Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 22 din 27 martie 2023 referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 196 din Codul de procedură civilă

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 22 din 27 martie 2023 referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 196 din Codul de procedură civilă

EMITENT: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 392 din 8 mai 2023

Comenteaza legea

Dosar nr. 122/1/2023


┌──────────────┬───────────────────────┐
│              │- preşedintele Înaltei │
│Gabriela Elena│Curţi de Casaţie şi    │
│Bogasiu       │Justiţie -             │
│              │vicepreşedintele       │
│              │completului            │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Laura-Mihaela │- preşedintele Secţiei │
│Ivanovici     │I civile               │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marian Budă   │- preşedintele Secţiei │
│              │a II-a civile          │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mariana       │- preşedintele Secţiei │
│Constantinescu│de contencios          │
│              │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Irina         │- judecător la Secţia I│
│Alexandra     │civilă                 │
│Boldea        │                       │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Cristina      │- judecător la Secţia I│
│Truţescu      │civilă                 │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mariana       │- judecător la Secţia I│
│Hortolomei    │civilă                 │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Ileana        │- judecător la Secţia I│
│Ruxandra      │civilă                 │
│Tirică        │                       │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Andreia Liana │- judecător la Secţia I│
│Constanda     │civilă                 │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mărioara      │- judecător la Secţia a│
│Isailă        │II-a civilă            │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Ianina        │- judecător la Secţia a│
│Blandiana     │II-a civilă            │
│Grădinaru     │                       │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Adina Oana    │- judecător la Secţia a│
│Surdu         │II-a civilă            │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Iulia Manuela │- judecător la Secţia a│
│Cîrnu         │II-a civilă            │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Diana Manole  │- judecător la Secţia a│
│              │II-a civilă            │
├──────────────┼───────────────────────┤
│              │- judecător la Secţia  │
│Ionel Florea  │de contencios          │
│              │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│              │- judecător la Secţia  │
│Alina Pohrib  │de contencios          │
│              │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│              │- judecător la Secţia  │
│Ionel Barbă   │de contencios          │
│              │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│              │- judecător la Secţia  │
│Vasile Bîcu   │de contencios          │
│              │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Carmen Maria  │- judecător la Secţia  │
│Ilie          │de contencios          │
│              │administrativ şi fiscal│
└──────────────┴───────────────────────┘

    1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 122/1/2023 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare.
    2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    3. La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare.
    4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău - Secţia I civilă în vederea lămuririi următoarei probleme de drept:
    "Art. 196 din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că demersul de complinire a obligaţiei de achitare a taxei judiciare de timbru reprezintă o manifestare neechivocă a părţii cu privire la intenţia sa de continuare a demersului judiciar, iar nu de desistare, cu consecinţa că nu se poate pronunţa nulitatea cererii de sesizare a instanţei de judecată?"

    5. Magistratul-asistent învederează că la dosarul cauzei a fost depus raportul întocmit, comunicat părţilor.
    6. Preşedintele completului, doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare.
    ÎNALTA CURTE,
    deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele:
    I. Titularul şi obiectul sesizării
    7. Curtea de Apel Bacău - Secţia I civilă, prin Încheierea de la 16 martie 2022, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept anterior menţionată.
    8. Cauza a fost înregistrată pe rolul instanţei supreme cu nr. 122/1/2023.

    II. Normele de drept intern incidente
    9. Art. 196 din Codul de procedură civilă:
    "Nulitatea cererii
(1) Cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele şi prenumele sau, după caz, denumirea oricăreia dintre părţi, obiectul cererii, motivele de fapt ale acesteia ori semnătura părţii sau a reprezentantului acesteia este nulă. Dispoziţiile art. 200 sunt aplicabile.
(2) Cu toate acestea, lipsa semnăturii se poate acoperi în tot cursul judecăţii în faţa primei instanţe. Dacă se invocă lipsa de semnătură, reclamantul care lipseşte la acel termen va trebui să semneze cererea cel mai târziu la primul termen următor, fiind înştiinţat în acest sens prin citaţie. În cazul în care reclamantul este prezent în instanţă, acesta va semna chiar în şedinţa în care a fost invocată nulitatea.
(3) Orice altă neregularitate în legătură cu semnarea cererii de chemare în judecată va fi îndreptată de reclamant în condiţiile prevăzute la alin. (2)."

