anterior datei de 24 octombrie 2016, decizii prin care s-a soluţionat fondul cauzelor, dar pentru care termenul de declarare a căii extraordinare de atac a recursului în casaţie nu era expirat, este de natură să înfrângă egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea dreptului fundamental de acces liber la justiţie, în componenta sa referitoare la dreptul la un proces echitabil. 45. Analizând rolul căii extraordinare de atac în configuraţia noilor reglementări procesual penale, Curtea Constituţională a statuat prin însăşi Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragrafele 16 şi 17, că, în reglementarea anterioară, începând cu Codul de procedură penală din 1936, recursul a constituit o cale de atac ordinară, şi nu extraordinară, determinând verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate, pentru o serie de motive expres prevăzute de lege. În noua reglementare însă recursul în casaţie a devenit o cale extraordinară de atac, de anulare, dată în competenţa exclusivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Noul Cod de procedură penală a revenit la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, constând în fond şi apel, astfel că în recurs nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se apreciază dacă hotărârea dată corespunde sau nu legii. Recursul în casaţie reprezintă, aşadar, un mijloc de a repara ilegalităţile şi nu are drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancţionarea hotărârilor necorespunzătoare, cu scopul de a asigura respectarea legii, recursul având şi un rol subsidiar în uniformizarea jurisprudenţei. Întrucât recursul în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare, instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, ci judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este corespunzătoare din punctul de vedere al dreptului, adică dacă aceasta este conformă cu regulile de drept aplicabile. Spre deosebire de contestaţia în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, sau de revizuire, cale de atac care urmăreşte îndreptarea erorilor de judecată, recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. 46. De asemenea, câtă vreme obiectul recursului în casaţie priveşte hotărâri penale definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzei (indiferent că sunt pronunţate de către curţile de apel sau de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), prin uzul său se asigură verificarea legalităţii unor astfel de hotărâri - prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege - ca garanţie a respectării principiului legalităţii consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie. Scopul recursului în casaţie fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise la judecarea apelului, Curtea constată că excluderea căii extraordinare de atac a recursului în casaţie formulat împotriva deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, decizii prin care s-a soluţionat fondul cauzelor, care au fost pronunţate anterior datei de 24 octombrie 2016, dar pentru care nu era epuizat termenul de declarare a recursului în casaţie astfel consacrat de art. 435 din Codul de procedură penală, creează discriminare atât pentru inculpat, cât şi pentru celelalte părţi - partea civilă şi partea responsabilă civilmente - faţă de părţile din cauzele penale pentru care s-au pronunţat acelaşi tip de decizii şi tot anterior datei de 24 octombrie 2016, dar care se află pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie [practic acestea nu puteau fi decât acele recursuri în casaţie inadmisibile din perspectiva art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală în redactarea anterioară Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016 şi care au fost comunicate anterior datei de 24 octombrie 2016]. Astfel, deşi se găsesc în situaţii similare, părţile beneficiază de un tratament juridic diferit în funcţie de momentul comunicării deciziei de către instanţa de apel, ignorându-se împrejurarea că, din raţiuni străine de conduita lor procesuală, persoanele interesate se află în termenul de declarare a recursului în casaţie la data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016, fapt care contravine prevederilor art. 16 din Constituţie, în condiţiile în care tratamentul discriminatoriu nu-şi găseşte nicio justificare obiectivă şi rezonabilă. 47. Sub aspectul asigurării egalităţii cetăţenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, Curtea a statuat în jurisprudenţa sa că, în instituirea regulilor de acces al justiţiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ţinut de respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Prin urmare, instituirea unor reguli speciale în ceea ce priveşte căile de atac nu este contrară acestui principiu atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). 