    III. Expunerea succintă a procesului
    10. Prin cererea înregistrată la Judecătoria Târgu-Neamţ cu nr. 1.289/321/2020, la 10 iunie 2020, reclamantul A a chemat în judecată pe pârâtul B, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea acestuia din urmă să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie un imobil teren, precum şi rectificarea cărţii funciare în sensul radierii înscrierii dreptului de proprietate al pârâtului B.
    11. Judecătoria Târgu-Neamţ, prin Sentinţa civilă nr. 400 din 8 aprilie 2020, a respins acţiunea ca nefondată.
    12. Apelul declarat de reclamantul A împotriva sentinţei anterior menţionate a fost anulat de Tribunalul Neamţ prin Decizia nr. 1.661 din 21 octombrie 2021, cu motivarea că, deşi apelantului-reclamant i s-a pus în vedere că este necesar a complini lipsa semnăturii, sub sancţiunea anulării cererii în cazul neîndeplinirii obligaţiei, acesta nu s-a conformat, astfel încât instanţa de apel a dat eficienţă dispoziţiilor art. 470 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură civilă, coroborate cu art. 196 din acelaşi act normativ.
    13. Instanţa de apel a arătat în acest sens următoarele: „În situaţia în care o parte înţelege să transmită instanţei cereri prin fax sau e-mail, semnătura nu poate rămâne în copie, doar semnătura executată în original conferind documentului autenticitate (atestă faptul că documentul aparţine persoanei semnatare, iar autorul documentului nu îşi poate declina răspunderea pentru conţinutul documentului). Cererea de apel menţionată a proveni de la reclamantul A poartă o semnătură în copie. Aşadar, pentru a se conforma dispoziţiilor instanţei de judecată, apelantul-reclamant avea posibilitatea, fie de a transmite prin poştă sau curierat un exemplar al aceleiaşi cereri de apel purtând semnătura sa în original, fie de a se prezenta în instanţă pentru a proceda la semnarea cererii, fie de a lua legătura cu un avocat pe care să îl împuternicească să semneze cererea, care să depună la dosar dovada delegaţiei de acordare asistenţă juridică/reprezentare şi care să procedeze la semnarea în original a apelului. Apelantul-reclamant nu a recurs, însă, la niciuna dintre aceste trei variante pentru a acoperi viciul sesizat de instanţă.“
    14. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul, susţinând nelegalitatea deciziei atacate, deoarece voinţa acestuia a fost evidentă în condiţiile în care a plătit taxa judiciară de timbru şi cererea de apel era semnată în copie, fiind în imposibilitate obiectivă de a se prezenta la primul termen de judecată pentru a semna cererea de apel în original, în acelaşi sens fiind şi jurisprudenţa Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 1.177 din 26 mai 2021) şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza Zubac împotriva Croaţiei).
    15. În cadrul soluţionării recursului, s-a dispus sesizarea instanţei supreme pentru lămurirea chestiunii de drept vizând interpretarea demersului de complinire a obligaţiei de achitare a taxei de timbru ca fiind o intenţie de continuare a procesului şi suspendarea cauzei.

    IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării
    16. Curtea de Apel Bacău a arătat că, potrivit practicii completurilor pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, condiţiile de admisibilitate ce se cer a fi întrunite sunt următoarele:
    a) existenţa unei cauze în curs de judecată, în ultimă instanţă;
    b) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza;
    c) o chestiune de drept cu caracter de noutate şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare;
    d) ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată.

    17. Cu privire la primele două condiţii, instanţa de sesizare a apreciat că sunt îndeplinite, întrucât cauza se află pe rolul Curţii de Apel Bacău, care este competentă să judece în recurs cauza în ultimă instanţă, în raport cu dispoziţiile art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă.
    18. Referitor la caracterul de noutate s-a arătat că această condiţie este îndeplinită, completului fiindu-i repartizată spre soluţionare pentru prima oară o cauză în care se pune în discuţie această chestiune de drept, din verificările efectuate la nivelul Curţii de Apel Bacău rezultând că instanţa supremă nu a fost învestită până la această dată cu un recurs în interesul legii sau cu pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la această chestiune de drept.
    19. În ceea ce priveşte cea de-a patra condiţie s-a considerat că nu există o cauză de inadmisibilitate a sesizării, de vreme ce de lămurirea acestei chestiuni de drept depinde soluţia instanţei de recurs care urmează a se pronunţa în prezenta cauză.

    V. Punctul de vedere al instanţei de trimitere
    20. Membrii completului au exprimat opinii diferite, anume, pe de o parte, s-a apreciat din perspectiva art. 196 din Codul de procedură civilă că lipsa semnăturii nu poate fi complinită prin plata taxei judiciare de timbru, cu atât mai mult cu cât partea a primit personal citaţia în care i se specifică necesitatea achitării taxei de timbru şi a depunerii cererii cu semnătură în original, iar, pe de altă parte, s-a susţinut că plata taxei de timbru echivalează cu o manifestare de voinţă neechivocă de a-şi însuşi cererea de apel, astfel că nu este incidentă cauza de nulitate a cererii.

    VI. Punctul de vedere al părţilor
    21. În cuprinsul încheierii de sesizare nu se regăseşte punctul de vedere al acestora.

    VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie
    22. Analiza punctelor de vedere teoretice înaintate de curţile de apel a permis identificarea a două puncte de vedere.
    23. Într-o primă opinie s-a apreciat că demersul de complinire a obligaţiei de achitare a taxei judiciare de timbru reprezintă o manifestare neechivocă a părţii cu privire la intenţia de continuare a demersului judiciar.
    24. Astfel, s-a arătat că dispoziţiile art. 196 din Codul de procedură civilă citate reglementează, în mod clar şi fără echivoc, obligaţiile ce incumbă părţilor cu privire la toate cererile adresate instanţelor judecătoreşti, sub sancţiunea anulării acestora.
    25. În jurisprudenţa sa (Cauza Hasan Tunc şi alţii împotriva Turciei, pct. 32 şi 33, şi Cauza Zubac împotriva Croaţiei, pct. 98), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că, în aplicarea normelor de procedură, instanţele naţionale trebuie să evite un formalism excesiv care ar aduce atingere caracterului echitabil al procedurilor, apreciind că dreptul de acces la o instanţă este afectat în însăşi esenţa sa atunci când reglementarea acestuia încetează să mai servească scopurilor de securitate juridică şi bunei administrări a justiţiei şi constituie un obstacol care împiedică justiţiabilul să solicite soluţionarea pe fond a litigiului. Totodată, a statuat că, în cazul unei indicări inexacte sau incorecte a obligaţiilor procesuale care trebuie respectate de părţi, instanţele naţionale trebuie să ţină cont suficient de circumstanţele specifice ale fiecărei cauze în parte şi să nu aplice normele de procedură relevante într-un mod prea rigid.
    26. În Cauza Zubac împotriva Croaţiei, Curtea a reamintit principiile generale referitoare la accesul la o instanţă de grad superior şi jurisprudenţa în materie de formalism, în sensul că „securitatea juridică“ şi „buna administrare a justiţiei“ sunt elemente centrale care impun instanţelor obligaţia de a face distincţie între formalismul excesiv şi o aplicare acceptabilă a sancţiunilor procedurale.
    27. Reiese, aşadar, că, potrivit practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului în circumstanţele specifice ale unei cauze, caracterul concret şi efectiv al dreptului de acces la o instanţă poate fi limitat de un formalism excesiv şi de o interpretare deosebit de riguroasă dată de instanţele naţionale unor norme de procedură, privând părţile de dreptul de acces la o instanţă.
    28. Reţinând că o cerere nu îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 196 din Codul de procedură civilă, în ceea ce priveşte demersul de complinire a obligaţiei de achitare a taxei judiciare de timbru în raport cu scopul urmărit de legiuitor la edictarea normelor de procedură, sancţiunea nulităţii cererii nu ar fi necesară şi proporţională, din perspectiva articolului 6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta sa materială esenţială.
    29. Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în ipoteza în care există o ingerinţă în dreptul de acces la un tribunal independent şi imparţial, instituit de lege, această ingerinţă nu doar că trebuie să fie legală, să urmărească un scop legitim şi să fie necesară într-o societate democratică, dar ea trebuie să fie şi proporţională, proporţionalitate ce se apreciază prin balansul dintre măsura dispusă şi interesele aflate în joc, dintre mijloacele folosite şi scopul vizat (a se vedea Cauza Lungoci împotriva României, Hotărârea din 26 ianuarie 2006, definitivă la 26 aprilie 2006, paragraful 36).
    30. În raport cu prevederile art. 22 alin. (7) din Codul de procedură civilă, trebuie să se acorde preeminenţă cerinţelor echităţii şi ale bunei-credinţe şi să se aprecieze că demersul de complinire a obligaţiei de achitare a taxei judiciare de timbru reprezintă o manifestare neechivocă a părţii cu privire la intenţia sa de continuare a demersului judiciar, iar nu de desistare.
    31. În acest sens s-au exprimat Judecătoria Sălişte, Judecătoria Bolintin-Vale, Judecătoria Baia de Aramă, Judecătoria Strehaia, Judecătoria Orşova, Judecătoria Caracal, Judecătoria Corabia, Judecătoria Craiova - Secţia I civilă, Tribunalul Bihor - Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, Judecătoria Pătârlagele, Tribunalul Suceava - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Judecătoria Fălticeni, Judecătoria Darabani şi Tribunalul Arad.
    32. Într-o a doua opinie, s-a considerat că achitarea taxei judiciare de timbru nu poate fi valorificată drept o manifestare neechivocă a părţii cu privire la intenţia de continuare a demersului judiciar, în măsura în care părţii i-au fost puse în vedere şi alte neregularităţi.
    33. Astfel, potrivit art. 470 alin. (1) lit. e) şi alin. (3) din Codul de procedură civilă, cererea de apel va cuprinde: [...] e) semnătura, iar conform alin. (2), la cererea de apel se va ataşa dovada achitării taxelor de timbru. Cerinţele de la alin. (1) lit. b) şi e) şi cea de la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.