48. Totodată, Curtea a statuat că art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, şi Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015). Or, din perspectiva interesului de a cere şi obţine îndreptarea erorilor de drept comise la soluţionarea apelului pronunţat anterior datei de 24 octombrie 2016 şi pentru care nu a fost epuizat termenul de declarare a recursului în casaţie, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente dintr-o cauză soluţionată în apel de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se află, sub aspectul recunoaşterii accesului liber la justiţie, în componenta sa referitoare la dreptul la un proces echitabil, într-o situaţie similară cu părţile din procesele penale pentru care decizia din apel a fost pronunţată tot anterior datei de 24 octombrie 2016, dar care a fost motivată şi comunicată înainte de această dată. Aşa fiind, tratamentul juridic diferenţiat care rezultă din dispoziţiile legale criticate este nejustificat şi conduce la o discriminare. Mai mult, din moment ce legiuitorul a reglementat calea de atac a recursului în casaţie, acesta trebuie să asigure egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea sa, chiar dacă este una extraordinară. Legiuitorul poate institui un tratament juridic diferit pentru exercitarea căii de atac, reglementând anumite situaţii în care nu se poate formula recurs, însă acest tratament juridic diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod obiectiv şi raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie. În consecinţă, legiuitorul nu are îndreptăţirea constituţională de a bloca, numai în funcţie de data comunicării hotărârii, accesul la calea de atac a recursului în casaţie, fără a se ţine seama de împrejurarea că termenul de declarare a căii extraordinare de atac nu era depăşit, deoarece pune ab initio persoanele vizate într-o situaţie diferită, fără a avea o justificare obiectivă şi rezonabilă. 49. Aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, accesul liber la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte. Este adevărat că, deşi regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, aşa cum rezultă din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie - potrivit căruia „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“ - şi din cele ale art. 129 din Legea fundamentală, în conformitate cu care „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii“, principiul accesului liber la justiţie presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege, însă cu respectarea regulii consacrate de art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau niciun grup social (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994). 50. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că, deşi prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016, legiuitorul delegat a urmărit că transpună în legislaţie Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, a omis situaţia justiţiabililor care, deşi se aflau în termenul de exercitare a căii extraordinare de atac la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei mai sus menţionate, erau excluşi de la dreptul de a formula recurs în casaţie. 51. Aşa fiind, Curtea constată că dispoziţiile art. III lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016, care exclud de la controlul judecătoresc, prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, care au fost pronunţate anterior datei de 24 octombrie 2016 şi pentru care nu a fost epuizat termenul prevăzut de art. 435 din Codul de procedură penală, încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi şi ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil. În cazul în care legea - norma de procedură penală şi/sau norma de drept penal substanţial - este încălcată, trebuie să se asigure atât procurorului, cât şi părţii interesate posibilitatea de a cere şi obţine restabilirea legalităţii prin casarea hotărârii nelegale. Or, dispoziţiile de lege criticate nu asigură existenţa remediului pentru cazul încălcării legii şi creează un vid de reglementare în ceea ce priveşte desfiinţarea deciziilor nelegale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel - pronunţate anterior datei de 24 octombrie 2016 şi pentru care nu a fost epuizat termenul prevăzut de art. 435 din Codul de procedură penală -, lipsind, pe de o parte, procurorul de pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul procesului penal, iar, pe de altă parte, părţile de posibilitatea apărării drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor lor legitime. 52. De altfel, prin sancţionarea acestei soluţii legislative se materializează regula aplicării imediate a legii noi care guvernează aplicarea în timp a normelor de procedură şi care priveşte cauzele penale aflate la data de 24 octombrie 2016 - data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 540 din 12 iulie 2016 în Monitorul Oficial al României, Partea I, - în termenul de declarare a recursului în casaţie, cu atât mai mult cu cât împrejurarea că un justiţiabil se află încă în termenul de exercitare a căilor de atac extraordinare corespunzătoare are valenţele/efectele unei situaţii pendinte (a se vedea Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1021 din 29 noiembrie 2018, paragraful 198). În plus, Curtea mai constată că, tocmai ca urmare a efectelor deciziilor sale, chiar şi în absenţa adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016, inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente şi procurorul care se aflau în termenul de exercitare a căii extraordinare de atac la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 540 din 12 iulie 2016, aveau dreptul de a ataca cu recurs în casaţie deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel. 53. În sfârşit, în ceea ce priveşte efectele prezentei decizii, Curtea constată că aceasta nu produce efecte pentru trecut, ci numai pentru viitor, deoarece, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, se aplică de la data publicării sale atât situaţiilor pendinte, respectiv în cauzele de recurs în casaţie aflate în curs de judecată, adică celor de pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi celor în care justiţiabilii sunt încă în termenul de exercitare a căii de atac extraordinare corespunzătoare, cât şi situaţiilor viitoare, precum şi în toate cauzele în care a fost ridicată o excepţie de neconstituţionalitate având acelaşi obiect până la data publicării în Monitorul Oficial al României a prezentei decizii (a se vedea Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016, paragrafele 22 şi 26). 54. Prin urmare, Curtea constată că legiuitorul nu a fost consecvent scopului şi raţiunii de reglementare avute în vedere pentru realizarea acestei proceduri de judecată, ignorând situaţia hotărârilor susceptibile a face obiectul recursurilor în casaţie în urma Deciziei Curţii Constituţionale nr. 540 din 12 iulie 2016 şi pentru care nu a fost epuizat termenul prevăzut de art. 435 din Codul de procedură penală. 55. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate pentru excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. III lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016 şi cu unanimitate de voturi în privinţa excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. III lit. b) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ioan Horia Chivari în Dosarul nr. 1.256/1/2017 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi de Traian Oprea şi Eugen Pena în Dosarul nr. 1.706/1/2017 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. III lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară care exclude atacarea cu recurs în casaţie a deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, pronunţate anterior datei de 24 octombrie 2016, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 540 din 12 iulie 2016 şi pentru care nu a fost epuizat termenul prevăzut de art. 435 din Codul de procedură penală, este neconstituţională. 2. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. III lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016 ridicată de aceiaşi autori în aceleaşi dosare ale aceloraşi instanţe. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 9 aprilie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Afrodita Laura Tutunaru OPINIE SEPARATĂ În dezacord cu soluţia pronunţată cu majoritate de voturi de Curtea Constituţională la pct. 1 din dispozitivul deciziei formulăm prezenta opinie separată, considerând că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. III lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016 se impunea a fi admisă, constatată neconstituţionalitatea acestor dispoziţii legale, şi nu extinse aceste prevederi neconstituţionale şi cu privire la deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, anterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 540 din 12 iulie 2016, respectiv anterior datei de 24 octombrie 2016, întrucât s-au dat practic efecte retroactive deciziei instanţei de contencios constituţional, în sensul că hotărârile definitive pronunţate de instanţa supremă până la data de 24 octombrie 2016, aşadar, în cauze deja finalizate anterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 540 din 12 iulie 2016, ar urma să fie supuse unei noi căi extraordinare de atac, respectiv recursul în casaţie, inexistentă la data pronunţării hotărârilor. 1. Excepţia a fost ridicată de Ioan Horia Chivari în Dosarul nr. 1.256/1/2017 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, având ca obiect admisibilitatea în principiu a unei cereri de recurs în casaţie formulată împotriva unei decizii pronunţate la data de 23 septembrie 2016 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală (prin această din urmă decizie soluţionându-se apelurile declarate împotriva unei sentinţe penale pronunţate la data de 15 decembrie 2015 de către Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori) şi de Traian Oprea şi Eugen Pena în Dosarul nr. 1.706/1/2017 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, având ca obiect admisibilitatea în principiu a unor cereri de recurs în casaţie formulate împotriva unei decizii pronunţate la data de 29 februarie 2016 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători (prin această din urmă decizie soluţionându-se apelurile declarate împotriva unei sentinţe penale pronunţate la data de 31 martie 2014 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie). 2. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 866 din 31 octombrie 2016, care au următorul conţinut: „Dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă privind recursul în casaţie exercitat împotriva deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, se aplică: a) în cazul recursurilor în casaţie aflate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă; b) în cazul recursurilor în casaţie exercitate împotriva deciziilor pronunţate începând cu data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 540 din 12 iulie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016.“ 3. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii au susţinut că dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la calitatea legilor, art. 16 alin. (1) şi (2) referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (3) referitor la accesul liber la justiţie, art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 124 alin. (1) şi (2) referitor la principiul egalităţii şi nediscriminării în înfăptuirea justiţiei, deoarece creează situaţii diferite, arbitrare, discriminatorii privind recursurile în casaţie exercitate împotriva deciziilor pronunţate în apel de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, între subiecţii cărora le-au fost comunicate hotărârile din apel şi au avut posibilitatea de a promova această cale extraordinară de atac anterior intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016 şi cei aflaţi în ipoteza art. III lit. b) din ordonanţă care au acest drept restrâns determinat de întârzierea redactării şi comunicării hotărârii din apel, întrucât această cale extraordinară de atac poate fi exercitată împotriva deciziilor pronunţate începând cu data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 540 din 12 iulie 2016, respectiv începând cu data de 24 octombrie 2016. 4. În soluţia adoptată cu majoritate de voturi la pct. 1 din dispozitivul deciziei s-a susţinut că soluţia legislativă cuprinsă în art. III lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016 care exclude atacarea cu recurs în casaţie a deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, pronunţate anterior datei de 24 octombrie 2016, data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 540/2016, şi pentru care nu a fost epuizat termenul prevăzut de art. 435 din Codul de procedură penală este neconstituţională. 5. Considerăm că, dimpotrivă, prevederile art. III lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016 conform cărora dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă privind recursul în casaţie exercitat împotriva deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, se aplică în cazul recursurilor în casaţie aflate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă sunt neconstituţionale, iar excepţia de neconstituţionalitate astfel formulată s-ar fi impus a fi admisă, pentru următoarele argumente: 6. Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată în Dosarul nr. 1.747/1/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza I din Codul de procedură penală, care exclude atacarea cu recurs în casaţie a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, este neconstituţională. 7. Ulterior pronunţării acestei decizii a fost adoptată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 866 din 31 octombrie 2016, prin care s-a urmărit punerea în aplicare a deciziei Curţii Constituţionale menţionate mai sus, ordonanţă ale cărei dispoziţii au fost contestate, sub aspectul constituţionalităţii, în prezenta cauză. 8. Examinând dispoziţiile art. III lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016, constatăm că acestea reglementează cu privire la cauzele de recurs în casaţie care erau pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 31 octombrie 2016 (data publicării şi, respectiv, a intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016) şi care, în mod evident, priveau hotărâri judecătoreşti pronunţate înainte de data de 24 octombrie 2016, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 540/2016, întrucât, per a contrario, ar fi intrat sub incidenţa dispoziţiilor art. III lit. b) din aceeaşi ordonanţă care reglementează cu privire la deciziile pronunţate începând cu data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 540/2016. 9. Criticile de neconstituţionalitate aduse art. III lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016 sunt întemeiate atât în raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie privind principiul securităţii raporturilor juridice, cât şi în raport cu dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie cu privire la principiul neretroactivităţii legii, posibilitatea formulării căii de atac a recursului în casaţie împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în apel de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi care au rămas definitive anterior intrării în vigoare a Ordonanţei nr. 70/2016 fiind neconstituţională pentru următoarele argumente: 10. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că „legile de procedură [s.n. dispoziţiile legale criticate în prezenta cauză sunt norme de procedură, guvernate de principiul activităţii legii şi care se referă la aplicabilitatea prevederilor art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016] sunt, în principiu, de imediată aplicare. Referitor însă la hotărârea judecătorească, de peste un secol, constant s-a decis în doctrină şi jurisprudenţă că ea este supusă condiţiilor de fond şi de formă stabilite de legea sub imperiul căreia a fost pronunţată, fără ca legea nouă să aibă vreo înrâurire asupra ei, deoarece ea este socotită, faţă de părţile care au participat în proces, că are valoarea unui contract încheiat în momentul pronunţării ei. Aşa fiind, şi dreptul relativ la exercitarea căilor de atac rămâne fixat de legea în vigoare în momentul pronunţării hotărârii, deoarece admisibilitatea unei căi de atac constituie o calitate inerentă a hotărârii şi în aceste condiţii nicio cale de atac nouă nu poate rezulta dintr-o lege posterioară, după cum nicio cale de atac existentă contra unei hotărâri nu poate fi desfiinţată fără retroactivitate de către o lege posterioară“ (Decizia nr. 9 din 7 martie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 326 din 25 noiembrie 1994). 11. De asemenea, principiul neretroactivităţii legii este o componentă a principiului securităţii juridice [prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie], reglementat expres şi separat prin art. 15 alin. (2) din Constituţie, ceea ce înseamnă că legiuitorul constituant i-a acordat o atenţie şi o importanţă specială în cadrul principiului general al securităţii juridice. Potrivit acestui principiu, o hotărâre judecătorească ce se bucură de autoritate de lucru judecat nu mai poate fi desfiinţată decât prin căile extraordinare de atac pentru motive expres şi limitativ enumerate (în prezent, contestaţia în anulare, recursul în casaţie, revizuirea şi redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate). 12. Modul în care dispoziţiile noului Cod de procedură penală au intrat în vigoare a fost reglementat de Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale. Referitor la aceste dispoziţii, Curtea a reţinut, de exemplu, prin Decizia nr. 631 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 29 ianuarie 2015, că o normă juridică acţionează în timp din momentul intrării ei în vigoare şi până în momentul ieşirii sale din vigoare şi se bucură de prezumţia de constituţionalitate. Curtea a statuat că orice lege se aplică numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, care are efecte şi asupra raporturilor juridice penale sau contravenţionale născute anterior intrării sale în vigoare. În ceea ce priveşte domeniul de aplicare al legii procesual penale, Curtea a reţinut că a fost consacrat principiul activităţii acesteia, care presupune că aceasta este de imediată aplicare, vizând şi cauzele în curs de urmărire penală sau judecată. Plecând de la aceste premise, Curtea a constatat că prin dispoziţiile de lege tranzitorii, legiuitorul a prevăzut aplicarea acestei noi viziuni şi asupra proceselor începute înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, aflate în faza judecăţii în primă instanţă sau în apel. În această împrejurare, Curtea a observat că stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, Curtea a reţinut că acesta este sensul art. 129 din Constituţie, text care face referire la „condiţiile legii“ atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, ca de altfel şi al art. 126 alin. (2) din Constituţie, care, referindu-se la competenţa instanţelor judecătoreşti şi la procedura de judecată, stabileşte că acestea „sunt prevăzute numai prin lege“ (a se vedea în acest sens Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 1020 din 29 noiembrie 2018, paragrafele 1026-1028). 13. Cu referire la calea de atac a recursului în casaţie, în materie penală, constatăm că aceasta este o cale extraordinară de atac prin care se urmăreşte să se supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile (a se vedea art. 433 din Codul de procedură penală). În acest sens, Curtea a constatat că, aşa cum reiese şi din expunerea de motive a Legii nr. 255/2013, prin reducerea numărului cazurilor de recurs în casaţie, prevăzute la art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, pe de altă parte, asigurarea specificului acestei căi extraordinare de atac. În realizarea acestui scop au fost menţinute, ca motive ale recursului în casaţie, doar acelea care vizează îndreptarea erorilor de drept, fiind eliminate din sfera acestei instituţii şi din competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cazurile care vizau aspecte procedurale şi care au fost transformate în motive ale contestaţiei în anulare, potrivit naturii acestei căi de atac (a se vedea Decizia nr. 490 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 20 octombrie 2016, paragraful 23). Interesul legat de stabilitatea hotărârilor judecătoreşti definitive, precum şi a raporturilor juridice care au fost supuse controlului instanţelor prin hotărârile respective a impus ca legea să stabilească riguros şi limitativ cazurile pentru care se poate exercita această cale de atac. 14. Desigur, nimic nu împiedică legiuitorul să augmenteze/elimine unele motive în temeiul cărora se poate promova o cale de atac extraordinară, cu condiţia să nu submineze securitatea juridică şi ordinea publică; însă, o asemenea reglementare, din punctul de vedere al aplicării