    34. De asemenea, dispoziţiile art. 148 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevăd că „orice cerere adresată instanţelor judecătoreşti trebuie să fie formulată în scris şi să cuprindă indicarea instanţei căreia îi este adresată, numele, prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, după caz, denumirea şi sediul lor, numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa reprezentanţilor lor, dacă este cazul, obiectul, valoarea pretenţiei, dacă este cazul, motivele cererii, precum şi semnătura“.
    35. Conform art. 196 alin. (2) din Codul de procedură civilă: „Cu toate acestea, lipsa semnăturii se poate acoperi în tot cursul judecăţii în faţa primei instanţe. Dacă se invocă lipsa de semnătură, reclamantul care lipseşte la acel termen va trebui să semneze cererea cel mai târziu la primul termen următor, fiind înştiinţat în acest sens prin citaţie. În cazul în care reclamantul este prezent în instanţă, acesta va semna chiar în şedinţa în care a fost invocată nulitatea.“, norme deplin aplicabile şi în calea de atac, potrivit art. 482 din Codul de procedură civilă.
    36. Cât priveşte principiul echipolenţei, reglementat de legea procesual civilă şi definit ca fiind aptitudinea unor acte de procedură sau împrejurări constatate de instanţă de a îndeplini - prin echivalare - funcţia şi efectele unui alt act de procedură pe care îl prescrie legea, acesta este de strictă interpretare şi aplicare şi nu poate fi extins şi asupra altor situaţii pe care legea nu le are în vedere.
    37. Din economia textelor legale enunţate anterior, dar şi din aspectele teoretice enunţate cu privire la principiul echipolenţei rezultă că obligaţia semnării cererii de apel nu poate fi complinită prin orice alt act îndeplinit de către parte, în speţă achitarea taxei de timbru, în condiţiile în care normele procesual civile prevăd ca unică posibilitate semnarea cererii de către parte.
    38. Articolele incidente analizează condiţiile diferite pe care o cerere de chemare în judecată trebuie să le îndeplinească, iar faptul că s-a făcut dovada de achitare a taxei de timbru, deşi poate reprezenta în sine o manifestare a intenţiei părţii de continuare a soluţionării cauzei, din punct de vedere juridic nu poate avea ca efect decât constatarea că o cerere nu poate fi anulată ca netimbrată, obligaţia fiind îndeplinită.
    39. Însă, dacă pe lângă această obligaţie, partea nu îndeplineşte celelalte obligaţii puse în sarcina sa, printre acestea fiind şi semnarea cererii de chemare în judecată, cererea poate fi anulată în condiţiile art. 196 din Codul de procedură civilă.
    40. În concluzie, neîndeplinirea celor două obligaţii - semnarea cererii şi timbrarea acesteia - are aceeaşi sancţiune, respectiv nulitatea cererii, dar îndeplinirea uneia dintre ele nu complineşte neîndeplinirea celeilalte.
    41. Astfel, dacă o cerere a fost timbrată corespunzător, dar nu a fost semnată de către parte, ar trebui să se dispună anularea cererii pentru lipsa semnăturii.
    42. În susţinerea acestui punct de vedere s-au exprimat Judecătoria Bacău, Judecătoria Oneşti, Judecătoria Moineşti, Judecătoria Buhuşi, Tribunalul Neamţ, Judecătoria Piatra-Neamţ, Judecătoria Roman, Judecătoria Braşov, Tribunalul Covasna, Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Secţia a IV-a civilă, Secţia a V-a civilă, Secţia a VI-a civilă, Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, secţiile a III-a-VII-a civile, Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, Judecătoria Giurgiu, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Ilfov, Judecătoria Cornetu, Tribunalul Teleorman, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Roşiori de Vede, Judecătoria Videle, Curtea de Apel Cluj - Secţia a II-a civilă, Judecătoria Bistriţa, Judecătoria Baia Mare, Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă, Tribunalul Gorj - Secţia I civilă, Judecătoria Târgu Jiu, Judecătoria Târgu Cărbuneşti, Judecătoria Motru, Judecătoria Novaci, Judecătoria Slatina, Tribunalul Dolj - Secţia I civilă, Judecătoria Vânju Mare, Tribunalul Iaşi - Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ, Tribunalul Vaslui, Curtea de Apel Oradea - Secţia I civilă, Tribunalul Bihor - Secţia a II-a civilă, Tribunalul Satu Mare, Tribunalul Prahova - Secţia I civilă, Tribunalul Buzău, Judecătoria Pogoanele, Judecătoria Buzău (opinie majoritară), Tribunalul Suceava - secţiile I şi a II-a civile, Judecătoria Botoşani, Tribunalul Caraş-Severin, Judecătoria Reşiţa, Judecătoria Caransebeş, Judecătoria Oraviţa, Judecătoria Moldova Nouă şi Curtea de Apel Timişoara.
    43. S-a ataşat practică judiciară.
    44. Ministerul Public, prin Adresa nr. 118/C/231/III-5/2023 din 17 februarie 2023, a arătat că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică în prezent practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul prezentei sesizări.

    VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Constituţionale
    45. Prin Decizia civilă nr. 1.177 din 26 mai 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă în Dosarul nr. 2.073/325/2019, instanţa supremă a reţinut raportat la circumstanţele concrete din respectiva cauză că „Din perspectiva art. 6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Înalta Curte reţine că reprezintă o ingerinţă în dreptul de acces la instanţă al părţii aplicarea sancţiunii nulităţii cererii de apel în baza dispoziţiilor 470 alin. (3), coroborat cu art. 196 din Codul de procedură civilă, în condiţiile în care apelantul, deşi depusese o cerere de apel nesemnată, fiind citat cu menţiunea de a se prezenta în instanţă pentru a semna cererea de apel, a complinit această absenţă prin depunerea taxei judiciare de timbru prin care a arătat că îşi însuşeşte apelul formulat, fiind de netăgăduit că demersul procesual existent în cauză îi aparţine acestuia.“
    46. Prin decizia de inadmisibilitate din 15 aprilie 2014 din Cauza Lefter împotriva României (Cererea nr. 66.268/13), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat neîncălcarea de statul român a prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reţinând că procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată, reglementată de art. 200 din Codul de procedură civilă, nu se substituie unei cercetări judiciare şi nu anticipează faza de admitere a probelor, însă este o etapă obligatorie, care urmăreşte a impune reclamanţilor o anumită disciplină, în vederea evitării oricărei tergiversări în cadrul procedurii. Prin urmare, o astfel de procedură este prevăzută de lege şi urmăreşte buna administrare a justiţiei. În aceste condiţii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că anularea cererii reclamantei (pentru neindicarea în cuprinsul său a mijloacelor de probă) nu a constituit o ingerinţă disproporţionată în dreptul său de acces la instanţă (art. 6 din Convenţie), reţinând că reclamanta a fost informată de instanţă asupra omisiunii sale şi asupra sancţiunii susceptibile a-i fi aplicată.
    47. De asemenea, în Cauza nr. 19.074/05 Hasan Tunθ şi alţii împotriva Turciei, prin Hotărârea din 31 ianuarie 2017, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că în aplicarea normelor de procedură instanţele naţionale trebuie să evite un formalism excesiv care ar aduce atingere caracterului echitabil al procedurilor, apreciind că dreptul de acces la o instanţă este afectat în însăşi esenţa sa atunci când reglementarea acestuia încetează să mai servească scopurilor de securitate juridică şi bunei administrări a justiţiei şi constituie un obstacol care împiedică justiţiabilul să solicite soluţionarea pe fond a litigiului. Totodată, Curtea a reţinut că, în cazul unei indicări inexacte sau incorecte a obligaţiilor procesuale care trebuie respectate de părţi, instanţele naţionale trebuie să ţină cont suficient de circumstanţele specifice ale fiecărei cauze în parte şi să nu aplice normele de procedură relevante într-un mod prea rigid.
    48. De asemenea, în Cauza nr. 62.710/00 Lungoci împotriva României, prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că, desigur, dreptul de acces la justiţie nu este absolut; el poate permite restricţii admise implicit, întrucât, prin chiar natura sa, este reglementat de către stat. Elaborând o astfel de reglementare, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere. Totuşi, restricţiile aplicate nu pot limita accesul persoanei într-o asemenea manieră sau până într-acolo încât dreptul să fie atins în însăşi substanţa sa. În plus, aceste restricţii nu sunt conforme cu art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale decât dacă urmăresc un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat.
    49. Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 31 din 21 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112 din 14 februarie 2014, Decizia nr. 97 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 310 din 28 aprilie 2014, Decizia nr. 410 din 3 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 567 din 30 iulie 2014, sau Decizia nr. 372 din 14 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 506 din 8 iulie 2015, a constatat prin prisma art. 200 din Codul de procedură civilă, a cărui premisă este inclusiv art. 196 din acelaşi act normativ, obiect al problemei de drept a sesizării prezente, constituţionalitatea soluţiei legislative supuse analizei, reţinând că procedura prevăzută de dispoziţiile legale criticate reprezintă opţiunea legiuitorului şi are drept scop remedierea unor lipsuri ale acţiunii introductive, astfel încât, la momentul demarării procedurii de fixare a primului termen de judecată, aceasta să cuprindă toate elementele prevăzute de art. 194 din Codul de procedură civilă. Legiuitorul a dorit disciplinarea părţilor dintr-un proces şi, în acest fel, respectarea principiului celerităţii şi a dreptului la un proces echitabil. O astfel de procedură nu este de natură să afecteze însăşi esenţa dreptului protejat, având în vedere că este însoţită şi de garanţia conferită de dreptul de a formula o cerere de reexaminare prevăzută de art. 200 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Mai mult, instanţa de judecată se pronunţă asupra unei probleme care priveşte exclusiv buna administrare a justiţiei.
    50. Curtea Constituţională a reţinut, în acest context, că procedura prevăzută de dispoziţiile legale criticate are rolul de a degreva instanţele de judecată de cereri incomplete, fiind de natură a pregăti judecata sub toate aspectele sale. Prin această procedură se realizează şi o protecţie a pârâtului, căruia i se comunică o cerere de chemare în judecată completă faţă de care va putea formula apărări prin întâmpinare. Spre deosebire de reglementarea din actualul Cod de procedură civilă, vechea reglementare din Codul de procedură civilă din 1865 presupunea în vederea remedierii cererilor incomplete acordarea de noi termene care, de cele mai multe ori, conduceau la prelungirea procesului, afectându-se astfel termenul optim şi previzibil. Totodată, atrăgea angajarea de noi cheltuieli atât ale părţilor, cât şi din partea instanţei. Instanţa de contencios constituţional a reţinut inclusiv că procedura regularizării cererii introductive se întemeiază şi pe soluţia de principiu consacrată de art. 14 alin. (2) din Codul de procedură civilă potrivit căreia părţile trebuie să îşi facă cunoscute reciproc şi în timp util, direct sau prin intermediul instanţei, după caz, motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi apărările, precum şi mijloacele de probă de care înţeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să îşi poată organiza apărarea.