sale în timp, poate viza numai procesele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, nu şi cele care au fost finalizate prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive. Aşadar, trebuie realizată o necesară distincţie între facta praeterita - reprezentată de o hotărâre judecătorească definitivă, care se bucură de autoritatea lucrului judecat - şi facta pendentia, reprezentată de cauzele aflate în curs de judecată. În caz contrar, s-ar ajunge la situaţia în care stabilitatea raporturilor juridice la baza căreia stă hotărârea judecătorească să fie vulnerabilizată/fragilizată prin posibilitatea mereu iminentă de a se reglementa noi şi noi motive de revizuire care să pună în discuţie sau să ducă la desfiinţarea hotărârii judecătoreşti definitive, ceea ce este inadmisibil. 15. Prin urmare, criteriul ce trebuie luat în seamă şi care ţine de esenţa art. 15 alin. (2) din Constituţie raportat la aplicarea în timp a reglementărilor referitoare la căile de atac este data pronunţării hotărârii judecătoreşti. Astfel, în temeiul textului constituţional antereferit, legiuitorul poate supune hotărârea judecătorească unor căi de atac stabilite ca atare prin lege până la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti, drept care atât soluţia Legii nr. 31/1968 pentru punerea în aplicare a Codului de procedură penală din 1968(art. 4: „Hotărârile sunt supuse căilor de atac prevăzute de legea în vigoare la data pronunţării lor“), cât şi a Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale [art. 13: „Hotărârile rămase definitive anterior intrării în vigoare a legii noi nu pot fi atacate cu recurs în casaţie în condiţiile legii noi“; art. 552 alin. (1) din Codul de procedură penală: „Hotărârea instanţei de apel rămâne definitivă la data pronunţării acesteia (...)“] respectă aceste exigenţe constituţionale. În schimb, legiuitorului îi este interzis să supună hotărârile judecătoreşti unor noi căi de atac reglementate după pronunţarea acestora. Aceeaşi regulă se aplică atât căilor ordinare, cât şi extraordinare de atac, ambele categorii de căi de atac urmând să îşi păstreze aceeaşi configuraţie juridică de la data stabilită drept reper de către legiuitor (în acest sens a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 377 din 31 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017, paragraful 86). Prin urmare, eliminarea unui motiv de recurs în casaţie sau adăugarea unui nou motiv de recurs în casaţie după pronunţarea hotărârii nu poate produce niciun efect, prin prisma aplicării legii în timp, cu privire la hotărârea judecătorească deja pronunţată, deoarece supunerea hotărârilor pronunţate până la intrarea în vigoare a acestei legi noilor căi de atac este de natură a contraveni principiului constituţional al neretroactivităţii legilor. Ca atare, prevederile art. III lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016 nu fac altceva decât să dispună aplicarea retroactivă a legii noi cu privire la hotărârile definitive pronunţate până la data intrării sale în vigoare. Modul de redactare a textului legal analizat conferă normei procedurale noi caracter retroactiv, în sensul că hotărârile definitive pronunţate până la data de 24 octombrie 2016, aşadar, în cauze deja finalizate anterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 540 din 12 iulie 2016, ar urma să fie supuse unei noi căi extraordinare de atac, respectiv recursul în casaţie, inexistentă la data pronunţării hotărârii. Textul normativ al art. III lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016, prin modul în care este formulat, consacră o soluţie legislativă de natură să submineze caracterul de stat de drept al României [art. 1 alin. (3) din Constituţie] şi principiul securităţii raporturilor juridice [art. 1 alin. (5) din Constituţie], întrucât constituie premisa repunerii în discuţie a tuturor hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate după 1991, data adoptării Constituţiei României. 16. De asemenea, având în vedere invocarea art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în componenta sa referitoare la securitatea raporturilor juridice, reţinem şi încălcarea art. 21 alin. (3) din Constituţie prin prisma acestui text convenţional, întrucât, pe de o parte, acesta este o aplicare la nivel procesual a principiului general al securităţii raporturilor juridice rezultat din art. 1 alin. (5) din Constituţie şi, pe de altă parte, sfera de incidenţă a actului normativ criticat vizează procedura penală direct aplicabilă în litigiile de natură penală. 17. În consecinţă, apreciem că dispoziţiile art. III lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016 sunt neconstituţionale, încălcând principiul neretroactivităţii legilor şi al securităţii raporturilor juridice, precum şi dreptul la un proces echitabil şi caracterul de stat de drept al României [art. 1 alin. (3) şi (5), art. 15 alin. (2) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie]. De altfel, în acest sens s-a statuat de către instanţa de contencios constituţional şi în materie civilă prin Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018, paragrafele 56, 58 şi 59, precum şi Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017, paragrafele 82-89. Aşadar, interdicţia legiuitorului de a adăuga/elimina ulterior pronunţării definitive a unei hotărâri judecătoreşti unele motive în temeiul cărora se poate promova o cale extraordinară de atac a fost generată de raţiuni de rang constituţional izvorâte, pe de o parte, din principiul securităţii raporturilor juridice şi, pe de altă parte, din efectele pentru viitor ale unei decizii de admitere a Curţii Constituţionale. Această interdicţie este opozabilă şi Curţii Constituţionale, întrucât constatarea constituţionalităţii normei, astfel cum a fost reglementată de legiuitor la art. III lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016, şi adăugarea - aşa cum s-a procedat în opinia majoritară, la punctul 1 din dispozitivul deciziei - a posibilităţii exercitării recursului în casaţie şi cu privire la deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, anterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 540 din 12 iulie 2016, respectiv anterior datei de 24 octombrie 2016, conferă Deciziei Curţii Constituţionale nr. 540 din 12 iulie 2016 caracter retroactiv, în sensul că această decizie se va aplica şi hotărârilor definitive pronunţate de instanţa supremă până la data de 24 octombrie 2016, aşadar în cauze deja finalizate anterior publicării deciziei instanţei de contencios constituţional. Practic, aceste hotărâri ar urma să fie supuse unei noi căi extraordinare de atac, respectiv recursul în casaţie, inexistentă la data pronunţării hotărârilor. Acest fapt vine în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale ale art. 147 alin. (4) potrivit cărora, „De la data publicării, deciziile (s.n. Curţii Constituţionale) sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.“ 18. În ce priveşte critica raportată la similaritatea prezentei situaţii cu cea consacrată de paragraful 198 din Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1021 din 29 noiembrie 2018, arătăm că aceasta nu poate fi primită. Astfel, prin paragraful 198 din decizia mai sus menţionată, Curtea Constituţională a statuat că decizia se aplică de la data publicării sale şi cauzelor „finalizate, în măsura în care justiţiabilii sunt încă în termenul de exercitare a căilor de atac extraordinare corespunzătoare.“ Această raţiune a fost generată de faptul că motivul de promovare a căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare, constând în compunerea nelegală a completului de judecată, exista deja în fondul legislativ activ, nefiind generat de Decizia nr. 685/2018. Cu alte cuvinte, dreptul de a formula calea de atac a contestaţiei în anulare, pentru acest motiv, era prevăzut în legislaţie anterior Deciziei nr. 685/2018 şi, prin urmare, persoanele aflate în situaţia juridică avută în vedere de Curtea Constituţională prin această decizie îşi pot exercita procedural un drept născut anterior acestei decizii, cu condiţia să mai fie încă, la data publicării actului Curţii Constituţionale, în termenul de exercitare a căii extraordinare de atac. 19. Nu aceeaşi este situaţia persoanelor vizate de dispoziţiile art. III lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016, întrucât anterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 540 din 12 iulie 2016 (respectiv anterior datei de 24 octombrie 2016), cadrul legal existent până la acea dată, respectiv Codul de procedură penală nu permitea posibilitatea contestării cu recurs în casaţie a hotărârilor definitive pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţe de apel. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală, în redactarea anterioară Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016, „Pot fi atacate cu recurs în casaţie deciziile pronunţate de curţile de apel, ca instanţe de apel, [...]“, şi, prin urmare posibilitatea constituţională a contestării unor hotărâri similare pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a născut după publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 540 din 12 iulie 2016, respectiv după data de 24 octombrie 2016. Pentru toate considerentele expuse mai sus, apreciem că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. III lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016 se impunea a fi admisă, cu consecinţa constatării neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale, şi nu extinse aceste prevederi neconstituţionale şi cu privire la deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, anterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 540 din 12 iulie 2016, respectiv anterior datei de 24 octombrie 2016, întrucât, procedându-se astfel, s-au dat practic efecte retroactive acestei decizii a instanţei de contencios constituţional, în sensul că hotărârile definitive pronunţate de instanţa supremă până la data de 24 octombrie 2016, aşadar în cauze deja finalizate anterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 540 din 12 iulie 2016, ar urma să fie supuse unei noi căi extraordinare de atac, respectiv recursul în casaţie, inexistentă la data pronunţării hotărârilor. Judecător, dr. Livia Doina Stanciu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