    IX. Raportul asupra chestiunii de drept
    51. Prin raportul întocmit conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a mecanismului privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

    X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    X.1. Asupra admisibilităţii sesizării
    52. Pornind de la conţinutul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, declanşarea procedurii de unificare jurisprudenţială pe calea hotărârii prealabile este subsumată întrunirii cumulative a următoarelor condiţii de admisibilitate:
    - existenţa unei cauze aflate în curs de judecată;
    – cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă;
    – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a curţii de apel sau a tribunalului învestit să soluţioneze cauza;
    – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată;
    – chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate;
    – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept şi aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

    53. Analizând sesizarea în limitele configurării sale de către subiectul de sesizare, se observă că primele trei condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie fiind sesizată de un complet de judecată al Curţii de Apel Bacău - Secţia I civilă, ce a fost învestit în temeiul art. 96 pct. 3 din Codul de procedură civilă şi al art. 483 şi următoarele din Codul de procedură civilă cu judecata căii de atac a recursului exercitat de reclamantul apelant împotriva Deciziei civile nr. 1.661/2021 date de Tribunalul Neamţ, prin care s-a dispus, în baza art. 470 alin. (1) lit. e) şi alin. (3) din Codul de procedură civilă cu referire la art. 196 din Codul de procedură civilă, anularea cererii de apel pentru lipsa semnăturii.
    54. Curtea de apel judecă în ultimă instanţă întrucât potrivit art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, „(1) Sunt hotărâri definitive: (...) 5. hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii“.
    55. Este întrunită şi cea de-a patra condiţie de admisibilitate a sesizării unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, cât timp prin decizia civilă de apel recurată a fost anulată cererea de apel pentru lipsa semnăturii, iar recursul declarat supune cenzurii în controlul judiciar tocmai această soluţie şi modul de aplicare de către completul de apel a art. 196 din Codul de procedură civilă, chestiunea de drept sesizată fiind cea care face obiectul recursului.
    56. Faptul că de problema de drept depinde soluţionarea cauzei nu este suficient însă pentru a se constata admisibilitatea sesizării. În jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a stabilit că analiza aspectelor generale de admisibilitate trebuie să aibă în vedere faptul că procedura hotărârii prealabile are menirea de a elimina riscul apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei probleme de drept reale, esenţiale şi controversate, care se impune cu evidenţă a fi lămurită şi care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii.
    57. Deşi nu este prevăzută în mod explicit, condiţia dificultăţii chestiunii de drept este subînţeleasă şi rezultă neîndoielnic din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă. Dificultatea chestiunii de drept implică posibilitatea reală de a interpreta diferit sau contradictoriu norme de drept îndoielnice, lacunare sau neclare, iar stabilirea dificultăţii, ca şi condiţie de admisibilitate, este absolut necesară pentru a se verifica dacă instanţei supreme i se solicită o dezlegare de principiu a unei veritabile probleme de drept, astfel cum impun dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, sau este chemată, în fapt, să soluţioneze o simplă problemă de interpretare a unor dispoziţii legale ori chiar litigiul în cauză.
    58. Prin întrebarea sa, instanţa de recurs solicită să se lămurească dacă art. 196 din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că demersul de complinire a obligaţiei de achitare a taxei judiciare de timbru reprezintă o manifestare neechivocă a părţii cu privire la intenţia sa de continuare a demersului judiciar, iar nu de desistare, cu consecinţa că nu se poate pronunţa în aceste condiţii nulitatea cererii de sesizare a instanţei de judecată.
    59. Instanţa de trimitere nu a prezentat motivele pentru care a apreciat asupra dificultăţii problemei de drept sesizate, rezumându-se să arate succint doar că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a sesizării şi să expună punctele de vedere divergente ale membrilor completului de recurs asupra chestiunii de drept.
    60. Indicarea problemei de drept, simpla susţinere că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi exprimarea punctelor de vedere diferite ale membrilor completului de judecată care, motivate concis, nu indică în concret nicio dificultate care să justifice sesizarea instanţei supreme în considerarea caracterului neclar al normelor de drept, nu sunt suficiente, fiind necesară o prezentare a argumentelor pentru care există o dificultate reală de interpretare care să impună o dezlegare de principiu din partea instanţei supreme, întrucât art. 519 din Codul de procedură civilă se referă la interpretarea propriu-zisă a conţinutului unor dispoziţii legale în sensul dezlegării de principiu a unei chestiuni de drept reale, esenţiale şi controversate, care prezintă o dificultate suficient de mare, rezultată din dispoziţii îndoielnice, lacunare, de o complexitate deosebită.
    61. Nu rezultă din prezentarea datelor cauzei şi a dispoziţiilor legale aplicabile o dificultate reală de interpretare, de natură să impună o dezlegare de principiu.
    62. Chestiunea de drept sesizată vizează modul de interpretare a dispoziţiilor art. 196 din Codul de procedură civilă care statuează: „Nulitatea cererii - Art. 196. - (1) Cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele şi prenumele sau, după caz, denumirea oricăreia dintre părţi, obiectul cererii, motivele de fapt ale acesteia ori semnătura părţii sau a reprezentantului acesteia este nulă. Dispoziţiile art. 200 sunt aplicabile. (2) Cu toate acestea, lipsa semnăturii se poate acoperi în tot cursul judecăţii în faţa primei instanţe. Dacă se invocă lipsa de semnătură, reclamantul care lipseşte la acel termen va trebui să semneze cererea cel mai târziu la primul termen următor, fiind înştiinţat în acest sens prin citaţie. În cazul în care reclamantul este prezent în instanţă, acesta va semna chiar în şedinţa în care a fost invocată nulitatea. (3) Orice altă neregularitate în legătură cu semnarea cererii de chemare în judecată va fi îndreptată de reclamant în condiţiile prevăzute la alin. (2).“
    63. Textul de lege enunţat reglementează, în mod clar şi fără echivoc, obligaţia ce incumbă părţilor să semneze cererile adresate instanţei judecătoreşti, iar, în cazul în care această condiţie de formă nu este îndeplinită, posibilitatea acoperirii lipsei semnăturii prin semnarea acesteia de către parte, fie în tot cursul judecăţii din faţa respectivei instanţe, fie până la primul termen de judecată următor (partea fiind înştiinţată în acest sens prin citaţie), în cazul în care acest viciu procesual a fost invocat de către partea adversă.
    64. Semnătura reprezintă o formalitate esenţială pentru valabilitatea oricărui act de procedură ce trebuie materializat, potrivit legii, într-un înscris. Prin semnătură se confirmă întocmirea actului de un anumit subiect procesual. Necesitatea semnăturii este prevăzută de lege pentru toate cererile adresate instanţelor judecătoreşti şi care trebuie materializate într-un înscris, precum ar fi: cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconvenţională, cererea de apel, cererea de recurs. Dată fiind importanţa ilustrată a acestei cerinţe esenţiale, lipsa sa este sancţionată de legiuitorul naţional cu nulitatea cererii.
    65. În acelaşi timp, se observă că norma analizată reprezintă o normă de procedură, astfel încât, din această perspectivă, rezultă că instanţa de judecată trebuie totodată să se raporteze la momentul pronunţării soluţiei sale şi la principiile conturate în domeniu în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
    66. Cu alte cuvinte, instanţa de judecată este datoare - astfel cum s-a stipulat din perspectiva art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în cadrul Hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului din 31 ianuarie 2017 pronunţate în Cauza nr. 19.074/05 Hasan Tunθ şi alţii împotriva Turciei - ca, în aplicarea normelor de procedură, să evite un formalism excesiv care ar aduce atingere caracterului echitabil al procedurii, apreciind că dreptul de acces la o instanţă este afectat în însăşi esenţa sa atunci când reglementarea acestuia încetează să mai servească scopurilor de securitate juridică şi bunei administrări a justiţiei şi constituie un obstacol care împiedică justiţiabilul să solicite soluţionarea pe fond a litigiului.
    67. Astfel, instanţa de contencios european a arătat în jurisprudenţa sa în domeniu că, într-adevăr, dreptul de acces la justiţie nu este absolut; el poate permite restricţii admise implicit, întrucât, prin chiar natura sa, este reglementat de către stat. Însă restricţiile aplicate (în rândul cărora se înscrie şi cerinţa procedurală a semnării cererilor) trebuie să fie conforme cu art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi vor fi astfel doar dacă sunt prevăzute de lege, urmăresc un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat. Pe cale de consecinţă, instanţele naţionale trebuie să ţină cont suficient de circumstanţele specifice ale fiecărei cauze în parte şi să nu aplice normele de procedură relevante într-un mod prea rigid (a se vedea în acest sens decizia de inadmisibilitate din 15 aprilie 2014 din Cauza nr. 66.268/13 Lefter împotriva României, Hotărârea din 26 ianuarie 2006 din Cauza nr. 62.710/00 Lungoci împotriva României, Hotărârea din Cauza Hasan Tunθ şi alţii împotriva Turciei menţionată sau Hotărârea din 5.04.2018 din Cauza nr. 40.160/12 Zubac împotriva Croaţiei).
    68. Aşadar, problema de drept ce constituie obiectul sesizării prezente îşi are configuraţi şi consacraţi vectori juridici clari de rezolvare, ceea ce este de natură a o lipsi de atributul dificultăţii necesar admisibilităţii sesizării.
    69. Puţina practică judiciară relevantă identificată în urma verificărilor specifice realizate în cadrul mecanismului procedural prezent de unificare a practicii judiciare este convergentă constatărilor precedente expuse. Astfel, atât în cadrul Deciziei civile definitive nr. 1.177 din 26 mai 2021 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă în Dosarul nr. 2.073/325/2019 (prin care s-a infirmat soluţia de anulare a apelului pentru lipsa semnăturii), cât şi în cadrul Deciziei civile definitive nr. 418 din 10 iunie 2020 pronunţate de Tribunalul Prahova - Secţia I civilă în Dosarul nr. 163/331/2014 (prin care s-a anulat apelul pentru acelaşi motiv), sancţiunea nulităţii apelului ca urmare a nesemnării cererii de apel, în contextul depunerii la dosar a dovezii achitării taxei judiciare de timbru aferente căii procesuale de atac, a fost evaluată de instanţe prin prisma circumstanţelor concrete ale cauzelor deduse judecăţii lor, ea nefiind aplicată de plano. Astfel, instanţa supremă a reţinut imposibilitatea obiectivă a apelantului de a semna cererea, ca urmare a încarcerării sale între timp, în vreme ce instanţa prahoveană s-a raportat în cadrul deciziei pronunţate la aspectul citării în trei rânduri a apelantului cu menţiunea obligaţiei procesuale de a semna cererea de apel, însă fără rezultat şi fără indicarea vreunor circumstanţe speciale care să îl fi împiedicat să semneze.
    70. De asemenea, prin încheierea de şedinţă din 21 iunie 2022 pronunţată în Dosarul nr. 381/294/2022 al Judecătoriei Sălişte s-a constatat de către instanţa de judecată îndeplinită cerinţa semnării prin raportare tot la circumstanţele concrete ale cauzei, circumstanţe expuse în cadrul încheierii respective.
    71. În egală măsură, decelarea a două puncte de vedere diferite ale colectivelor de judecători consultate în cadrul mecanismului judiciar prezent nu este idonee în a infirma concluzia lipsei de dificultate expusă. Astfel, analizând argumentaţia magistraţilor consultaţi, se observă că elementul de diferenţă între aceste opinii juridice exprimate constă în raportarea la principiile statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, principii expuse în paragrafele supra, raportare în funcţie de care aprecierea asupra incidenţei sancţiunii nulităţii pentru lipsa semnăturii consacrate de dreptul procedural naţional este nuanţată în funcţie de analiza circumstanţelor concrete ale cauzei. Din această perspectivă ilustrată nu se poate aprecia asupra caracterului inconciliabil al celor două puncte de vedere exprimate de colectivele de judecători.
    72. Temeiul ansamblului acestor considerente conduce, aşadar, la concluzia că sesizarea prezentă a fost determinată nu de dificultatea problemei de drept, ci de împrejurarea existenţei a două opinii în rândul membrilor completului de judecată învestit cu soluţionarea respectivei cauze, cu scopul de a confirma una din cele două opinii, şi nu de a dezlega de principiu o chestiune de drept care prezintă dificultate.
    73. Simpla existenţă a unei divergenţe de opinii, în lipsa dificultăţii problemei de drept, nu justifică însă admisibilitatea sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.
    74. Prin prezenta sesizare nu se identifică o veritabilă problemă de drept, respectiv nu se solicită o interpretare a normelor juridice, ci se tinde la obţinerea unei soluţii asupra fondului litigiului în care este chemată să se pronunţe respectiva instanţă de judecată. Prin demersul astfel întreprins, practic, se solicită a se da o dezlegare cu privire la modul de aplicare a prevederilor legale pe care titularul sesizării le-a indicat, la situaţia de fapt concretă a cauzei asupra căreia a fost învestit să o soluţioneze ca instanţă de recurs, fără a se observa însă că astfel de dezlegări excedează competenţelor Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
    75. Condiţia noutăţii se consideră îndeplinită atunci când problema de drept îşi are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial, dar şi atunci când chestiuni noi de drept sunt generate de un act normativ mai vechi, în situaţia în care aplicarea unei norme vechi a devenit de actualitate şi nu există jurisprudenţă cu privire la interpretarea acesteia ori dacă se impune clarificarea unei asemenea norme într-un context legislativ nou din care rezultă dificultăţi de interpretare.
    76. Această condiţie nu se verifică în cazul sesizării de faţă.
    77. Chestiunea de drept sesizată îşi are sursa în conţinutul art. 196 din Codul de procedură civilă intrat în vigoare la 15 februarie 2013, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2013 privind modificarea Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe. Aşadar, această normă intrată în vigoare în urmă cu un deceniu nu poate fi considerată ca având caracter de noutate.
    78. Practica judiciară relevantă identificată, anterior analizată, nu relevă nici că norma procesuală indicată ar fi devenit de actualitate sub impulsul vreunor practici noi, de vreme ce regulile fundamentale în materie în raport cu care se aplică dispoziţiile procedurale naţionale, în rândul cărora se înscrie şi art. 196 din Codul de procedură civilă, au fost consacrate de foarte mult timp de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa dezvoltată pe marginea art. 6 privind dreptul la un proces echitabil (a se vedea în acest sens, exempli gratia, Cauza F.E. împotriva Franţei, Hotărârea din 30 octombrie 1998, Cauza nr. 41.727/98 Yagtzilar şi alţii împotriva Greciei, C.E.D.O. 2001-XII sau Cauza nr. 62.710/00 Lungoci împotriva României, Hotărârea din 26 ianuarie 2006), fiind reconfirmate de instanţa europeană inclusiv după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă naţional (a se observa inter alia decizia de inadmisibilitate din Cauza Lefter împotriva României, hotărârea din Cauza Hasan Tunθ şi alţii împotriva Turciei sau hotărârea din Cauza Zubac împotriva Croaţiei anterior menţionate).
    79. Concluzia lipsei de noutate expusă este subliniată şi de identitatea de reglementare procesuală între actualul Cod de procedură civilă şi cel anterior, Codul de procedură civilă din 1865, ce, prin dispoziţiile art. 133 [fie ele conjugate cu prevederile art. 287 alin. (1) pct. 5 şi alin. (2) din acelaşi act normativ precedent], instituia pentru situaţia lipsei semnăturii aceeaşi procedură de urmat şi aceeaşi sancţiune a nulităţii cererii.
    80. Argumentul instanţei de sesizare în sensul că exigenţa noutăţii ar fi întrunită deoarece este pentru prima dată când i-a fost repartizată spre soluţionare o cauză în care se pune în discuţie această problemă de drept este nefondat, deoarece limitează sfera de verificare a cerinţei în discuţie la portofoliul unui singur complet de judecată, contrar însă regulilor mecanismului procedural reglementat de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă care se grefează - din punct de vedere logico-juridic - pe atributul de generalitate al condiţiei noutăţii chestiunii de drept.
    81. Deşi cerinţa de admisibilitate privind nestatuarea anterioară de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asupra chestiunii sesizate, care nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, este îndeplinită, în considerarea celor arătate anterior, sesizarea îşi păstrează caracterul inadmisibil, dată fiind neîntrunirea condiţiilor cumulative de admisibilitate referitoare la caracterul real, serios, dificil şi la noutatea chestiunii de drept deduse spre soluţionare.

    Pentru aceste motive, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,
    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge ca inadmisibilă sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău - Secţia I civilă în Dosarul nr. 1.289/321/2020, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:
    "Art. 196 din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că demersul de complinire a obligaţiei de achitare a taxei judiciare de timbru reprezintă o manifestare neechivocă a părţii cu privire la intenţia sa de continuare a demersului judiciar, iar nu de desistare, cu consecinţa că nu se poate pronunţa nulitatea cererii de sesizare instanţei de judecată?"

    Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
    Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 martie 2023.

                    VICEPREŞEDINTELE DELEGAT AL ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
                    GABRIELA ELENA BOGASIU
                    Magistrat-asistent,
                    Ileana Peligrad

    -----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIA nr. 22 din 27 martie 2023

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"

﻿ DECIZIA nr. 22 din 27 martie 2023 referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 196 din Codul de procedură civilă

Comentarii

Atentie, Juristi!

DECIZIA nr. 22 din 27 martie 2023 referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 196 din Codul de procedură civilă